13 definiții pentru îngăduință


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ÎNGĂDUÍNȚĂ s. f. 1. Încuviințare, permisiune, voie; indulgență, toleranță, îngăduială, îngăduire. ♦ Înțelegere, bunăvoință reciprocă. 2. (Fam., rar) Păsuire, răgaz. – Îngădui + suf. -ință.

ÎNGĂDUÍNȚĂ s. f. 1. Încuviințare, permisiune, voie; indulgență, toleranță, îngăduială, îngăduire. ♦ Înțelegere, bunăvoință reciprocă. 2. (Fam., rar) Păsuire, răgaz. – Îngădui + suf. -ință.

îngăduință sf [At: VARLAAM, C. 21/2 / Pl: ~țe, (înv) ~ți / E: îngădui + -ință] 1 Indulgență. 2 (Îlav) Cu ~ Îngăduitor. 3 Permisiune. 4 (Fam; rar) Păsuire. 5 Înțelegere, bunăvoință reciprocă. 6 Încuviințare.

ÎNGĂDUÍNȚĂ s. f. Faptul de a (se) îngădui. 1. Încuviințare, permisiune, voie. Solul de la Rim păru a-și scutura fruntea ca de o umbră și se întoarse iar cătră postelnic, cerîndu-i cu ochii îngăduință să-și urmeze amîndoi sfatul început. SADOVEANU, F. J. 724. Îi adusese [lui Bathori] făgăduieli mărețe de la împăratul și îngăduința căsătoriei lui atît de mult dorită. BĂLCESCU, O. II 54. 2. Indulgență, toleranță. Cei care au atitudine de îngăduință față de chiaburi lovesc în interesele clasei muncitoare și țărănimii muncitoare. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2396. ♦ Înțelegere, bunăvoință reciprocă. Trăiră cîte trei un trai plin de fericire și de îngăduință. ISPIRESCU, L. 132. 3. (Rar, familiar) Păsuire, amînare, răgaz. Îngăduință pentru plata datoriei.

ÎNGĂDUÍNȚĂ f. 1) v. A ÎNGĂDUI și A SE ÎNGĂDUI. 2) Caracter îngăduitor; indulgență; toleranță. 3) Atitudine binevoitoare; armonie. 4) Răgaz pentru îndeplinirea unei obligații; amânare. [G.-D. îngăduinței] /a îngădui + suf. ~ință

îngăduință f. 1. indulgență; 2. permisiune: cu îngăduința D-voastre.

îngăduĭálă f., pl. ĭelĭ, și îngăduínță f., pl. e. Indulgență. Permisiune, tolerare.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

îngăduínță s. f., g.-d. art. îngăduínței

îngăduínță s. f., g.-d. art. îngăduínței; pl. îngăduínțe


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ÎNGĂDUÍNȚĂ s. 1. v. încuviințare. 2. autorizație, permisiune, voie. (~ de a face ceva.) 3. bunăvoință, înțelegere, mărinimie, milă, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) priință, (turcism înv.) musaadea. (A demonstrat multă ~.) 4. v. iertare. 5. indulgență, îngăduire, toleranță, (rar) tolerantism, (pop.) îngăduială, (înv.) răbdare. (Manifestă prea multă ~.)

ÎNGĂDUÍNȚĂ s. v. amânare, înțelegere, păsuială, păsuire, răgaz.

ÎNGĂDUINȚĂ s. 1. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimțămînt, consimțire, încuviințare, învoială, învoire, permisiune, voie, voință, vrere, (înv. și reg.) poslușanie, slobozenie, (Mold. și Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ lui.) 2. autorizație, permisiune, voie. (~ de a face ceva.) 3. bunăvoință, înțelegere, mărinimie, milă, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) priință, (turcism înv.) musaadea. (A demonstrat multă ~.) 4. iertare, indulgență, îndurare, milostivire, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~ lor.) 5. indulgență, îngăduire, toleranță, (rar) tolerantism, (pop.) îngăduială, (înv.) răbdare. (Manifestă prea multă ~.)

îngăduință s. v. AMÎNARE. ÎNȚELEGERE. PĂSUIALĂ. PĂSUIRE. RĂGAZ.

Îngăduință ≠ intoleranță

Intrare: îngăduință
substantiv feminin (F1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • îngăduință
  • ‑ngăduință
  • îngăduința
  • ‑ngăduința
plural
genitiv-dativ singular
  • îngăduințe
  • ‑ngăduințe
  • îngăduinței
  • ‑ngăduinței
plural
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

îngăduință

etimologie:

  • Îngădui + sufix -ință.
    surse: DEX '09 DEX '98