înfulicat², ~ă a vz înfulecat²

înfulicat¹ sn vz înfulecat¹

ÎNFULECÁ, înfúlec, vb. I. Tranz. A mânca lacom și repede, a înghiți pe nerăsuflate. [Var.: înfulicá vb. I] – Lat. infollicare.

înfuleca vt [At: CREANGĂ, P. 261 / V: ~lica / Pzi: înfulec / E: ml *infollicare] 1 (D. animale, irn d. oameni) A mânca lacom și repede Si: (înv) a înfuli. 2 (Reg) A ridica pentru a transporta ceva greu. 3 (Reg) A încărca. 4 (Reg) A clădi. 5 (Reg; d. haine) A sufleca.

înfulecat², ~ă a [At: MARIAN, D. 9 / V: ~lic~ / Pl: ~ați, ~e / E: înfuleca] 1 Mâncat² cu lăcomie. 2 (Îrg) Suflecat.

înfulecat¹ sn [At: DA ms / V: ~lic~ / Pl: ~uri / E: înfuleca] 1-3 (Rar) Înfulecare (1-3). 4 (Reg) Încărcare. 5 (Reg) Clădire.

înfulica v vz înfuleca

ÎNFULECÁ, înfúlec, vb. I. Tranz. (Fam.) A mânca lacom și repede, a înghiți pe nerăsuflate. [Var.: înfulicá vb. I] – Lat. infollicare.

ÎNFULECÁ, înfúlec, vb. I Tranz. (Familiar) A mînca repede și cu lăcomie, a se îndopa, a înghiți pe nerăsuflate, a îmbuca zgomotos și lacom. Copiii, intimidați, se supravegheau să nu înfulice hartane prea mari. C. PETRESCU, A. 292. ◊ Fig. Iacătă, rîul înjură și latră. Cînd vin apele mari se azvîrle și mușcă: Înfulecă holda și focu din vatră. DEȘLIU, G. 25. ◊ Absol. V-a privit în timp ce-nfulecați cu gurile mînjite de zahărul gogoșilor. PAS, Z. I 76. – Variantă: înfulicá (VLAHUȚĂ, O. A. 386, CREANGĂ, P. 261) vb. I.

A ÎNFULECÁ înfúlec tranz. pop. A mânca repede și cu lăcomie (înghițind fără a mesteca). /<lat. infollicare

înfulicà v. Mold. a înghiți cu lăcomie (de vite când scapă la strânsură și ironic despre oameni): mi ți le-a înfulicat CR. [Lat. FOLLICARE (lit. a băga în foale)].

înfúlic, a -á v. tr. (d. foale, stomah, orĭ d. lat. infoilicare). Est. Fam. Înghit cu lăcomie. Rar. Apuc mult, car în mare cantitate. – Și înfulesc (N. R. R. 1, 225, și Pușc.).

înfuleca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înfulec, 2 sg. înfuleci, 3 înfulecă; conj. prez. 1 sg. să înfulec, 3 să înfulece

înfuleca (a ~) vb., ind. prez. 3 înfulecă

înfulecá vb., ind. prez. 1 sg. înfúlec, 3 sg. și pl. înfúlecă; ger. înfulecând

înfuleca (ind. prez. 3 sg. și pl. înfulecă)

înfulec.

ÎNFULECÁ vb. (reg.) a hutupi, (prin Transilv.) a huzdupa, a sovâlca, (fam.) a îmbuca. (~ cu multă poftă.)

ÎNFULECA vb. (reg.) a hutupi, (prin Transilv.) a huzdupa, a sovîlca, (fam.) a îmbuca. (~ cu multă poftă.)

înfulicá (înfúlic, înfulicát), vb. – 1. A împovăra, a copleși, a covîrși. – 2. A înghiți, a înfuleca. – Var. înfuleca, (rar) înfuli. Lat. fullĭcāre „a scutura, a bate”, de la fullo „bătătoare, piuă”. Pentru trecerea semantică, cf. sp. cargar. Explicația tradițională, pe baza lat. follĭcāre, de la follis (Pușcariu 846; Candrea-Dens., 620; REW 3417; DAR), pare mai puțin convingătoare, întrucît lat. înseamnă „a sufla, a pufni” (pentru a explica semantismul, Tiktin admite influența lui foale), și că primul sens, care trebuie să fie cel original, rămîne neexplicat. Ultima var., pentru care se citează un singur ex., este neclară.

înfuleca, înfulec v. t. a mânca lacom și repede; a înghiți pe nerăsuflate