ÎNFULECA, înfulec, vb. I Tranz. (Familiar) A mînca repede și cu lăcomie, a se îndopa, a înghiți pe nerăsuflate, a îmbuca zgomotos și lacom. Copiii, intimidați, se supravegheau să nu înfulice hartane prea mari. C. PETRESCU, A. 292. ◊ Fig. Iacătă, rîul înjură și latră. Cînd vin apele mari se azvîrle și mușcă: Înfulecă holda și focu din vatră. DEȘLIU, G. 25. ◊ Absol. V-a privit în timp ce-nfulecați cu gurile mînjite de zahărul gogoșilor. PAS, Z. I 76. – Variantă: înfulica (VLAHUȚĂ, O. A. 386, CREANGĂ, P. 261) vb. I.