împletecire sf vz împleticire

ÎMPLETICIRE s. f. Acțiunea de a (se) împletici și rezultatul ei. – V. împletici.

împleteci v vz împletici

împletici [At: CANTEMIR, IST, 126 / V: (înv) ~teci, ~tuci, ~pre~ / Pzi: ~icesc / E: împleti + -ici] 1 vr (D. plante agățătoare) A se cățăra pe alte plante. 2 vr (D. șarpe) A se încolăci. 3 vr (Înv; d. oameni) A-și frânge mâinile de disperare. 4 vr (D. picioarele omului) A se împiedica. 5 vr (Pex; d. oameni) A merge clătinându-se. 6 vr (Fig; d. vorbe, gânduri) A se zăpăci. 7-8 vtr (D. obiecte) A (se) încurca. 9-10 vtr (D. obiecte) A (se) amesteca. 11-12 vtrr A (se) înlănțui unul de altul. 13 vr (Pan; d. limbă) A se încurca în timpul vorbitului. 14 vr (D. oameni) A articula cuvintele cu greutate.

împleticire sf [At: (a. 1701) IORGA, S. D. XXII, 226 / V: (înv) ~tec~ / Pl: ~ri / E: împletici] 1 Cățărare a plantelor agățătoare Si: împleticeală (1), împleticitură. 2 Încolăcire a șarpelui Si: împleticeală (2), împleticitură (2). 3 (Înv) Frângere a mâinilor din cauza disperării Si: împleticeală (3), împleticitură (3). 4 împiedicare a picioarelor sau a limbii Si: împleticeală (4), împleticitură (4). 5 Clătinare în timpul mersului Si: împleticeală (5), împleticitură (5). 6 (Fig) Zăpăcire a vorbelor sau a gândurilor Si: împleticeală (6), împleticitură (6). 7 Încurcare. 8 Amestecare. 9 Înlănțuire. 10 Dificultate în articularea cuvintelor Si: împleticeală (10), împleticitură (10).

împletuci v vz împletici

împretici v vz împletici

ÎMPLETICI, împleticesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre picioarele omului) A se lovi unul de altul; a se încrucișa, a se împiedica în mers. Li se împleticeau picioarele de parcă ar fi băut rachiu. PAS, Z. III 56. Ochii i s-au mărit de groază și picioarele i s-au împleticit. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 213. Simți că i se împleticesc picioarele, și brațul ce-l ridicase îi căzu în jos. VLAHUȚĂ, O. A. 110. ♦ (Despre oameni) A umbla clătinîndu-se, împiedicîndu-se, gata să cadă. Tresări deodată grozav, săltă într-o parte și ieși, împleticindu-se, în întuneric. DUMITRIU, N. 242. Mergea împleticindu-se, cu capul înclinat sub povara unei neliniști adinci. BART, E. 216. El a plecat, gemînd p-afară, Și-mpleticindu-se pe scară, Chema pe nume pe băieți, Și se proptea de slab, sărmanul, Cu mîna de păreți. COȘBUC, P. I 101. ♦ Fig. (Despre limbă) A se încurca, a articula încurcat, îngăimat, bîlbîit. Moș Radul înmărmurea, Barba Că i se zbîrlea Limba I se-mpleticea Și cu binele-i zicea... TEODORESCU, P. P. 599. 2. (Și în forma împleteci) A se amesteca, a se încurca, a se încîlci. Printr-acel hățiș felurit de arbori ce se-ndeasă și se-mpletecesc, mierlele și pițigoii șuieră și ciripesc. ODOBESCU, S. I 147. ◊ Tranz. Șuvoaiele cutremurau codrii... împletecindu-i. CAMILAR, T. 60. (Neobișnuit, în expr.) A(-și) împletici mîinile = a-și frînge mîinile (de desperare). Iar Chiruța, vai de ea, Roabă la păgîni cădea... Mînele impletecea Și turcilor le grăia... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 494. ♦ Tranz. A se încolăci, a se face cerc. Șarpele se necăjea Și coada și-o-mpleticea. ȘEZ. III 65. ◊ Refl. Șerpele se-ncovăia Și pe loc se-mpleticea. TEODORESCU, P. P. 443. – Variantă: împleteci vb. IV.

A SE ÎMPLETICI mă ~esc intranz. 1) (despre persoane) A merge împiedicându-se. 2) (despre picioare) A se împiedica unul de altul în mers. ◊ A i se ~ cuiva limba a se încurca la vorbire; a rosti cuvintele cu greu. 3) (despre obiecte) A se amesteca în neordine. 4) rar A se strânge în formă de colac; a se încolăci; a se încovriga. /<lat. implecticare

A ÎMPLETICI ~esc tranz. A face să se împleticească. /<lat. implecticare

împletecì v. 1. a încurca rău; 2. a se împiedeca de ceva, a șovăi. [Frecventativ din împletì].

împleticésc (est), -ecésc (vest) și -ucésc (Bucov.) v. tr. (d. împletesc cu term. din încolăcesc). Rar. Împreun (de ex., mînile). Încurc, încîlcesc (de ex., vorbele). Ob. V. refl. Mă’ncurc, mă’mpedic: m’am împleticit în mărăcinĭ și am căzut. Fig. S’a împleticit în vorbă, i s’aŭ împleticit picĭoarele și vorbele de beție.

!împletici (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă împleticesc, 3 sg. se împleticește, imperf. 1 sg. mă împleticeam; conj. prez. 1 sg. să mă împleticesc, 3 să se împleticească; imper. 2 sg. afirm. împleticește-te; ger. împleticindu-mă

împleticire s. f., g.-d. art. împleticirii

împletici (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. împleticește, imperf. 3 sg. împleticea; conj. prez. 3 să împleticească

*împleticire s. f., g.-d. art. împleticirii

împletici vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împleticesc, imperf. 3 sg. împleticea; conj. prez. 3 sg. și pl. împleticească

împletici

împletecesc, -ceam 1 imp.

ÎMPLETICI vb. a se clătina, a șovăi, (reg.) a se mătăcăni, a se mătăhăi, a se mătăhăli, a se mătălăi, a se mătănăi. (Omul beat se ~ în mers.)

ÎMPLETICI vb. a se clătina, a șovăi, (reg.) a se mătăcăni, a se mătăhăi, a se mătăhăli, a se mătălăi, a se mătănăi. (Omul beat se ~ în mers.)