2 intrări

O definiție

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

ORTOGRAFIE s. f. (< lat. orthographia, cf. gr. orthographia < orthos „drept” + graphein „a scrie”): 1. sistem de semne grafice convenționale care se folosesc în scrierea corectă a cuvintelor, a expresiilor și a locuțiunilor dintr-o limbă. Sunt considerate semne ortografice în limba română: liniuța de unire (cratima) și apostroful (v. și semn). 2. parte a gramaticii care studiază scrierea corectă a cuvintelor, a expresiilor și a locuțiunilor dintr-o limbă, după anumite reguli. ◊ ~ etimologică: o. în care principiile scrierii cuvintelor se bazează pe etimologia lor. O. etimologică au limbile franceză, irlandeză, engleză și tibetană. În aceste limbi scrierea cuvintelor se deosebește profund de pronunțarea lor. Astfel: fr. temps („timp”) este pronunțat „tã”, doigt („deget”) pronunțat „dŭa”, oiseau („pasăre”) pronunțat „ŭazo”, eau („apă”) pronunțat „o”; engl. all right („foarte bine”) pronunțat „olrait”, enough („destul”) pronunțat „inaf”, chalk („cretă”) pronunțat „čok” etc. În general, se reproduc nu formele actuale ale cuvintelor, ci formele lor din limba de origine, mai vechi, faze intermediare din dezvoltarea acestora sau chiar forme false. ◊ ~ fonetică: o. în care principiile scrierii cuvintelor se bazează pe felul cum acestea se pronunță. Limba italiană și limba română au, în general, o o. fonetică. Din 1860, data la care alfabetul latin a luat locul celui chirilic, sistemul ortografic al limbii române s-a schimbat de mai multe ori (1881, 1904, 1932, 1953, 1965 și 1993), modificările survenite reflectând lupta dintre reprezentanții celor două curente (etimologic și fonetic) în stabilirea acestuia, cu câștig de cauză când pentru cel fonetic, când pentru cel etimologic (cum este azi). ◊ ~ italienizantă: o. veche românească în care principiile scrierii cuvintelor se bazau pe intenția de apropiere nefirească, forțată, artificială a acestora de formele limbii italiene. Ea a fost inițiată și folosită în limba română de I. Heliade Rădulescu, dar fără sorți de izbândă, deoarece contravenea flagrant legilor de dezvoltare a limbii noastre (Pentru regulile ortografice v. Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, Ediția a V-a, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Univers enciclopedic, București, 1995).

Intrare: ortografie
ortografie substantiv feminin
  • silabație: ort-o-gra- info
substantiv feminin (F134)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ortografie
  • ortografia
plural
  • ortografii
  • ortografiile
genitiv-dativ singular
  • ortografii
  • ortografiei
plural
  • ortografii
  • ortografiilor
vocativ singular
plural
Intrare: ortografia
  • silabație: ort-o-gra-fi-a info
verb (VT211)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • ortografia
  • ortografiere
  • ortografiat
  • ortografiatu‑
  • ortografiind
  • ortografiindu‑
singular plural
  • ortografia
  • ortografiați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • ortografiez
(să)
  • ortografiez
  • ortografiam
  • ortografiai
  • ortografiasem
a II-a (tu)
  • ortografiezi
(să)
  • ortografiezi
  • ortografiai
  • ortografiași
  • ortografiaseși
a III-a (el, ea)
  • ortografia
(să)
  • ortografieze
  • ortografia
  • ortografie
  • ortografiase
plural I (noi)
  • ortografiem
(să)
  • ortografiem
  • ortografiam
  • ortografiarăm
  • ortografiaserăm
  • ortografiasem
a II-a (voi)
  • ortografiați
(să)
  • ortografiați
  • ortografiați
  • ortografiarăți
  • ortografiaserăți
  • ortografiaseți
a III-a (ei, ele)
  • ortografia
(să)
  • ortografieze
  • ortografiau
  • ortografia
  • ortografiaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)