MARE², mări, s. f. Vastă întindere de apă stătătoare, sărată și amară, de obicei unită cu oceanul printr-o strîmtoare sau formînd partea oceanului de lîngă țărm; nume generic dat apelor sărate de pe suprafața pămîntului. Cînd chiuie o dată, se cutremură pămîntul, văile răsună, mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54. La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri-adînci ca marea, Și sărut a tale mîne și-i întreb de poți ierta. EMINESCU, O. I 30. Marea limpede și albastră pare ca un smarald încadrat într-un inel de aur. ALECSANDRI, O. P. 312. Lup de mare v. lup. Cal de mare v. cal (3). Spumă de mare v. spumă. Rău de mare v. rău. ◊ Expr. Marea cu sarea = imposibilul. A făgădui marea cu sarea. ▭ Popa cerea însă marea cu sarea! SLAVICI, O. II 88. A cerca marea cu degetul = a face o încercare, chiar dacă șansele de reușită sînt foarte mici. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. (În legătură cu verbe de mișcare) Peste (nouă) mări și (nouă) țări = foarte departe, v. nouă. Și merg ei și merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. A vîntura mări și țări = a cutreiera lumea largă, a hoinări. ◊ Fig. Întindere mare, suprafață întinsă, vastă; imensitate. La asfințit un soare roșu, încununat de nouri de jăratic, se cufunda în mările verzi ale codrilor. SADOVEANU, O. I 325. S-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare. BART, S. M. 22. Stele pluteau ca niște faruri pe nemăsurata și liniștita mare de întuneric. VLAHUȚĂ, O. A. 158.

MARE¹, mari, adj. 1. (Indicînd dimensiunea; în opoziție cu mic) Care depășește dimensiunile obișnuite, care întrece măsura mijlocie. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, P. I 48. Ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I 57. Literă mare = literă folosită în mod obișnuit ca inițială a substantivelor proprii și a cuvintelor cu care începe o frază. Degetul cel mare = degetul cei mai gros, format numai din două falange (și care, la mînă, se poate opune celorlalte degete). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I 54. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate. [Evantia] deschise ochii mari cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. Cît toate zilele de mare v. zi. A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a lăsa pe cineva dezamăgit, cu buzele umflate. Pupăza... își ia apoi drumul în zbor spre Humulești și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa. CREANGĂ, A. 57. A fi (sau a umbla) cu capul mare = a fi încrezut, a-și da aere. ◊ (Adverbial; în legătură cu «a măcina», «a pisa») Sarea era tot atît de vînătă ca zahărul, pisată mare. C. PETRESCU, Î. II 166. ♦ (Despre suprafețe) Întins, vast, larg. O țară așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Apa... în mari cercuri se-nvîrti. ALECSANDRI, P. I 13. ◊ Fig. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. ◊ Expr. În mare = a) după un plan vast, în proporții vaste. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II 65; b) în linii generale, în rezumat. În linii mari v. linie. ♦ (În opoziție cu jos, scund) Înalt. Un deal mare ne desparte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. ♦ (În opoziție cu scurt) Lung. Fată cu cosița mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. ♦ Încăpător, cuprinzător, spațios, voluminos. Au împlut un sac mare, mare. SBIERA, P. 184. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci. EMINESCU, O. I 87. ◊ Casa cea mare = camera cea mai frumoasă dintr-o casă țărănească, destinată oaspeților. ♦ (Despre cursuri de apă; în opoziție cu îngust, mic) Lat, adînc. Era o apă mare, ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II 11. 2. (Indicînd cantitatea, numărul sau intensitatea; în opoziție cu puțin, mic, redus) Mult, îmbelșugat, bogat, abundent, în cantitate însemnată; numeros. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele din coasta satului. SADOVEANU, M. C, 5. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini. COȘBUC, P. 11 47. Se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. (Despre ape curgătoare) A veni mare = a crește, a se umfla. Apa venise mare. În munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II 174. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427. ♦ (Despre surse de lumină și căldură care pot fi reglate) Puternic, intens. Fă lampa mai mare! 3. (Despre diviziuni de timp; în opoziție cu scurt) De lungă durată, lung. Făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare. ISPIRESCU, U. 16. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73. Că ziua cîtu-i de mare Nime gînd ca mine n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82. 4. (Purtînd accentul în frază, adesea precedînd substantivul) În grad înalt, intens, adînc, profund, tare. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU, M. C. 7. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Mă, dă drept să-ți spun că mare nătărău mai ești! CREANGĂ, O. A. 150. ◊ Mare viteză v. viteză. ◊ Loc. adj. De-a mai mare dragul v. drag. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, necazul etc.) = (a-i fi cuiva) foarte drag, foarte bine, foarte plăcut (milă, rușine, necaz etc.). Și-n mijloc el, mai mare dragul. COȘBUC, P. I 241. Ți-i mai mare dragul să te duci la el. CREANGĂ, A. 19. Ziua-mare = moment al dimineții cînd soarele a răsărit de mult, cînd lumina începe să devină intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua-mare. NEGRUZZI, S. I 60. Ziua în amiaza-mare v. amiază. Îndata-mare v. îndată. ♦ (Despre sunet, glas; în opoziție cu slab, stins) Tare, puternic, ridicat. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. VII 28. Și-n glas mare îți urăm... Ani mulți. ALECSANDRI, P. II 110. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glasul ridicat, tare, strigînd. Striga în gura mare că crapă de foame. CREANGĂ, P. 241. A fi cu gura mare = a fi certăreț. ♦ (Despre fenomene atmosferice) Violent, năprasnic, aspru. Ger mare. ▭ Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. Vînt mare Se rădică. CONACHI, P. 265. ♦ (Adverbial, popular) Din cale-afară, peste măsură, tare. A să fie Mare mult omor! ALECSANDRI, P. I 54. Mare posomorîtu-i. id. T. 138. 5. (Despre ființe; în opoziție cu tînăr) Adult, matur, major, vîrstnic; (la comparativ) mai în vîrstă, mai bătrîn. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare. SADOVEANU, M. C. 17. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Aici nu sîntem la leș ca să mă iei în rîs. Acu-s mare!. ALECSANDRI, T. I 184. ◊ Fată-mare v. fată. Mamă-mare v. mamă. Coană-mare v. cucoană. Socru-mare v. socru. ◊ Tată-mare v. tată. ◊ Expr. (Despre copii) A se face mare = a crește, a deveni adult, matur. Dragii mei copii, v-ați făcut mari. ISPIRESCU, L. 33. ◊ (Substantivat) Ba mai bine îi dau eu una peste bot ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. ◊ (Expr.) Cu mic cu mare v. mic. 6. Vestit, renumit, ilustru. Viața marelui nostru poet Mihail Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. ◊ (În componența unor nume proprii) Ștefan cel Mare. Alexandru cel Mare. 7. (În opoziție cu inferior, de jos, subaltern) Care ocupă un rang superior într-o ierarhie; puternic, sus-pus. Tot crai și tot crăiese mari. COȘBUC, P. I 57. Șădea într-o chiliuță din casele unui boier mare. EMINESCU, N. 57. ◊ Expr. Mare și tare = puternic, influent. Iară mare și tare-i în comună primarele. C. PETRESCU, Î. II 11. A se ține mare = a fi mîndru, fudul, semeț. A călca a mare v. călca. La mai mare, urare făcută cuiva cu ocazia unei numiri sau avansări într-un post. ◊ (Substantivat) Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I 165. (Expr.) Mai-marele = șeful, superiorul. A luat poziție de drepți dinaintea mai-marilor, așa cum se ia la armată. PAS, L. II 24. Mai-marii lui văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste. CREANGĂ, P. 297. ◊ (Precedînd denumirile de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriilor respective) Mare ban, mare logofăt. ▭ Călărime, supt comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, O. I 13. ♦ (Despre familie, nume, neam) Nobil, ales, făcînd parte din protipendadă. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. 8. (În opoziție cu de rînd, obișnuit) Important, de seamă, hotărîtor. Lupta cea mare se va da odată. SAHIA, N. 40. Prînzul cel mare v. prînz. Zi mare = zi de sărbătoare, zi importantă. Săptămîna mare = săptămîna care precedă imediat sărbătoarea paștilor la creștini. Strada mare = nume dat în orașele de provincie străzii principale. Vorbe mari = cuvinte umflate, vorbe fără miez, bombastice, promisiuni goale. Aceia care vorbe mari aruncă. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. Cu mare ce v. ce. Mare lucru v. lucru (III 2). ♦ (Despre onoruri, glorie) Deosebit, ales, înalt. Fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, O. II 271. ♦ (Despre obiecte; în opoziție cu ieftin, neînsemnat) De preț, valoros, scump. Cu mari daruri l-au dăruit. CREANGĂ, P. 102. ♦ Uimitor, extraordinar. Harap-Alb vede altă drăcărie și mai mare. CREANGĂ, P. 241.

AC, ace, s. n. 1. Mic instrument de oțel, subțire și lustruit, ascuțit la un capăt și prevăzut la celălalt cu o gaură (numită «ureche») prin care se trece ața; servește la cusut. Colo, lîngă lampă, într-un mic ietac, Vezi o fată care pune ață-n ac. EMINESCU, O. IV 364. Eu te-oi blăstema: Cîndu-i trage cu acul, Să se rumpă bumbacul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. ◊ Expr. A coase în urma acului (sau peste ac) = a coase înfigînd acul de fiecare dată cu puțin în urma împunsăturii precedente, pentru a obține o cusătură trainică. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrîna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a umbla încet și cu mare grijă, șovăind. Stă ca pe ace sau parcă stă pe ace = e foarte nerăbdător; nu se simte la locul lui. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cît un vîrf de ac = foarte puțin. A căuta acul în carul cu fîn = a căuta ceva imposibil de găsit/ a se apuca de o muncă zadarnică. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care cad uneori iarna, amestecate cu ploaie sau cu ninsoare. Ploua într-una, ploaie măruntă de toamnă, și bătea un vînt iute și rece care aducea cîteodată nouri albi, din care săgetau ace de gheață. SADOVEANU, O. VI 73. ◊ Compus: ac-de-mare = pește marin cu formă alungită ca aceea a unui ac, comun în Marea Neagră. 2. (Nume dat unor obiecte asemănătoare cu acul, avînd diferite întrebuințări practice; în expr.) Ac cu gămălie = ac terminat la un capăt cu o mică măciulie, întrebuințat spre a fixa una de alta două bucăți de stofă, de pînză etc. sau spre a prinde, a agăța ceva; bold. Ac de siguranță = ac îndoit, avînd la unul din capete un dispozitiv în care se fixează celălalt capăt, ca să prindă mai bine obiectele pe care le împreună. Ac de pălărie = ac lung, întrebuințat de femei pentru a fixa pălăria de păr. Ac de cravată = ac cu o măciulie de obicei colorată, servind ca să țină nodul cravatei. Ace de împletit = ace lungi și groase, cu ajutorul cărora se împletește; andrele. Ac de păr (sau de cap) = obiect de sîrmă, îndoit la mijloc, cu capetele apropiate și rotunjite (ca să nu înțepe), întrebuințat de femei pentru fixarea părului; spelcă. Ac de patefon (sau de gramofon) = mică piesă în formă de ac, care se fixează la diafragma patefonului (sau a gramofonului) spre a-i transmite vibrațiile produse prin alunecarea lui în șănțulețele plăcii. 3. Indicator la unele aparate de precizie. Acul busolei. Acul barometrului. Acele ceasornicului. 4. Piesă metalică de forma unei limbi, mobilă în jurul unui capăt al ei, care servește la dirijarea roților unui tren sau ale unui tramvai de pe o linie pe alta, prin alipirea vîrfului ei la contrașina respectivă. V. macaz. 5. Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vîrf ascuțit. Acul albinei. Acul scorpionului. ♦ (Mai ales la pl.) Produse ale pieii, în formă de ghimpi, caracteristice unor animale (ca ariciul, porcul ghimpos etc.). 6. (Mai ales la pl.) Frunzele coniferelor, de formă cilindrică, rigidă, ascuțită. Mi-amintesc, parc-ar fi azi. Ochii lui-ace de brazi. CASSIAN, H. 26.

ANEMONĂ, anemone, s. f. 1. Dedițel. 2. (Numai în expr.) Anemonă-de-mare = actinie. Anemonele-de-mare... Adînc sub undele amare. Vor țese lumea lor suavă. BENIUC, V. 69.

ARICI, arici, s. m. 1. Animal mamifer, insectivor, cu botul ascuțit și corpul gros, acoperit pe deasupra cu ghimpi, în așa fel încît, strîns, pare un ghem țepos. Aseară, prin grădina amorțită, Din tufe de pelin cu frunze mici A apărut în taină un arici – O mică vietate ghemuită. TOPÎRCEANU, P. O. 134. Toate lighioanele, pînă și cîrtițele orbețe și aricii ghimpoși... toate i se arătau lui în cale. ODOBESCU, S. III 185. Ariciul cu meșteșug să prinde și vrabia cu mei. PANN, P. V. II 125. Merge pașa pe ulițe Cu trei mii de sulițe (Ariciul). ȘEZ. I 26. ◊ Expr. Barbă de arici = barbă țepoasă. Mai întîi am văzut două chipuri de bărbați, unul spînatic și uscat, altul c-o barbă de arici cărunt. SADOVEANU, N. F. 62. Zbîrlit ca un arici = supărăcios, ursuz. (Familiar) I-a spus ariciul la ureche = a presimțit, a bănuit. Flăcăiandrul... se furișă și de astă dată de intră în cămara fetelor, ca să asculte la sfatul lor. Pare că-i spusese ariciul la ureche că are să se petreacă între ele ceva pentru dînsul. ISPIRESCU, L. 240. ◊ Compus: arici-de-mare = animal echinoderm, cu corpul acoperit cu țepi, care trăiește în unele mări și oceane. 2. Nume dat unor boli ale vitelor, cailor și mieilor. V. ariceală. «Ariciul» e o boală de picioare... care trece de la sine cînd vitele își schimbă felul traiului, adică cînd din ploaie, din glod și din șura urîtă le trecem în grajduri curate. ȘEZ. III 145. 3. Piesă făcută din bare de fier forjat sau sudat, prevăzută cu patru brațe ascuțite la vîrf; un număr mare de astfel de piese așezate pe șosea sau pe teren reprezintă un baraj contra oamenilor, animalelor și autovehiculelor cu pneuri. ◊ Arici antitanc = arici mare folosit contra autoblindatelor și tancurilor. Arici de sîrmă = arici constituit dintr-un schelet de lemn sau de fier pe care se înfășoară sîrmă ghimpată.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita, nedespicată (în special, spre deosebire de armăsar, masculul castrat), care servește omului la călărie, la tras vehicule și la dus poveri. Cal de ham. Cal de călărie. Cal de curse. ▭ În fața casei, legat la par, sta în ploaie un cal urît, ros de ham. CAMILAR, TEM. 51. Voinicii cai spumau în salt. COȘBUC, P. I 56. Calul... începe a sări în două picioare, forăind. CREANGĂ, P. 185. Caii lor aleargă alăturea-nspumați. EMINESCU, O. I 97. Am obosit ca un cal de poștă ce nu-și are tainul la vreme. ALECSANDRI, T. I 373. Calul de dar nu se caută în gură (sau la dinți) (= lucrurile primite în dar se iau așa cum sînt, fără să se mai țină seamă de defecte). Cunoscut ca un cal breaz. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă (sau cal de tramvai) = a alerga mult; a fi muncit peste măsură, a fi întrebuințat la toate, trimis în toate părțile. Sărmane, biete Barbule! ai ajuns cal de poștă împregiurul horii. ALECSANDRI, T. 85. Cal de bătaie = persoană foarte hărțuită, trasă din toate părțile, muncită; subiect, problemă de care se ocupă insistent multă lume, sau care vine mereu ca preocupare exclusivă a cuiva. A fi cal de dîrvală v. dîrvală. A face (pe cineva) din cal măgar = a face (pe cineva) să ajungă dintr-o situație mai bună într-una mai rea, a degrada; a înjosi, a umili. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpinîre pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A ajunge din cal măgar = a ajunge într-o stare sau situație mai rea, mai proastă. A umbla după potcoave de cai morți v. potcoavă. A-și juca calul = a-și face mendrele. Știu eu năzdrăvănii de-ale spînului; și să fi vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. CREANGĂ, P. 219. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri fantastice, imposibile, de necrezut. Cred că visezi cai verzi, prietene. CAMILAR, N. I 112. Ia păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți, că eu sînt Stan pățitul. CREANGĂ, P. 179. La paștile cailor (sau calului) = niciodată. O fugă de cal = distanță nu prea mare. Aud, cucoane?... dacă-i lungă poșta de-nainte?... Ba nu... ian cît cole, o palmă de loc, o fugă de cal... N-ai apucat a porni bine și ai și ajuns. ALECSANDRI, T. 45. Calul dracului = (depreciativ) femeie bătrînă, rea;, baborniță, vrăjitoare. ◊ Calul-troian = (cu aluzie la legendarul cal de lemn dăruit de greci troienilor) stratagemă de care se folosește un dușman pentru a reuși să pătrundă în tabăra adversă; inamic deghizat sub masca unui binefăcător. Vapoare mari [americane] ca niște cai troieni Aruncă gheara ancorei în port. BOUREANU, S. P. 4. Cal-putere = unitate de putere (egală cu 75 kilogrammetri pe secundă) cu care se măsoară forța motrice a unei mașini mișcate cu vapori de apă sau cu carburanți. Remorcherele de sute de cai-putere trec duduind din toate mașinile. BOGZA, C. O. 405. ◊ (Poetic) Cu mii de cai-putere Se crapă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. ♦ (Mil., învechit) Cal de friză = baraj tehnic contra infanteriei, făcut dintr-un schelet de lemn sau de fier îmbrăcat cu sîrmă ghimpată. 2. Nume dat unor aparate sau piese care seamănă cu un cal: a) numele unui aparat de gimnastică, peste care se fac sărituri; b) figură în forma unui cap de cal la jocul de șah. 3. Compuse: calul-dracului sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă = libelulă. Cal-de-mare (sau, rar, calul-mării) = mic pește marin al cărui cap seamănă cu acela al calului (Hippocampus). Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101.

CAR², care, s. n. I. 1. Vehicul încăpător pe patru roți (tras de cai, de boi etc.), care se folosește la țară pentru transportarea poverilor. Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțîind. COȘBUC, P. I 47. Poposit-au... Zece care mocănești, Cu boi albi. ALECSANDRI, P. II 104. Du-te, dor, cu carele, N-aștepta căruțele; Căruțele-s mititele Și nu-nchepi (= încapi) dorule-n ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. Acolo erau două drumuri, care se despărțeau. Unul era bătut de care și celalt părăsit. ȘEZ. IV 171. ◊ Cal de asalt = tanc. Carele de asalt înțepeniseră în lungul drumurilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. Car funebru (sau mortuar, funerar) = dric. (Învechit și popular) Car de foc = tren. Aș vrea să plec la drum mai mare. Dar nici pe jos nici de-a-n călare Și nici cu carul cel de foc, Ci c-o trăsură ferecată, De zece cai în șir purtată. MACEDONSKI, O. I 58. Și fluieră o dală, de nici fluierul de la carul de foc nu l-ar fi întrecut. RETEGANUL, P. V 6. ◊ Expr. A fi a cincea roată la car (sau la căruță) v. cincilea. Nici în car, nici în căruță (nici în teleguță), se spune despre cineva care nu vrea nici într-un fel, nu se mulțumește în nici un chip. ◊ Compuse: carul-mare (sau numai carul) = constelație din emisfera boreală, alcătuită din șapte stele, așezate în așa fel, încît creează imaginea unui car cu oiștea în jos; ursa-mare. Ții minte tu, iubita mea, O noapte de argint în care Mi-ai arătat pe cer o stea Din carul- mare? TOPÎRCEANU, M. 64. Luceafăru-i gata s-apuie. Iar carul spre creștet se suie Cu oiștea-n jos. COȘBUC, P. 7; carul-mic = constelație din emisfera boreală, alcătuită din șapte stele (printre care și steaua polară), dispuse în chip asemănător cu stelele carului-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit la lupte, jocuri și ceremonii. Car de triumf. ◊ Fig. A patra primăvară acuma se grăbește La caru-i să înhame pe zefirii ușori. ALEXANDRESCU, P. 24. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cantitatea de material care se poate încărca o dată într-un car (1). A descărcat din fugă un car de secară în saci. SP. POPESCU, M. G. 27. Se duce la pădure să-și aducă un car de lemne. CREANGĂ, P. 143. Am fost să cumpăr un car de lemne. ALECSANDRI, T. I 317. ♦ Fig. Cantitate sau număr mare; mulțime; grămadă, droaie. Un car de copii. Un car de minciuni. Un car de ani. Voi intra masiv și greu în vreme, Cu un car cît dealul de poeme. BENIUC, V. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. II 1. Piesă de formă cilindrică pe care se fixează hîrtia la mașina de scris și care, deplasîndu-se lateral și rotindu-se, face posibilă scrierea succesivă a literelor și a rîndurilor. 2. (Regional) Parte a ferăstrăului mecanic pe care se așază bușteanul pentru a fi tăiat și prefăcut în scînduri.

CĂLUȚ, căluți, s. m. 1. Diminutiv al lui cal. Soldați învinețiți, degerați, în cete mici, grămădiți în jurul unei căruțe... trasă de căluții ce-și frămîntau oasele lunecînd la fiecare pas. AGÎRBICEANU, S. P. 37. Am găsit poarta deschisă și lîngă șură trei căluți roibi cu tarnițele pe ei. SADOVEANU, N. F. 38. Hai, căluțul meu! CREANGĂ, P. 197. Un voinic... P-un căluț de la Buzău Suie drumul. TEODORESCU, P. P. 350. ◊ Compus: căluț-de-mare = cal-de-mare. 2. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor. V. călușel (3). Numirea de căluți sau căiuți a acestor... insecte le vine de acolo, după cum spun o seamă de romîni. din Bucovina, pentru că au ochi mari boldiți și cap ca la cai, și pentru că sar prin iarbă ca și caii împiedicați de picioarele dinainte. MARIAN, INS. 520. – Pl. și: (2) căiuți.

CÎINE, cîini, s. m. (Și în forma regională cîne) 1. Animal mamifer carnivor, din aceeași familie cu lupul și cu vulpea, domesticit și folosit pentru pază, vînătoare etc. Cînele zvîcni înainte și prepelița sări în aer și porni sfîrîind în zbor, la înălțimea omului. SADOVEANU, O. VII 82. Se-ntoarce apoi cu ochi păgîni... «Te-or răzbuna copiii mei! – Și-acum mă taie, dacă vrei, Și-aruncă-mă la cîni!» COȘBUC, P. I 114. Mînia lui dumnezeu, ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om! CREANGĂ, P. 143. Păcat, sărmanul, să moară ca un cîne. CREANGĂ, P. 330. În satul fără cîini, te plimbi fără băț (= unde nu te simți în primejdie, nu-ți iei măsuri de apărare). ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A trăi ca cîine cu pisica sau a se mînca ca cîinii = a nu se înțelege de loc, a trăi în certuri, în dușmănie. A tăia frunză cîinilor (sau la cîini) = a trîndăvi, a nu lucra nimic. A trăi ca cîinele la stînă = a trăi bine. A petrece ca cîinele în car = a petrece rău. Nu e nici cîine nici ogar = n-are nici o trăsătură distinctivă. Nu-i numai un cîine scurt de coadă = mai e și altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face. Cîinele care latră nu mușcă = cel care face multă gură nu e totdeauna cel mai primejdios. Îi mănîncă cîinii din traistă v. mînca. Cîine-cîinește v. cîinește. Porc de cîine v. porc. A ieși ca cîinele din iarnă = a fi foarte slab. A da cu căciula în cîini v. căciulă. Viață de cîine = viață grea, lipsită de bucurii. ◊ (Ironic) Umblă cîinii cu covrigi (sau colaci) în coadă = e belșug. (Cu o construcție mai rară) Trăiesc de cînd cîinii purtau colaci în coadă. ALECSANDRI, T. I 358. ◊ Fig. Nume dat unui om rău, hain. Ne-ai vîndut cu mîinile legate, cîine! DAVIDOGLU, O. 111. ◊ Expr. A fi cîine = a fi rău, hain. Destinul ne-a fost cîine. TULBURE, V. R. 26. Dar, zău, doru-i mare cîne, Peste multe dealuri vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 93. A-i fi cuiva cîine = a te purta cu cineva cu cruzime, în mod hain. 2. Compuse: cîine-de-mare = specie de pește de mare cu pielea foarte tare; cîinele-mare = numele unei constelații boreale (din care face pafte și Sirius, cea mai luminoasă stea de pe boltă); Cîinele-mic = numele unei constelații boreale, între Hydra și Orion; cîinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cîrlig osos la unul din capete. Cînele-babei e flocos ca un cîne și mușcă. MARIAN, INS. 277; laptele-cîinelui v. lapte. – Variantă; (Transilv., Mold.) cîne s. m.

CORB, corbi, s. m. 1. Pasăre semirăpitoare, omnivoră, cu penele negre și ciocul puternic (Corvus corax). Corbi fîlfîiră spre albăstrime din brazii rîpelor și pe urmă se întoarseră cu zboruri învăluite. SADOVEANU, B. 90. Din zare depărtată răsare-un stol de corbi. EMINESCU, O. I 128. Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. A. 112. Corb la corb nu scoate ochii (= asupritorii, exploatatorii, legați prin interese comune, nu-și fac rău unul altuia și nu apără niciodată pe cei exploatați). Expr. Negru ca corbul (sau ca pana corbului) = foarte negru. Trei cai... Unu-i roșu ca focu, Altu-i negru ca corbu; Și pe care șez călare, Pintenog de trei picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 290. ◊ Fig. (Depreciativ; mai ales la pl.) Nume dat exploatatorilor, imperialiștilor, ațîțătorilor la războaie, celor dornici de vărsări de sînge. Popoarele au învățat mult din experiența celui de-al doilea război mondial. Ele nu vor să-și mai verse sîngele, să-și vadă distruse țările, să-și vadă spulberate familiile și căminele pentru a îngrășa pe corbii profiturilor de război, pentru a satisface setea de putere a aventurierilor pretendenți la dominația mondială. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2693. Nu sîntem carne de ospețe. Să afle corbii și să-nvețe. BANUȘ, B. 123. ♦ (Adjectival) Negru, foarte negru. Dădea... la o parte o șuviță de păr corb. SADOVEANU, P. S. 80. ◊ (Adverbial) Pletele-i dese și negre corb se îndoaie în unde. din creștetul frunții pînă la umerii obrajilor. DELAVRANCEA, S. 166. 2. Compuse: corb-albastru = dumbrăveancă; corb-de-mare = cormoran: corb-de-noapte = pasăre cu capul și ceafa negre, cu spinarea cenușie și pîntecele alb-cenușiu; trăiește pe lîngă bălți (Nycticorax nycticorax). 3. Pește de mare, rar întîlnit în Marea Neagră, lung de 18 – 25 cm, cu capul mare și botul gros, rotunjit, de culoare brună (Corvina nigra). 4. (Articulat) Numele unei constelații din emisfera australă.

CUCOANĂ, cucoane, s. f. (Azi pe cale de dispariție, uneori cu nuanță disprețuitoare; și în forma cocoană, sau familiar, prescurtat, coană) 1. Denumire pentru femeile din clasele dominante, titlu cu care cineva se adresa acestora; doamnă. Da unde-i dus boierul, cucoană? ISPIRESCU, L. 180. Pe drum se întîlnesc ei cu o trăsură fu care era o cucoană. CREANGĂ, P. 329. Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane. EMINESCU, O. I 137. Lenea e cocoană mare, Care n-are de mîncare. PANN, P. V. I 105. 2. Soție a unui reprezentant al claselor exploatatoare. Du-te, mă, la cucoana domnului director. PAS, Z. I 284. Cucoană (mai adesea coană) – mare = denumire pe care o dau subalternii unei femei mai în vîrstă dintr-o familie, de obicei soacră sau mamă, pentru a o deosebi de fiica sau nora ei. 3. (Învechit) Fată tînără dintr-o familie domnitoare de la noi. Astfel se petrecură aici la noi cununiile cocoanelor doamnei Chiajna. ODOBESCU, S. I 137. – Variante: cocoană, coană s. f.

DOAMNĂ, doamne, s. f. 1. (Folosit azi mai rar) Termen de politețe întrebuințat izolat sau pus înaintea numelui unei femei căsătorite căreia i se adresează sau despre care vorbește cineva. Domni cu monoclu și doamne cu buze vopsite. ISAC, O. 90. Doamnele, ostentativ fără treabă, umblă în rochii de casă și fără pălării. IBRĂILEANU, A. 7. [În caretă] se afla o doamnă a cărei frumusețe era încă strălucitoare. MACEDONSKI, O. III 16. Mă hotărîi să mă duc la doamna B. NEGRUZZI, S. I 67. ◊ (Franțuzism; urmat de adj. posesiv) Tînguiește-mă, doamna mea, și nu mă osîndi. NEGRUZZI, S. I 47. ♦ (Învechit, totdeauna cu determinări adjectivale) Soție de boier; jupîneasă. Orice-i zicea boieriul sau doamna acestuia să facă, ea pe loc și făcea. MARIAN, O. II 386. ◊ (Azi, fără determinări) Timotin m-a invitat la el, la mănăstire. Doamna a tăcut ca un mormînt. IBRĂILEANU, A. 15. ♦ Nume dat în trecut de copiii de școală învățătoarelor și profesoarelor căsătorite. 2. (Într-o epocă mai veche) Soție a unui monarh sau a unui prinț. V. regină, principesă. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine. EMINESCU, O. I 149. Domnule, măria-ta, Pe Codreanul nu-l ierta, Că... pe doamna ți-a fura. ALECSANDRI, P. P. 90. ♦ Regină, suverană. (Fig.) Și din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna: Doamna mărilor ș-a nopții. EMINESCU, O. I 148. 3. Compus: (Bot.) doamnă-mare = mătrăgună. Strînge dumneaei și zamă de mătrăgună, ce se cheamă la noi «doamnă-mare». SADOVEANU, N. F. 35.

IARBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. (De obicei colectiv) Nume generic dat plantelor erbacee, de obicei necultivate, ale căror părți aeriene sînt verzi, subțiri și mlădioase și servesc ca hrană animalelor erbivore. Un fir de iarbă. ▭ Dinu se trînti în iarbă, mai la o parte, ca să se odihnească. BUJOR, S. 52. Zac pierdut în iarba-naltă, Privind, cu ochii beți de poezie, A cerului albastră-mpărăție. IOSIF, V. 72. Pe cîmpie Liniște era, Iarba cea verzie Nici se clătina. ALECSANDRI, O. 171. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult pînă ți se va împlini ceea ce dorești sau ce ți s-a promis de către cineva. Din pămînt, din iarbă verde = oricare ar fi greutățile, cu orice preț, negreșit, neapărat. Din pămînt, din iarbă verde, să te duci să-mi aduci herghelia. ISPIRESCU, L. 27. Cîtă frunză, cîtă iarbă sau cîtă frunză și iarbă sau ca frunza și ca iarba v. frunză. 2. (Mai ales la pl.) Buruieni de tot felul (uneori servind ca medicament, ca antidot sau ca otravă). A pus prin bălți și niște ierburi veninoase de care [dușmanul] cum bea, crăpa. NEGRUZZI, S. I 171. Aleargă din stîncă-n stîncă Și cată, culege ierburi. CONACHI, P. 86. ◊ Iarbă rea = buruiană otrăvitoare; fig. om rău, dăunător societății. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172. ◊ Expr. A căuta (pe cineva) ca iarba de leac sau a umbla (după cineva) ca după iarba de leac v. leac. 3. (Uneori determinat prin «de pușcă») Praf de pușcă. Atunci, cîteva luni d-a rîndul, nu mai auzi nici prin holde, nici prin crînguri, pocnetul ierbei de pușcă și șuierătura alicelor. ODOBESCU, S. III 37. Punea iarbă cu mîna Și gloanțe cu chivăra. ȘEZ. II 77. 4. Compuse: iarbă-de-mare (sau iarba-mării) = plantă erbacee acvatică, cu flori verzi, care crește pe fundul mării, formînd adesea întinse pajiști submarine; se folosește în tapițerie (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică cu flori albe (Hydrocharis morsus- ranae); iarba-fiarelor sau (mai rar) iarba-fierului = plantă erbacee veninoasă, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); (în basme) iarbă cu puterea miraculoasă de a deschide orice ușă, lacăt, încuietoare etc.; p. ext. putere supranaturală, prin care se poate ajunge la un rezultat greu de obținut. Cei ce au avut interesul să le tăinuiască aveau și iarba-fiarelor care descuia lacătele. PAS, Z. III 256. Manlache are iarba-fiarelor și nu-l atinge glonțul. POPA, V. 187. Dacă ai avea iarba-fierului, ai putea să sfărmi broaștele. ALECSANDRI, T. I 447; iarbă-creață = mentă, izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, frunze înguste și flori verzi, care crește prin păduri, în locuri umbroase și umede (Poa nemoralis). Frunză verde iarbă-deasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10; iarbă-grasă = mică plantă erbacee, bogată în sevă, cu tulpina ramificată și flori galbene (Portulaca oleracea). Foaie verde, iarbă-grasă. ȘEZ. I 103; iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium). Un miros de iarbă-mare, sita-zinelor și alte ierburi uscate îți gîdilea nasul. CONTEMPORANUL, V_I 291; iarba-șerpilor = broscariță (2). – Pl. și: ierbi (COȘBUC, P. II 281).

LUP, lupi, s. m. 1. Mamifer sălbatic, carnivor, care seamănă cu un cîine, dar are capul ceva mai mare, botul și urechile mai ascuțite și coada mai stufoasă (Canis lupus). Dintr-o dată s-au sculat cu mînie scroafele asupra lupului, clefăind și pălindu-l cu sfîrlele. SADOVEANU, B. 103. Argatul... a murit sărmanul mușcat de un lup turbat. HOGAȘ, DR. II 46. Și deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure, neagră, deasă, mare, înfiorată... de un urlet flămînd de lupi. EMINESCU, N. 23. Ochii bancherului se înflăcărară; ai fi zis că e un lup flămînd ce vede o pradă. BOLINTINEANU, O. 393. ◊ (În proverbe și zicători) Pe ciobanul fără cîine Lupii-l lasă fără pîine (= cel care nu-și ia măsuri de prevedere păgubește). Lup îmbrăcat în piele de oaie (sau lup în pielea oii), se spune despre un om șiret, rău, care se preface că e bun și cu vorbe mieroase caută să-și ajungă scopul. Lupul mănîncă și din oile numărate v. numărat. Lupul, cu slugi rămîne flămînd (= cine nu se servește singur rămîne păgubit). Ori îi urla ca lupul, ori îi cînta ca cucul (= tot una este). A intrat lupu-n coșar (= păzește-te de hoț). Vorbești de lup și lupul la ușă, se spune atunci cînd, pomenind numele cuiva, acesta tocmai sosește. A da oile în paza lupului (= a lăsa pe cineva la discreția unui dușman al lui). Lupul își schimbă părul, dar năravul ba (= deprinderile rele și învechite nu se schimbă ușor). ◊ Loc. adv. De cînd cu lupii albi v. alb. ◊ Expr. A trăi ca lupul în pădure = a trăi la largul său. A avea urechi de lup = a auzi bine. A închide lupul în stînă = a avea dușmani în casă. A înghiți (sau a mînca) ca (sau cît) lupul = a înghiți sau a mînca mult și cu lăcomie. A se duce (ca) pe gura lupului v. gură (I 1). A se arunca în gura lupului = a se expune primejdiilor. A scoate (sau a trage) ca din gura lupului = a scăpa, a salva un lucru aproape pierdut. Foame de lup = foame mare. Gură de lup v. gură. ♦ Fig. Om hrăpăreț și crud. Și lupii s-or frînge amarnic de rău De-or vrea să se-atingă de leagănul tău. FRUNZĂ, S. 11. 2. Compuse: lupul-bălții = știucă; lup-de-mare = numele unei specii de focă; fig. marinar experimentat. Femeia... vorbește cu pasiune, ca orice lup-de-mare, despre chestii navale, vapoare, furtuni și naufragii. BART, E. 225; lupul-vrăbiilor = pasăre cu spinare cenușie și cu aripile și coada negre; se hrănește cu păsări mici, șoareci și insecte (Lanius excubitor); lupul-albinelor = gîndăcel viu colorat a cărui larvă trăiește în stupii de albine, producînd pagube (Trichodes apiarius); (Bot.) barba-lupului v. barbă; gura-lupului v. gură; ochiul-lupului v. ochi; părul-lupului v. păr; spinarea-lupului v. spinare; talpa-lupului v. talpă. 3. Buștean susținut de o capră deasupra jilipului, folosit ca frînă pentru reducerea vitezei lemnelor. 4. Nume dat la diverse mașini folosite în filaturi pentru curățirea sau prelucrarea materialelor textile.

MĂLAI s. n. (Și cu pronunțare regională malai) 1. Făină de porumb; p. ext. (regional) făină în general. Doi pumni de mălai ia mama din copaie. STANCU, D. 51. Nu-mi văz capul de necaz. Uite cîți așteaptă să le fac mălai. SADOVEANU, M. C. 29. Ar fi trebuit să-i prezenți... prepelițe tăvălite în mălai. ODOBESCU, S. III 39. 2. Aliment preparat din aluat de făină de porumb, dospit și copt în cuptor; înlocuiește uneori pîinea de grîu; turtă de făină de porumb, frămîntată cu lapte. ◊ Fig. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit de mult ce-l netezise baba pe cap și de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i copt malaiul. CREANGĂ, P. 294. ◊ Expr. Și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul = a îmbătrînit, s-a învechit, s-a perimat. De mult v-ați trăit traiul, V-ați mîncat de mult mălaiul. ALECSANDRI, P. I 207. Mălai mare = poreclă dată unui om bleg, prostănac sau unui om care mănîncă mult. Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise mălai mare, fiindcă mînca bine. GHICA, S. 66. 3. (Regional) Porumb. Frunză de mălai. ȘEZ. I 73. 3. (Regional) Mei. Mălaiul, păsatul sau meiul se cosește după ce i s-au secerat spicele. PAMFILE, A. R. 150. Cînd te-i sătura de strujit pene, vei pisa malai. CREANGĂ, P. 5. Mare zgîrcit îi! Îi în stare să taie un fir de mălai în opt. ALECSANDRI, T. I 316. ◊ Expr. Vrabia mălai visează = fiecare se gîndește la ceea ce-i place mai mult.

MĂRE interj. (Mai ales în literatura populară; și în forma mări) Cuvînt care exprimă mirare, surprindere, uimire, admirație. Și mîndre palaturi mai avea zîna, măre. ISPIRESCU, L. 77. Iată, mări, că deodată O poiană se arată. ALECSANDRI, P. II 90. ◊ (În legătură cu un vocativ) Da ce vrei, mări Cătălin? Ia dut’ de-ți vezi de treabă. EMINESCU, O. I 174. Greu la deal, măre copile. PANN, P. V. II 57. – Variantă: mări interj.

MĂRI¹ interj. v. măre.

NALBĂ, nalbe, s. f. Nume dat la mai multe plante: a) plantă erbacee cu tulpina acoperită de peri aspri și cu flori mari, roșii, purpurii sau albe; frunzele, florile, uneori și rădăcinile sînt folosite în medicină (Malva silvestris); b) (și în forma nalbă-de-grădină) plantă erbacee înaltă, cu flori roșii, galbene, violete sau pestrițe, cultivată în grădini, cu întrebuințări în medicină (Althea rosea); c) (și în forma nalbă-mare) plantă erbacee cu rădăcina cărnoasă, care crește în locuri umede și ale cărei frunze, flori și mai ales rădăcini se întrebuințează în medicină ca emolient (Althea officinalis). Își făcu un ceai de nalbă și rămase frumușel acasă. ANGHEL-IOSIF, C. L. 80. Ea are față albă, Ca tăiată-n flori de nalbă. COȘBUC, P. II 209. Ești ca floarea cea de nalbă. ALECSANDRI, P. P. 340.

PEȘTE, pești, s. m. (Uneori cu sens colectiv) 1. Animal vertebrat, cu temperatura corpului variabilă, care trăiește în apă și, în majoritatea cazurilor, are corpul acoperit cu solzi; respiră prin branhii, iar pentru înot are niște aripioare. Peștele nu trage la pescarul cu undiță scumpă și bagaje multe. SADOVEANU, Î. A. 18. Cînd chiuie o dată... mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54. Zece care mocănești... Iar în care ce avut, ce merinde-s de vîndut? Pești de apă curgătoare și de apă stătătoare. ALECSANDRI, P. II 105. Peștele de la cap se impute (= corupția începe de la cei mari, de la cei de sus). Caută să-ți fie supușii vrednici... Dă-le pildă bună, pentru că peștele de la cap se împute. NEGRUZZI, S. I 250. Peștele mare înghite pe cel mic (= cei mici, slabi, neputincioși sînt prada celor puternici). ◊ Pești migratori = pești care trăiesc periodic în fluvii și în mare, migrînd din mare în fluvii și invers. Pești zburători = specii de pești care pot să sară din apă și execută un zbor planat cu ajutorul înotătoarelor pectorale mai dezvoltate. Li s-au mai înfățoșat un lucru vrednic de privire pe fața mării, adecă: o mulțime de pești zburători, care, ivindu-se din apă, strălucea ca soarele. DRĂGHICI, R. 31. Untură de pește = grăsime a unui pește (Gadus morrhua) din mările nordice, folosită ca medicament fortifiant pentru copii. ◊ Expr. Cît ai zice pește = foarte repede, într-o clipă; cît ai clipi (din ochi). A tăcea ca peștele (sau ca un pește) = a nu spune nimic, a nu scoate un cuvînt; a tăcea chitic. Tace ca peștele și tremură ca varga de frică. CREANGĂ, P. 23. A se zbate ca peștele pe uscat = a se lupta neputincios cu ceva; a o duce greu. A trăi ca peștele-n apă = a-i merge bine, a se simți bine, a trăi bine. A fi cu borșul la foc și cu peștele în iaz = a face planuri cu privire la un lucru înainte de a-l poseda, a se lăuda înainte de izbîndă. Asta e altă mîncare (de pește) v. mîncare. Cînd o prinde mîța pește = niciodată. Ciudă mi-i și rău îmi pare, C-am iubită și nu-i mare. Am nădejde c-o mai crește, Cînd a prinde mîța pește Și coada de urs o crește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 431. ◊ Compuse: pește-ferăstrău = numele unui pește cu botul lung, turtit și dințat (Pristis pectinatus); pește-lup = pește răpitor, cu o gură largă, care înoată foarte repede și trăiește mai ales în rîurile mari (Aspius-aspius); avat, boulean; pește-porcesc = porcușor; pește-țigănesc = pălămidă-de-baltă (Pungitius platygaster); pește-de-piatră = pietrar; pește-cu-spadă = pește de mare, cu corpul lunguieț, în formă de fus, cu capul mare și cu falca superioară prelungită (Xiphias gladius); pește-de-mare = calcan. 2. (Bot.; în compusul) Pește-de-pădure = hamei. Hameiul... se mai numește și curpăn sau pește-de-pădure. ȘEZ. XV 40. 3. (Astron.; la pl., art.) Numele unei constelații din emisfera boreală, compusă din numeroase stele mici.

PORC, porci, s. m. Mamifer domestic, omnivor, de talie mică, cu botul ascuțit, cu corpul acoperit cu un păr scurt, cu firul tare, care prin îngrășare își poate mări mult cantitatea de grăsime și carne (Sus scrofa domestica); carnea acestui animal, întrebuințată ca aliment. Uite, Mărie, să-mi dai banii ce i-am strîns pentru porc, fiindcă plec la Uniunea minieră și-mi trebuie bani de drum. DAVIDOGLU, M. 72. Zece porci țigănești, cu boturi puternice, ar fi rîmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Vom face plachie cu costițe de porc de cele afumate. CREANGĂ, O. A. 132. ◊ (În expresii și zicători populare sau familiare, de obicei cu caracter ironic sau batjocoritor) Nu se (mai) îngrașă porcul în ajun (sau în ziua de Ignat), se spune cînd cineva se apucă prea tîrziu de o treabă. Cine se amestecă (sau se bagă) în tărîțe (sau în lături) îl mănîncă porcii (= amestecul printre cei stricați, cu purtări rele, are urmări neplăcute). Mărul cel frumos îl mănîncă porcii, se spune despre un om incapabil să prețuiască un lucru de valoare pe care l-a dobîndit. Toată ziua țop și hop, Sara nu-i ce da la porc, se spune despre cei care se țin numai de petreceri și nu au cu ce să întrețină o casă. E mai mare porcul decît cotețul, se zice despre cineva care s-a îngrășat prea mult și nu-l mai încap hainele sau despre o recoltă bogată care nu încape în magazie. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) (= a păstra tăcere desăvîrșită, a tăcea chitic, mai cu seamă cînd te simți vinovat și ți-e frică). A mîna porcii la jir = a sforăi tare. Se așterne pe somn și unde nu începe a mîna porcii la jir. CREANGĂ, O. A. 240. A face (pe cineva) albie sau troacă de porci = a insulta, a batjocori, a terfeli (pe cineva). ◊ Compuse: porc sălbatic = mistreț. Colo, un porc sălbatic fără două picioare Și mai la vale vulpea se tăvălește, moare. ALEXANDRESCU, P. 111; porc-de-mare = pește de mare, de culoare cenușie brăzdată cu negru, avînd numeroși solzi ascuțiți pe una din părțile laterale (Scorpaena scrofa); scorpie (3). ♦ (La pl.) Numele unei constelații din emisfera boreală; scroafa cu purcei, vierii. ♦ Fig. (Depreciativ, despre oameni; mai ales la vocativ) Obraznic, grosolan, nerușinat; josnic, ticălos, mișel. Porcule... De ce nu mi-ai așternut mai bine? Cum să dorm pe scîndura goală:.? CAMILAR, N. I 222. ◊ Expr. Porc-de-cîine = om de nimic, netrebnic, pungaș, ticălos. Măi Mir el, mare porc-de-cîine ești tu, măi! GALAN, Z. R. 134. Ce porc-de-cîne ești tu, de cărțile domniei-mele nu le bagi în seamă. ODOBESCU, S. A. 284.

SCORPIE, scorpii, s. f. 1. Numele popular al scorpionului (1). În preajma noastră, de cu seară potrivite, Mitraliere Străjuiesc ca scorpii ațipite. CAMIL PETRESCU, V. 37. Sub piatra cea mai frumoasă scorpia ascunsă zace, sau scorpia cu limba dulce te linge, și cu coada te-mpunge, se zice despre oamenii fățarnici. ♦ Fig. Termen de ocară pentru o femeie rea. V. viperă. Scorpie bătrînă! N-ai să scapi nepedepsită. Vei rămîne-aici! Flămîndă, singură și oropsită. EFTIMIU, Î. 67. Pleacă furioasă la Huși... să... smulgă cu sila din mîna scorpiilor pe băiat. BASSARABESCU, V. 22. O scorpie! bate slugile pînă la sînge, le-nțeapă cu ace, le frige cu fierul de frizat, roșit în spirt. CARAGIALE, O. I 314. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd persoana căreia i se atribuie termenul) Unde se luase după dînșii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer și cu alta în pămînt, ca să înghită pe Greuceanu. ISPIRESCU, L. 225. ♦ (În basme) Ființă fantastică, închipuită ca un șarpe cu limbi de foc sau cu cap de om. V. balaur. Aici sîntem pe moșia unei scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sînt, nu pot să trăiască la un loc. ISPIRESCU, L. 5. Să-i iasă-n cărare D-o scorpie mare, Cu gura căscată, Cu limba-nfocată. TEODORESCU, P. P. 465. 2. Numele popular al constelației scorpionul. Scorpionul se numește scorpia. PAMFILE, CER. 172. 3. (Iht.) Porc-de-mare.

SOACRĂ, soacre, s. f. Mama unuia dintre soți în raport cu celălalt soț. Aia bătrînă e baba Rada, mama lui nenea Alviță, soacra soră-mi Evanghelina. STANCU, D. 176. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră. CREANGĂ, P. 4. Foaie verde păr uscat, Tînără m-am măritat Și rea soacră-am căpătat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. ◊ (Popular) Soacră-mare = mama mirelui. Soacră-mică = mama miresei.

SOCRU, socri, s. m. Tatăl unuia dintre soți în raport cu celălalt soț. Într-o zi, intră în curtea lui Stoicea, pe un cal în spume, un vătășel, din partea lui socru-său. GALACTION, O. I 52. Ipate se trezește într-o zi cu socru-său că vine și-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. CREANGĂ, P. 169. De nu agă, dar măcar socru... Tot m-am căptușit cu ceva. ALECSANDRI, T. I 101. (Familiar și popular, la gen.-dat. neart., urmat de un adj. pos.) Ipate... zice socru-său: tată, eu n-oi putea merge. CREANGĂ, P. 169. ◊ (Popular) Socru-mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Iar mai spre-amiazi, din depărtări Ivitu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii-mari și cu nuntași. Și nouăzeci de feciorași Veneau călări. COȘBUC, P. I 56. Cucule, măria-ta, Am venit la dumneata Să-mi dai calul dmnitale, Să mă duc la socrul-mare. GOROVEI, C. 381. Socru-mic = tatăl miresei; (la pl.) părinții miresei. (La pl.) Părinții unuia dintre soți în raport cu celălalt soț. Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile și socrii. CREANGĂ, P. 86.

SPUMĂ, spume, s. f. (La sg. și la pl. cu aceeași valoare) 1. Strat albicios care conține bule de aer și care se formează la suprafața unui lichid agitat; sistem format dintr-un lichid în care sînt răspîndite bule de gaz separate între ele prin straturi foarte subțiri din lichidul respectiv. Spuma albă încalecă molcom răsturnarea valurilor. RALEA, O. 35. [Oltul] se năpustea după rădvan și se frîngea de mal, plin de turbare și de spumă. GALACTION, O. I 74. Sub o rîpă stearpă, pe un rîu în spume, Unde un sihastru a fugit de lume. BOLINTINEANU, O. 58. Iată plutind pe-a mării spume O sprintenă corvetă. ALECSANDRI, P. A. 110. ◊ Fig. Spicurile ierbii și spuma miilor de flori de cîmp... fierbea domol la adierea vîntului. GALACTION, O. I 39. Lunca... era albă și trandafirie de spuma florilor de cireși și de caiși. I. BOTEZ, ȘC. 76. Iar luna zîmbitoare, și tainică, și lină, Vărsînd pe-a sale unde dulci spume de lumină, Cu fața sa balaie în el se oglindea. ALECSANDRI, P. I 236. ◊ (În metafore și comparații) Împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii. EMINESCU, N. 4. Mîndru ciobănel, Tras printr-un inel. Fețișoara lui, Spuma laptelui. ALECSANDRI, P. P. 3. (Sugerînd delicatețea, frăgezimea) Hainele, ca spuma, Le-am țesut cu mîna mea. COȘBUC, P. I 238. ♦ Fig. Ceea ce este (sau se crede că este) mai bun, mai ales. 2. Strat care se ridică deasupra unor alimente în timpul fierberii (și care de obicei se îndepărtează). Spuma de pe supă. Spuma de la dulceață. 3. Clăbuc de săpun. ◊ Praf de spumă v. praf. ♦ Clăbuc de sudoare. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Ceata mea-i frumoasă, ageră, ușoară Și pe cai în spume ce ca vîntul zboară. BOLINTINEANU, O. 10. ♦ Clăbuc de salivă. O, calul meu! Tu, fala mea, De-acum eu nu te voi vedea... Cum mesteci spuma albă-n frîu, Cum joci al coamei galben rîu. COȘBUC, P. I 112. ◊ Expr. (Despre persoane) A face spumă (sau spume) la gură = a avea salivație abundentă (de prea multă vorbă, de furie etc.). Turbează bancherii Și regii de trusturi fac spume la gură. DEȘLIU, G. 55. Amețit de-atîta tocmeală... De făcuse... spume chiar la gură. CONTEMPORANUL, III 206. Nenorocitul domn... spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. 4. (Numai în expr.) Spumă-de-mare = mineral din grupul silicaților de magneziu, albicios, ușor și poros, din care se fac pipe și alte obiecte. De cîteva zile încerca să se obicinuiască să tragă dintr-o lulea cît un degetar, de spumă-de-mare. CAMIL PETRESCU, O. II 347. (Eliptic) Erich își aprinse pipa sa de spumă. SLAVICI, la TDRG.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc care luminează prin emisiune proprie, fiind alcătuit dintr-o masă care are o temperatură foarte înaltă; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. Stele mari ardeau sus: păreau niște crini de aur pe o apă albastră, SADOVEANU, O. III 157. Printre, crengi scînteie stele, Farmec dînd cărării strîmte. EMINESCU, O. I 209. Ceriu-i mare, stele-s multe, Și mai mari și mai mărunte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ◊ (în metafore și comparații) Din covorul închis al foilor, florile de apă răsăreau ca niște stele de argint. SANDU-ALDEA, U. P. 105. Șterge-ți ochii, blondă Martă... ochii-ți negri. două stele, Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin. EMINESCU, O. IV 37. ◊ Steaua polară v. polar. Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Nu se mai văd ceasurile la foișorul de foc; lumina de-ndărătul cadranului s-a stins; dar mai sus de foișor arde clipind în cadență steaua dimineții – se face ziuă. CARAGIALE, O. II 16. Steaua ciobanului v. cioban. Stea cu coadă = cometă. Multe buburuze sînt pe boltă. Toate numai aur și argint!... însă dintr-un haos lăturalnic Iese... Cu-un surîs pe buze cam șăgalnic, Și mișcînd, încet, o stea cu coadă. BENIUC, V. 66. Stea comată v. comat. Stea căzătoare v. căzător. ◊ Expr. Cîte-n lună și-n stele v. lună. A vedea stele verzi, se spune cînd cineva primește o lovitură puternică. Tata uita să-și plece capul cînd intra, astfel că se izbea de pragul de sus, de vedea stele verzi. PAS, Z. I 42. ♦ (Determinat prin «roșie») Simbol al revoluției proletare, al socialismului. Am vrut să-ți spun că au cîntat cocoșii: Că s-au ivit pe ceruri semne roșii. Și-n noapte steaua roșie răsare, Deasupra, peste lumi, peste popoare. TULBURE, V. R. 15. Soarele negru în ocean se stingea Și peste China, Dinspre Mongolia se ridica Stea roșie crescînd lumina. BOUREANU, S. P. 10. ♦ (în expr.) Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază, care îndrumă o acțiune, care dă direcția într-o activitate oarecare. Legătura indisolubilă între teorie și practică constituie steaua călăuzitoare a marxism-leninismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 11/2. ♦ (în legătură cu superstiția că viața oamenilor este influențată de stele) Hyperion, ce din genuni Răsai. Tu vrei un om să te socoți, Cu ei să te asameni?... Ei doar-au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. ◊ Expr. A crede în steaua sa = a crede că îi va merge bine; a fi optimist. A-i apune (cuiva) steaua v. apune. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Muncească-se cît o vrea Cel născut supt steaua rea, în zadar se va sili Ce-o dori a dobîndi. VĂCĂRESCU, P. 403. (Exprimînd o amenințare sau un sentiment de compătimire) Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.), vai de capul meu (sau al tău etc.). Să se cumințească... Să iasă la muncă așa cum e datina și legea. Altfel or s-o pață, vai de steaua lor! SADOVEANU, M. C. 199. De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie. CREANGĂ, P. 195. A citi în (sau la) stele v. citi. ♦ Epitet dat femeii iubite. Iubita mea, stea blîndă, pierdută-n depărtări, Tu mă abați din calea pustiilor cărări. PĂUN-PINCIO, P. 82. Tu, care ești pierdută în neagra vecinicie. Stea dulce și iubită a sufletului meu! ALECSANDRI, P. A. 62. 2. Fig. (Astăzi rar) Artistă celebră (de cinematograf, de teatru); vedetă. În scurt timp Evantia fu proclamată steaua localului de noapte. BART, E. 359. II. 1. Obiect, desen avînd o formă asemănătoare cu aceea prin care reprezentăm, în mod convențional, aștrii (cu excepția soarelui și a lunii): a) obiect confecționat din lemn, din carton etc. și împodobit în diferite feluri, cu care umblă copiii la colindat, de crăciun. Cîțiva copii mai săraci Au izbutit să-nfiripe o stea de hîrtie. BENIUC, V. 39. Cine primește Steaua frumoasă Și luminoasă, Cu colțuri multe Și mărunte? TEODORESCU, P. P. 100. ◊ Cîntec de stea = colindă. ◊ Expr. A umbla cu steaua = a colinda; b) (în expr.) Steaua Republicii = numele unei decorații din Republica Populară Romînă; c) (Tehn.; în expr.) steaua roții = partea unei roți, dintre bandaj și fus; d) (Tipogr.) asterisc, steluță; e) pată albă pe fruntea unui cal. (Poetic) Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur; Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ Expr. (Despre oameni) A fi eu stea (rar cu steaua) în frunte = a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decît alții. Nu căuta că-s mic, dar trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, macar să fie cu stea în frunte. CREANGĂ, P. 152. Nu spera cînd vezi mișeii La izbîndă făcînd punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte. EMINESCU, O. I 196. Cuconașii din Ieș nici nu catadicsesc să se uite la bietele copile, parcă ei sînt cu steaua în frunte, ALECSANDRI, T. I 137. 2. (Rar) Picătură de grăsime care plutește pe supa sau pe laptele fierbinte; ochi. Masa începu a să așterne... Era zupă grasă cu stele, care parcă sclipeau. RETEGANUL, P. I 63. III. Compuse: Steaua-pămîntului = ciupercă de pămînt, de culoare brună, în forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fîșii dispuse radiar (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = animal cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci brațe în direcție radiară; trăiește aproape în toate mările de pe glob și se hrănește cu moluște, viermi și crustacee; asterie. Copii, coborînd în cîrduri, îi întreabă din depărtare dacă au prins raci, crabi și stele-de-mare. DELAVRANCEA, S. 65.

TRANDAFIR, trandafiri, s. m. 1. Arbust din familia rozaceelor, cu flori roșii, albe sau galbene, cu miros plăcut și cu fructe cărnoase, roșii; crește sălbatic sau se cultivă în grădini, florile lui fiind întrebuințate în industria parfumurilor (Rosa); floarea acestui arbust (v. rujă). Vor cultiva cîteva pogoane de trandafiri și vor trăi toți anii vieții lor din iubire și din cîștigul uleiului de roze. GALACTION, O. I 143. S-a oprit La trandafiri, și mîna-i dragă S-a-ntins la flori ca să aleagă. COȘBUC, P. II 258. Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roșii Peste unda fermecată. EMINESCU, O. I 72. ◊ (În comparații și metafore) Se cunoaște, Floricico, că pe-aici a mers botișorul tău de trandafir și dințișorii tăi de șoricuț. HOGAȘ, M. N. 18. Gerul face cu-o suflare pod de gheață între maluri... Iar pe fețe de copile înflorește trandafiri. ALECSANDRI, P. III 12. Bine-ai venit sănătos, Trandafirul meu frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 146. ◊ Trandafir de dulceață = trandafir cu flori roșii, din ale cărui petale se face dulceață. Trandafir sălbatic = măcieș. Ea are flori de crîng la sîn Și-n păr un trandafir sălbatic. COȘBUC, P. I 181. ◊ Expr. De departe trandafir, de aproape borș cu știr, se spune despre o persoană care de departe pare foarte frumoasă, iar de aproape se vede că e urîtă. ◊ Compuse: (Bot.) trandafir-de-munte = smirdar; (Zool.) trandafir-de-mare = actinie. ♦ Lemn de trandafir = lemnul anui arbore din America de Sud (care miroase a trandafir) din care se fac mobile de lux. Lemnul de trandafir strălucea cald. DUMITRIU, N. 52. 2. Cîrnat de porc cu mult piper și usturoi. Trandafiri usturoieți și slănină de cea subțire... și cu mămăliguță caldă se duc unse pe gît. CREANGĂ, A. 103. Știa unde se găsea pelinul cel mai bun și unde se frigea trandafirii cei mai gustoși. GHICA, S. 61. Ea a tăiat o bucată de trandafir de porc, a fript-o și a mîncat-o. ȘEZ. IX 58.

TRESTIE, trestii, s. f. Plantă erbacee din familia gramineelor, care crește pînă la 3-4 m înălțime, cu tulpina dreaptă, lemnoasă, goală în interior, cu frunze lungi, tăioase pe margini, cu flori în buchete la vîrful tulpinii, cu semințe aripate; crește în soluri umede, pe marginea lacurilor sau în ape liniștite, puțin adînci și este întrebuințată la diverse împletituri și îngrădituri (Phragmites communis); stuf. Păduri de trestii, ascuțite-n vînt, Se nasc și mor, în soare și viforniți. DRAGOMIR, P. 25. Trestiile galbene... foșneau atingîndu-și pămătufurile. SADOVEANU, O. VI 527. Acolo-n ochi de pădure, Lîngă trestia cea lină... Vom ședea în foi de mure. EMINESCU, O. I 54. ◊ (În metafore și comparații) Era înaltă, subțire trestie, cu ochi verzi. STANCU, D. 11. ◊ (Și în forma compusă trestie-de-baltă) Simțeam cum bolta se-nfioară, cum sînu-i uriaș tresaltă, Cum tremură înfrigurată sfioasa trestie-de-baltă. GOGA, C. P. 10. Mijlocul tău ca trestia-de-baltă și mersul tău ușor. DELAVRANCEA, A. 59. ◊ Compuse: trestie-de-cîmpuri (sau trestie-mică) = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze late, cu flori verzi-deschise, violete sau purpurii; crește prin fînețe, pe margini de păduri și pe malurile rîurilor (Calamagrostis epigeios); trestie-de-zahăr = plantă erbacee, din familia gramineelor, cultivată în țările calde ca plantă industrială, din al cărei suc se fabrică zahăr (Saccharum officinarum). Încă din 1512 s-a început importul de negri din Africa pentru plantațiile de ananas, trestie-de-zahăr, cafea. RALEA, O. 28. Exploata zeci de moșii și visa culturi rare de orez și trestie-de-zahăr în țara noastră. SADOVEANU, E. 173; trestie-de-mare sau trestie-spaniolă = plantă din familia palmierilor, cu tulpina lemnoasă, foarte lungă, subțire și flexibilă, din care se fac bastoane și împletituri (Calamus Rotang). (Eliptic) O luă spre Jidovița agale... învîrtind între degete un baston de trestie. REBREANU, I. 60; trestie-mirositoare = obligeană.

TRIFOI, trifoi, s. m. Nume dat mai multor plante din familia leguminoaselor, cu frunzele compuse din trei foliole în trei lobi și cu florile strînse în măciulii, dintre care unele se cultivă ca plante de nutreț (Trifolium). Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Se simțea stăpînul lor și-și făcea planurile cum va ara fîneața cutare, iar cutare porumbiște cum va semăna-o cu trifoi. REBREANU, I. 92. Foaie verde de trifoi, Vino, bădiță, la noi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 77. ◊ Compuse: trifoi-mare = sulfină; trifoi-mărunt = plantă cu tulpină ramificată, cu flori galbene-aurii (Trifolium strepens); trifoi-măcriș = măcrișul-iepurelui; trifoi-de-lac (-de-baltă sau -amar) = trifoiște (2); trifoiul-caprelor = sulițică; trifoi-galben = trifoiaș; trifoi-alb = trifoi cu tulpină tîrîtoare, cu flori albe sau trandafirii (Trifolium repens).

VORNIC, vornici, s. m. 1. (În vechea organizare administrativă a țărilor romînești) Mare slujitor la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curții, cu conducerea treburilor interne ale țării și cu atribuții judecătorești. Lăpușneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amîndoi călări pe armasari turcești și înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 137. Vornicul Nicolae Roset a scris la 1727 o broșură asupra vieții lui Nicolae-vv. Mavrocordat. BĂLCESCU, O. I 64. ◊ (Glumeț) Măi motane! De-ar fi-n lume-un stat de mîțe, zău că-n el te-aș pune vornic, Ca să știi și tu o dată boieria ce-i, sărmane. EMINESCU, N. 43. Mare vornic (sau vornic mare) = cel dintîi boier din divan, avînd sarcina de cîrmuitor și de înalt judecător al curții domnești și al întregii țări. Toate privirile se îndreaptă spre boierul care, cu bărbuța dreaptă, neagră, cu privirea tăioasă, înfruntă liniștit, dar dîrz, privirea marelui vornic. CAMIL PETRESCU, O. I 296. Hatmanul se uită mirat La marele vornic. COȘBUC, P. I 289. La anul 1675, Miron fiind de vreo cîțiva ani vornic mare în țara de jos, fu trimis de Dumitrașcu-vv. Cantacuzino în două rînduri în Polonia pentru tratații de pace. BĂLCESCU, O. I 185. (În Moldova) Vornic de Țara de jos (sau de sus) = demnitar cu competință și atribuții mai mici decît ale vornicului, întinzîndu-și autoritatea asupra unei jumătăți de provincie. Vornicul de Țara de jos, Iosif Murgoceanu, ridică dintre umeri capu-i de leu cărunt. SADOVEANU, O. VII 111. Fiecare căpitănie se împărțea în 10 roate de 100 oameni, supt un sutaș. Aceștia stau supt ascultarea vornicului de Țara de jos și vornicului de Țara de sus. BĂLCESCU, O. I 119. Îmi închipuiesc cîteodată că au ieșit din mormînt un strămoș, un vornic de Țara de sus. RUSSO, S. 33. (În timpul Regulamentului Organic) Vornic al închisorilor = supraveghetor al închisorilor. Mi-a trimis pe cap pe serdarul Lețu, vornicul închisorilor. CAMIL PETRESCU, O. II 21. 2. (Învechit) Primar al unui sat sau al unui tîrg. Cine era pe lumea asta ca vornicul lor, Brandabur? CAMILAR, N. II 249. Au trimis după vornicul din sat. SBIERA, P. 280. Scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. CREANGĂ, A. 7. Un sătean vra să se facă vornic în satul său. RUSSO, S. 6. ♦ Funcționar în administrația comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, cu chemarea sătenilor la adunări, cu anunțarea știrilor oficiale; crainic, pristav. Ion Lungul mai strigă și vornicul. CONTEMPORANUL, III 777. 3. Flăcău însărcinat cu poftirea și cinstirea oaspeților la nunțile țărănești, potrivit datinilor; vornicel. Aice au aflat toți oaspeții la masă și pe femeia omului șezînd în capul mesei cu mirele, cu vornicul și cu preutul. SBIERA, P. 201. Cinstite vornice de loc, Dumnezeu, să-ți dea noroc. TEODORESCU, P. P. 179.

VULPE, vulpi, s. f. 1. Mamifer carnivor, de mărimea unui cîine, cu blana roșcată, cu coada lungă și stufoasă; se hrănește cu animale mici și cu păsări (Vulpes vulpes). Vulpea stă lîngă vizuină și nu se îndură să meargă la vînat. GÎRLEANU, L. 18. Vulpile codane, cu blana împlinită de iarnă, sar sprintene încoace și-ncolo. ANGHEL-IOSIF, C. L. 169. Era odată o vulpe, vicleană ca toate vulpile. CREANGĂ, O. A. 295. Merge iarna pe poiană Și-i gătită ca ș-o doamnă (Vulpea). GOROVEI, C. 398. La mîncare lup și la treabă vulpe, se spune despre omul leneș și mîncăcios. Vulpea, cînd n-ajunge la struguri, zice că sînt acri. ◊ Expr. A avea ochi de vulpe = a avea căutătura vicleană. A tocmi vulpea din pădure = a negocia un lucru pe care nu-1 ai (la îndemînă). Să nu mai tocmim vulpea din pădure; să nu ne mai certăm pe ceea ce nu are nimeni dintre mi. BOLLIAC, O. 227. 2. Blană de vulpe (1). [ Curtenii ] în vremea lui Radu Mihnea-voievod... purtau... cabaniță cu jder și cu vulpi. BĂLCESCU, O. I 122. 3. Fig. Persoană vicleană, șireată. Dacă apoi relațiile între cele două partide ar ji fost așa de încordate, se putea să. nu fi simțit nimic vulpea fină care era Iordache Ruset? IORGA, L. I 315. Ce folos că ești frumoasă... Că-mi ești vulpe cam șireată Care-nșală lumea toată. PANN, la CADE. 4. Soi de strugure cu ciorchinele lung, cu boabele rare, dulci, de culoare roșiatică. Avusese o vie, numai vulpe... la Dealul Mare. BASSARABESCU, la CADE. Unele gospodine culeg... din speciile care au bobițele mai tari, precum sînt strugurii de poamă, coarnă, verde, mare, vulpe etc. PAMFILE, I. C. 240. 5. Ferestruică în acoperișul caselor țărănești, prin care iese fumul din pod. 6. Compus: (Iht.) vulpe-de-mare = vatos. 7. (Regional) Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunți, mirele, dacă este din alt sat, e obligat să-l dea flăcăilor din satul miresei. Dacă... mirele voiește ca atît lui cît și miresei să nu i se întîmple nimica, plătește mai intri fără cea mai mică împotrivire vulpea cerută. MARIAN, NU. 603.- Variantă: hulpe (SADOVEANU, O. A. II 105, PAMFILE, I. C. 440) s. f.