91 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 86 afișate)
Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: un de
SOMN2, (rar) somnuri, s. n. Stare fiziologică normală și periodică de repaus a ființelor, necesară redresării forțelor, caracterizată prin încetarea totală sau parțială a funcționării conștiinței, prin relaxare musculară, prin încetinirea circulației, a respirației și prin vise; starea celui care doarme. ◊ Somnul de veci (sau cel lung, veșnic) = moartea. ◊ Expr. A dormi somnul iepurelui = a dormi ușor, iepurește. A trage un (pui de) somn = a dormi (bine). A-l fura (pe cineva) somnul = a ațipi. Somn ușor, formulă prin care se dorește cuiva care se culcă somn liniștit. A-l păli (sau a-l toropi pe cineva) somnul sau a pica (sau a nu mai putea) de somn = a nu mai putea rezista nevoii de a dormi. ♦ Fig. Stare de inerție; toropeală, amorțire. ♦ Necesitatea de a dormi; senzație provocată de această necesitate. – Lat. somnus.
TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa ceva, apucându-l pentru a-l da la o parte sau pentru a-l îndrepta spre un anumit punct. ◊ Expr. A trage (pe cineva) de mânecă = a) a-i face (cuiva) un semn, a-i atrage atenția spre un anumit lucru; b) a îmbia, a îndemna. A fi tras de păr = a fi relatat în mod exagerat, forțat, tendențios. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a cita pe cineva în fața justiției. A trage pe sfoară = a păcăli. A trage pe roată = a supune torturii cu ajutorul roții de tortură. A trage la răspundere = a cere cuiva să dea socoteală de faptele sale, a face răspunzător. A trage la fund (pe cineva) = a pune (pe cineva) într-o situație grea; a antrena (pe cineva) cu sine într-o afacere, într-o întreprindere dezavantajoasă, sortită eșecului. ♦ (Cu complementul „clopotul”) A face să sune (prin deplasare într-o parte și în alta). ♦ A întinde, a încorda un fir, o sfoară (smucind). ◊ Expr. A trage sforile = a conduce în ascuns, din culise (o acțiune reprobabilă); a unelti. ♦ Fig. (Înv.) A îndemna; a atrage (asupra sa). 2. Tranz. A duce, a târî după sine. ◊ Expr. A trage targa pe uscat = a trăi în lipsuri, în sărăcie; a o scoate greu la capăt. A trage un picior sau a trage piciorul = a șchiopăta. ♦ (Despre animale de tracțiune) a face ca un vehicul să se deplaseze (ducându-l după sine). 3. Tranz. A pune (sau a scoate) (de) pe sine un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte; a înfunda pe cap o bonetă, o căciulă; a duce un accesoriu de îmbrăcăminte înspre o parte a corpului (spre a o acoperi); a aranja, a potrivi. 4. Intranz. (Pop.) A avea greutatea de..., a cântări, a atârna. 5. Tranz. A înfige (într-un corp ascuțit). 6. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la locul de îmbarcare sau de coborâre. 7. Intranz. A se opri undeva spre a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. 8. Refl. și intranz. (Reg. și fam.; urmat de determinări locale introduse prin prep. „la”) A se duce (mânat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. ♦ Intranz. Fig. A tinde spre..., a se simți atras către... ♦ Intranz. A prevesti o anumită stare. Trage a rău. 9. Refl. (Pop.) A se da la o parte, a se feri din cale; a se retrage. ◊ Expr. (Tranz.) A-și trage mâna de deasupra cuiva = a înceta să mai ocrotească pe cineva. 10. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unui fapt reprobabil; a ispăși. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge; a extrage. ◊ Loc. vb. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma)... = a învăța (dintr-o experiență). ◊ Expr. A trage foloase din (sau de pe urma)... = a avea, a obține un avantaj de pe urma... 2. Intranz. Fig. (în expr.) A trage cu urechea = a-și încorda auzul pentru a prinde zgomote ușoare, vorbe șoptite; a asculta pe furiș. A trage cu ochiul (sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, pentru a nu fi observat. 3. Tranz. A inspira; a respira; a inhala. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira greu din cauza oboselii, bătrâneții etc.; a se odihni după un efort greu. (Intranz.) A trage să moară = a fi în agonie, a-și trăi ultimele clipe. ♦ A fuma, a priza. 4. Intranz. (Despre sobe) A avea tiraj bun. 5. Tranz. A sorbi, a înghiți, a bea. ◊ Expr. (Absol.) A trage la măsea (sau la mustață) = a fi bețiv. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena o linie, un contur. ◊ Expr. (A fi) tras cu sfoara = (a fi) drept, aliniat. (Intranz.) A trage (peste ceva) cu condeiul (sau cu buretele) = a șterge; a anula; a face uitat, a uita. IV. 1. Tranz. (În diverse procese de muncă sau în acțiuni care presupun un efort fizic; cu sensul reieșind din determinări) A trage la rindea = a rindelui. A trage (o țesătură) la piuă = a supune o țesătură unei operații mecanice la piuă, pentru a o face mai deasă. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a șapirografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea) = a ascuți. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. (Intranz.) A trage cu acul = a coase, a broda. A trage cu coasa = a cosi. A trage la rame (sau la, din lopată) = a vâsli. ♦ A trece prin... Trage firele prin spată. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban câștigat (în credința superstițioasă că acest gest atrage un câștig ulterior bun). Tras (ca) prin inel, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios. ♦ A întinde și a subția un material ductil, trecându-l printr-o filieră. ♦ Refl. (În expr.) A se trage la față (sau la obraji, la chip) = a slăbi, a avea figura obosită, palidă. 2. Tranz. (Fam.) A face ceva cu plăcere, cu multă energie, cu pasiune. ◊ Expr. A trage un (pui de) somn sau a trage la soamne (ori la aghioase) = a dormi adânc. 3. Tranz. A da una sau mai multe lovituri; a bate, a plesni. 4. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca proiectilul, săgeata etc. să pornească spre țintă. 5. Tranz. A freca o anumită regiune a corpului în scopuri terapeutice; a masa. ♦ A fricționa. V. 1. Intranz. (Despre vânt) A bate, a sufla. 2. Tranz. (Adesea impers., subînțelegându-se ca subiect aerul rece, curentul etc.) A învălui pe cineva, provocându-i o senzație neplăcută de răcoare (urmată adesea de îmbolnăvire). VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul... ♦ A fi originar din... 2. A proveni; a fi provocat (de...). [Perf. s. trăsei, part. tras] – Lat. *tragere (= trahere).
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de claudia
- acțiuni
însomna, însomnez, vb. I (reg.) 1. a moțăi, a cucăi. 2. a adormi, a ațipi, a trage un pui de somn.
- sursa: DAR (2002)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SOÁMNE formă flexionară în expresie Vezi TRAGE (IV. 2.).... Expr. A trage un (pui de) somn sau a trage la soamne (ori la aghioase) = a dormi adânc. [DEX ’98]
puiu m. 1. animal de curând născut: puiu de găină; 2. se zice în dragoste și unui copilaș: puiul mamei; 3. de un tânăr viguros: puiu de Român; 4. (ironic) foarte, în bine sau în rău: puiu de bețiv, de drac; 5. se aplică și lucrurilor exprimând o nuanță de micime sau intensitate: era un puiu de ger de crăpau lemnele CR. a tras un puiu de somn ISP.; 6. ramură ce dă dela rădăcină (cf. copileț); 7. puișor pe cămăși, cojoace. [Lat. *PULLEUS (din PULLUS)].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa ceva, apucându-l pentru a-l da la o parte sau pentru a-l îndrepta spre un anumit punct. ◊ Expr. A trage (pe cineva) de mânecă = a) a-i face (cuiva) un semn, a-i atrage atenția spre un anumit lucru; b) a îmbia, a îndemna. A fi tras de păr = a fi relatat în mod exagerat, forțat, tendențios. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a cita pe cineva în fața justiției. A trage pe sfoară = a păcăli. A trage pe roată = a supune torturii cu ajutorul roții de tortură. A trage la răspundere = a cere cuiva să dea socoteală de faptele sale, a face răspunzător. A trage la fund (pe cineva) = a pune (pe cineva) într-o situație grea; a antrena (pe cineva) cu sine într-o afacere, într-o întreprindere dezavantajoasă, sortită eșecului. ♦ (Cu complementul „clopotul”) A face să sune (prin deplasare într-o parte și în alta). ♦ A întinde, a încorda (smucind) un fir, o sfoară. ◊ Expr. A trage sforile = a conduce în ascuns, din culise (o acțiune reprobabilă); a unelti. ♦ Fig. (Înv.) A îndemna; a atrage (asupra sa). 2. Tranz. A duce, a târî după sine. ◊ Expr. A trage targa pe uscat = a trăi în lipsuri, în sărăcie; a o scoate greu la capăt. A trage un picior sau a trage piciorul = a șchiopăta. ♦ (Despre animale de tracțiune) A face ca un vehicul să se deplaseze (ducându-l după sine); a pune în mișcare. 3. Tranz. A pune (sau a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte; a potrivi, a aranja o piesă de îmbrăcăminte pe o anumită parte a corpului. 4. Intranz. (Pop.) A avea greutatea de..., a cântări, a atârna. 5. Tranz. A înfige (într-un corp ascuțit). 6. Tranz. A dirija și a opri un vehicul ori o ambarcațiune la locul de îmbarcare sau de coborâre. 7. Intranz. A poposi undeva spre a fi găzduit; a se instala temporar undeva sau la cineva. 8. Refl. și intranz. (Reg. și fam.; urmat de determinări locale introduse prin prep. „la”) A se duce (împins de o dorință), a fi mânat, atras spre o țintă. ♦ Intranz. Fig. A tinde spre..., a se simți atras către... ♦ Intranz. A prevesti o anumită stare. Trage a rău. 9. Refl. (Pop.) A se da la o parte, a se feri din cale; a se retrage. ◊ Expr. (Tranz.) A-și trage mâna de deasupra cuiva = a înceta să mai ocrotească pe cineva. 10. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unui fapt reprobabil; a ispăși. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge; a extrage; p. ext. a obține. ◊ Loc. vb. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma)... = a învăța (dintr-o experiență). ◊ Expr. A trage foloase din (sau de pe urma) ... = a avea, a obține un avantaj de pe urma... 2. Intranz. Fig. (în expr.) A trage cu urechea = a-și încorda auzul pentru a prinde zgomote ușoare, vorbe șoptite; a asculta pe furiș. A trage cu ochiul (sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, pentru a nu fi observat. 3. Tranz. A inspira; a respira; a inhala. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira greu din cauza oboselii, bătrâneții etc.; a se odihni după un efort. (Intranz.) A trage să moară = a fi în agonie, a-și trăi ultimele clipe. ♦ A fuma, a priza. 4. Intranz. (Despre sobe) A avea tiraj bun. 5. Tranz. A sorbi, a înghiți; a bea. ◊ Expr. (Absol.) A trage la măsea (sau la mustață) = a fi bețiv. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena o linie, un contur. ◊ Expr. (A fi) tras cu sfoara = (a fi) drept, aliniat. (Intranz.) A trage (peste ceva) cu condeiul (sau cu buretele) = a șterge; a anula; a face uitat, a uita. IV. 1. Tranz. (în diverse procese de muncă sau în acțiuni care presupun un efort fizic; cu sensul reieșind din determinări) A trage la rindea = a rindelui. A trage (o țesătură) la piuă = a supune o țesătură unei operații mecanice la piuă, pentru a o face mai deasă. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a șapirografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea) = a ascuți. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. (Intranz.) A trage cu acul = a coase, a broda. A trage cu coasa = a cosi. A trage la rame (sau la, din lopată) = a vâsli. ♦ A trece prin... Trage firele prin spată. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban câștigat (în credința superstițioasă că acest gest atrage un câștig ulterior bun). Tras (ca) prin inel, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios. ♦ A întinde și a subția un material ductil, trecându-l printr-o filieră. ♦ Refl. (în expr.) A se trage la față (sau la obraji, la chip) = a slăbi, a avea figura obosită, palidă. 2. Tranz. (Fam.) A face ceva cu plăcere, cu multă energie, cu pasiune. ◊ Expr. A trage un (pui de) somn sau a trage la soamne (ori la aghioase) = a dormi adânc. 3. Tranz. A da una sau mai multe lovituri; a bate, a plesni. 4. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca proiectilul, săgeata etc. să pornească spre țintă. 5. Tranz. A freca o anumită regiune a corpului în scopuri terapeutice; a masa. ♦ A fricționa. V. 1. Intranz. (Despre vânt) A bate, a sufla. 2. Tranz. (Adesea impers., subînțelegându-se ca subiect aerul rece, curentul etc.) A învălui pe cineva, provocându-i o senzație neplăcută de răcoare (urmată adesea de îmbolnăvire). VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul... ♦ A fi originar din... 2. A proveni; a fi provocat (de...) [Perf. s. trăsei, part. tras] – Lat. *tragere (= trahere).
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SOMN2 s. n. Stare fiziologică normală și periodică de repaus a ființelor, necesară redresării forțelor, caracterizată prin încetarea totală sau parțială a funcționării conștiinței, prin relaxare musculară, prin încetinirea circulației, a respirației și prin vise; starea celui care doarme. ♦ Somnul de veci (sau cel lung, veșnic) = moartea. ◊ Expr. A dormi somnul iepurelui = a dormi ușor, iepurește. A trage un (pui de) somn = a dormi (bine). A-l fura (pe cineva) somnul = a ațipi. Somn ușor, formulă prin care se dorește cuiva care se culcă somn liniștit. A-l păli (sau a-l toropi pe cineva) somnul sau a pica (sau a nu mai putea) de somn = a nu mai putea rezista nevoii de a dormi. ♦ Fig. Stare de inerție; toropeală, amorțire. ♦ Necesitatea de a dormi; senzație provocată de această necesitate. – Lat. somnus.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PUI2, pui, s. m. 1. (De obicei urmat de determinări care indică specia) Pasăre de la ieșirea din ou pînă la maturitate (cînd nu are un nume special). Ispitiți de joc, Niște pui de rîndunele Și-au uitat mîncarea-n gură: Jocul ăsta nu-l știură! Cerule, fă loc! COȘBUC, P. II 18. Poruncitu-mi-a mîndră, Pe un pui de rindunea, Să mă duc pînă la ea; Ș-am răspuns pe-un pui de cuc Că zău nu poci să mă duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ◊ Expr. Vrabia-i tot pui sau vrabia tot pui rămîne sau a fi vrabie pui, se spune despre o persoană mică de statură, care e mai în vîrstă decît pare. Cam de cîți ani ii fi tu? – Ia poate să am vreo treisprezece ani. – Ce spui tu, măi?... Apoi dar bine-a zis cine-a zis că vrabia-i tot pui, dar numai dracul o știe de cînd îi. CREANGĂ, P. 148. A muri ca un pui de găină = a muri ușor, repede. Ba a murit ca un pui de găină. Cum am strîns-o nițel cum n-a mai suflat. REBREANU, R. II 139. ♦ (Fără determinări) Pui de găină. Ilinca, mama Gherghinei, jumulea niște pui în tinda casei. BUJOR, S. 95. Nu trece nici un ceas la mijloc, și un cuptior de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare... și mămăliguța era gata. CREANGĂ, P. 10. Mă dusei în tîrg, Cumpăr ai un pui. TEODORESCU, P. P. 349. ◊ Pui de bogdaproste = pui de găină (mic și slab) care se dădea altădată de pomană, la o înmormîntare; (astăzi, fig., în comparații) copil nenorocit, prăpădit, ca vai de el. Parcă n-a fost crescut aicea, sub ochii tuturor, de l-au văzut desculț și dezmățat, ca un pui de bogdaproste. C. PETRESCU, R. DR. 169. Da ce umbli tu așa, ca un pui de bodaprosti? VLAHUȚĂ, O. A. 427. Cînd m-a văzut bunica în ce hal mă aflam, ghemuit în desagă, ca un pui de bogdaproste, cît pe ce să se prăpădească plîngînd. CREANGĂ, A. 24. ♦ Orice animal de la naștere pînă la maturitate. Un caș dulce dezvălea, Optzeci de fălii tăia, Patruzeci la pui de cîni, Patruzeci la cîni bătrîni. ALECSANDRI, P. P. 55. ♦ Ou sau larvă de insecte. În unii din acești saci... se zice că au furnicile pui, iar în altele de mîncare. MARIAN, INS. 234. ♦ Copac tînăr; puiet, vlăstar, mlădiță. Prin liniștea pîlpîitoare. Aud scîncind un pin de tei Că nu. mai poate de picioare. LESNEA, A. 16. ♦ (Cu valoare de diminutiv, în expr.) Pui (de pernă) = pernă mică; perniță, puișor (1). Pui de mămăligă = mămăligă mai mică; mămăliguță. (Regional) Puiul tîrgului = cadou mic, jucărie cumpărată cuiva în zi de iarmaroc. (Regional) Puiul mesei = sertar. Puiul lăzii = cutioară în interiorul lăzilor țărănești sau al lavițelor; lăcriță. 2. (Mai ales afectiv) Copil. Cei doi pui de hamal cu umeri cruzi, cu tălpile goale, cu cămășile sfîșiate, țipă și ei îngroziți. SAHIA, N. 42. Ieri pe drum un om sărac întreba pe la vecine: «Poartă-se copiii bine? Dacă nu, să-i vîr în sac!».-Și-a venit la noi la poartă Și-am ieșit eu și i-am spus: Puiul meu e bun și tace Nu ți-l dau și du-te-n pace! COȘBUC, P. I 234. Cum să nu-mi fie dor, C-o pasere de pe munte, Și-încă avea doruri multe; Dar eu, un pui de om, Să n-am pe lume un dor? BIBICESCU, P. P. 31. ◊ Pui de viperă (sau de năpîrcă) = om rău, primejdios. Atîta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce mi-ai fost, zice atunci spînul. CREANGĂ, P. 206. Pui de lele = om ușuratic, ștrengar, chefliu, destrăbălat. ◊ Expr. (Nici) pui de... = (în construcții negative) nici picior de...; nimeni, țipenie. Mi-am ales acest loc pustiu și mi-amfăcut casa asta, așa, ca pui de om să nu mai poată răzbi la mine. ISPIRESCU, L. 61. ♦ (La vocativ, ca termen de dezmierdare, folosit de persoane mai în vîrstă față de copii sau de tineri) Scumpule, dragule. Dragă puiule, băiete, Trage-ți,mîna din cel joc Ce se-ntoarce lîngă foc, Ș-ochii de la cele fete Cu ochi mari făr-de noroc. ALECSANDRI, P. A. 38. ♦ Iubit, drag, drăguț. Mă dusei la puica mea. Puica m-a-ntrebat așa: – Puiule, ce ești scîrbit, Ori boii i-ai prăpădit? BIBICESCU, P. P. 12. Frunză verde peliniță Șede puiul la portiță, Cere apă și guriță. ȘEZ. I 11. Sărmana inima mea Iar au prins a mă durea; Și mă doare nencetat, De cînd puiu m-au lăsat. SEVASTOS, C. 150. 3. (Cu valoare augmentativă, în expr.) Pui de om = om vrednic, de ispravă, voinic, zdravăn. Mavrogheni era pui de om, mă, ăla cînd punea gheara pe cîte unul, ca d-alde dumnealui, mă! îl juca în labe cum joacă pisica pe șoarece, mă! GHICA, S. 503. Pui de ger = ger mare, strașnic. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. CREANGĂ, O. A. 44. S-a lăsat un pui de ger de crăpau pietrele, iar marea se sleise pe lîngă mal. CONTEMPORANUL, VII 116. Pui de nuntă = nuntă mare, frumoasă. Împăratul.... puse de le făcu un pui denunță de știu că s-a dus pomina. ISPIRESCU, L. 392. Pui de chef = chef strașnic. Popa îl lua cu trăsura ori de cîte ori se ducea în Armadia sau la Bistrița și trăgeau cîte un pui de chef. REBREANU, I. 108. Pui de somn = somn bun, adine. Trase un pui de somn, de se răsuna pivnița de horcăielile lui. La TDRG. Ciobanul adormi și trase un pui de somn pînă a doua zi. ISPIRESCU, L. 252. Pui de zgîrie-brînză = om foarte zgîrcit. Moș Vasile era un cărpănos ș-un pui de zgîrie-brînză, ca și mătușa Mărioara. CREANGĂ, A. 50. Pui de bătaie = bătaie zdravănă. În loc de bani, se pomenea bietul om cu cîte un pui de bătaie bună. ISPIRESCU, M. V. 14. Pui de Cotnar(i) = vin foarte bun de Cotnar. Am un pui de Cotnari care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. 841. 4. (La pl.) Broderie cusută mărunt pe pieptul și pe mînecile cămășilor țărănești; rîuri. ♦ Puncte de altă culoare pe stofe; picățele. 5. (În economia capitalistă) Acțiune dintr-o nouă emisiune, care are un curs mai scăzut decît acțiunile din vechile emisiuni. 6. Ambarcație mică cu vîsle, folosită pentru anumite servicii la bordul navelor mai mari. 7. (În expr.) A face (sau a da) pui de giol v. giol.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SOMN2, (rar) somnuri, s. n. 1. Stare fiziologică de repaus a ființelor, necesară redresării forțelor și caracterizată prin încetarea totală sau parțială a funcționării conștiinței; stare a celui care doarme. Somnul singur îl mai mîngîia. ANGHEL, PR. 45. Era tîrziu și somnul începuse a-mi atîrna greu pleoapele peste ochi. HOGAȘ, DR. 255. Somn, a gîndului odihnă, O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie. EMINESCU, O. I 49. ◊ (Urmat de determinări atributive) Somnul de plumb mă prăbuși ca într-un întuneric. SADOVEANU, O. VI 214. N-am venit, Că somn greu m-a-nțepenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ (Personificat) Vino, soamne, de-l adoarme și tu, pește, de îl crește. DELAVRANCEA, O. II 152. ◊ Fig. După somnul adînc al pămîntului și al codrilor, iată că se arată iar colț de verdeață. SADOVEANU, O. VII 364. Un șuier lung, speriat... trezește somnul codrilor. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. ◊ (În expresii care marchează începutul, durata, intensitatea acțiunii; uneori la dativ) Se întinse din nou somnului. CAMILAR, N. I 16. Ochii i se închideau, somnul îl dobora. GALACTION, O. I 41. La inginer, lumina stăruia încă. Nu-l prindea somnul. C. PETRESCU, R. DR. 250. Moș Ion o așeză încetișor pe pat și o acoperi. Un somn adînc o cuprinse. BUJOR, S. 49. Tîrziu de tot îl fură somnul. VLAHUȚĂ, O. A. 122. Culcă-te să tragi un pui de somn. SLAVICI, O. I 219. Dacă ești așa de fricoasă, apoi sui în căruță și te-așterne pe somn, că noaptea-i numa un ceas: acuș se face ziuă! CREANGĂ, O. A. 125. (Glumeț, în forma de pl. soamne) Ar fi poftit mai degrabă să fie undeva singuri, să-i tragă niște soamne. SADOVEANU, O. L. 238. ◊ Loc. adv. În (sau prin) somn = în timpul somnului, fiind adormit, dormind. Ciobanul, lîngă turmă, culcat cu ochii-n sus, În somn, spre-o altă lume purtat a fi se lasă. MACEDONSKI, O. I 116. Și prin satul adormit Doar vrun cîine-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I 48. Prin somn tu vei simți trecînd fiori Prin trupul tău. id. ib. 313. Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn. CARAGIALE, O. II 356. Iar ea vorbind cu el în somn, Oftînd din greu suspină. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A dormi somnul iepurelui = a dormi ușor, iepurește, v. iepurește. Somn ușor, formulă (însoțind de obicei un salut la despărțire) prin care se urează cuiva somn liniștit. La revedere... Somn ușor! BASSARABESCU, V. 9. ♦ Somn de iarnă (sau hibernal) = starea de amorțire în care petrec iarna unele animale. Stîrnise dușmănia unei albine care, mînioasă cum sînt ele în preajma somnului de iarnă, s-a repezit la Ghighi. REBREANU, I. 128. ◊ Fig. Și-a pus pămîntul blană albă și-și doarme somnul hibernal. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 34. Somnul plantelor = aplecarea frunzelor sau închiderea florilor în timpul nopții. ♦ Fig. Stare de inerție; toropeală, amorțire. Poporul cel mare al nostru... a dormit un somn jalnic în întunericul satelor. SADOVEANU, O. VI 455. Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare, N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător Ce se-nalță pîn-la ceruri din a lumii deșteptare, Ca o lungă salutare Cătr-un falnic viitor? ALECSANDRI, P. A. 81. ♦ Nevoia de a dormi; senzație provocată de această nevoie. Oamenii umblau în jurul focului parcă n-ar mai fi avut nici somn, nici case. REBREANU, R. II 205. ◊ (În construcții cu verbele «a fi», «a face») și cu pron. pers. în dativ) Sînt trudit și mi-i somn. SADOVEANU, N. F. 133. Cînd colea, pe la apusul soarelui, vine Serilă și zice că-i e somn. RETEGANUL, P. III 67. I s-au făcut somn strașnic, cît nu se mai putea ține. SBIERA, P. 58. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom, C-ai dormi și nu ți-i somn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. 2. Fig. (De obicei determinat prin «veșnic», «de veci», «al morții» etc.) Stare a ființei care a încetat din viață; moarte. Dar somnul cel veșnic este greu. MACEDONSKI, O. I 51. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape. EMINESCU, O. I 219. ◊ Expr. A dormi somnul cel de veci v. dormi. – Pl. și: (glumeț) soamne. - Formă gramaticală: vocativ (rar) soamne.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CAP1 (pl. capete) sn. 1 🫀 Partea superioară a corpului omului în care se află creierii și principalele organe ale simțurilor (🖼 817): îl doare ~ul; a-și lua căciala din ~; a-și smulge părul din ~; a-și pune mîinile în ~; a da din ~; a-i fi drag ca ochii din ~; din ~ pînă ’n picioare, din creștet pînă ’n tălpi, de sus pînă jos, desăvirșit: Natalia mea ... este muzicantă din ~ pînă’n picioare NEGR. ¶ 2 De asemenea, despre partea anterioară a corpului animalelor: ~ de cal; familiar ~ de bou, om prost ¶ 3 pr. anal. Vîrf, creștet: Buba ~ nu face, pînă nu se coace PANN. ¶ 4 Fig. Minte, deșteptăciune. pricepere: are ~ bun: om cu ~, fără ~; ~ sec, prost, nepriceput: nu se mai învață minte, ~ete seci ce sînt DLVR.; e greu de ~; ușor de ~; mai cu ~, mai priceput, mai deștept; a(-și) băga în ~ 👉 BATE I. 1; a(-și) bate ~ul, a-și sparge ~ul BATE I. 10; a deschide ~ul cuiva, a-I face să priceapă; a-i intra în ~, a pricepe; a-și închipui; a (nu)-l tăia sau a (nu)-l duce ~ul, a (nu) se pricepe: apoi de, cocoane, ~ul meu nu mă duce așa departe ISP.; a-și pierde ~ul, a se zăpăci; ajuns de ~ 👉 AJUNS I. 4 ¶ 5 Fig. Viață: nu-ți pune ~ul în primejdie CRG.; a-și pune ~ul, a-și răpune viața; pr. exag. a se prinde, a pune rămășag pe viața lui; a-și risca viața, a-și pune viața în primejdie; proverb: a-și pune ~ul sănătos subt evanghelie, a se băga de bună voie în belea, într’o situațiune neplăcută; vai de ~ul lui, vai de viața lui, nu e de invidiat; o jur pe ~ul meu; a mînca ~ul cuiva, a-l prăpădi, a-l face să-și piarză viața ¶ 6 Fig. Partea de sus. partea superioară, partea dinainte a unui lucru, frunte: în ~ul mesei (în opoz. cu coada mesei), în ~ul bucatelor, în locul de cinste; în ~ul regimentului ¶ 7 Fig. Capăt, margine, căpătîiul de sus sau de jos: cum mă vede, se dă jos în ~ul scării I. -GH.; satul era înghițit, ca într’un fum spulberat, aci către un ~ al satului, aci către ceilalt DLVR.; ~ul podului; Fig.: din ~ul locului, de la început ¶ 8 Fig. Început: judecata Patriarhului iaste începătură și ~ tuturor judecăților bisericești PRV. -MB.; îți sporesc simbria la fie-care ~ de an S. -ALD.; de (la) un ~ vreme, de la o vreme încoace; stai s’o iau de la {~CAR.; pop.: ~ de post PAMF.} ¶ 9 Fig. Toiu, miez: lelea Nastasia rămăsese de bărbat, cu cinci copii, în ~ de iarnă {~RET.; ~ de noapte 👉 21 ¶ 10 Fig. Bucată, căpătîiu, capăt; sfîrșit: un ~ de ață; a o scoate la ~, a o scoate la căpătîiu; a-i da de ~, a da gata; a prăpădi: leul ... le-a făcut sfîrșitul, adică le-a dat de ~ ȚICH. ¶ 11 Fig. Persoană, individ: un ~ încoronat; am plătit cîte un leu de ~ (=de fie-care); dare pe ~, impozit personal; pop.: un ~ de om, un om; deasemenea despre animale, unitatea unui număr colectiv, bucată: ne-o perit vre-o zece capete de vită ALECS. ¶ 12 Fig. (pl. capi, ‡ capete) Căpetenie, șef; om (mai) de frunte: ~ul Statului: ~ul familiei; de vor fi unii dentrînșii mai ~ete, cum s’are zice ispravnici PRV. -MB.; Fig.: a ajuns coada ~, a ajuns cel din urmă, cel mai prost, să fie în fruntea celorlalți; -Fig. Cap de operă 👉 CAPODOPERĂ ¶ 13 Chip, mijloc, putință: Dac’am prins de-a o iubi, N’a fost ~ a o urî IK. -BRS.; nime n’are ~ să se odihnească în casa asta, de răul vostru CRG. ¶ 14 ‡ Paragraf, articol, capitol; ⚖️ titlu, punct: ~ de acuzare ¶ 15 ⚚ Capital: asigurîndu-le plata integrală, capete și dobînzi, cînd se vor vinde proprietățile I. -GH.; Fig. a-și scoate din capete, a se despăgubi, a-și scoate din pagubă ¶ 16 💫 ~DE-BOU, constelația Taurului ¶ 17 🌿 CAP-DE-COCOȘ = DULCIȘOR; -CAPUL-ARICIULUI = BUZDUGAN 4; – CAPUL-CĂLUGĂRULUI, plantă ierboasă, cu flori galbene (Leontodon autumnalis) (🖼 818) ; -CAPUL-ȘARPELUI, plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); – CAPUL-VIPEREI = IARBA-ȘARPELUI1 ¶ 18 🐙 CAP-DE-MORT, CAP-DE-MOARTE, CAPUL-MORȚILOR, CAPUL-LUI-ADAM, insectă numită mai adesea „strigă” 👉 STRIGĂ; – CAPUL-CERBULUI – RĂDAȘCĂ ¶ 19 CAPU-’NTOARCE sm. PĂC. 🐦 = CAPÎN-TORTURĂ ¶ 20 proverb (Nici) în ruptul ~ului, odată cu ~ul, pentru nimic în lume, nici mort, cu nici un preț: zicea că odată cu ~ul nu putea el crede una ca asta ISP.; cu ~ul amînă 👉 AMÎNĂ; om numai cu ~ul, singur pe lume (fără familie); fără nici o stare; singur cu ~ul (său), singur-singurel, fără nimeni; a se bate cu ~ul de pereți (sau de toți pereții) 👉 PERETE; a da cu ~ul de pragul de sus 👉 PRAG; a umbla cu ~ul între urechi 👉 URECHE; ori cu ~ul de piatră, ori cu piatra de ~, tot una e, cel sărac, cel mai slab, e totdeauna fără noroc; nevoie de ~ 👉 NEVOIE; a-i fi de ~, a-i fi spre pierzarea capului, mai ales în blesteme: fi-le-ar de ~: de (sau din) ~ul meu, tău, său, independent, liber; din propria inițiativă, nesilit de nimeni: am rămas liberă, de ~ul meu ALECS.; spune drept, tu ai făcut-o din ~ul tău ? VLAH.; a-și face de ~ , a) a face tot ce-i place, b) a face fapte care-l duc spre pierzare; a sta, a se ținea de ~ul cuiva, a nu-i da pace, îmboldindu-l cu rugăminți; în ~ pînă la unul, deplin, tocmai: peste un an de zile în ~ , are să-l ia de bărbat CAR.; cu noaptea în ~, pe cînd e încă noapte întunecoasă; în ~ de noapte, în ~ul nopții, în miez de noapte, în toiul nopții: nu mă alunga de la casă în ~ de noapte RET.; cît păr în ~, mulțime nenumărată; a-și lua lumea în ~, a fugi fără să știe unde, încotro îl vor duce ochii; a se sparge în ~ul cuiva, a cădea asupră-i consecințele, urmările unei fapte săvîrșite de altul; a pune ~ul, a ațipi, a trage un puiu de somn; a se pune pe ~ul cuiva, a stărui mult pe lîngă cineva, a nu-i da pace; a sta, a ședea pe ~ul cuiva, a nu se deslipi de cineva, aducîndu-i supărare; pe ~ete, a) pe întrecute, care mai de care; b) ca nebunii: a (se) da peste ~, a) a (se) răsturna, a (se) rostogoli, a (se) prăvăli; b) a întrebuința toate mijloacele, a se face luntre și punte, a face tot ce e cu putință; a da paharul peste ~, a-i deșerta: a da ochii peste ~, a muri; a nu avea nici ~ nici coadă, a nu avea niciun înțeles, nici un rost; a nu avea unde să-și plece ~ul, a nu avea nici un căpătliu, a nu avea unde să șază sau să doarmă, a nu avea nimic; a nu avea ce-și face capului, a nu avea încotro, a nu putea face altfel, a fi silit să facă cum i se impune; a nu ști ce să-și facă capului, a fi în mare încurcătură, a nu ști ce să facă ca s’o scoată la capăt; a-și scoate capul în lume, a se arăta, a ieși între oameni; nu-i un ~ de lume, nu e cine știe ce lucru mare: nu te teme, dragul meu, o noapte nu-i un ~ de lume, va trece și ea RET.; a-și lua lumea în ~, a pleca în lume, a porni în lumea largă; a nu-și vedea ~ul (de trebi), a avea mult de lucru: Ce-i ea, copil? Nu-și vede ~ul de supărări, de griji, de casă VLAH.; ~ ai, minte ce-ți mai trebue?, se zice în ironie unuia care face mereu greșeli, și nu vrea să ție seamă de sfaturi; ~ul face, ~ul trage, fie-care sufere urmările greșelilor sale; ~ul plecat nu-l taie sabia, cine știe să se plece, să se umilească, scapă de primejdie; ~ul să trăească, că belele curg 👉 BELEA 1; cîte capete, atîtea și căciuli, cîți oameni, atîtea păreri; cine-și păzește limba, își păzește ~ul, cine știe să-și măsoare vorba, scapă de supărări; unde nu e ~, vai de picioare, vai de omul fără minte, vai de poporul fără buni conducători; 👉BARBĂ, PEȘTE, PICIOR [lat. caput, capĭta].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob3. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da3 (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SOMNULEȚ, somnulețe, s. n. Diminutiv al lui somn2. Pune capul ici în poala dadei și trage un somnuleț bun. ISPIRESCU, L. 335.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PIROTEALĂ s. f. Starea în care se află cineva cînd îi este somn și e gata să ațipească; toropeală, moțăială, aromeală, picoteală, somnolență. Rămase un minut cu capul plecat, ca într-o adîncă cugetare sau, mai bine zis, Într-un soi de piroteală. HOGAȘ, DR. II 36. O piroteală plăcută o făcea nici s-adoarmă, nici deșteaptă să fie. DELAVRANCEA, S. 27. «Tragi la somn? Stai că am eu leac să-ți tai de piroteală», Și mi-a și pus mîna-n păr. CARAGIALE, O. I 55. ◊ Fig. Glumele cădeau în piroteala nopții. D. ZAMFIRESCU, R. 118. Starea aceasta de piroteală [a literaturii] va trece și chiar avem unele semne, care ne arată că va trece iute. GHEREA, ST. CR. II 186.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
geană1 sf [At: BIBLIA 1688, ap. TDRG / Pl: gene / E: lat *genna] 1 (Înv) Pleoapă (a ochiului). 2 Fiecare dintre firișoarele de păr de pe marginea unei pleoape. 3 (Îe) A(-i) da (cuiva) ochii (sau pleoapele) în gene sau ~-n ~ A i se închide cuiva ochii de somn Si: a ațipi. 4 (Îe) A veni Ene pe la gene sau A se pune Enache pe gene A-i veni cuiva somnul Si: a piroti. 5 (Îe) A face sau (a trage) cu geana A face cu ochiul. 6 (Îae) A spiona. 7 Îe) A lăsa genele A se supăra. 8 (Îe) A privi printre gene A privi cu ochii întredeschiși. 9 (Fig) Dungă de lumină. 10 (Fig) Fâșie de deal, de nor etc. luminată.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TRAGERE, trageri, s. f. Acțiunea de a trage și rezultatul ei. I. 1. Efortul făcut pentru a mișca din loc un obiect, pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine, a-l duce spre un punct voit etc. ◊ Expr. Tragere pe roată = omorîre prin torturare pe roată. Tragere pe sfoară = faptul de a păcăli; păcăleală, înșelătorie. Pun capul că e vreo tragere pe sfoară. C. PETRESCU, R. DR. 203. 2. Operație prin care țevile, barele, firele metalice sînt întinse și subțiate. 3. (Popular) Atracție, îndemn, înclinare. Somnul... să ivește cu o dulce simțire și tragere la odihnă. PISCUPESCU, O. 203. ◊ Expr. (Cu) tragere de inimă = (cu) zel, (cu) rîvnă, (cu) ardoare. Niciodată nu pusese Ismail în pregătirea lor atîta grabă, iscusință și tragere de inimă. TUDORAN, P. 332. Veți lucra toți cu tragere de inimă să facem ceva? Bine. Nu?... o să-nchidem prăvălia și... pace bună. VLAHUȚĂ, O. AL. II 25. E cîte unul pentru care simți din clipa ce l-ai văzut tragere de inimă, fără ca să-ți dai seama pentru ce. SLAVICI, O. I 138. Bietul băiat... noaptea învăța, căci avea tragere de inimă. BOLINTINEANU, O. 402. II. Scoatere, extragere. Tragerea vinului în sticle. ◊ Expr. Tragere la sorți = hotărîre prin sorți a unei împărțeli, a unui cîștig etc.; participare ca parte interesată la o alegere prin sorți. III. Trasare, marcare, desenare. Tragerea unei linii. IV. Descărcare a unei arme; împușcare; tir. La ziuă trebuia să înceapă tragerea de război. SANDU-ALDEA, U. P. 127. ◊ Cîmp de tragere v. cîmp. Tragere indirectă v. indirect. Tragere la țintă = atingere a unei ținte cu un proiectil. Unghi de tragere = unghi pe care îl formează axa țevii unei arme de foc cu proiecția ei pe suprafața orizontală a terenului, cînd obiectivul asupra căruia se trage e în același plan orizontal cu gura țevii.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SOMN1 ~uri n. 1) Stare fiziologică normală de repaus, care este necesară ființelor pentru reînnoirea forțelor vitale. ~ adânc. ◊ ~ letargic stare patologică manifestată printr-un somn de durată foarte lungă. ~ hibernal stare de amorțeală a unor animale în timpul iernii. 2) Stare a celui care doarme. * ~ ușor formulă adresată cuiva înainte de culcare. A trage un pui de ~ a dormi bine. A-l (cu)prinde (sau a-l fura) ~ul a adormi; a ațipi. A dormi ~ul de veci (sau cel lung) a fi mort. /<lat. somnus
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
semn sn [At: PSALT. HUR. 64r/3 / V: (îvp) sămn / Pl: ~e și (înv) ~uri / E: ml signum] 1 Ceea ce se face sau se aplică pe un obiect, pe un animal etc. cu scopul de a-l deosebi, de a-l recunoaște de alte obiecte, animale etc. asemănătoare Si: marcă2. 2 (Rar) Crestătură pe răboj. 3 (Înv) Tatuaj. 4 Ceea ce constituie (sau este considerat ca) o probă (materială) a trecutului Si: relicvă, vestigiu. 5 Ceea ce rămâne după cineva sau ceva, rezultat în urma atingerii, apăsării etc. locului pe care a stat, pe unde a trecut etc. Si: amprentă, urmă. 6 (Spc; adesea urmat de determinări care arată proveniența, felul etc.) Ceea ce rămâne pe piele după vindecarea unei răni, a unei tăieturi, a unei bube, a unei boli etc. Si: cicatrice, (rar) rană1 (1), stigmat (8), (îrg) beleaznă, (reg) pupăză. 7 Pată de culoare roșie-vineție (evoluând până la galben) apărută pe piele datorită ieșirii sângelui la suprafață în urma unei lovituri (puternice), a unei mușcături etc. Si: echimoză, vânătaie, vinețeală, (înv) vânătare, urmă. 8 Elemente anatomice (patologice) caracteristice care există pe corpul uman (și care constituie o trăsătură individuală a acestuia). 9 (Rar; mpl) Semnalment (2). 10 (În credințele populare) Mișcare involuntară, convulsivă a unui mușchi al feței, a ochiului sau mâncărime a nasului, a podului palmei etc. interpretate ca având o anumită semnificație (bună sau rea). 11 Obiect așezat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție pentru a delimita, a marca, a jalona, a despărți etc. ceva. 12 (Pop; îs) ~ de (sau, înv, în) hotar Piatră, stâlp etc. care marchează un hotar sau linia de demarcație a unui teren, a unui teritoriu etc. 13 (Pex; îas) Hotar (1). 14 (Îvr; spc) Însemnare făcută spre a nu uita ceva sau spre a găsi ceva mai ușor. 15 (Îs) ~ de carte Fâșie îngustă de mătase, de carton, de piele etc. care se pune între paginile unei cărți pentru a indica pagina la care s-a întrerupt lectura Si: (reg) zăloagă. 16 (Reg; în credințe populare; îe) A lăsa ~ A pune pe pieptul sau la căpătâiul unui copil nou-născut un fir roșu (destrămat dintr-o țesătură) pentru ca acesta să ocrotească somnul copilului. 17 (Rar) Reper (1). 18 (Mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a lovi”, „a nimeri”, „a trage” și precedat de pp „în” sau „la”) Loc marcat în care se trage cu arma Si: țintă, (înv) țel, (reg) șaibă2. 19 (Rar) Inscripție. 20 (Îvr) Titlu. 21 (Îvr) Însemnare (scrisă). 22 (De obicei cu determinări care arată felul) Simbol al unei meserii, al unui grad (militar), al unui rang, al demnității, al puterii etc. 23 Obiect care poartă sau reprezintă un semn (22) Si: emblemă, însemn. 24 Fenomen atribuit divinității sau altei forțe supranaturale și care adesea este considerat (în superstiții) un indiciu prevestitor. 25 Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului Si: zodie. 26 (Îs) ~ zodiacal (sau ~ele zodiacului) Fiecare dintre figurile simbolice ale zodiacului, reprezentând cele douăsprezece costelații corespunzătoare poziției soarelui în ecliptică. 27 (Îas) Fiecare dintre cele douăsprezece sectoare egale în care este împărțit zodiacul și în care soarele se află timp de aproximativ o lună Si: zodie. 28 (Înv; urmat de determinări care arată sensul) Crucea, ca simbol al credinței creștine. 29 (Îs) ~ul crucii (sau ~ sfintei cruci) Reprezentare grafică, gestuală etc. a semnului (28). 30 (Îe) A-și face ~ul crucii (sau, înv, ~ de pace) A se închina. 31 (Rar) Imagine (a divinității, a unui sfânt). 32 (Pex) Icoană. 33 (În superstiții; îs) ~ bun (sau rău, prost) Prevestire a unui lucru bun (sau a unei nenorociri). 34 (Îe) A avea ~e (sau a i se face cuiva ~) A avea indicii în legătură cu o întâmplare viitoare. 35 (Îe) A da ~ (sau ~e) de viață A se manifesta. 36 (Îae) A face să se audă noutăți despre sine. 37 Fenomen luminos care apare uneori pe cer, fiind interpretat de superstițioși ca o prevestire. 38 Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru, un fapt Si: amintire. 39 (Șîs ~ grafic) Simbol (literă, cifră etc.) folosit în scrierea curentă a unei limbi. 40 (Îs) ~ de punctuație Fiecare dintre semnele (39) convenționale (punct, virgulă etc.) care au rolul de a marca în scris pauzele, intonația, întreruperea cursului comunicării etc. 41 (Îs) ~ul întrebării (sau ~ de întrebare, înv, ~ întrebătoriu, ~ răspunzătoriu) Semn (39) de punctuație folosit în scriere pentru a marca intonația propozițiilor sau a frazelor interogative Si: (rar) punct de întrebare. 42 (Îe) A pune sub ~l întrebării A se îndoi de adevărul unor fapte sau al unor afirmații. 43 (Îae) A pune sub observație. 44 (Îae) A suspecta (1). 45 (Rar; îae) A compromite (1). 46 (Îs) ~l exclamării (sau , rar mirării) sau ~ de exclamare (sau de exclamație) Semn (39) de punctuație care se pune la sfârșitul propozițiilor imperative, după o interjecție sau, uneori, după un vocativ pentru a marca natura exclamativă a comunicării Si: (rar) punct al mirării. 47 (Înv; îs) ~ele citării Ghilimele. 48 (Îs) ~e matematice Semn (39) care indică operațiile matematice. 49 (Îs) ~e convenționale Figuri simbolice întrebuințate pentru a marca diferite notări pe hărți, planșe etc. 50 (Îs) ~ diacritic Semn grafic format din punct, virgulă, accent etc adăugat unei litere (deasupra, dedesubt sau în lateral), pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă. 51 (Îs) ~ moale Literă a alfabetului chirilic care marchează caracterul palatal al consoanei precedente. 52 (Îs) ~ tare Literă a alfabetului chirilic care marchează caracterul dur al consoanei precedente. 53 (De obicei cu determinări care indică domeniul) Simbol grafic folosit într-un anumit domeniu de activitate. 54 (Îs) ~ convențional Simbol cu semnificație general acceptată, întrebuințat pentru a face diferite notări pe planșe, hărți etc. 55 (Îs) ~ de circulație Fiecare dintre simbolurile utilizate pentru a indica viteza, sensul de circulație, parcarea, staționarea etc. cuprinse în legi, în convenții, în regulamente sau în prescripții speciale privind circulația rutieră, feroviară, aeriană etc. 56 (Îs) ~ monetar Inscripționările de pe o monedă. 57 (Pex; îas) Monedă. 58 (Liv) Cuvânt (1). 59 (Îs) ~ lingvistic Unitate dintre un sens și un complex sonor. 60 Manifestare, particularitate etc. după care poate fi recunoscut un obiect, un fenomen, un fapt etc. sau după care poate fi anticipată apariția unui fenomen, declanșarea unui fapt etc. Si: indiciu, (reg) semeniște1. 61 (Îe) A da (un) ~ (sau, rar, ~e) de viață A-și manifesta prezența Si: a se manifesta. 62 (Îae) A comunica de la distanță cu cineva. 63 (Rar) Veste. 64 (Înv; îlv) A da ~ A vesti. 65 (Îlv) A da de ~ A înștiința. 66 (Șîs ~ caracteristic, ~ distinctiv, rar ~ deosebitor) Trăsătură caracteristică prin care o persoană, un lucru etc. se deosebește de altele. 67 (Rar) Criteriu (1). 68 Tulburare funcțională sau senzație anormală resimțite de o ființă, care indică prezența unui proces patologic sau fiziologic în organism Si: simptom (1). 69 Dovadă (1). 70-71 (Îlav) În (sau ca, înv, spre) ~ de (sau că) ... sau, înv, spre ~ul Pentru a dovedi (sau a întări) (că) ... 72 (Îal) Ca dovadă (că) ... 73 (Îal) Ca expresie a ... 74 (Îal) Ca probă (că) ... 75 Simbol (2). 76 (Îe) Sub (sau, rar, în) ~ul (cuiva sau a ceva) Sub conducerea cuiva. 77 (Îae) Sub protecția cuiva. 78 (Mai ales în legătură cu verbul „a face”) Gest al unei persoane care exprimă un gând, o intenție, o stare sufletească sau care comunică, sugerează cuiva ceva. 79 (Înv; mai ales în legătură cu verbul „a da”) Semn (60) sau succesiune de semne (60) cu o semnificație prestabilită (și cunoscută numai de cei inițiați), pentru a declanșa (au a întrerupe) o anumită acțiune sau pentru a arăta că acțiunea a fost declanșată. 80 (Pop; îlav) Pe ~e Probabil. 81 Manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se presupună sau să se precizeze natura lui. 82 Tot ceea ce poartă o semnificație. 83 Pată de altă culoare decât restul corpului pe care o au unele animale Si: urmă, pată. 84 (Înv) Semnal (17). corectat(ă)
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DA3, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
plapumă sf [At: ANON. CAR / V: (îvp) ~poma, (pop) ~pămă, (îrg) plapănă[1], poplon (Pl și: ~oane), (înv) plapan sn, paplămă, paplomă, paplonă, (reg) paclomă, paploamă (Pl: ~me), paplumă, placumă, plapănă, plapâmă, plapână, plapon sn, plaponă (A și: plaponă), ploplon (Pl: ~oane), plopon (Pl: ~uri, ~oane) sn, poclon (Pl: ~oane) sn, potlon sn / Pl: plăpumi, (reg) ~mi, plăpimi / E: ngr πάπλωμα] 1 Obiect confecționat din două bucăți de pânză, de mătase, de stofă etc. de formă dreptunghiulară, între care este introdus și fixat prin matlasare un strat de lână, de puf sau de vată și care se folosește ca învelitoare a corpului în timpul somnului Si: (reg) ogheal. 2 (Rar; îe) A trage ~ma A lua partea cea mai bună din ceva. 3 (Pfm; îe) A se întinde cât îi e (sau cât îi ajunge, cât îl ține) ~ma A nu acționa decât în limitele posibilităților. 4 (Fam; îe) A-și lua o ~ A se pune la adăpost de răspunderi. 5 (Fam; îae) A-și lua măsuri de prevedere. corectat(ă)
- În original, tipărit greșit: plapămă; varianta în această formă există deja — LauraGellner
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ZBUCIUMAT, -Ă, zbuciumați, -te, adj. 1. Frămîntat, tulburat; neliniștit, îngrijorat. Bardac trăgea nebun, își încorda brațele, cu vinele gîtului întinse peste măsură, cu privirile spăriate, cu inima zbuciumată. SADOVEANU, O. VII 362. Cea din Urmă noapte i-a fost lungă, zbuciumată, plină de gînduri și fără o clipă de somn. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Urgisita și zbuciumata lui soție scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea iriai de pe urmă a ei nădejde. CREANGĂ, P. 99. Și m-a lăsat amărît, zbuciumat și necăjit. ȘEZ. III 23. 2. Care este agitat, care se zbate; tumultos. Clara stătea acasă, senină și frumoasă, fără s-o atingă măcar ideea că la trei sute de metri de casa ei se clătina oceanul, se cumpăneau furtunile... în larguri zbuciumate. GALACTION, O. I 100.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
somn2 sn [At: COD. VOR.2 8v/4 / Pl: (rar) ~uri, soamne / E: ml somnus] 1 Stare fiziologică periodică a organismelor animale și umane, necesară redresării forțelor, caracterizată prin repaus motor, prin încetinirea respirației, a circulației etc. și prin întreruperea activității psihice conștiente la om Si: dormit1 (1), odihnă, repaus, (arg) soileală. 2 Stare a celui care doarme Si: dormit, odihnă, repaus, (arg) soileală. 3-4 (Îljv) Fără ~ (Care este) în stare de veghe Si: treaz. 5 (Îlav) În (sau prin, înv, din) ~ În timpul somnului (1). 6 (Pex; îal) În vis. 7 (Îe) Ca prin ~ În mod confuz. 8 (Îe) A nu avea ~, a nu-și găsi ~ul, a nu (i) se lipi (ori atinge) ~ul de pleoape (sau de cineva) A nu putea dormi. 9 (Îe) A-și face cineva ~ul A dormi (1). 10 (Îae) A se odihni suficient. 11 (Rar; îe) A fi pe marginea ~ului A fi pe punctul de a adormi. 12 (Îe) A trage un ~ (sau soamne sau un pui de ~) A dormi (adânc). 13 (Îe) A dormi ~ul iepurelui A dormi ușor. 14 (Îe) A-l fura pe cineva ~ul A ațipi (5). 15 (Îe) A-l păli (sau a-l toropi pe cineva) ~ul, a pica (sau a nu mai putea) de ~ A nu mai putea rezista nevoii de a dormi. 16 (Îs) ~ ușor (sau bun) Urare adresată unei persoane care se culcă. 17 (Înv; îc) ~-umblător Somnambulism. 18 (Îs) ~ de iarnă (ori hibernal), ~ul iernii Stare de amorțire în care petrec iarna unele viețuitoare. 19 (Îs) ~ul plantelor Poziție specială pe care o iau unele părți ale plantelor în timpul nopții. 20 (Îvr; fig) Himeră (4). 21 Necesitatea de a dormi. 22 Senzație provocată de necesitatea de a dormi. 23 (Îs) Greu de ~ Somnoros (1). 24 (D. ochi; îs) Cârpiți sau lipiți de ~, (rar) plini de ~ Somnoroși (2). 25 (Îs) Cu ~ul (greu) în (sau pe) gene Somnoros (1). 26 (Îe) A-i veni cuiva ~ul A simți nevoia de a dormi. 27 (Fig; șîs ~ul morții, ~ul mormântului, ~ul de veci, ~ul veșnic, ~ul cel veșnic, ~ul veșniciei, ultimul ~) Moarte. 28 (Fig) Stare de inerție Si: toropeală, amorțire (1). 29 (Reg; șîs ~ul cucului) Ouăle fluturelui inelat depuse în formă de inel pe ramurile tinere ale copacilor Si: (reg) somnișor2 (7), mărgica cucului, mărgicuța cucului, stupitul cucului. 30 (Reg; îc) ~ul pământului Plantă medicinală nedefinită mai îndeaproape.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
POMINĂ s. f. Amintire păstrată în conștiința oamenilor despre lucruri deosebite, remarcabile; p. ext. veste, faimă care se răspîndește despre asemenea lucruri. Era foarte iubitor de aur împăratul acela și se-mpînzise pomina-n lume despre grozava lui zgîrcenie. VLAHUȚĂ, O. A. 214. Zi să treacă plugul pe-al meu copil din fașă Ca să-ți rămîie-n lume pomină ucigașă. ALECSANDRI, O. 261. ◊ Loc. adj. (Adesea în construcție cu verbele «a rămîne», «a fi») De pomină = neuitat (mai ales prin manifestări negative); vestit, renumit; p. ext. strașnic, grozav. A venit septembrie cel de pomină, 1939, cînd satele s-au umplut de ordine [de mobilizare]. CAMILAR, N. I 22. După ce goliră o sticlă, se trîntiră în cele două paturi și adormiră un somn de pomină. STĂNOIU, C. I. 92. Aș face ceva să rămînă de pomină. CARAGIALE, O. III 65. ◊ Expr. A(i) se duce (sau a-i merge) cuiva pomina = a se răspîndi vestea în lume despre cineva sau ceva care atrage atenția, care este neobișnuit, extraordinar, nemaivăzut. Chema lăutarii, îi învăța cîntecele lui, îi punea să i le cînte, cînd avea chef, și-i îndemna să le cînte și altora, ca să i se ducă pomina. STANCU, D. 38. Nădăjduiesc să ne revedem... să-i tragem un chef... să-i meargă pomina. CARAGIALE, O. VII 98. Acasă c-o aducea Și cu ea se cununa, De se ducea pomina. TEODORESCU, P. P. 70. A se face (sau a ajunge) de pomină = a se face de rîs, a se compromite. Vreți să ajungem de pomină în lume? VORNIC, P. 217.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SCĂPĂTA, scapăt, vb. I. Intranz. 1. (Despre soare, lună și alți aștri) A coborî spre asfințit; a asfinți, a apune. Soarele scăpăta și peste sat se lăsa liniștea înserării. SANDU-ALDEA, U. P. 221. Soarele scapătă spre asfințit. Crestele munților par aprinse. VLAHUȚĂ, O. A. 407. Soarele, scăpătînd la apus, se uită îndărăt cu stăruință caldă la păduriștea de mesteacăni. CARAGIALE, P. 50. ◊ Soare-scapătă = locul unde apune soarele; apus. Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea, spre soare-scapătă. GALACTION, O. I 49. A doua zi o apucă iarăși spre soare-scapătă, după cum plănuia el. ISPIRESCU, L. 100. 2. A aluneca în jos, a cădea. Ca să nu scăpătăm în mîl, tragem... o scîndură bună și groasă... ș-o punem punte peste papură. SADOVEANU, Î. A. 51. Atît putu bolborosi bătrînul, holbînd ochii speriați, întinse brațele înainte cu desperarea unui om care scapătă-ntr-o prăpastie. VLAHUȚĂ, CL. 87. Era un flăcău frumos munteanul... de pe capu-i ras de trei degete deasupra frunții mici și ușor încruntate, scăpătau plete lungi, castanii. RUSSO, O. 108. ♦ (Despre ochi, priviri) A fugi, a luneca (din cauza oboselii). Privirile-i trudite scăpătau de pe rînduri, ochii i se închideau ca de somn, și cartea grea îi cădea din mînă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 118. 3. A sărăci, a pierde averea. Scăpătase rău toată familia; nu mai avea nimic. VLAHUȚĂ, O. AL. II 169. A scăpătat din pricina cheltuielilor nemăsurate. CARAGIALE, O. III 61. Dați gologanul Să trăiți la anul. Ia mai dă și dumneata Că cu atît n-ăi scăpăta. ȘEZ. IX 158.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
NU adv. A. (Dă valoare negativă verbului dintr-o propoziție și, prin aceasta, și propoziției întregi) I. (Apare într-o propoziție principală, independentă sau legată de alta prin coordonare) 1. (Într-o propoziție enunțiativă) El nu se sperie, nu cere, nu întreabă. C. PETRESCU, A. 355. Ar zîmbi și nu se-ncrede, ar răcni și nu cutează. EMINESCU, O. I 84. Ea n-aude... Ci tot fuge nencetat. ALECSANDRI, P. A. 41. 2. (În propoziții optative) Busuioace, busuioace, N-ai mai crește, nici te-ai coace! ALECSANDRI, P. P. 341. 3. (În propoziții imperative) Nu trînti obloanele, ponivosule! DELAVRANCEA, H. T. 21. Dragul tatei, nu da, că eu sînt. CREANGĂ, P. 198. Dar să nu adormi, că mori. ALECSANDRI, T. I 459. 4. (În propoziții exclamative) Nu ți-e rușine obrazului!... o dată în viața ta m-ai adus la restorant și te tîrguiești pentr-o cartofă. ALECSANDRI, T. 750. ◊ (Fără valoare negativă, întărește conținutul afectiv al propoziției exclamative) Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume! COȘBUC, P. I 262. Și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. 5. (În propoziții interogative) Nu mai trăiește măicuța ta? SADOVEANU, N. F. 82. N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? EMINESCU, O. I 98. ◊ (În întrebări retorice, cu rolul de a exprima mai colorat o afirmație, o dorință, o exclamație etc.) Și-atunci cînd pretutindeni e putere, Voi nu cunoașteți cîntul ce se cere? BENIUC, V. 146. Nu-ți spuneam eu, fata mea? ISPIRESCU, L. 14. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? N-o să aflu între-ai noștri vreun falnic juvaer? EMINESCU, O. I 149. 6. (În propoziții dubitative) N-o fi vrun dușman, vrun calic care-l pîndește la întoarcere? CAMILAR, N. II 551. Apoi doară că nu o fi blăstem ca și d-aice, de sub pămînt, să iasă zvon de ceea ce vom chibzui. ODOBESCU, S. I 82. ♦ (În propoziții deliberative) O pieri, n-o pieri, e rîndul meu. VISSARION, B. 14. Cel mare se dă după ușă și – să tragă, să nu tragă? – în sfîrșit trage zăvorul. CREANGĂ, P. 23. II. (În propoziții subordonate, cu aceeași valoare ca în propozițiile independente) La bocetul ei, deodată, în acel ostrov al primăverii, m-am simțit întristat, cum nu fusesem niciodată. SADOVEANU, N. F. 82. Se puse pe plîns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (După verbe care exprimă teama, în propoziții completive introduse prin «să», fără valoare de negație) Mi-e teamă să nu te trezesc. CASSIAN, H. 19. III. (Negația de pe lîngă predicatul regentei se referă la întreaga frază) Dormi, iubito, dormi în pace, N-am venit să-ți tulbur somnul. VLAHUȚĂ, P. 107. Eu nu am venit să te întreb asta. ISPIRESCU, L. 1. B.(Negația se referă la o parte a propoziției) I. (Pe lîngă diferite părți de propoziție) A scris o schiță, nu o nuvelă. ▭ A ținut să ajungă stăpîn în moșia Moldovei nu pentru vinovat folos al său, ci ca să dea țării slobozenia ei cea veche. SADOVEANU, N. P. 10. Și numai iaca îl și vede viind repede, dar nu așa cum se dusese. CREANGĂ, P. 186. Nu pe-acolo, domnule, nu pe din față, ca să nu te-ntîlnești cu d-lui. ALECSANDRI, T. 1162. II. (Negația însoțește predicatul, dar se referă la altă parte a propoziției) Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! EMINESCU, O. I 54. O cometă este accidentală, fiindcă nu vine în fiecare an. BĂLCESCU, O. II 10. C. (În expresii, locuțiuni sau în corelație cu adverbe, conjuncții etc.) I. (Corelativ într-o frază sau propoziție ale căror părți sînt în raport adversativ) 1. (În corelație cu ci marcînd într-o alternativă situația sau elementul înlăturat) Mergînd spre căruțe, era mîhnit, amărît, că parcă ducea în brațe nu pelerina, ci un stîrv. CAMILAR, N. I 163. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. ◊ (Învechit, în corelație cu dar) Astfel romînii, nu învinși și coprinși fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în țara lor. BĂLCESCU, O. II 209. 2. (Opoziția între cele două alternative este întărită de adverbe) Dar nu numai artistul și naturalistul, ci încă strategicul, politicul și arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ținut. BĂLCESCU, O. II 208. ◊ (În propoziții cu valoare temporală, arată că acțiunea din propoziția afirmativă se petrece înainte de a se fi terminat acțiunea din propoziția negativă) Nu lăsase să se scurgă anul și-și și adusese gospodină în casă. SADOVEANU, P. S. 139. II. (În legătură cu adverbe) 1. (Formează expresii eliptice) Nu prea v. prea. Nu tocmai v. tocmai. 2. (Formează locuțiuni adverbiale) Nu (care) cumva, servește la precizarea unei întrebări, exclamații etc. (Interogativ cu nuanță dubitativă) Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului? SADOVEANU, B. 142. Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei? CREANGĂ, P. 324. ◊ (Cu nuanță finală) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Nu cumva să-ți iasă vreo dihanie ceva înainte. CREANGĂ, P. 199. III. (În expr.) A nu avea decît (să)... v. decît2. D. (Folosit singur, înlocuiește predicatul unei propoziții, o propoziție sau o frază; în opoziție cu da) I. (Într-o propoziție eliptică se referă la un verb exprimat înainte, înlocuind predicatul) Să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci, de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. CREANGĂ, P. 248. Iubește-mă dacă-ți plac, Dacă nu, silă nu-ți fac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 47. ◊ Expr. (Familiar) A spune că nu = a nega. Mă, dacă eu îți spun că nu, și tu nu crezi, atunci taci din gură și nu-mi mai spune nimic. PREDA, Î. 44. Ba bine că nu v. ba (5). ♦ (Exprimă opoziția față de cele afirmate în propozițiile precedente) M-ar irita apropierea lui așa de mult, încît l-aș acuza de-a dreptul că el, ocrotit de stăpînul destinelor omenești, mi-a răpit partea mea de bine în această scurtă trecere pe sub lumina soarelui!... Ei bine, el – nu!... el mă poftește la un aperitiv. CARAGIALE, O. II 222. ♦ (Repetat, exprimînd îndărătnicia) Cucoana, nu și nu! Că i-i urît grecul. SADOVEANU, O. I 463. II. (Înlocuiește o propoziție negativă) 1. (Ca răspuns la o întrebare, ca acceptare a unei enunțări negative) Dormi? – Încă nu, a răspuns Mitrea. SADOVEANU, M. C. 46. ◊ (Rezumă o frază întreagă, atît într-o replică interogativă cît și în răspunsul la aceasta) N-am grijă despre asta... Vă cunosc eu... – Nu? – Nu. ALECSANDRI, T. 1209. ◊ (Legat de adverbe, locuțiuni adverbiale sau conjuncții) Sigur că nu. O dată cu capul nu. 2. (Exprimă atitudinea negativă față de cele expuse mai înainte, lăsînd să urmeze enunțarea hotărîrii printr-o propoziție sau o frază) Nu, mă rog, nu-mi datorești nimica, adăogi el ferind cu mîna într-o parte bancnota. SADOVEANU, B. 156. Nu! moartea cu viața a stins toată plăcerea. EMINESCU, O. I 59. 3. (Întărit prin repetare) Nu, nu, nu! nu vorbi așa. SADOVEANU, O. IV 213. Atunci ea începu iarăși să bolborosească în neștire: «nu, nu, nu». REBREANU, R. I 247. Orice s-ar întîmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu! CARAGIALE, O. I 130.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SOMN. Subst. Somn, somnișor (dim.), somnuleț, dormit. Somn ușor, pui de somn. Somn adînc, somn greu, somn de plumb. Dormitare, aromire, aromeală, somnolare (rar), moțăială, moțăit, moțăitură, picoteală, picotire. Toropeală, toropire, amorțeală, moleșeală, moleșire. Somnolență, somnie (rar), somnărie (rar), somnoroșie (rar). Adormire, ațipire, ațipeală, cufundare în somn. Somn natural; somn artificial; hipnoză; narcoză; comă. Letargie, somn letargic; hibernare. Insomnie. Somnifer, soporific, hipnotic, narcotic. Somnoros, somnare (reg.). Adj. Somnoros, somnolent, ațipit, adormit, toropit, moleșit; hipnotizat. Adormitor, toropitor, moleșitor, amețitor; somnifer, soporific, hipnotic, hipnotizant, narcotic. Letargic. Vb. A-i fi (cuiva) somn, a-l cuprinde somnul, a nu mai putea de somn, a cădea (a pica) de somn, a picura de somn, a-l păli (a-l toropi) somnul, a i se face (cuiva) somn, a i se închide (cuiva) ochii de somn, a i se face (cuiva) ochii mici, a-l prinde (a-l fura, a-l doborî) pe cineva somnul, a-i veni (cuiva) moș Ene pe la gene, s-a pus Ene pe la gene, a da geană-n geană, a dormi de-a-n picioarele (pe picioare). A dormita, a piroti, a picoti, a aromi, a moțăi, a somna, (rar), a somnola (franțuzism). A adormi, a ațipi, a(-i) da (cuiva) ochii (pleoapele) în gene (geană-n geană), a-l fura (pe cineva) somnul, l-a furat aghiuță, a se întinde somnului, a se așterne somnului. A dormi; a dormi ușor, a dormi somnul iepurelui, a dormi iepurește, a dormi numai cu un ochi; a dormi greu, a dormi dus, a dormi buștean (tun, butuc), a dormi neîntors; a sforăi, a trage (la) aghioase, a mîna (a duce) porcii la jir (pop.); a dormi cît un bei, a se umfla de somn. A adormi (pe cineva); a hipnotiza, a narcotiza. A hiberna. Adv. În somn, în stare de somn, prin somn. V. inactivitate, indolență, lene, medicament, moliciune, odihnă.
- sursa: DAS (1978)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
lipi vb. IV. I (predomină ideea de fixare, de sudare, de atașare de ceva) 1 tr., refl. (compl. sau sub. indică obiecte, hârtie, piese de lemn etc.) a (se) încleia, <reg.> a (se) încleioșa. A lipit picioarele desprinse ale scaunului cu poxipol. 2 tr., refl. (compl. sau sub. indică obiecte ori părți ale lor) a (se) prinde. A lipit cu pap foile rupte ale cărții. 3 tr., refl. (biol., lingv., tehn.) a (se) aglutina, a (se) alipi, a (se) reuni, a (se) suda, a (se) uni2. Hematiile se lipesc sub acțiunea anumitor substanțe. Vorbitorii lipesc frecvent afixele posesive. 4 refl. (despre elemente, materii etc.) a se agrega, a se alipi, a se reuni, a se uni2. Rocile s-au lipit cu milioane de ani în urmă. 5 refl. (despre materiale, lucruri etc.; cu determ. introduse prin prep. „de”) a adera, a se prinde. Folia se lipește de suprafața sticlei. 6 tr. (compl. indică etichete, timbre etc.) a aplica, a pune. Lipește etichete pe sticle. 7 tr. (constr.; compl. indică pereții unei case țărănești) a murui, <înv. și reg.> a spoi, <reg.> a dâpli, a lutui, a măltări, a măzălui, a mânji, a murlui, a șimitui, a tencui. Primăvara, înainte de a vărui, femeile de la țară lipesc pereții casei. 8 tr. (compl. indică cuptoare țărănești, sobe etc.) <pop.> a unge. A lipit cuptorul din curte, deoarece avea crăpături în interior. 9 refl. (pop.; despre alimente) v. Prii. 10 refl. fig. (despre somn; mai ales în constr. neg.) <fig.> a se atinge. Nu se lipește somnul de el. 11 tr. fig. (fam.; compl. indică lovituri, bătăi etc.) v. Da2. Trage. II refl. (predomină ideea aderării conștiente la ceva, a apropierii sufletești de cineva) 1 recipr. (înv. și pop.; despre oameni, grupuri de oameni etc.) v. Alia. Asocia. Grupa. Însoți. Întovărăși. Uni2. 2 (înv. și reg.; despre ființe venite din altă parte) v. Aciua. Adăposti. Cuibări. Oploși. 3 fig. (despre ființe; fam.; de obicei cu determ. introduse prin prep. „de”) v. Apropia. Atașa. Lega1. tr. (înv.; compl. indică teritorii, state etc.) v. Alipi. Anexa. Atașa. Încorpora.
- sursa: DGS (2013)
- adăugată de Sorin Herciu
- acțiuni
DORMI, dorm, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ființe) A se găsi în stare de somn, a fi adormit. Sublocotenentul Măgură dormea totdeauna la un loc cu soldații. CAMILAR, N. I 31. Dormii zdravăn în noaptea aceea și aproape fără de visuri. HOGAȘ, M. N. 231. Cănuță dormea la căldură, în patul bunică-sii. CARAGIALE, P. 19. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. ◊ Cameră de dormit v. cameră. Vagon de dormit v. vagon. ◊ Fig. (Despre morți) [Căpitanii] dormeau... în mormintele cele mari. SADOVEANU, D. P. 8. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. EMINESCU, O. I 151. O! dormi în pace pe-aceste maluri, Îngînat dulce, ca-n vis ușor, De glasul mării purtat de valuri, De glasul nostru uimit de dor. ALECSANDRI, P. A. 75. ◊ Expr. A dormi buștean (sau tun, butuc, ca pămîntul, dus, ca dus de pe lume, ca un mort) v. c. A dormi de-a-n picioarele (sau pe picioare) = a) a fi foarte obosit, a pica de somn; b) (fig.) a fi încet la treabă, a se mișca leneș; p. ext. a nu-i sta mintea la ceva, a fi absent. Ochii lui erau mai totdeauna coperiți de o ceață, așa că părea nepăsător pentru tot ce se petrece împrejuru-i și că umblă dormind pe picioare. MACEDONSKI, O. III 24. A dormi iepurește v. iepurește. A dormi numai cu un ochi v. ochi. ◊ Tranz. (Cu complementul «somn» sau «noapte») Murele au rămas neculese în codri și în vizuini își doarme sătul somnul ursul. ISAC, O. 210. Și unde nu să puse Ileana pe un somn dulce, de gîndeai că nu alta, fără de-ar fi șapte nopți legate laolaltă încă s-ar cumpăni să le doarmă. RETEGANUL, P. I 57. Voinicelul mi-o privea, Somnul dulce cum dormea... Și mereu se socotea: S-o deștepte-n grab’ au ba? TEODORESCU, P. P. 451. (Expr.) A dormi somnul (cel) de veci (sau cel lung, cel de pe urmă) = a) a fi mort; b) (în imprecații) a muri. Dormiți... dormire-ați somnul de veci! CAMILAR, N. I 335. Să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci, să dormi! CREANGĂ, A. 17. Dormi tu, bărbățelul meu, Ierte-mi-te-ar dumnezeu! Dormi, dormire-ai somnul lung, Că multe-am tras și-mi agiung! ALECSANDRI, P. P. 355. 2. A mînea, a rămîne peste noapte undeva; a trage în gazdă. Ți-e drumu-ndelungat Și-i noapte. De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi. COȘBUC, P. I 230. 3. Fig. A fi lipsit de interes, a lucra fără tragere de inimă. Apoi dormi la abataj și scoți acord mic. DAVIDOGLU, M. 17. ♦ (În forma negativă) A veghea; a fi vigilent. Azi știu că duhul tău nu doarme, Că porți pistolul sub gheroc, Dar fii pe pace, avem arme Și ac de fiece cojoc. BANUȘ, B. 117. Producția crește mereu, și-acum cu secretarul ăsta nou, care intră peste tot... șeful fierbe. – Să fiarbă, că nici eu nu dorm. DAVIDOGLU, M. 47. 4. Fig. A sta nemișcat, neclintit, în amorțire. Cîmpiile dorm fericite și neștiutoare. BOGZA, C. O. 206. Dealuri galbene și ruginii dormeau în jurul nostru somnul după-amiezelor de toamnă. GALACTION, O. I 98. Cînd luna-n lacuri își scaldă fața, Cînd vîntul doarme în cîmp, pe flori... Eu șoptesc nopții un dulce nume. MACEDONSKI, O. IV 10. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A zăcea ascuns; a mocni. Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă. EMINESCU, O. I 137. ◊ Tranz. Păduri ce-și dorm foșnirea-n mica ghindă Se cer spre cer coroana să-și destindă. TOMA, C. V. 269. – Variantă: (Transilv.) durmi (RETEGANUL, P. I 47) vb. IV.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
STRAT, straturi, s. n. 1. Corpul format de materialul care se așază, se așterne sau se întinde pe o suprafață pentru a o acoperi (sau între două suprafețe pentru a le despărți). V. pătură. Florile dalbe, florile dalbe ca altădată Acopăr cu un strat de nea pămîntul. BENIUC, V. 38. În cîteva ore a pus un strat de nisip să se curețe apa, a rotunjit fîntîna și a terminat. PREDA, Î. 159. Colbul... se așază în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare. REBREANU, I. 12. ◊ (Poetic) Sub stratul de foi moarte al văduviei, inima lui Tudor Fierăscu a tresărit ca pămîntul primăvara, cînd îl străpung ghioceii. GALACTION, O. I 111. ◊ Fig. Atunci, parcă din straturile cele mai calde ale sufletului, se urcă la suprafață, în Anna, un sentiment de milă, de compătimire omenească, fără țel și fără precugetare. D. ZAMFIRESCU, R. 172. ♦ (De obicei în corelație cu substrat) Perioadă de influență venită din afară, în dezvoltarea istorică a unui popor, a unei limbi etc. 2. Fîșie compactă dintr-o materie, aflată în interiorul unei mase de natură diferită. Era și fum de tutun în straturi albăstrii prin încăpere. DUMITRIU, N. 106. Nourii se îngrămădeau din ce în ce mai mult... Se îndeseau în fiecare clipă, adunîndu-se în straturi puțin deslușite, împuținînd lumina. MIHALE, O. 504. Pe măsură ce luna se ridică deasupra straturilor de praf, aburul de sînge care învăluia pămîntul se împrăștie. BOGZA, C. O. 397. ♦ Depozit de roci sedimentare sau metamorfice, cu o compoziție relativ omogenă, care se găsește sub forma unei pînze între alte depozite. Stratul înalt de cocs are exact aceeași valoare ca și stratul simplu. BARANGA, I. 173. Adînc, adînc în stratul de cărbune, Viața se trezește. FRUNZĂ, Z. 57. În interiorul acestor munți vulcanici se vede, ca într-o vitrină, cum s-au așezat unul peste altul straturile de lavă fierbinte, incandescentă. BOGZA, Ț. 10. 3. Fig. Parte dintr-o clasă socială; categorie, pătură (socială). Din cea dintîi clipă trebuie să fie prezente mase mari din toate straturile sociale. CAMIL PETRESCU, O. II 119. Va fi oare o satiră adîncă politico-socială, în felul «Scrisorii pierdute», dar mai însemnată prin stratul social ce va zugrăvi? GHEREA, ST. CR. I 368. Zola este o personalitate genială, un temperament uriaș de poet epic... Seria «Rougon-Macquart» este întocmită pînă acum din optsprezece romane, studiindu-se în fiecare cîte un strat social. DEMETRESCU, O. 165. 4. Fîșie lunguiață de pămînt, cu cărări pe margini, pe care se seamănă legume sau flori; fîșia împreună cu vegetația respectivă. Tribunele pline de doamne păreau niște straturi de flori. REBREANU, R. I 195. În ograda strîmtă, pe cît puteai deosebi prin umbră, cîteva straturi, fie de ceapă, fie de usturoi, ba și niște tufe mai mari la o parte. HOGAȘ, M. N. 77. Cîmpul lung și lat albește Ca un strat de mărgărint. ALECSANDRI, O. 221. ◊ Fig. Straturi de stele albastre. EMINESCU, N. 68. Cosesc la vieți în floare pe straturi sîngerate. ALECSANDRI, P. III 291. 5. (Popular) Culcuș, așternut, pătul al animalelor. Porcii vor umbla cu gunoaie în gură ca să-și facă strat. PAMFILE, VĂZD. 7. Iar cînd Dunărea-l simțea, Apa-n două-și despica, Pe haiduc că mi-l primea Și frumos îl așeza, Tocma-n fundul fundului, Pe stratul morunului, Unde-i dulce somnului. TEODORESCU, P. P. 555. ♦ Placenta unor animale femele (vaci, căprioare). 6. (Învechit și popular) Pat, așternut. ◊ Expr. În (sau la) strat de moarte = pe patul morții. Să fiu în strat de moarte, Eu la mama m-oi ruga. La TDRG. Jos trîntitu-m-a, La strat de moarte pusu-m-a. ȘEZ. II 96. 7. Nume dat părții de jos pe care se reazemă unele obiecte sau unelte (v. postament): a) patul sau trupul războiului de țesut. Că acasă te-i întoarce Cînd pe strat inul s-a toarce. ALECSANDRI, P. P. 383; b) picior sau talpă de sucală; c) parte a morii pe care stau pietrele sau podul; d) partea de jos pe care merge plugul; talpa plugului. 8. Partea de lemn a puștii, care se așază la umăr cînd se trage; pat. Straturile puștilor băteau surd; rîndurile dușmanilor se răreau. SADOVEANU, O. VI 74. Deschise lăzile și dulapurile, lovi cu stratul puștii. GANE, N. II 10. Rău mă doare între șele De-o pușcă cu straturi grele, Rău mă doare-n piept și-n spate De-o pușcă cu straturi late. SEVASTOS, C. 279. – Pl. și: (2) strate.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ATÎRNA, atîrn, vb. I. I. 1. Intranz. A cădea liber în jos (fiind prins sau suspendat de ceva). Lumina se cufunda și se pierdea fără urmă în scoarțele bătrînești, pălite, care atîrnau pe pereți. DUMITRIU, B. F. 36. Din ramură în ramură, cînd atîrnat cu mîinile, cînd cu picioarele... încleștate, ajunse pînă în vîrf. ISPIRESCU, L. 212. De inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca. CREANGĂ, P. 106. Brațul ei atîrnă leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I 79. Purta un benișel de felendreș... a căruia mînice atîrnau dinapoi. NEGRUZZI, S. I 145. ◊ (Pleonastic) [Buza] cea dedesubt atîrna în jos, de-i acoperea pîntecele. CREANGĂ, P. 244. ◊ Fig. Era cerul vînăt și era lumina zilei fumurie. Atîrna ploaia. PAS, L. I 261. Vremea atîrnă... Soarele luptă, Norii țin piept. TOMA, C. V. 302. La răsărit pe cer atîrna o uriașă perdea de flăcări. REBREANU, R. II 105. 2. Tranz. A agăța, a anina, a suspenda, făcînd să cadă liber în jos. își atirnă tolba cu săgețile la spate. ISPIRESCU, L. 74. În tine [codrule] cînd intrai, Numai o creangă tăiai, Armele de-mi atîrnai. ALECSANDRI, P. P. 263. Atîrnă pe coapsa stîngă o sabie încovoiată. NEGRUZZI, S. I 23. De arme se descingea, Sus prin crăci mi le-atîrna, Apoi tovarăși chema Și la masă mi-i poftea. ANT. LIT. POP. I 461. ◊ Fig. (Neobișnuit) Era tîrziu și somnul începuse a-mi atîrna greu pleoapele peste ochi. HOGAȘ, DR. 255. ◊ Expr. A-i atîrna (cuiva) lingurile de gît v. lingură. ♦ (Neobișnuit) A spînzura (un condamnat). Cu moarte să se omoare, în furci să-l atîrne. ISPIRESCU, L. 121. 3. Refl. A se agăța de cineva sau de ceva, a se prinde (cu mîinile). Copilul se atîrnă de gîtul tatălui. ◊ Fig. Din încrețirea lungii rochii Răsai ca marmura în loc S-atîrnă sufleiu-mi de ochii Cei plini de lacrimi și noroc. EMINESCU, O. I 117. II. Intranz. 1. A se apleca spre pămînt sub o povară sau din lipsă de putere (nemaiputînd sta drept). Crengile încărcate cu fructe atîrnau la pămînt. 2. A trage greu (la cîntar), a cîntări (mult), a avea o greutate (relativ) mare; fig. a valora, a prețui. Am 60 kg; dar mai atîrnă și îmbrăcămintea ceva. ▭ Puindu-le în cumpănă, i se păru că atîrnă mai mult vorbele femeii. ISPIRESCU, U. 28. III. Intranz. A fi dependent de cineva, a fi sub ascultarea sau stăpînirea cuiva. Ce este mai plăcut decît a nu atîrna de nime. ALECSANDRI, T. 572. ♦ A depinde de ceva, a fi condiționat de ceva. De la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare. NEGRUZZI, S. I 230. ♦ (Impersonal) [Hainele] m-ar interesa întrucîtva. Atîrnă și de preț. SADOVEANU, P. M. 163.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
STRIGA, strig, vb. I. I. Intranz. (Sunetele emise sînt mai ales interjecții) 1. A scoate țipete, a răcni (pentru a îndemna la o acțiune sau a opri o acțiune). Trage de hățuri, pocnește din bici, strigă din rărunchi și pînă la urmă poștalionul... iese din noroiul cleios. CAMIL PETRESCU, O. I 264. În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare, Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. Romînul bate-n boii săi; Eu strig la el, mai țip la ei, Și boii spărieți pornesc ca niște zmei. ALECSANDRI, T. I 351. ◊ Tranz. Cîntă puiul cucului Pe coarnele plugului Și mierla de pe teleagă Tot strigă la boi să meargă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. 2. (Rar, despre instrumente muzicale) A răsuna. Porni deodată un bucium, de departe, de departe tare, să strige prelung. SADOVEANU, O. I 517. 3. A semnaliza (ceva) prin strigăte; a da alarma; a cere ajutor. Mă vaiet, strig cu suspinuri, Dar nu găsesc ajutori; Ce pot lacrimi, ce pot chinuri, Cînd durerea-i de amori. CONACHI, P. 106. Noaptea sare prin somn, tresare... țipă, strigă, cere ajutor, se vaietă. ȘEZ. II 129. 4. (Despre animale și păsări) A scoate sunete caracteristice speciei. V. cînta, țipa, zbiera, urla. Strigă lupul la hotară Și s-aude-ntr-altă țeară (Tunetul). GOROVEI, C. 371. Cucule, pasere-albastră, Ce-mi strigi atît la fereastră? HODOȘ, P. P. 42. II. (Sunetele sînt de obicei articulate în cuvinte și fraze) 1. Tranz. (Folosit și absolut) A spune, a enunța (ceva) cu glas puternic. Își luă inima în dinți și strigă: – Asta să fie logodnica mea. ISPIRESCU, L. 35. Da ce-i acolo? strigă baba înspăimîntată! CREANGĂ, P. 11. Arald! strigă crăiasa – las’ fața să-mi ascund. EMINESCU, O. I 98. Chiar așa să fie, noi să strigăm cu entuziasm: vivat drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 368. ◊ (Construit cu dativul) Ăsta-i catehismul gradatului, ne striga nouă învățătură domnul plotonier. SADOVEANU, P. M. 81. ◊ Expr. A striga ca din gură de șarpe v. gură (I 1). A striga în gura mare sau a striga cît îl ia (sau îl ține) gura v. gură (I 3). A striga din băierile inimii v. baieră (1). ♦ A-și exprima cu glas puternic voința; a vocifera. Dă-mi-l mie pe domnul Alexi, măi! strigă altul și începură să strige cu toții. DUMITRIU, N. 55. Ce strigă?... – Aleg pe Bogdan, măria-ta... – Parcă ș-un alt nume. Nu strigă toți la fel. DELAVRANCEA, O. II 73. ♦ A se văicări, a se jeli cu glas tare. Capul corbului, zvîrcolindu-se dureros, striga cu jale zicînd: – Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ți-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. CREANGĂ, P. 226. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. 2. Tranz. (Complementul indică un obiect cerut, reclamat) A cere cu glas tare, a reclama, a pretinde (să vină, să se aducă, să se înfăptuiască). Caii la butcă a strigat, Ș-a plecat din conac în conac. SEVASTOS, N. 130. În Cameră discutau, La țărani nici că gîndeau, Dacă au pămînt sau n-au, Dar război mereu strigau. ANT. LIT. POP. I 21. ◊ Intranz. (Fig.) Cîmpurile strigau după ploaie. STANCU, D. 110. ♦ (Învechit și arhaizant) A chema la serviciul militar, a da ordin oamenilor să se adune; a mobiliza. Domnia striga într-una gloatele și făgăduia leafă – și se strîngea țărănime multă. SADOVEANU, O. VII 147. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «pe», și indicînd persoana căreia i se adresează vorbitorul) A-i adresa cuiva vorbe aspre; a se răsti la cineva, a vorbi cu dușmănie. Ia taci și d-ta, moș Nichifor, taci, nu mai striga atîta pe biata văcușoară; pentru că ea, mititica, nu-i vinovată cu nemic. CREANGĂ, P. 116. Foaie verde de urzică, Hîdele la mine strigă, Strigă chiar ca la un lup, De pe-aicea să mă duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. 4. Tranz. A chema (pe cineva) să vină (adesea spunîndu-i tare numele). Domnul striga pe băieți c-un glas ascuțit. DELAVRANCEA, H. T. 94. Atunci să mă strigi repede pe mine și eu l-oi dumica-n bucățele. SBIERA, P. 31. Strigă-l, strigă-l zău, măicuță, C-apucă pe potecuță, Să-și caute altă drăguță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ (Întărit prin «pe nume») Copiii și nevasta lui... au rupt-o de fugă înspăimîntați. Dănilă, însă, a început a-i striga pe nume și ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. După Radu se lua, Tot pe nume mi-l striga. ANT. LIT. POP. I 469. Numai ea că l-a văzut, Numai ea l-a auzit Și pe nume l-a strigat Și așa l-a întrebat... TEODORESCU, P. P. 360. ◊ Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor dintr-o școală, dintr-o clasă. Într-o zi dascălul... a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a așezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul. CARAGIALE, M. 14. ◊ Absol. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după», rar construit cu dativul) Începu a striga după feciori – nimeni nu-i răspunde, apoi începu a-i căuta pe tot locul. RETEGANUL, P. II 5. Cît trăiești, bade, pe lume, Nu striga mîndrei pe nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. ♦ A deștepta pe cineva din somn (chemîndu-l pe nume). Acum gîndi mohorît că ea și cu fata ei nu fac nimic, stau degeaba, pe ele omul nu le strigă să se scoale, dimineața. PREDA, Î. 178. 5. Tranz. A face cunoscut (anunțînd cu glas tare); a vesti, a anunța, a comunica (ceva). Puse de strigă prin toată cetatea că fiul său... a izbutit să aducă mere. ISPIRESCU, L. 74. 6. Tranz. (Construit cu dativul) A denumi pe cineva, a da cuiva epitetul de... Lumea, țeara-mi strigă hoț, C-am furat eu caii toți; Dar eu, zău, nu i-am furat, Fărcu stava i-am mînat De la nemeșul bogat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. ♦ (Rar, impers.) A purta numele..., a se numi, a se chema. Cum te strigă? – Zori-de-zi. – Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia spune, ce cați pe-aci? EMINESCU, L. P. 127. 7. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri. Cine joacă și nu strigă, Face-i-s-ar gura strîmbă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. Strigă, strigă, să se strîngă Fetele din valea lungă Ca oițele la strungă. id. ib. 360.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
FI, sînt, vb. IV. Intranz. A. Verb predicativ. 1. A exista, a avea ființă. Sînt flori care-și înclină boiul și mor topite de visare, Mai sînt și ochi ce plîng în noapte și-adorm cînd soarele răsare! ANGHEL, P. 20. Copilașul nostru nu mai este! CREANGĂ, P. 177. Că-i iarbă de noi, Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Expr. (În legătură cu o negație) De cînd sînt (ești etc.) = de cînd mă aflu pe lume, dintotdeauna. N-am sărit peste garduri niciodată, de cînd sînt. CREANGĂ, P. 28. Tu, de cînd ești, nu te-ai îngrijit de toaletă. NEGRUZZI, S. I 64. (Cu accentul frazei pe primul element) E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = treacă-meargă. Aici e cum e, dar să vedem dincolo. ▭ De foame ar fi ce-ar fi, dar n-am cu ce mă-nveli. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. 2. (În legătură cu o noțiune locală, exprimată sau subînțeleasă) A se afla, a se găsi. Sînt la pat și copiii ceilalți. PAS, Z. I 215. Cine știe pe unde va fi fiind, singur și flămînd. SADOVEANU, B. 21. Cine-i acolo? – Eu. – Cine eu? – Eu, Ivan. CREANGĂ, P. 308. ◊ (Despre abstracte; construit cu dativul) Gîndul îi era la fiicele sale. ISPIRESCU, L. 51. Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. ♦ A-și avea obîrșia, a se trage, a deriva, a proveni. Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. 3. (În locuțiuni temporale) A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Om lega frăție de cruce pe cît om fi și om trăi. EMINESCU, N. 7. ◊ (Impersonal, urmat de compliniri temporale, adesea fixînd momentul unei acțiuni) Era... într-o seară de ajun de an nou. PAS, Z. I 72. Era dimineață cînd am intrat în oraș. NEGRUZZI, S. I 67. Cînd o fi de către seară, Să mi te pai ca de ceară... Cînd va fi de dimineață, Să te duci din astă viață. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 259. (În legătură cu noțiuni de durată, exprimă ideea de scurgere a timpului) Ah! e mult de-atunci. COȘBUC, P. I 259. Puțin mai este și ai să ajungi împărat. CREANGĂ, P. 191. 4. A se îndeplini, a se întîmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost, răspunse munteanca. SADOVEANU, B. 276. Vulturul se va duce... să afle ce este pe la frații tăi. ISPIRESCU, L. 330. Nu era joc, nu era clacă în sat, la care să nu se ducă fata babei. CREANGĂ, P. 284. ◊ (Repetat, formează diferite construcții, care exprimă resemnarea în fața evenimentelor sau înfruntarea lor) Ridică, cu un gest de curaj, același gest de «ce-o fi, o fi», receptorul. SEBASTIAN, T. 80. Toți doctorii spuseră că împăratul să lase scaunul împărăției unuia dintre gineri, că așa o fi fost să fie. VISSARION, B. 60. Și-apoi, ce-a mai fi, a mai fi. CREANGĂ, P. 269. ◊ Expr. Fie! = a) (exprimînd consimțirea) să se facă precum spui, accept. Vino și tu! – Fie, am să viu! b) (exprimînd concesia) admit, aprob, merită, nu e păcat. Destulă muncă avu, dar fie, că izbuti. ISPIRESCU, L. 3. 0 fi! = se poate, posibil. O fi, nu tăgăduiesc. FILIMON, la TDRG. Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întîmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în acest chip. (Familiar) Este? = nu-i așa? Da știi, mă simt eu fără carte, că cine n-are carte n-are parte... Este, d-le căpitan? – Da cum să nu fie, d-le Paraipan? D. Zamfirescu, R. 88. 5. (În legătură cu noțiuni cantitative, în special prețuri) A costa, a prețui, a valora. Cît sînt roșiile? 6. (În explicații superstițioase, în ghicitori etc.) A însemna, a fi semn că. Ce e cînd ți se bate tîmpla a dreaptă? CARAGIALE, O. I 58. ◊ Expr. A nu fi a bine (sau a bună) = a nu fi semn bun. Nu mai plînge, Săftică, nu-i a bine! CONTEMPORANUL, VI 101. B. Cu funcțiune copulativă. 1. Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul. Gălăciuc este a! șaselea. SAHIA, N. 41. Secundul... căpitan cu vechime, era între două vîrste. BART, E. 118. El e flămînd și e-nsetat, Și-i slab, că e bătrîn. COȘBUC, P. I 227. Casa, din care nu vedem decît o bucată de perete... este a lui Marcu Florii Cucului. SLAVICI, N. I 29. Se vede lucru că nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine. CREANGĂ, P. 186. (Expresie de urare) Să-ți fie de bine, verișorule! ALECSANDRI, T. I 39. Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație prielnică, favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. De noi ar fi mai bine în pădure! RETEGANUL, P. IV 8. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a ține cu cineva, a fi partenerul cuiva. Să fii cu copiii tăi, ori să fii cu mine. ISPIRESCU, L. 272. Trageți toți cîte-o carte! Domnule, ești cu mine. ALEXANDRESCU, P. 89. A fi cu ceva = a avea ceva. Dealul e cu spini acum. COȘBUC, P. I 259. Era cu o stea în frunte. ISPIRESCU, L. 306. 2. (Construit cu dativul) Împreună cu un nume predicativ exprimă o stare sau o acțiune arătată de numele predicativ respectiv. Si de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. Ce mi-i (ți-i etc.)...= ce importanță are..., ce folos de... Ce mi-i vremea, cînd de veacuri Stele-mi scînteie pe lacuri. EMINESCU, O. I 123. (Familiar) Ți-o fi (i-o fi etc.) = ajunge, destul. Hai, du-te! Ți-o fi! SADOVEANU, P. M. 69. ◊ Impers. (În legătură cu starea timpului) Dar uite nu e vînt – Și-i cald. COȘBUC, P. I 230. Ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om! CREANGĂ, P. 143. 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ, în legătură cu noțiuni exprimînd un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Să spunem că mi-a fost greu; însemna să nu fi plecat la școală? DAVIDOGLU, M. 8. Lene să ne strici aparatul... nu-ți fuse. SEBASTIAN, T. 12. Se puse pe un plîns de-ți era mai mare jalea de dînsul. ISPIRESCU, L. 287. [Îi] era lehamite de mustrările socrilor. CREANGĂ, P. 89. ◊ Expr. A fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i fi pe plac, a îndrăgi, a iubi. Așa-i fusese drag în tinerețe Lipan, așa-i era drag ș-acum. SADOVEANU, B. 11. Mi-e (ți-e etc.) (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjunctiv) = îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor), îmi bat capul, port grija, sînt interesat. Dacă nu ți-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul [pupezei]? CREANGĂ, A. 57. (Regional) Mi-e (ți-e etc.) a mînca = simt (simți etc.) nevoia de a mînca. Numai bucatele să fie gata mai devreme, pentru că dumisale îi este a mînca. NEGRUZZI, S. I 82. Mi-e (ți-e etc.) că... (sau să nu... ) (urmat de viitor sau de prezentul cu sens de viitor) = mă tem (te temi etc.) că... (sau să nu... ). Mi-e că n-o să te ia, tovarășe. DUMITRIU, N. 263. Sînt bătrîn... și mi-e să nu poticnesc. ISPIRESCU, L. 21. Mi-i să nu mă scoți din sărite. CREANGĂ, P. 152. 4. (Impersonal, urmat de un infinitiv sau de un conjunctiv) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Cînd fu a se boteza pruncul. ISPIRESCU, M. V. 4. Și de-a fi să mor În cîmp de mohor, Să spui lui Vrîncean. ALECSANDRI, P. P. 2. Cînd este a se face vreo înmormîntare, obiceiul antic cere a se așeza poduri în calea mortului. id. ib. 140. ◊ (Urmat sau precedat de o noțiune temporală; adesea pleonastic) Iar cînd a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit. COȘBUC, P. I 55. Iar cînd fuse într-o zi tocmai cînd copilul împlinea cincisprezece ani... se sculă Făt-Frumos și zise... ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Rar, la forme personale) Pîn-eram de nu iubeam, Unde mă culcam dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 12. 5. (De obicei impersonal; mai ales la imperfect urmat de un conjunctiv) A avea putința, posibilitatea, ocazia, chipul să... Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o mai facă. CREANGĂ, P. 86. ♦ A se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult pînă să... Tocmai eram să vă întreb de unde le aveți [salatele]. CREANGĂ, P. 210. Eram șă-ți țes o haină. EMINESCU, N. 9. Mă puse întîi la buchi, dar văzînd că într-o zi era să mă înăduș... hotărî a-mi spune singur tabla [înmulțirii]. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ Expr. (Urmat de o propoziție cu verbul la conjunctiv) Era mai (mai) sau aproape, p-aci (p-aci), cît p-aci (sau pe ce), tocmai, (mai rar) puțin era = puțin lipsea să se întîmple (ceva). Cînd era mai să-i ajungă, să uită fata-ndărăpt. RETEGANUL, P. I 39. Strîngîndu-l tare în brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I 80. 6. (Urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. Nici că e de gîndit. ISPIRESCU, L.m 253. Oare nu-i de făcut vreo șmichirie, pănă mai este încă vreme? CREANGĂ, P. 321. C. Verb auxiliar. I. Construit cu un participiu variabil, servește la formarea conjugării pasive. Nemaifiind supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popești. CREANGĂ, P. 303. Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute. ALEXANDRESCU, P. 133. ◊ (Cu repetarea pleonastică a participiului) Fost-am fost trimiși cu bine Din Suceava cătră tine. ALECSANDRI, P. A. 97. II. Construit cu un participiu invariabil formează timpuri compuse ale conjugării active. 1. Cu viitorul I se formează viitorul anterior. Vom putea sta de vorbă numai cînd voi fi terminat de scris. 2. Cu condiționalul prezent se formează perfectul optativ condițional. Zidul pieri ca și cum n-ar fi mai fost. ISPIRESCU, L. 26. Tu ești uitat, uitat ca cum n-ai fi mai fost. NEGRUZZI, S. I 65. 3. Cu conjunctivul prezent se formează perfectul conjunctivului. Frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă așa. CARAGIALE, O. I 45. 4. Cu infinitivul se formează perfectul infinitivului. Se poate lăuda a fi învățat meșteșugul în timp foarte scurt. 5. Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului se formează prezumtivul prezent și perfect. Unde s-a fi găsind acel Împărat-Roș... numai cel de pe comoară a fi știind. CREANGĂ, P. 234. Oare așa fel de tineri să se fi aflînd mulți în lume? DRĂGHICI, R. 7. III. Construit cu un participiu invariabil sau cu gerunziul, servește la alcătuirea formelor perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect. Tocmai pe cînd părerea de rău îl ajunsese și, mai și decît pînă aici, erau trecînd printr-o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 109. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Te-ai fost dus. NEGRUZZI, S. I 6. – Forme gramaticale: prez. ind. sînt (familiar îs, prescurtat -s), ești (pronunțat iești), este (pronunțat ieste, prescurtat e, îi, i-), sîntem (accentuat și sîntem), sînteți, sînt; imperfect eram (pronunțat ieram); perf. s. fui (regional fusei); conjunctiv să fiu; imperativ pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
AȘTERNE (aștern) I. vb. tr. 1 A întinde ceva (un covor, o pătură, etc.) pe jos sau peste ceva: așternea veșmentele sale de călca pri înse asinul Iul Hs. (VARL.) ¶ 2 Fig.: așternîndu-și privirea dornică... pe dunga vînătă a drumului (VLAH.) ¶ 3 ~ pe cineva la pămînt, pe jos, a doborî pe cineva lungindu-l la pămînt ¶ 4 ~ pîntecele la pămînt, a atinge pămîntul cu pîntecele (vorb. de cai în goană) ¶ 5 ~ patul, a face patul; abs. proverb: cum îți vei așterne, așa vei dormi, cum te porți, cum îți orînduești viața, așa vei fi răsplătit; cum vei munci, așa foloase vei trage în urmă; ~ masa, a întinde fața de masă, a pregăti pe masă cele trebuincioase pentru mîncare ¶ 6 ~ cu... a acoperi cu...: vîntul de toamnă așternuse cărările cu frunze ¶ 7 ~ pe hîrtie, a pune pe hîrtie, a scrie; ~ pe zid (ODOB.), a însemna, a zugrăvi pe zid ¶ 8 ⚖️ ~ o pîră, a pîrî pe cineva, a face o jalbă ¶ 9 familiar ~ pe cineva, a-l vorbi de rău altuia, a-l înfățișa într’o lumină nefavorabilă, a-i face un rău ¶ 10 A pune la cale, a plănui ceva: tu le faci bine și ele îți aștern moarte (SB.) II. vb. refl. 1 A se întinde peste ceva, a acoperi ceva: zăpada s’a așternut peste cîmp ¶ 2 Fig.: drumul s’a-șterne drept, între două rînduri de pomi (VLAH.) ¶ 3 A se ~ pe ședere, a se pune pe stat mai mult timp într’un loc; a se ~ pe mîncare, a se pune tihnit la mîncare; a se ~ pe somn, pe odihnă, a se da la somn, a sta să se odihnească; a se ~ pe vorbă, a se întinde la vorbă, a sta de vorbă; a se ~ pe lucru, a se pune serios pe lucru; a se ~ pe gînduri, a se cufunda în gînduri ¶ 4 A se ~ la drum, a porni la drum ¶ 5 A se ~ pămîntului, drumului, vîntului, a se ~ pe goană, a fugi în goană (vorb. de cai, etc.) [lat. adstĕrnĕre].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
LIPI, lipesc, vb. IV. Tranz. 1. A împreuna, a uni două obiecte sau două fragmente de obiecte cu ajutorul unei materii cleioase; a îmbina prin topire, cu ajutorul unui material străin, două piese metalice. V. suda. Ziarul a fost rupt în patru bucăți și apoi lipit la loc. STANCU, U.R.S.S. 27. Foile rupte erau lipite și cîrpite fiecare la locul lor, cu o minuțioasă îngrijire. GHICA, S. A. 139. ♦ (Cu privire la scrisori, plicuri) A închide. El pune scrisoarea-n plic, lipește plicul și scrie adresa. CARAGIALE, O. II 293. ♦ Refl. (Despre ochi, pleoape) A nu se putea deschide din cauza secrețiilor; fig. a se închide de somn. Cînd m-am sculat dimineața, ochii mi se lipiseră și parcă mă bătuse cineva cu măciuca. PREDA, Î. 21. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «de») A prinde de..., a fixa, a aplica. Luînd din mînă-i volnic lumînarea O lipi de-o piatră. COȘBUC, P. II 248. ◊ Refl. Fig. Nici tu junghi, nici tu friguri, nici altă boală nu s-a lipit de noi. CREANGĂ, A. 28. Avea un caracter blînd, vesel, plăcut și nepăsător; întristarea nu s-a lipit de dînsul. GHICA, S. A. 84. Somn de el nu se lipește. TEODORESCU, P. P. 311. ◊ Expr. (Mai ales la forma negativă) A se lipi învățătura (de cineva) = a putea învăța, a reține un lucru. ♦ Refl. Fig. (Despre alimente, medicamente) A se prinde, a prii; a produce efectul dorit. Geaba beau, geaba mănînc... Cumpăr pîne și măsline și nu se lipesc de mine. BIBICESCU, P. P. 116. ♦ Refl. (Despre materii vîscoase) A se prinde (de ceva), a fi lipicios. Mierea se lipește de degete. 3. (Cu determinări introduse prin prep. «de», «în», rar «la») A pune în strînsă apropiere, a alătura, a atinge de cineva sau de ceva. Își lipise fruntea în zăpada rece să se răcorească și să prindă putere. C. PETRESCU, S. 156. Simon își lipi portocala de obraz. SAHIA, N. 106. Criton... căută să-l lipească cu umerii la pămînt. ANGHEL-IOSIF, C. L. 37. ◊ (Poetic) Zorile-și lipesc de geam obrazul. BENIUC, V. 110. ◊ Expr. A lipi o palmă (cuiva) = a trage, a cîrpi (cuiva) o palmă. (Cu inversarea complementului, eliptic) Mă lipise... de era pe aci, pe-aci să mă nădușesc. RETEGANUL, P. III 39. ◊ Refl. Trebuiseră să se lipească de pămînt în vreun tufiș pentru a scăpa de urmărire. DUMITRIU, N. 118. Să fugim... zise ea, lipindu-se mai tare de pieptul lui. EMINESCU, N. 9. (Reciproc) Așa uimiți, cuprinși, ne lipim strîns unul de altul. NEGRUZZI, S. I 77. ◊ (Construit cu dativul) Lăsă jos binișor căpătîiul brîului și se lipi pămîntului. GALACTION, O. I 300. ♦ Refl. Fig. A se apropia de cineva, a se atașa, a se alipi, a intra în relații. A intrat în facultate, a învățat, s-a zbuciumat, l-a întîlnit pe Lascăr, s-a lipit de el. BARANGA, I. 194. Pe lîngă grupul Anton Pan, Nănescu, Chiosea și Unghiurliu, unul și nedespărțit, se lipise un copilandru nalt, rumen... Acela era tînărul Filimon. GHICA, S. A. 79. ♦ Refl. Fig. (Învechit) A intra în grațiile cuiva. Acesta era planul lui Moțoc ca să se poată lipi de Lăpușneanu. NEGRUZZI, S. I 142. 4. A întinde netezind apoi cu palma udă un strat de lut sau pămînt muiat și bine frămîntat (amestecat uneori cu balegă) pe podeaua sau pe pereții caselor sau pe cuptorul de pîine spre a astupa crăpăturile sau golurile. Își lipea casa cu glod din uliță. SADOVEANU, E. 120. Pe stînga sînt un șir de odăi joase, țărănești, cu prispă lipită cu lut. CAMIL PETRESCU, O. I 205. Fata... călcă lut și lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
trage [At: PSALT. HUR. 52725 / V: (reg) trăgea / Pzi: trag; Ps trăsei, (înv) trașu; Par tras / E: ml trahere] 1 vt A face efortul de a mișca, de a deplasa (ceva sau pe cineva), apucându-l și îndreptându-l spre sine sau spre un punct voit ori de a-l da la o parte. 2 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) pe sfoară sau a ~ (pe cineva) de nas ori, arg, a-i ~ (cuiva) o țeapă A păcăli. 3 vt (Pfm; îe) A ~ ițele (sau sforile) A unelti. 4 vt (Pop; îe) A ~ plapuma (sau, reg, țolul) A căuta să obțină foloasele numai pentrusine. 5 vt (Reg; îe) A ~ mușamaua sau a ~ lucrul mușama A mușamaliza. 6 vt (Pop; îe) A nu avea de ce-l ~ câinii A fi foarte sărac. 7 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) de mânecă A-i face (cuiva) semn, atrăgându-i atenția spre un anumit lucru. 8 vt (Pfm; îae) A îndemna. 9 vt (Reg; îe) A ~ țărână (pe cineva) A înmormânta. 10 vt (Fam; îe) A ~ cortina A dezvălui ceva. 11 vt (Fam; îae) A ascunde ceva. 12 vt (Fam; îe) A ~ de timp A tergiversa în interes propriu. 13 vi (Reg; îe) A ~ cu piciorul A dori și altcuiva aceeași fericire ca a sa proprie. 14-15 vtr (Reg; îe) A se ~ în degete sau în deget (cu cineva) sau a ~ degetul sau deget (cu cineva) A se măsura cu cineva. 16 vrr (Îrg; d. persoane de sex opus) A se hârjoni (prinzându-se de mâini, îmbrățișându-se, împingându-se etc.). 17 vrr (Îrg; pex; d. persoane de sex opus) A se săruta. 18 vt (C. i. instrumente acționate prin tragere, mai ales clopote) A face să sune. 19 vi (D. clopote) A suna. 20 vt (Trs; c. i. ceasul, orologiul, cdp ger aufziehen) A întoarce. 21 vt (Îvp) A face să vină spre sine Si: a atrage. 22 vt (Îvp; fig) A îndemna. 23 vt (Îvp; fig) A ademeni (1). 24 vim (Fam; îe) A-l ~ (pe cineva) la somn A simți nevoia să doarmă. 25 vt (Înv; îlv) A ~ pâră asupra cuiva A pârî. 26 vt (Înv; îlv) A ~ luarea aminte (sau de seamă) sau a ~ băgare de seamă A atenționa (1). 27 vt (Înv) A face să se îndepărteze de la ceva Si: a distrage, a reține. 28 vt (Înv; c. i. fluide) A abate din drum pentru a duce în direcția voită. 29 vi (Pop) A avea greutatea de... Si: a cântări. 30 vi (Reg; îe) A ~ (greu) în (sau la) cumpănă A avea importanță (deosebită). 31 vt (Reg; îc) ~-punții Greutate la orologiu. 32 vi (Pop; fig) A valora. 33-34 vt (C. i. un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte) A pune (sau a scoate) (depunând oarecare efort). 35 vt A duce un accesoriu de îmbrăcăminte înspre o parte a corpului (spre a o acoperi) Si: a aranja, a potrivi. 36 vt A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt obiect ascuțit). 37 vt A târî după sine. 38 vt (Pop; îe) A ~ verde pe albastru A trăi greu. 39 vt (Pfm; îe) A ~ un picior (sau piciorul) A șchiopăta. 40 vt A duce cu forța. 41 vt (Îvp; îe) A ~ la (sau spre, către, în) judecată sau la lege, la divan, (rar) a ~ cu pâră A duce în fața unui organ judecătoresc. 42 vt (Îe) A ~ la răspundere A cere cuiva să dea socoteală pentru faptele sale. 43 vt (Înv; fig) A pretinde (ca fiind al său). 44 vt (Înv; fig) A lua în stăpânire. 45 vt (Pex) A duce cu sine. 46 vt (Reg; îe) A-și ~ măsurile A-și chibzui faptele sau vorbele. 47 vt (Reg; îe) A ~ la îndoială A se îndoi de ceva. 48 vt (Reg; îe) A-și ~ glasul (sau ghersul) A-și potrivi glasul. 49 vi (Fig) A duce spre... sau la... Si: a obliga, a sili. 50 vt A duce cu sine Si: a conduce. 51 vt (Șfg) A pune în mișcare Si: a antrena. 52 vt (C. i. un vehicul, o unealtă cu tracțiune animală, pex, jugul sau hamul) A face să meargă. 53 vr (Reg) A se da cu sania. 54 vr (Reg) A se da pe gheață. 55 vt (Pfm; fig) A îndura. 56 vt (Șîe a ~ consecințele) A suporta urmările unei acțiuni reprobabile Si: a ispăși. 57 vt (Îlv) A ~ un profit A profita. 58 vt (C. i. un vehicul, o ambarcație) A îndrepta spre un loc de staționare, oprind (pentru ca oamenii să poată urca sau coborî, pentru a încărca sau descărca ceva). 59 vt (Reg; îe) A ~ carul la uscat A scăpa de un necaz, de un rău. 60 vt(a) (Îe) A ~ la dreapta sau la stânga A cârmi un vehicul ca să cotească la dreapta sau la stânga. 61 vt(a) (Îe) A ~ pe dreapta sau pe stânga A dirija un vehicul în așa fel încât să meargă aproape de marginea din dreapta sau din stânga a dramului. 62 vt(a) (Îe) A ~ pe dreapta A opri un vehicul pe marginea din dreapta a drumului. 63 vi (Fam; gmț; îae) A se culca (pentrua se odihni). 64 vz (Pfm) A se opri undeva pentrua fi găzduit. 65 vi (Pfm) A se instala undeva pentru un timp limitat. 66 vr (Înv; d. reptile, viermi) A se târî (15). 67 vr (Îvr; pex) A se mișca. 68 vr (Îvp; d. oameni) A înainta folosindu-se de mâini, de genunchi Si: a se târî (14). 69 vr (Pop) A înainta cu greutate, abia mișcându-și picioarele Si: a se târî (20). 70 vr (Pop; d. obiecte care atârnă) A atinge pământul cu capătul de jos Si: a se târî (23). 71 vr (Înv) A se duce după... 72-73 vir (Pop) A se îndrepta către... 74 vz (D. ambarcații; îe) A ~ la fund A începe să se scufunde. 75 vt (Fam; îe) A ~ la fund (pe cineva) A pune (pe cineva) într-o situație grea. 76 vt (Fam; îae) A antrena (pe cineva) cu sine într-o afacere, într-o întreprindere dezavantajoasă, sortită eșecului. 77-78 vir (Înv; îe) A se ~ (sau a ~) la divan A se prezenta în fața divanului (cu o cerere, cu o reclamație). 79 vr A se apropia1 (1). 80-81 vir (Pfm; îe) A se ~ în partea... (sau după...) sau a ~ pe... A semăna cu... 82 vz (Îrg) A evolua spre... 83 vz (Reg; îe) A ~ de ziuă A se face ziuă. 84 vz (Reg; d. culori) A avea o nuanță de... 85 vz (Reg; indică locul cu aproximație) A se afla (20). 86 vi (Reg; îe) A ~ la traistă A căuta de unde se pot obține foloase. 87 vrim (Reg; îe) A i se ~ de ceva A fi curios de ceva. 88 vz (Reg;îe) A ~ cu casa A fi credincios în căsnicie. 89 vz (Reg; udp „la”, „spre”, „cu”) A fi de partea cuiva. 90 vz (Îrg) A fi tentat să... 91 vz (Îrg) A acționa ca să... 92 vz (Pop) A prevesti (o anumită stare). 93 vz (Pop) A aminti de... 94 vz (Reg; d. oameni; îe) Mustățile îi trag (sau mustața îi ~) a oală Se spune despre cineva căruia îi place să bea. 95 vz (Reg; îe) ~ a pământ (sau a groapă) Se spune despre cineva care este aproape de moarte. 96 vz (Reg; îe) A ~ rău A cobi (6). 97 vr (Pop; adesea urmat de determinări care arată direcția mișcării) A se retrage din locul unde se află. 98 vt (Pop; îe) A-și ~ mâna de deasupra cuiva A înceta de a mai ocroti pe cineva. 99 vt (Reg; îe) A-și ~ vorba A reveni asupra celor afirmate anterior. 100 vr (Înv; pex) A părăsi o funcție sau instituția, colectivitatea din care face parte. 101 vr (Fig) A se da în lături de la ceva Si: a se sustrage. 102 vr (Reg; îe) A se ~ de ceva A se jena. 103 vr (Reg; îae) A-i păsa de ceva. 104 vr (Îrg; d. ape curgătoare) A reintra în albie după o inundație Si: a se retrage. 105 vr (Înv; cu determinări introduse prin pp „de”) A se depărta de cineva Si: a se despărți. 106 vr (Reg; d. o inflamație, o excrescență) A regresa. 107 vr (Reg; d. persoane și d. fața lor; șîe a se ~ la față sau la obraji, la chip) A slăbi. 108 vr (Îrg) A se perpetua. 109 vt (Înv; îe) A-și ~ viața (sau veacul) A trăi (1). 110 vt (Înv; îe) A ~ război A purta război vreme îndelungată. 111 vr (Reg; d. lapte, vin) A se strica, devenind cleios. 112 vi (Reg; d. lapte) A mirosi urât. 113 vt A scoate. 114 vt (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) un ghimpe din picior A scăpa pe cineva de un necaz, de o dificultate. 115 vt (Reg; îe) Au tras straiul de sub el Se spune despre cineva care a murit. 116 vz (Pop; îe) A ~ în cărți A prevesti viitorul cu ajutorul cărților de joc. 117 vt (Fig; c. i. abstracte) A degaja dintr-un ansamblu unele elemente pentru a le utiliza Si: a extrage. 118 vt (Pex; fig; c. i. abstracte) A elabora, utilizând elementele extrase. 119 vt (Fam; îe) A ~ concluzia (că...) A deduce o consecință Si: a conchide. 120 vt (Mat; înv; îe) A ~ rădăcina pătrată (sau cvadrată, cvadraticească) A extrage rădăcina pătrată. 121 vt (Mat; îrg) A scădea. 122 vt (C. i. o armă) A scoate (din teacă) (pentru a începe lupta). 123 vt (C. i. un lichid) A scoate (dintr-un recipient) Si: a extrage. 124 vt (Îe) A ~ vinul de pe drojdie (sau de pe drojdii) A scoate vinul limpezit din vasul în care s-a depus drojdia Si: a pritoci. 125 vt A scoate (prin distilare). 126 vt (C. i. puroiul dintr-o rană infectată, dintr-un abces) A face să se strângă la un loc. 127 vt A lua (cu forța). 128 vt A obține. 129 vt A lua înapoi Si: a retrage. 130 vt A reține (o parte din ceva) Si: opri. 131 vt ( Îrg) A lua de la cineva un impozit, o taxă, o datorie etc. Si: a executa. 132 vt (Îvr) A confisca. 133 vt (Și, reg, îe a-și ~ sufletul sau răsuflarea) A introduce în plămâni prin inspirație (aer, fum etc.) Si: a inspira, a inhala. 134 vt (Pop; îae) A respira greu din cauza oboselii, bătrâneții etc. 135 vt (Pfm; îae) A se odihni (puțin) după un efort greu Si: a se reculege. 136 vi (Reg; îe) A ~ (ca) să moară sau (rar) ~ să-și dea răsuflarea cea de pre urmă, sau a ~ de (sau pe) moarte A fi pe moarte. 137 vt (Îvp; îe) A-și ~ mucii (sau nasul) A reține secreția nazală, inspirând puternic Si: a smiorcăi. 138 vt (C. i. fumul de tutun) A face să iasă din țigară sau din pipă, prin aspirație. 139 vt (C. i. tabac) A priza. 140 vi (Reg; îe) A ~ pe nări (sau pe nas) A sforăi. 141 vi (D. aparate, instalații de ardere etc.) A avea tiraj. 142 vt A bea (băuturi alcoolice) Si: a înghiți, a sorbi. 143 vi (Pfm; îe) A ~ la măsea (sau la mustață) A fi bețiv. 144 vt (Reg) A suge. 145 vt (Înv) A face să iasă Si: a extrage, a scoate. 146 vt (Pop) A încorpora în sine Si: a absorbi. 147 vt (Subiectul indică pereți; îe) A ~ igrasie A absorbi umezeală. 148 vi (Reg; d. pereți, imobile) A deveni umed, igrasios. 149 vi (Pfm; îe) A ~ cu urechea A asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite. 150 vi (Pfm; îae) A se informa discret (despre ceva) Si: a iscodi. 151 vi (Pfm; îe) A~ cu ochiul (sau cu ochii, cu coada ochiului) A se uita pe furiș, pentru a nu putea fi observat. 152 vi (Îvr; îe) A ~ cu ocheanul A privi prin ochean. 153 vt A trasa linii, semne, contururi Si: a desena, a marca. 154 vt (Îe) A ~ (o) brazdă (sau, îvr, răzoare) A ara4. 155 vt (Iuz; cdp fr tirer une lettre de change (sur quelqu ’un); îe) A(-i) ~ (cuiva) o poliță sau a o poliță asupra cuiva A emite o poliță (asupra cuiva). 156 vt (Pop) A tivi1 (5). 157 vr (Fig) A se contura (3). 158 vt (C. i. o sfoară, un fir etc.) A întinde pe toată lungimea (smucind). 159 vt (C. i. un drum, o construcție, o lucrare caracterizată prin lungime) A construi (2). 160 vr (Înv; d. o regiune, un teritoriu) A se întinde (pe... sau spre...). 161 vt (Îe) A ~ pe nicovală A prelucra bătând pe nicovală. 162 vt (Îe) A ~ o piele A prelucra o piele. 163 vt (îe) A ~ pe (sau la) calapod A întinde pe calapod. 164 vt (Îrg; îe) A ~ cânepa A melița cânepa cu melița mai mică. 165 vt (Reg; îe) A ~ în piepteni (sau în fușalăi, în hecelă) A dărăci (1). 166 vt (Reg; îe) A ~ (o țesătură) la piuă A supune o țesătură unei operații mecanice la piuă, pentru a o face mai deasă. 167 vt (Îe) A ~ pe roată A modela pe roată (un vas de pământ). 168 vt (Înv; îae) A supune torturii pe roată. 169 vt (Îlv) A ~ la rindea A rindelui. 170 vt (Înv; îe) A ~ (pe cineva) la munci A tortura1 (1). 171 vt (Reg; îe) A ~ cu acul A coase (1). 172 vt (Îe) A ~ la mașină A coase la mașină. 173 vt (Pfm; gmț; îe) A ~ în dinți sau a-i ~ fălci A mesteca1. 174 vt (Reg; gmț; îe) A ~ pe sub nas A mânca. 175 vt (îvp; îlv) A – la cântar A cântări (1). 176 vt (Fam; îe) A ~ la cântar A fura la cântar. 177 vi (D. cântar) A fi defect. 178 vt (Înv; îe) A ~ cu funia (sau cu odgonul) A măsura cu funia. 179 vt (Reg; îe) A ~ raful (sau fierul, panta) pe roată A pune șina pe roată. 180 vi (Îlv) A ~ cu coasa (sau în, la coasă) A cosi2 (1). 181 vi (Îlv) A ~ cu secera A secera. 182 vi (Îlv) A – din vâsle sau, pop, la rame ori la (din) lopată (ori la lopeți, cu lopețile), la opacină (sau la opăcini) A vâsli. 183 vi (Îrg; îe) A ~ din fuior (sau din caier, din furcă) A toarce (2). 184 vt (Îe) A ~ mătasea (sau borangic, gogoșile) A depăna mătasea de pe gogoși. 185 vt (Înv; îe) A ~ pânza A întinde pânza, netezind-o astfel după ce a fost înălbită. 186 vt (Reg; îe) A ~ apa A vâsli. 187 vt (Îe) A ~ năvodul sau a ~ cu năvodul (ori cu volocul) A pescui cu năvodul, cu volocul etc. 188 vt (Îlv) A ~ la tipar (sau la mașină) A tipări (5). 189 vt (Îlv) A ~ la șapirograf A șapirografia. 190 vt (Îlv) A ~ o copie (sau copii) A copia (1). 191-192 vtr (Pfm; îlv) A (se) ~ în poză (sau în chip, în tablou) A (se) fotografia. 193 vt A mișca un corp (în toată lungimea lui) pe suprafața (sau în lungimea) altui corp Si: a freca. 194 vt (îe) A~ pe piatră (sau pe amnar, pe curea) sau cu gresia, cu cutea A ascuți (4). 195 vt (Îe) A ~ un chibrit (sau chibritul) A freca un chibrit pentru a-l aprinde. 196 vt(a) (Îlv) A – cu mătura A mătura. 197 vt(a) (Îlv) A ~ cu aspiratorul A aspira praful, murdăria etc. dintr-o încăpere. 198 vt(a) (Pfm; îe) A – cu buretele (sau cu condeiul) peste ceva A șterge. 199 vi (Pfm; îae) A considera ca și cum n-ar fi existat. 200 vi A trece prin... 201 vt (Pfm; îe) A ~ banul (sau gologanul) prin barbă A freca de barbă un ban câștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage un câștig ulterior). 202 vt (Pfm; îe) A-și ~ banul sau a-și ~ osânza (dintr-o afacere) A dobândi un câștig important (pe căi ilegale). 203 vt (Reg; îlv) A ~ spânz A spânzui. 204 vt (Îvr; îe) A ~ sub ascuțitul săbiei A ucide cu sabia. 205 vt (Teh) A întinde și a subția un material ductil, făcându-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, fire sau țevi. 206 vt (Pfm; de obicei ccd etic) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. 207 vt (Pfm; îe) A ~ un pui de somn sau a – la soamne (ori la aghioase) A dormi adânc. 208 vt (Pfm; îe) A – o spaimă A se speria tare. 209 vt (Pfm; cu determinări care indică instrumentul; șîe a ~ o cântare) A cânta (1). 210 vt (Pfm; c. i. dans, horă etc.) A dansa (1). 211 vt (Reg; îc) ~-ți-hora Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 212 vt (Reg; cu sensul reieșind din determinări) A înjura. 213 vt (Pfm) A face un lucru deosebit de mare, de frumos. 214 vt (Pfm; îe) A ~ un chef (sau o petrecere, o beție) A face o petrecere cu mult alcool. 215 vi (Reg; îe) A ~ cu ochiul (sau cu coada ochiului, din ochi ori cu geana, cu mustața) A face (cuiva) un semn discret cu ochiul sau cu mustața. 216 vt (C. i. o lovitură) A da cu putere Si: a bate, a lovi, a plesni. 217 vi (Reg; îe) A ~ (cu cineva sau cu ceva) de pământ A izbi de pământ. 218 vt (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) un șfichiu A spune cuiva vorbe usturătoare Si: a certa. 219 vi A descărca o armă spre țintă. 220 vi (Îe) A ~ la țintă (sau la semn) A face exerciții de lovire a unei ținte cu săgeți, gloanțe etc. 221 vi (Îae) A lovi ținta cu un glonț, cu o săgeată etc. 222 vi (Îe) A ~ la tir A face exerciții de lovire a unei ținte, de tragere la țintă, cu o armă de foc. 223 vi (Îe) A ~ în vânt (sau în sec) sau a ~ greș A descărca arma fără a nimeri ținta. 224-225 vti (Spt) A lovi mingea cu putere Si: a șuta. 226 vt (Pop) A fricționa în scopuri terapeutice Si: a masa1. 227 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) de gâlci A-i cauza cuiva neplăceri. 228 vi (D. vânt) A bate (încet). 229 vt (Pop; îe) A ~ (sau a-i ~ cuiva) vânt (sau, rar, boare) A pune în mișcare aerul, pentru a-i face cuiva răcoare. 230 vt (Pfm; îe) A ~ un vânt (sau vânturi sau, pop, o bășină, bășini, un pârț sau pârțuri) A elimina gaz intestinal prin anus Si: (pfm) a se băși. 231 vim A se produce un curent de aer. 232 vt (Subiectul indică un curent de aer) A cuprinde pe cineva, provocându-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (urmată adesea de îmbolnăvire). 233 vr A descinde din... Si: (înv) a obârși, a răsări1. 234 vt (Îvr; îe) A-și ~ începutul din... A proveni din... 235 vr A fi originar din... 236 vr A proveni din... sau de la... 237 vt (Înv; îe) A-și ~ originea (sau obârșia) din... A proveni de la... 238 vi (Pfm; îe) A-și ~ peste mâini (sau peste picioare) A-și provoca singur eșecul. 239 vr (Pfm; îe) A se ~ de șireturi (sau de brăcinar) (cu cineva) A fi de aceeași vârstă. 240 vr (Pfm; îae) A fi în relații de prietenie cu cineva. 241 vi (Pfm; îe) A ~ de cineva A încerca să convingi pe cineva să facă un anumit lucru. 242 vi (Pfm; d. persoane de sex opus; îae) A încerca să câștigi simpatia unei persoane dragi care nu are aceleași sentimente față de tine. 243 vt(a) (Îe) A ~ de fir (sau de un fir) A deșira un obiect de îmbrăcăminte tricotat sau croșetat. 244 vi (Fam; fig; îae) A începe investigațiile într-o situație. 245 vt (Pfm; îe) A ~douăzeci și cinci la fundul altuia A pune pe cineva să facă un efort foarte mare. 246 vi (Pfm; îe) A ~ tare A învăța mult. 247 vi (Pfm; îae; șîe a ~ la plug) A munci mult. 248 vi (Pfm; îe) A ~ tare pe ultima sută (de metri) A munci foarte mult înainte de finalul foarte apropiat al unui lucru. 249 vi (Pfm; îae) A învăța foarte mult înainte de un examen, de finalul unui an, semestru etc. 250 vi (Spt; fam; îae) A alerga cu viteză mare înainte de sosire. 251 vi (Pfm; îe) A (o) ~ înainte cu trăiască regele A o ține una și bună. 252 vt (Pfm; îe) A ~ o fugă până la... A se duce în viteză undeva. 253-254 vir (Pfm; urmat de determinări locale introduse prin pp „la”) A se duce (mânat de o dorință). 255 vi (Pfm; fig) A se simți atras către... 256 vi (Arg; îe) Ai-o ~ cuiva A păcăli pe cineva. 257 vt (Arg; îae) A avea relații sexuale cu cineva. 258 vi (Iuz; îe) A ~ la galere A ispăși o condamnare pe o galeră. 259 vi (Pfm; îae) A munci foarte mult și greu.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
trag, tras, a tráge v. tr. (lat. tráhere, tractum, a tîrî, de unde, pin anal. cu culeg-cules, dreg-dres, s’a făcut trag-tras; it. trarre, pv. fr. traire, cat. traure, sp. traer, pg. trazer). Tîrîĭ, aduc spre mine saŭ după mine: îmĭ trag scaunu spre masă, calu trage căruța (locomotiva vagoanele, remorcheru șlepurile). Scot: a trage sabia din teacă, cizmele din picĭoare (a trage cizmele în picĭoare, a te încălța cu ele). Scot sugînd cu gura saŭ cu pompa: a trage vin din butoĭ; a trage cĭubuc, tutun (adică „fum de tutun”, a fuma). Apuc și întind puțin: l-a tras de picĭor ca să se scoale, de urechĭ fiind-că era obraznic. Scot din urnă la noroc: a trage sorțĭ. (A trage sorțiĭ înseamnă și „a te prezenta la serviciu militar”, unde, în ainte, te recruta dacă trăgeaĭ un număr maĭ mic de cît micu contingent necesar și-țĭ dădea drumu dacă trăgeaĭ un număr maĭ mare). Scot din mașina tipografică: a trage o mie de exemplare dintr’o carte. Însemn, duc pe pămînt orĭ pe hîrtie: a trage o brazdă cu plugu, un hotar, o linie pe hîrtie. Frec, masez: l-a tras pe (saŭ la) picĭoare ca să se dezmorțească. Arunc săgețĭ din arc (trăgînd de coardă), gloanțe din pușcă (trăgând de pedică): a trage săgețĭ, gloanțe, cartușe, ghĭulele. Adresez, aplic (lovesc) orĭ scot (sunete): a trage cuĭva o înjurătură saŭ o palmă (un cuțit, un glonț), a trage un cîntec saŭ un plîns (V. taxim). Fac, mă apuc de: a trage un chef, un somn. Atrag, chem: s’a dus unde-l trage inima. Chem, aduc, traduc: l-a tras în judecată. Sufer, pățesc: de-aș maĭ trage cîte-am tras, eŭ de tine nu mă las (P. P.). Fac să răcească: m’a tras curentu și am răcit. A trage clopotele, a apuca de funia lor și a le face să sune, (fig.) a linguși, a te gudura, a face curte (pin aluz. la clopotele care se trag la biserică în onoarea unuĭ preut maĭ mare). A trage folos, a profita. A trage de mînecă pe cineva (fig.), a te ținea după el cu oferte. A trage nădejde, a nădăjdui: trage și el nădejde ca spînu de barbă și prepelița de coadă. A-țĭ trage păcatu cu un lucru, a suferi cu el după ce l-aĭ acceptat. A trage o poliță asupra cuĭva, a emite o poliță pe numele luĭ. A-țĭ trage sufletu, a răsufla: era o îmbulzeală de nu puteaĭ să-țĭ tragĭ sufletu. A trage în țeapă, a pune în țeapă (un supliciŭ medieval). A trage ușa după tine, a o în chide. V. refl. Mă retrag: a se trage la munte, apele s’aŭ tras. Mă scobor, am originea: Româniĭ se trag din Romanĭ. Provin, rezult: din boala ceĭa i s’a tras moartea. Tind, mă îndrept: acest copil se trage la învățătură. V. intr. Mîn, poposesc pe noapte: a trage la han. A avea curent bun și a face să ardă bine focu: soba asta trage bine. E curent de aer și poțĭ răci: odaĭa asta trage. A emite răceală: acest zid trage. Am greutate4, apes în cantar: acest sac trage zece chilograme, trage mult (saŭ greŭ) la cantar. A trage a, a tinde a, a călca a: acest copil trage a soldat; apa trage la matcă, și mojicu la teapă. A trage cu, a da cu, a lovi cu: a trage cu cĭocu, cu toporu, cu pușca, cu tunu, cu gloanțe, cu cartușe. A trage cu ochĭu, a te uĭta pe furiș. A trage cu urechea, 1. a asculta pe furiș, 2. a asculta atent un zgomot care nu se aude lămurit. A trage de moarte, a trage să morĭ, a fi aproape de ultima suflare, de moarte. A trage în gazdă, a poposi la cineva ca să dormĭ. A trage la măsea, a bea, a fi bețiv. A trage pe sfoară, a înșela, a escroca.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CLĂTINA, clatin, vb. I. 1. Tranz. A mișca (puțin, lin) într-o parte și într-alta, a face să se agite (ușor), a legăna. Soarele căzuse, stins și livid, îndărătul aburilor și un vînt rece clătina stuful și trestiile înalte. DUMITRIU, N. 289. Gheorghe îl clătină tare, ca să se deștepte. VLAHUȚĂ, O. AL. 104. Brazii suspinau Și-a lor crengi le clătinau. ALECSANDRI, P. II 186. Peste deal, peste colină, Este-o creangă de măslină, Suflă vîntul și-o clatină Din vîrf pînă la tulpină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 252. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «de») Cînd oi clătina din funie, voi să știți că eu voi fi aice și că doresc să mă trageți afară. SBIERA, P. 84. Și-a dat drumu... în lumea cealaltă... spunîndu-le să scoată leagănul afară cînd va clătina el de frînghie. ȘEZ. II 52. ◊ Expr. A clătina din cap (sau, tranz. capul) = a-și mișca capul într-o parte și în alta, în semn de mirare, de îndoială, de descurajare etc. Ion clătină din cap și dădu să iasă. DUMITRIU, V. L. 20. Am clătinat din cap; socoteam că l-am pus în încurcătură. SADOVEANU, N. F. 55. Alții, de mirare, Cu mîna la gură capul clătina. ALECSANDRI, P. A. 49. Ivan se depărtă clătinînd din cap. NEGRUZZI, S. I 66. ◊ Refl. Frunzișurile vechi... se clătinau numai sub picăturile ploii. DUMITRIU, V. L. 16. Fulgera și bubuia, de se clătina oalele-n cuie. RETEGANUL, P. I 19. Frunza codrilor nu se clătina și tăcerea neturburată își întinsese pretutindeni nețărmurita ei stăpînire. HOGAȘ, M. N. 165. Ușa... se clătina scîrțîind în vînt. EMINESCU, N. 38. 2. Refl. A șovăi în mers, în mișcare, a se împletici (de slăbiciune, din cauza beției etc.). Se ridicară clătinîndu-se, beți de somn. DUMITRIU, V. L. 87. Am simțit că mă clatin și că nu mai pot să înaintez. SAHIA, N. 58. Se clatină rărite șiruri lungi de bătălie. EMINESCU, O. I 148. ♦ Fig. A șovăi, a ezita. Inimă slabă, așa ca să se clatine... de te miri ce, n-avea cuvioasa. VLAHUȚĂ, O. A. 138. ♦ (În regimul capitalist, despre negustori sau case de comerț) A fi într-o situație materială critică, pe cale de a da faliment. A aflat negustorimea că se clatină rău Kir Ianulea. CARAGIALE, O. III 39. 3. Tranz. A mișca din loc, a urni, a clinti. Puse umărul și clătină bolovanul din loc. – Variante: (învechit și regional) cletina (TEODORESCU, P. P. 414), cletena (ISPIRESCU, L. 88) vb. I.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
BUN2 ~ă (~i, ~e) 1) (despre persoane) Care se deosebește prin calități morale pozitive; care face bine altora; binevoitor; blând. ~ la inimă. ◊ Fii ~! fii drăguț; fii amabil. Oameni ~i! formulă de adresare către mai mulți ascultători. 2) Care manifestă aptitudini în domeniul său de activitate; priceput; înzestrat. Scriitor ~. Șofer ~. 3) (despre manifestări ale oamenilor) Care este demn de laudă; corect; cinstit. Faptă ~ă. ◊ A fi sau a ajunge pe (sau în) mâini ~e a nimeri în condiții favorabile. A privi pe (a se uita la) cineva cu ochi ~i a simpatiza pe cineva. A pune o vorbă ~ă pentru cineva a interveni în favoarea cuiva; a susține pe cineva într-o chestiune. A fi în toane ~e a avea dispoziție bună. 4) (referitor la lucruri sau noțiuni abstracte) Care se distinge prin calitate. Stofă ~ă. Traducere ~ă. Marfă ~ă. 5) (despre mâncăruri) Care are gust plăcut; gustos. * Poamă ~ă (~ă poamă) calificativ negativ la adresa unei persoane cu apucături rele. 6) (despre recoltă) Care este în cantitate mare; din belșug; bogat; îmbelșugat. Roadă ~ă. 7) Care se caracterizează prin echilibru moral. A duce viață ~ă cu cineva. 8) Care are calități corespunzătoare destinației. Apă ~ă de băut. ~ de însurat. ~ă de măritat. ~ pentru tipar. 9) (despre organele corpului) Care funcționează bine. Ochi ~i. Dinți ~i. ◊ ~ de gură care vorbește mult; vorbăreț; guraliv. ~ de picior (sau de picioare) iute; sprinten. 10) (despre bani) Care are curs oficial; care circulă; care nu este fals. 11) (despre timp și fenomene atmosferice) Care este binevenit; favorabil. Ploaie ~ă. Vreme ~ă. 12) Care este convenabil; rentabil. Preț ~. 13) Care este suficient de mare. O bucată ~ă de timp (de loc, de teren etc.). ◊ A trage un somn ~ a dormi mult. 14) Care poate fi considerat o unitate. Cam de-o oră ~ă. 15) (despre relații de rudenie) Care au legături de sânge. Mamă ~ă. Văr ~. 16) (despre neam, origine) Care impune respect prin merite deosebite; nobil; ales; de viță. 17) (în diferite formule de salut sau de urare) ~ă ziua! Noapte ~ă! Drum ~! ~ sosit! 18) (despre îmbrăcăminte) Care nu este uzat; nou încă. 19) (în construcții care exprimă o atitudine ironică): A-i face cuiva una ~ă (sau a i-o face ~ă cuiva) a-i face cuiva o neplăcere, un rău. A o păți ~ă a da de dracul; a se încurca. ~ă treabă! frumos, n-ai ce zice. Na-ți-o ~ă! asta mai lipsea. Na-ți-o ~ă, că ți-am frânt-o (sau na-ți-o frântă, că ți-am dres-o!) se ripostează cuiva, care, pentru a ieși dintr-o situație, vine cu o propunere absurdă. /<lat. bonus
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
COȘ1, coșuri, s. n. 1. Obiect de diferite forme, făcut dintr-o împletitură de nuieie, papură, rafie etc., cu sau fără torți, servind la transportarea diverselor obiecte. V. paner, coșniță, coșarcă. Cărau de la Constanța și din capitală trufandale în coșuri de papură. C. PETRESCU, Î. I 8. Țăranii și țărăncile... au adus coșuri cu legume, fructe, flori. SAHIA, U.R.S.S. 161. Să nu lăsați vătaful să ia dijma cu coșul boieresc; să dați dijma cu același coș cu care luați partea noastră. SP. POPESCU, M. G. 23. Îi așeza merinde în coș, sub care puse primeneli. ISPIRESCU, L. 395. ♦ Conținutul unui asemenea obiect. Să-mi dai două coșuri de alune. ȘEZ. IV 171. ♦ (Adesea determinat prin «de hîrtie») Cutie sau coș în care se aruncă hîrtii lipsite de valoare, resturi etc. ◊ Expr. A arunca (sau a da) la coș = a înlătura, a lepăda, ca fiind lipsit de valoare. 2. Unealtă de pescuit de formă ovală, cilindrică etc. făcută din împletitură de nuiele sau mlajă, servind la prinderea peștilor mici. Așeza omul în niște bălți ca acestea ba niște... coșuri, ba niște cotețe. SADOVEANU, Î. A. 109. Săracii din Dorohoi se hrănesc cu pește din Iezer, avînd dreptul... de a prinde pește cu cotețe, coșuri, afară de năvoade. I. IONESCU, D. 56. 3. (La jocul de baschet) Cerc metalic fixat perpendicular pe un panou de lemn și prevăzut cu o plasă, prin care trebuie să treacă mingea pentru a se înregistra un punct. 4. Parte a unei mori mici, în formă de ladă cu gura largă și fără fund, în care se toarnă grăunțele de măcinat. Cînd n-avea de lucru la coșuri, se trăgea într-un colț și se lăsa să-l fure somnul. SLAVICI, V. P. 92. Turna deasupra-n coș Grîu mărunțel de cel roș. ALECSANDRI, P. P. 390. ♦ Pîlnie piramidală la mașina de treierat în care se bagă snopii spre a fi treierați. La coș, pe batoză, e munca cea mai grea. PREDA, Î. 21. ♦ Lada teascului în care se strivesc boabele, semințele etc. 5. Împletitură de nuiele care se așază ca o ladă pe un car, pe o căruță etc. cînd se transportă lucruri mărunte. 6. Acoperămînt de piele sau de pînză al unei trăsuri, care se poate ridica sau strînge cu ajutorul unui dispozitiv; (Mold.) poclit. Picurii [de ploaie] bombăneau în coșurile trăsurilor. C. PETRESCU, Î. II 158. Comăneșteanu scoase capul de sub coșul trăsurii și se uită la ferestrele luminate. D. ZAMFIRESCU, R. 17. O birjă, cu coșul ridicat și cu burduful tras, se oprește din goana mare dinaintea ospătăriei. CARAGIALE, M. 71. 7. (Adesea determinat prin «al pieptului») Cavitatea toracică; torace. Simți, o căldură ș-o amărăciune în coșul pieptului. SADOVEANU, P. S. 100. Mă doare în coș și parcă mi se îneacă sufletu. BUJOR, S. 75. În coșul pieptului simțea o durere grea și îndesată care-i curma viața. VLAHUȚĂ, O. A. 110. ◊ Expr. A fi rupt (sau fript) în coș = a fi foarte, flămînd. Așteptau cu neastîmpăr, fiind rupți în coș de foame și de sete. CREANGĂ, P. 261. (Regional) A fi tare în coș = a fi sănătos, zdravăn. Luminată împărăteasă! măria-ta ești tare în coș, și pe la noi nu-i obiceiul acela ca să se trimeată după moașă ca să ajute la născut. SBIERA, P. 109. 8. Canal îngust făcut în zid și trecut prin acoperișul unei case, prin care iese fumul de la sobă, de la vatră etc. (v. horn); canal sau mic tub izolat prin care se evacuează fumul rezultat dintr-o ardere. Cîți nu sînt. din aceia care n-au văzut coșul fabricii. SAHIA, N. 31. Amîndoi s-au oprit, privind cu admirație un vapor cu două coșuri, ancorat pe malul opus. BART, E. 94. Două scînteioare se strecurară pe coș și picară în grădină. ISPIRESCU, L. 65. Să nu-i scoață pe ferestri, ci pe coș să-i tragă-n sus. PANN, P. V. II 37.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
OS, oase, s. n. 1. Element al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui dură, solidă și rezistentă. V. ciolan. Alături cu cosciugul, zăcea un sac de oase. MACEDONSKI, O. I 47. Oasele albite de secăciune. EMINESCU, N. 25. Cine poate oase roade. ◊ Expr. A fi numai piele și oase (sau a fi numai pielea și oasele de cineva sau îi numeri oasele) = a fi foarte slab. A (sau a-i) trece os prin os = a fi extrem de obosit, de hărțuit. Pînă la oase (sau pînă la măduva oaselor) = în tot trupul, adînc. O umezeală rece pătrundea pînă la oase. BART, E. 182. A rupe (sau a frînge, a muia) cuiva oasele = a bate zdravăn (pe cineva), a snopi în bătaie. Am să-ți rup oasele... -Bine, să vedem care din noi. PREDA, Î. 52. A sta (sau a ședea, a se ridica etc.) în capul oaselor v. cap (III 2). A-i rămîne (sau a-i putrezi cuiva) oasele pe undeva = a muri pe undeva. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cuțitul la os v. ajunge. În carne și (sau și-n) oase = în persoană, în realitate, aidoma, aievea. Fără pălărie e exact Dante Alighieri, în carne și-n oase. C. PETRESCU, C. V. 88. A băga (sau a intra cuiva) frica (sau spaima, groaza, fiorii) în oase = a (se) speria, a (se) înspăimînta, a (se) îngrozi. Numai la numele lui ne intra groaza în oase. SADOVEANU, O. VII 376. Un lup cu niște ochi turbați... de băga fiori în oase. ISPIRESCU, L. 17. A căpăta (sau a dobîndi, a avea etc.) un os de ros = a obține (sau a avea etc.) un avantaj, un profit (de obicei neînsemnat). Fiindcă am dobîndit și eu un os de ros, mi-am pus în gînd să vă povestesc... lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciună. ISPIRESCU, L. 40. Os mort = umflătură (tumoare) a unui os (de obicei a oaselor calului), care provine dintr-o lovitură, dintr-un efort etc. sau care se transmite pe cale ereditară. 2. Os (1) prelucrat pentru a fi întrebuințat la fabricarea unor obiecte, în industrie etc. Văzu un băț de os alb de tot, cioplit de mînă de meșter mare. DUMITRIU, N. 65.Drept în față, într-un cui, un șirag de metanii de os cafeniu. HOGAȘ, M. N. 137. Poartă în mîna dreaptă baston înalt, negru, cu măciulie de os alb. CARAGIALE, O. II 258. 3. (La pl.) Fig. Trup; ființă, făptură. Trimisul domnului de Colbert... se grăbi să-și odihnească oasele. SADOVEANU, Z. C. 187. O adiere de vînt, răcoritoare, pătrunse pînă-n sufletul flăcăului, alungîndu-i cele din urmă rămășițe de somn din oase. REBREANU, I. 45. El o ținea una, să-i aducă pe fata lui Verdeș-impărat, dacă vrea. să rămîie cu sufletul în oase. ISPIRESCU, L. 43. ◊ Oase-goale = om sărac, zdrențăros. Răsare soarele și încălzește și pe boieri și pe oase-goale, fără deosebire. DELAVRANCEA, A. 49. 4. Fig. Neam, familie, viță. Eu știu că nu mă trag din os de domn. DUMITRIU, N. 36. Silește pe un urmaș din osul lui, pe Petru Rareș, a se amesteca în trebile Transilvaniei. BĂLCESCU, O. II 176. ◊ Expr. (A fi) din os sfînt (sau din oase sfinte) = (a fi) din neam domnesc. Cei din oase sfinte nu cunosc moarte rușinoasă. SADOVEANU, Z. C. 160. ♦ Urmaș, descendent. E o nedreptate strigătoare la cer să te porți astfel cu un os boieresc. CAMIL PETRESCU, O. II 663.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
apuca [At: PSALT. SCH. 59/9 / Pzi: apuc / E: ml aucupare] 1-2 vt A (cu)prinde cu mâna. 3 vt A lua (repede) în mână Vz prinde, înhăța. 4 vt (Îe) A ~ armele A începe războiul. 5 vt (Înv; îe) A ~ cap de funie A găsi un punct de plecare. 6 vt (Îe) A ~ pe Dumnezeu de (un) picior A se bucura (ca) de o mare reușită sau un mare noroc. 7 vt (Îvr; reg; îe) A ~ (pe cineva) de ochi A atrage prin frumusețe. 8 vt (Îvr; reg; îae) A face pe cineva să creadă lucruri nereale. 9 vr (Îvr; reg; îae; d. culori) A se armoniza Si: a prinde de ochi. 10 vt (Îpp; îe) A ~ putere A prinde putere. 11 vrr (Îpp; îe) A la ~ suflet A prinde curaj. 12 vr (Îpp; îe) A-și ~ sufletul A sufla din greu. 13 vt (Pop; îe) Îi ~ că mâna la toate Se pricepe (câte puțin) la toate. 14 vt (D. senzații, stări, sentimente etc.) A cuprinde. 15 vt (Îe) A ~ pe cineva de scurt A-i cere socoteală (pe neașteptate). 16 vt (Înv; Mol; îe) A ~ pe cineva pe-a-mânele A avea (mare) căutare. 17 vtr A (se) cuprinde cu brațele. 18 vt A îmbuca. 19 vt A mușca. 20 vi (Pop; îe) A ~ ca lupul A mânca cu lăcomie. 21 vt (Îpp; îe) A ~ foc cu gura A se expune pericolului pentru cineva. 22 vt (Îe) A ~ cu ochii (sau cu căutătura) A cuprinde cu privirea. 23 vt (Urmat de „cuvinte”, „vorbe” etc.) A auzi. 24 vt (Îe) A ~ cu mintea A pricepe. 25 vt (Îvr; îe) A ~ pe cineva cu cuvinte (sau vorbe) A ademeni cu vorba. 26 vt A surveni pe neașteptate. 27-29 vt (Îe) A ~ pe cineva foamea (setea, somnul etc.) A i se face foame, sete, somn etc. 30 vt (Îe) Mult te ține când te-~? Nu mai isprăvești o dată? 31 vt (Îe) Ce te-a ~cat? Ce ai? 32 vrr (Îpp; îe) A se ~ la luptă (la joc etc.) A porni la luptă (joc etc.). 33-34 vr (Îpp, îe) A se ~ cu (sau de) A se lua la luptă cu. 35 vr (D. câini; îe) A se ~ la (sauîn) colți A se mușca. 36 vrr (Îae; d. oameni) A se lua la ceartă. 37 vr (Urmat de pp de) A se prinde cu mâna de... 38 vr (Urmat de pp de) A se atârna de ceva. 39 vr (Îpp; urmat de pp de) A ataca. 40 vr (Pop; urmat de pp de) A avea relații cu... 41 vr (Îpp; upp de) A bârfi. 42 vr (Îe) A se ~ de capul cuiva A nu-l (mai) lăsa în pace. 43 vr (Îpp; îe) A (i) se ~ cuva vinele A înțepeni. 44 vt A înșfăca. 45 vt (Înv) A elibera. 46 vt (Înv) A răpi. 47 vt (Înv) A uzurpa. 48 vt A prinde un loc (rămas liber). 49 vt (Îpp) A lua pe cineva din scurt. 50 vt (Îpp) A trage la răspundere (pentru o datorie neachitată). 51 vt (În legătură cu „a putea”) A lua (în grabă și la nimereală) ce poate. 52 vt (Precedat de „a putea”) A căpăta. 53 vt (În legătură cu rudele cuiva) A pune mâna pe o moștenire. 54 vi (Înv; îe) Abia ~c Aștept cu nerăbdare să... 55 vt A găsi la sosirea sa pe cineva care încă n-a plecat. 56 vt (Complementul indică trenul) A prinde. 57 vt (Complementul indică de obicei persoane) A fi o vreme contemporan cu cineva. 58 vt (Pex) A fi martorul unei stări de fapt. 59 vt (Pop; îe) De când (m-)am ~t De când pot să-mi amintesc. 60 vt (Adesea cu complinirile „din moși strămoși”, „din tată-n fiu”) A primi ceva prin tradiție. 61 vt(a) (Construit cu „să”, „de”, „a”) A avea (încă) puțin timp ca să mai facă ceva. 62 vt (Îae) A încheia o acțiune imediat înaintea alteia. 63 vtr (Îae; înv; șîe a o ~) A începe. 64 vtr (Îae) A ajunge să. 65 vt (Înv) A recurge la. 66 vt (Înv) A întreprinde. 67 vtra[1] A începe să facă ceva. 68 vt (Înv) A începe să practice o meserie. 69 vt (Construit cu supinul) A se deda. 70 vi (Pop; indicând starea materială; îe) A ~ la (bine, avere etc.) A ajunge la... 71 vi (Trs) A deveni. 72 vt (Complementul este „drumul”, „calea”) A se îndrepta într-o direcție oarecare. 73 vt (Fig; complementul este drumul, calea) A-și orienta existența după anumite repere. 74 vi (Îe) A ~ care încotro A merge fiecare în altă direcție. 75 vi (Înv) A se întinde începând de la un anumit loc după anumite repere. 76 vt (Îe) A ~ lumea-n cap A lua lumea-n cap. 77 vt (Îe) A ~ câmpii A o lua razna. 78 vi (Îe) A ~ la (sau de) fugă A o lua la fugă. 79 vi (Îe) A o ~ la sănătoasa A o lua la sănătoasa. 80 vi (Îe) A o ~ la picior A pleca repede. 81 vr (înv; îae) A se pregăti de drum lung. 82-83 vi (Îe) A ~ înainte A pleca mai iute sau înaintea altcuiva. 84 vi (Îae) A întrece. 85 vi (Fig; îae) A anticipa. 86 vi (Îe) A ~ peste câmp A traversa un câmp. 87 vi (Pfm; fig; îae) A divaga (inutil). 88 vi (Pfm; fig; îae) A aiura. 89 vi (Pfm; îe) A (o) ~ cu gura înainte A se grăbi să răspundă. 90 vi (Înv) A se adresa cuiva. 91 vr (Mol; Buc) A se angaja la ceva. 92 vr (Mol; Buc) A se angaja. 93 vr (Înv; Mol; Buc) A se obliga solemn. 94 vr (Mol; Buc; pex) A se jura. 95 vr (Înv; îe) A se ~ la (sau în) rămășag A face prinsoare. 96 vr (Înv; complinit prin „chezaș”, „pe capul său” etc.) A se pune chezaș. 97 vr (înv; îe) A se ~ de lege ca să jure Ajura pe Biblie. 98 vi (Îcs) (Care) pe unde ~că (Care) pe unde nimerește. corectat(ă)
- vtr(a) → vtra — Ladislau Strifler
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CAP1, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MOARTE. Subst. Moarte, murire (înv.), deces, sucombare (livr.), exitus (livr.), răposare (rar), răposat (rar), repauzare, dispariție, pieire, stingere, sfîrșit, obștescul sfîrșit (ir.), adormire (fig.), somnul de veci (cel lung, veșnic). Moarte subită; moarte prematură; moarte violentă. Moarte naturală. Moarte clinică. Eutanasie. Mortalitate; mortalitate infantilă. Muribund, murind (înv.). Mort, decedat, răposat, repauzat (livr.), defunct, dispărut, adormit (fig.). Cadavru. Înmormîntare, îngropare, înhumare; incinerare. Adj. Muritor, pieritor. Mort, decedat, răposat, defunct, dispărut, pierit (pop.), stins, adormit (fig.), adormit întru vecie (pe veci, pe vecie), dus pe vecie, dus pe lumea cealaltă. Mortal, ucigător; letal (med.), de mort, de moarte; funebru, funest. Cadaveric, de cadavru. Vb. A muri, a deceda, a sucomba (livr.), a răposa, a repauza (livr.), a dispărea, a pieri, a se stinge, a se sfîrși, a expira (fig.), a înceta din viață, a adormi (fig.), a-și da sufletul, a-și da sfîrșitul (obștescul sfîrșit), a-și da duhul, a da ortul popii, a da hîrștioaga popii (reg.), i-a cîntat popa aghiosul, l-a luat aghiuță, a-i ieși (cuiva) sufletul, a închide ochii (pentru totdeauna), a(-și) pune (încrucișa) mîinile pe piept, a-l lua (pe cineva) moartea, a se duce pe drum neîntors (pe cale neîntoarsă), a-și da otpustul, a-și pierde papucii, a-și da pielea popii, a se strămuta (din viață), a-și da suflarea (de pe urmă), a-și da ultimul suspin, a plăti naturii tributul, a-și închina fruntea-n țărînă, a i se isprăvi (tăia) (cuiva) zilele, a adormi pe veci, a adormi întru Domnul, a adormi (a dormi) somnul (cel) de veci (cel lung, cel de pe urmă); a trece (a se trece, a înceta) din viață, a-și lăsa pielea zălog, a muri cu zile (în sîn), a muri înainte de vreme (prematur), a muri de moarte bună, a muri în patul său; a muri fără pernă la cap, a muri ca un pui de găină, a-și lăsa pielea pe undeva, a-i rămîne (a-i putrezi) (cuiva) oasele pe undeva, a-și găsi mormîntul (moartea). A se sinucide, a se omorî, a-și lua zilele (viața), a-și face (singur) seama (seamă), a-și face moarte; a-și pierde viața, a-și frînge gîtul, a muri sub cuțit. A fi mort, a nu mai fi printre cei vii, a fi în lumea celor drepți, a (se) odihni cu drepții, a se face (a fi) oale și ulcele (ulcioare), a fi în pămînt, a nu (mai) sufla. A fi pe moarte, a fi bolnav (beteag) de moarte, a vedea moartea cu ochii, a se zbate (a se lupta) între viață și moarte, a fi pe patul de moarte (patul morții), a nu mai avea mult, a lupta cu moartea, a da mîna cu moartea, a pune ochii în grindă, a fi cu ochii stîlpiți după ușă, a mirosi a pămînt, a fi numai sapa și hîrlețul, a fi cu un picior în groapă, a ajunge pe marginea gropii, a fi în doaga morții, a fi pe cuțit, a-i suna (cuiva) ceasul morții, a fi pe dric, a fi pe ducă, a-și lepăda (a sta să-i pice cuiva) potcoavele, a trage să moară, a vărsa sudori de moarte. A înmormînta, a îngropa, a înhuma; a incinera. Adv. Pe moarte, între viață și moarte. V. boală, dispariție, inexistență, înmormîntare, omor, pedeapsă, sfîrșit.
- sursa: DAS (1978)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
MÎNCA, mănînc, vb. I. 1. Tranz. A mesteca și a înghiți un aliment (pentru a-și potoli foamea). Îmi reamintesc cum mîncam bucățica aceea de pîine. SAHIA, N. 32. Nepoate, mai mîncat-ați salăți de aceste? CREANGĂ, P. 210. Am un păr cu pere moi Și le-om mînca amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 48. Cine vrea să mănînce miezul trebuie mai întîi să spargă coaja (= cine vrea să dobîndească un lucru de preț trebuie să muncească). Și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul (= i-a trecut vremea, nu mai aduce folos). Unul mănîncă aguridă și altuia i se strepezesc dinții, se zice cînd unul greșește și altul suportă consecințele; unul face, altul trage. (Refl. pas.) Nu tot ce zboară se mănîncă (= nu e realizabil orice vis). ◊ Expr. A mînca (ceva) cu ochii = a fi ispitit de o mîncare atrăgătoare; fig. a dori mult ceva. Ceasuri întregi pierdea Penelopa, mîncind cu ochii lacomi bijuteriile. BART, E. 41. A mînca (pe cineva) din ochi = a nu-și mai lua ochii de la cineva drag, a nu pierde din ochi. Ceilalți oameni îl mîncau din ochi pe Uracu. DUMITRIU, B. F. 103. Albert o mînca din ochi, ea-i trimitea pe furiș cîte o privire caldă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 53. A mînca pe cineva (fript sau de viu) = a nimici, a răpune, a doborî pe cineva. Vorincea mînca zece premianți cu pătrunderea și cunoștințele lui. VLAHUȚĂ, N. 29. Cu nevastă-mea, mizerabile! Te-am mîncat! CARAGIALE, O. I 279. Da unde-s ticăloșii să-i măninc! ALECSANDRI, T. I 91. A mînca cuiva zilele (sau viața) = a-i face cuiva viața grea, a amărî, a chinui (pe cineva). Trăsnită asta de fată are să-mi mănînce zilele cu-ndărătnicia ei. RETEGANUL, P. I 52. A mînca foc (pentru cineva) = a ține foarte mult la cineva, a-și pune viața în primejdie, a-și băga capul în foc pentru cineva. Celor ce nu știau carte le scria și le citea scrisorile. Iară soldații mîncau foc pentru el. CAMILAR, N. I 31. A mînca bătaie (trînteală, papară, pumni, ghionți, palme, chelfăneală) = a căpăta bătaie. Chiriță se încolți cu oamenii și mincă la repezeală niște pumni de la Toader Strîmbu, care de mult îl păștea. REBREANU, R. II 175. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. Ăst somn nu prea-mi place și o să i-o spui. – Ba să-ți cauți treaba, că mănînci trînteală. ALEXANDRESCU, M. 355. A-și mînca amarul (sau viața) = a avea o viață grea, chinuită. Una din cele patru moșii pe care ne mîncăm,muncind, amarul. STANCU, D. 50. A (-și) mînca (sau a-i mînca cuiva) banii (sau averea) = a cheltui, a risipi, a toca averea. Boierii stau vara la moșie, își umplu lăzile cu aur și pe urmă, iarna, vin la oraș de-și mănîncă banii și petrec cu toții. SP. POPESCU, M. G. 78. Pentru mîndra cea din colț Mîncai șaptezeci de zloți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 376. Bani, să nu-i poți mînca doi ani. ALECSANDRI, P. P. 135. A mînca (cuiva) (și) urechile v. ureche. A mînca pe cineva (rar, din cineva) = a frustra, a jecmăni, a păgubi. De mult te mănîncă megieșii și neamurile. STANCU, D. 27. Mîncați și păscuți am fost noi săracii, de cătră cei bogați. SADOVEANU, P. M. 29. Cum, și tu ai să mănînci din noi? ALECSANDRI, T. I 448. A-și mînca lefteria v. lefterie. A mînca o pîine v. pîine. (Ironic) A mînca răbdări prăjite v. răbdare. (Mai ales în basme) A nu (mai) mînca pîine și sare (de pe sau dintr-un talger) cu cineva = a nu mai conviețui cu cineva, a nu mai avea raporturi de intimitate sau prietenie cu cineva. Să facă ce va face cu pruncul său... că de nu, pîne și sare de pe un talger cu el nu va mînca. MARIAN, O. I 182. Dacă te-ntorci fără el, viu ori mort, pîine și sare cu mine nu mai mănînci. CARAGIALE, O. III 91. (Despre cai) A mînca foc (sau jăratic) = a fi foarte iute. Trase la scară o căruță ferecată în aur cu patru telegari de mîncau foc. ISPIRESCU, L. 38. Absol. Sfîrșirăm repede de mîncat, iar după masă eu mă retrăsei în odaia anume hotărîtă pentru mine. HOGAȘ, M. N. 231. Pe la noi, cine are bani bea și mănîncă, iară cine nu, se uită și rabdă. CREANGĂ, P. 279. Cu lingura îi dă să mănînce și cu coada îi scoate ochii, se zice despre un om fățarnic, Expr. A mînca ca un lup (sau cît șapte) = a mînca foarte mult. A mînca ca o pasăre (sau ca o păsărică) = a mînca puțin. A-și mînca de sub unghie (sau unghii) = a fi zgîrcit, a trăi cu foarte multă economie. Fata lui hagi Cănuță. n-a fost învățată la casa părintească să-și mănînce de sub unghie. CARAGIALE, S. N. 28. A-i mînca cuiva cîinii (sau rațele) din traistă (sau din buzunar), se spune despre un om moale, bleg. Omul nostru era un om din aceia căruia-i mîncau cîinii din traistă și toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. ◊ Refl. impers. Se mănîncă = se ia masa. Elisabeta, de cîte ori se mănîncă la noi pe zi? SAHIA, N. 57. ◊ Fig. (În legătură cu mișcări, acțiuni rapide) Roțile veneau mîncînd meridianele, miliarde de roți de fier se rostogoleau unele după altele, zile și nopți. CAMILAR, N. II 101. Cînd toarce, mănîncă caierul. DELAVRANCEA, S. 12. ◊ Expr. A fugi (sau a alerga) mîncînd pămîntul (sau de mănîncă pămîntul) = a fugi foarte repede. Aleargă de groaza pieirii bătut, Mănîncă pămîntul. COȘBUC, P. I 207. Fugea iapa, de mînca pămînt cu gura. ȘEZ. IV 200. ♦ Intranz. (Cu înțeles generic) A se hrăni, a se nutri, a se alimenta. Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise Mălai-mare, fiindcă mînca bine. GHICA, S. A. 83. (Prin exagerare) Copil care nu mănîncă. ♦ Fig. A trăi din... A fost învățător în sat, iar azi mănîncă o pensie de cinci zloți pe lună. REBREANU, I. 14. ♦ (Cu privire la sunete,litere, cuvinte) A omite (în vorbă sau în scris). 2. Tranz. (Despre insecte, paraziți) A pișcă, a ciupi. Cum i-a mîncat rîia prin streini, mititeii! CREANGĂ, A. 32. Dar nu ne-a mînca țințarii! ALECSANDRI, T. I 429. Puricii te mănîncă. TEODORESCU, P. P. 326. ♦ (Despre boli) A distruge, a roade. Oftica îi mănîncă pieptul pe dinăuntru. STANCU, D. 281. Așa de mîncat era de holeră bietul om, că vedeam că fără ajutor nu s-ar mai fi putut întoarce acasă. RUSSO, O. 51. ◊ (Despre oameni, în expr.) A-și mînca unghiile = a-și roade unghiile. ◊ (Despre alți agenți distructivi) Rugina mănîncă fierul. Apa a mîncat malul. ▭ Amintirea unui nume, scris pe o piatră mîncată de ploi. C. PETRESCU, R. DR. 36. 3. Tranz. (Despre părți ale corpului, fiind așezat înaintea subiectului gramatical) A produce o senzație de mîncărime, însoțită de nevoia de a scărpina locul. Mă mănîncă capul. (Impersonal) Mă mănîncă în cap. ▭ Da acasă nu puteai sta, măi femeie? Zău, parcă te mănîncă tălpile. REBREANU, I. 15 ◊ Expr. (Glumeț) A-l mînca pe cineva spinarea (sau pielea) = a se comporta în așa fel, ca și cum ar căuta într-adins bătaie. Taci, mă, din gură și pleacă d-aici... Ori te mănîncă pielea? PREDA, Î. 50. Pe semne te mănîncă spinarea, cum văd eu. CREANGĂ, A. 57. A-l mînca (pe cineva) palma (sau palmele) = a avea chef să bați pe cineva. 4. Tranz. (Despre foc, pămînt etc.) A mistui, a înghiți, a absorbi, a consuma, a nimici. Pămîntul pă toate le mănîncă. ȘEZ. III 100. ◊ (În imprecații) La făgădăul din deal Mi-o rămas al meu suman, Pentru-o țîr’ de băutură, Mînca-o-ar mormîntul gură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. 5. Tranz. Fig. (Despre nenorociri, stări sufletești etc.; cu privire la oameni) A face să sufere, a chinui. Vedea pe mă-sa slabă, mîncată de necazuri, zbuciumată de necurmatele amărăciuni. VLAHUȚĂ, O. A. 140. De la o vreme încoace, urîtul îi mînca și mai tare. CREANGĂ, P. 73. Mîncatu-s de nevoi Ca iarba de cele oi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 191. ◊ (Neobișnuit, despre oameni) Căpitani care pînă la război mîncaseră contingentele cu asprimea, cu răutatea și cu mizeria. CAMILAR, N. II 374. 6. Refl. reciproc. Fig. (Despre oameni) A se certa, a se prigoni, a-și face rău unul altuia. Moștenitorii s-au certat și s-au mîncat multă vreme. SADOVEANU, E. 120. Femeie, taci! nu te mînca cu mine. SLAVICI, la TDRG. – Forme gramaticale: prez. ind. mănînc, mănînci, mănîncă (Mold. mînînc, mînînci etc., Transilv. mînc, mînci etc.), mîncăm, mîncați, mănîncă (Mold. mînîncă, Transilv. mîncă).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MOȚĂÍ1 vb. IV. 1. Tranz. (Regional) A apuca pe cineva de păr și a-l zgîlțîi. Cf. PAMFILE, VĂZD. 176, ALR II/I h 8. ♦ F i g. A dezmierda, a mîngîia, a giugiuli (Hangu-Piatra Neamț). Cf. A V 34. 2. I n t r a n z. A ațipi șezînd sau stînd în picioare, a dormi ușor și intermitent; a picoti, a piroti, a dormita, (regional) a mătăli, (neobișnuit) a moșăi. Ticălosul de călugăr somnul și-l face moțăind. GOLESCU, Î. 38. Omul ce mîna boii ședea-n car și moțăia. PANN, Ș. II, 6/14. Moțăise în răstimpu ăsta în codirlă. JIPESCU, O. 151, cf. 73. Neamțul moțăia călare. ODOBESCU, S. III, 191. Toată noaptea trecută moțăisem ghemuit in unghiul unui vagon de clasa a doua. CARAGIALE, O. I, 74. Tu . . . să-i tragi la aghioase, și eu, o biată neputincioasă, să moțăi deșteaptă ? id. ib. II, 248. Se hotărî a sta în picioare pe un trunchi de pom, tăiat astfel încît, cînd i-ar veni somn și ar moțăi, să cază jos și să se deștepte. ISPIRESCU, L. 73. Șeful de masă tresări ca un om care, ațipind pe scaun, moțăie și se izbește cu barba de piept. DELAVRANCEA, S. 128. Dascălul moțăie cu nasu-n gramatică și crede c-acolo-i toată pricopseala. VLAHUȚĂ, D. 48. Spirea încălzit la foc picura și moțăia. CONTEMPORANUL, VI1, 27. Să rîd cu ei, copilăros, Cînd, moțăind, mi-atîrnă-n jos Al scufei mele ciucur. IOSIF, PATR. 30. Băiatul care moțăia la tejghea se tîrăște alene în ușa prăvăliei. BRĂTESCU-VOINEȘTI, I. 61, cf. 73. Cei doi universitari moțăiră un răstimp, apoi adurmiră cu capul pe masă. AGÎRBICEANU, A. 182. Tovarășii, de la o vreme, au început să moțăiască. GALACTION, O. 269. Ai să rămîi acolo o luna de zile, nedormit, nemîncat, nespălat, să moțăi de-a-n picioarele. ARGHEZI, J. 222. Caii moțăiau, acoperiți cu pături. VORNIC, P. 15. Așa ne-a fost vorba ? glăsui Mitică, apropiindu-se de birjarul care moțăia pe capră. PAS, Z. IV, 233. Așa, ceas după ceas, moțăind cu rîndul, au numărat înspăimintați pașii patrulelor. GALAN, Z. R. 267. Nici nu mai vorbeau de istoviți ce erau, ci mai mult moțăiau. V. ROM. decembrie 1954, 118. Nu se înțelegea dacă moțăie sau dacă-i speriat de moarte, ib. august 1955, 30, cf. mai 1958, 46, RETEGANUL, P. III, 53. Toată noaptea a stat deșteptat călare . . . și bine legat, dar tocmai aproape de zori s-a înșelat de a moțăit și el. I. CR. III, 140. Ziua stau uitată, Stau și moțăiesc, Noaptea mă pun strajă, Casa să păzesc (Veriga). TEODORESCU, P. P. 248, cf. GOROVEI, C. 393. ◊ (Determinat prin „de somn”) Începuse a moțăi de somn. GORJAN, H. I, 94/23. O cucoană bătrîioară, cu pene multe la pălărie, moțăie de somn. CAZIMIR, GR. 152. F i g. Crîngul moțăie tăcut, lesnea, i. 106.Intranz. (De obicei urmat de determinarea „din cap”) A da ușor (și repetat) din cap (in semn de aprobare, de salut, de mustrare etc.). Abu-Hasan s-a uitat la ea și, cu un zîmbet de bunătate, i-a răspuns moțăind din cap: – Am înțeles ! CARAGIALE, O. II, 265. Poetul a salutat în dreapta și-n stînga; unii tot i-au moțăit din cap; dar alții, parcă nici nu-l văzuseră. id. ib. IV, 165. Cui moțăi ? Ai ? – Nimănui. DELAVRANCEA, O. II, 292. Lumea. . . întreabă, cum o mai duce cu bătrînețele. El moțăie din cap și răspunde de mîntuială. SANDU-ALDEA, U. P. 217. Femeile moțăie din cap a „bună dimineața”. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 60. Îl mustră moțăind din cap. STĂNOIU, C. I. 165. Au pierit merele ? – S-au dus, tată, și uite fii-tău, cum le păzește ! Dacă ne lăsai pe noi. . . Tat-sâu moțăi din cap. VISSARION, B. 17. Da. . . da. . ., moțăia bătrînă din cap. PREDA, Î. 104. 4. R e f l. (Regional; probabil prin confuzie) A-și da aere, a se fițîi (Cristești-Botoșani). ALR II 3 702/414. – Prez. ind.: móțăi si (rar) moțăiesc. – Moț1 + suf. -ăi.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
veac [At: PSALT. HUR. 642/26 / V: (îvp ) vac (Pl: vacuri) sn / Pl: ~uri, îvr, ~ure sn, veci sm / E: vsl вѣкъ] 1 snm (Îvp) Durata vieții omului. 2 snm (Îvp) Viața omului în succesiunea tuturor întâmplărilor trăite. 3 snm (Determinat, de obicei, în limbajul bisericesc, prin „acesta”, indică opoziția cu existența veșnică de după moarte) Existența pământească. 4 snm (Pop; îlav) (De) un ~ de om (De) mult timp. 5-6 snm (Pop; îljv) Pe (ori de) veci sau pe ~ Pe viață. 7 snm (Pop; îe) A-și face (sau a-și duce, a-și petrece, a-și trece) ~ul A-și petrece viața într-un anumit fel. 8 snm (Pop; îe; îf vac) A-i trece (cuiva) vacul A nu mai fi în floarea vârstei. 9 snm (Pop; îe) A-și fi trăit (sau a-și fi făcut) ~ul Se spune despre cineva care a îmbătrânit și nu mai poate aștepta nimic de la viață. 10 snm (Pop; îae) Se spune despre ceva care s-a demodat, s-a perimat. 11 snm (Înv; îe; îf vac) A tăia (cuiva) vacul A pune capăt vieții cuiva. 12 snm (Îvr; îe; îf vac) A trage vacul după ... A continua să trăiască după ... 13 sn (Reg; îlav) De când ~ul De mult timp. 14 snm (Trs; îlav) Cât (e) ~ul sau până e ~ul (Pentru) foarte mult timp. 15 snm (Trs; îal; în construcții negative) Niciodată. 16 smn (În limbajul bisericesc; îlav) Mai înainte de toți vecii sau (înv) mai înainte (ori mai dinainte, mai întâi) de veci (sau de ~) ori ainte (sau mainte) de ~ (ori de toate ~ure) Mai înainte de facerea lumii. 17 snm (Reg; lsg) Timp (îndelungat) pe care cineva îl mai are de trăit. 18 snm (Reg; îlav) În ~ La sfârșitul timpului destinat existenței pământești. 19 sm (Bis; mpl) Durată nelimitată în viitor Si: eternitate (10), vecie (1), veșnicie (). 20 sm (Bis; mpl) Existența veșnică de după moarte Si: eternitate (13), vecie (2), veșnicie (). 21 sm (În limbajul bisericesc; îla) De veci (sau, înv, de ~) Care nu va avea sfârșit Si: etern (9), veșnic. 22 (Reg; în practicile religiei creștine ortodoxe; îs) Lumină de veci Lumânare (sau candelă) care se aprinde în ziua de Vovedenie, în credința că, pe lumea cealaltă, ea va arde luminând veșnic. 23 sm (Îs) Lăcaș de veci Mormânt. 24 sm (Jur; înv; îlav) De veci Valabil pe termen nelimitat. 25 (Îs) Loc de veci Teren într-un cimitir aflat în proprietatea cuiva și destinat unui mormânt sau unui cavou. 26 sm (Îlav) În (ori, înv, întru) veci sau în (ori, înv, întru) veci de veci, (până) în vecii vecilor (sau, reg, ~ului), în ~ul ~ului (sau vecilor), (îrg) (până) în ~ (de ~), (înv) în (sau întru) toți vecii, în (sau întru) vecii de ~ În tot timpul. 27 sm (Îal) În eternitate. 28 sm (Jur; înv; de obicei în legătură cu verbe ca „a stăpâni”, „a cumpăra” etc.) În (ori de) veci sau în veci de veci, (până) în ~ Pe termen nelimitat. 29 sm (Îlav) Pe veci sau (rar) pentru vecii vecilor, pentru veci, (reg) de ~ Pentru totdeauna. 30 sm (Îe) A adormi (somnul cel) de veci sau a adormi pe veci, a închide ochii de veci A muri. 31 sm (Îe) A dormi (somnul) (cel) de veci A fi mort. 32 sm (În construcții negative; îlav) În veci sau în veci de veci, în vecii vecilor, în ~ul ~ului, (îrg) în ~ (de ~), (înv) în toți vecii, (reg) pe ~ Niciodată. 33 av (Mar) Niciodată. 34 sn, (înv) sm Perioadă îndelungată de timp (considerată ca etapă în desfășurarea istoriei sau în raport cu stări, situații, fapte etc.) Vz epocă, eră, vârstă1. 35 sn (În credințele populare; îs) ~ul de apoi sau ~ul ce va să vie Ultima perioadă de existența lumii. 36 sn (Mit; înv; îs) ~ul de aur (sau aurit) Vârsta de aur. 37 sn (Înv; îs) ~ul de bronz Epoca bronzului. 38 sn (Înv) ~ul de (sau din) mijloc Evul Mediu. 39 sn (Îs) ~ul de aur Perioadă istorică de maximă înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. 40-41 smn (Îljv) Din ~ (ori veci) sau de ~ Din cele mai vechi timpuri. 42-43 smn (Îal) Din moși strămoși. 44 sn (Înv; îs; îf vac) Obiceiul de vac Obiceiul pământului. 45 sna (Lsg) Epoca (considerată) contemporană. 46 sna (Pex; lsg) Generația epocii (considerate) contemporane. 47 snp Timpul considerat în desfășurarea lui. 48 snp (Succesiune de) generații. 49 sn Interval de timp de o sută de ani Si: secol, (înv) sută, (îvr) sutime, vreme (65). 50 sn (Adesea însoțit de un numeral ordinal) Fiecare dintre intervalele de o sută de ani succesive, socotite în raport cu începutul erei creștine Si: secol, (înv) sută, (îvr) sutime. 51 sn (Îlav) Cu ~urile Cu trecerea timpului. 52 sns (Met; reg; de obicei cu determinări ca „bun”, „rău” etc.) Timp. 53 sns (Trs) ~ de cremene Timp senin.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
tăia [At: PSALT. HUR. 75v/18 / P: tă-ia / Pzi: tai, (reg) tau / E: ml *taliare] 1 vt A separa (un obiect solid) în bucăți, în fragmente cu ajutorul unui obiect tăios sau prin diferite procedee fizice sau chimice Si: a diviza, a fragmenta, a îmbucătăți. 2 vt (Înv; îc) Taie-paie Mașină de tăiat paie. 3 vt (Reg; îs) Taie capu pe curechi Denumire populară a sărbătorii Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. 4 vt (Îe) A ~ nodul gordian A găsi soluția unei probleme grele. 5 vt (Pfm; îe) Poți să tai lemne pe cineva Se spune când cineva doarme foarte adânc și nu se deșteaptă ușor. 6 vi (Reg; îe) A ~ cu ferăstrăul A sforăi. 7 vt (înv; îe) A ~ împrejur A face circumcizie (1). 8 vt (Reg; îe) A ~ buricul (cuiva) A potrivi un lucru cum trebuie. 9 vt (Reg; îe) A ~ piroane A tremura de frig. 10 vt (Pfm; îae) A spune minciuni. 11 vt (Pop; îe) A ~ (cuiva) nasul A pune la punct pe cineva. 12 vt (Pop; îae) A pedepsi. 13 vt (Înv; îe) A-și ~ lanțurile A se elibera (1). 14 vi (Reg; îe) A-i – de unghișoară A pune la punct pe cineva. 15 vi (Reg; îae) A omorî. 16 vi (Reg; îe) Îi taie gura-n fier și-n oțel A spune vaite și nevrute. 17 vt (Pfm; îe) A ~ frunză câinilor (sau la câini) A nu lucra nimic. 18 vt (Pfm; îe) A-și ~ craca (sau creanga) de sub picioare A-și primejdui situația printr-o acțiune negândită. 19 vt (Înv; îc) Taie-pungă Hoț (1). 20 vt (Îvp; îc) Taie-babă Om lăudăros. 21 vt A cosi2 (1). 22 vt (Înv; c. i. un heleșteu) A curăța (1). 23 vt (Îvp) A înlătura. 24 vt (Spc) A desprinde filele unei cărți necitite unite la margini. 25 vr (îvr) A se înstrăina de cineva sau ceva Si: a se despărți. 26 vt A despica 27 vt (Pfm; îe) A-și ~ drum (sau cale, cărare) A-și face loc, îndepărtând obstacolele care-i stau în cale. 28 vt (C. i. bolnavi) A opera. 29-30 vtr A (se) răni1 cu un obiect tăios. 31 vt A lăsa urme în profunzime Si: a brăzda. 32 vt (Fig) A contura. 33 vi (Înv; fig) A intra. 34 vt A croi (un obiect de îmbrăcăminte). 35 vt (Pop; fig) A plănui. 36 vr (D. țesături) A se mpe în direcția firului țesut sau la îndoituri. 37 vr (D. țesături) A se uza până la rupere. 38 vt (Fam; fig) A inventa (vorbe, minciuni etc.). 39 vt A sculpta. 40 vt A construi (1). 41 vt (înv; îe) A ~ bani A emite monedă. 42 vt A străbate (despărțind, izolând). 43 vt (C. i. dmmuri) A traversa (2). 44 vt A străbate de-a curmezișul (munți, țări, râuri etc.). 45 vi (îlv) A o ~ la fuga A fugi (1). 46 vt (Pfm; îe) A ~ drumul (sau calea, ieșirea) (cuiva) A ieși înaintea cuiva pentru a-l împiedica să înainteze. 47 vt (îvp; îc) Taie-fugă Om fricos. 48 vt A apuca pe drumul cel mai scurt. 49 vt A suprima (un text sau o parte dintr-un text, trăgând linii peste el). 50 vrr A se intersecta. 51 vt (Fam) A consfinți încheierea unei tranzacții (prin desfacerea mâinilor unite ale negociatorilor) Si: a pecetlui. 52 vt (La jocul de cărți) A despărți în două pachetul de cărți, punând jumătatea de dedesubt deasupra. 53 vt (La jocul de cărți) A juca ținând banca împotriva celorlalți jucători. 54 vr (D. lapte) A se brânzi. 55 vr (Pex; d. anumite preparate culinare) A căpăta aspectul de lapte brânzit din cauza alterării sau dintr-o greșeală de preparare Si: (reg) a se păpărăzi. 56 vt (Pfm; îe) A-l ~ (pe cineva) capul A-l ajuta pe cineva mintea ca să înțeleagă Si: a înțelege, a pricepe. 57 vt (Pfm; îae) A crede (11). 58 vt (Reg; îae) A-i veni cuiva o idee neașteptată în minte. 59 vt (Pfm; îe) A-i (sau a-l) ~ prin cap (sau prin gând) A-i veni prin minte Si: a gândi. 60 vt (Reg; îcs) De-a tai mălai Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 61 vi (D. obiecte) A fi tăios. 62 vi (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) cuțitul A face ce vrea el. 63 vi (Reg; d. unelte; îe) A ~ ca dinții babei A fi tocit. 64 vt A executa (prin așchiere) adâncituri sau proeminențe pe suprafața unui obiect Si: a cresta. 65 vi (Reg; îe) A ~ în grindă A nu face nimic. 66-67 vtr A (se) omorî cu un obiect tăios. 68 vt (Pfm; îe) A ~ și a spânzura A proceda arbitrar și abuziv. 69 vt A înjunghia un animal (în scopul valorificării). 70 vt (Îvp) A ataca lovind cu arme tăioase Si: a bate, a izbi. 71 vt (Fig) A provoca o senzație de durere. 72-73 vtr A (se) întrerupe. 74 vi (Pfm; îe) A i-o ~ (cuiva) A întrerupe șirul vorbirii cuiva. 75 vi (Pfm; îae) A brusca pe cineva. 76 vr (Pop; îe) A i se ~ (cuiva) drumul (sau drumurile, cărările) A se afla în încurcătură. 77 vi (Pfm; îe) A ~ de piroteală A face să-i treacă cuiva somnul. 78 vt A bara (1). 79 vt (Fig) A face să înceteze sau să slăbească Si: a atenua, a desființa, a micșora, a modera. 80-81 vtr (Pfm; îe) A-i ~ (sau a i se ~) (toată) pofta (sau gustul) (de ceva) A-i trece (sau a face să-i treacă) cheful, curajul de a (mai) face ceva. 82-83 vtr (Pfm; îe) A-i ~ (sau a i se ~) pofta de mâncare A face să-i freacă (sau a-i trece) pofta de mâncare. 84 vr (Pfm; îe) A i se ~ (cuiva) (mâinile și) picioarele (sau genunchii) A i se muia cuiva (mâinile și) picioarele Si: a slăbi. 85 vt (Pop; fig) A potoli. 86-87 vtr (îrg) A (i se) șterge efectul Si: a (se) distruge. 88 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva A întrece pe cineva. 89 vt (La jocurile de cărți; îe) A ~ cu atu A bate cu atuul. 90 vi (Înv) A valora. 91 vt (C. i. vin sau alte lichide pure sau concentrate) A dilua amestecând cu un alt lichid. 92 vt A opri fermentarea mustului. 93 vt (Fam; îe) A ~ răul de la rădăcină A lua măsuri energice pentru a stârpi radical un rău. 94 vt (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva) cuvântul A descuraja (pe cineva). 95 vt (Pfm; îe) A spune ce-l taie capul A spune vrute și nevrute.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PICIOR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale omului și fiecare dintre membrele pe care se sprijină corpul celorlalte viețuitoare și care servesc la umblat. Plecă în goană spre deal... Pămîntul duduia sub picioarele lui. BUJOR, S. 127. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare. CREANGĂ, P. 185. Cînd își pun copilu-n leagăn, Cu-n picior încet îl leagăn'. EMINESCU, L. P. 143. Acum e legat mai tare, Și de mini și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ◊ (Formulă de amenințare) Unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul = ți se va tăia capul. Să te duci să-mi aduci herghelia de iepe cu armăsarul ei cu tot... căci de nu... unde-ți stau picioarele, iți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 26. ◊ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior = iute, sprinten. ◊ Loc. adv. În (sau din) picioare sau d(e)-a-n picioarele = fără a fi așezat; în poziție verticală. Au gustat ceva din picioare, după cum era obiceiul. SADOVEANU, P. M. 182. În picioare, la umbra duzilor, femei înalte, rumene la față, curat îmbrăcate, întind pe rișchitor firele galbene de borangic. VLAHUȚĂ, O. AL. I 132. Într-o a cincea luntre sînt cîntăreți care suflă, d-a-n picioarele, în flaute. ODOBESCU, S. III 110. În vîrful picioarelor = fără a face zgomot, pe neobservate, tiptil. Domițian își luă cărțile și – în vîrful picioarelor – se strecură pe nesimțite printre bănci afară. BASSARABESCU, V. 3. Cu piciorul sau cu picioarele = pe jos. Ceva mai încolo, la zece minute cu piciorul, sînt binefăcătoarele izvoare – vestitele ape minerale de la Căciulata. VLAHUȚĂ, O. AL. I 139. Din cap pînă în picioare v. cap1 (11). ◊ Expr. A se scula (sau a se ridica) în picioare = a se scula de jos, a se ridica în poziție verticală. Stroe se sculă în picioare și fluieră la început ca un semnal. PREDA, Î. 147. S-au ridicat toți în picioare. CARAGIALE, P. 26. A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. Sări drept în picioare și plecă hotărît. BUJOR, S. 25. Nurorile atunci sar arse în picioare și cele mari încep a tremura ca varga de frică. CREANGĂ, P. 11. Are numai (atîția...) ani pe un picior = are o vîrstă mai mare decît cea pe care o mărturisește. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a se însănătoși după o boală lungă; fig. a se reface din punct de vedere material. Odihnă îi trebuie și îngrijire bună și să vezi că în scurt e pe picioare. SADOVEANU, O. I 37. Cojocaru lupta încă din greu cu nevoile, căci nu se pusese bine pe picioare cu tot ajutorul dat de Tudor. CAMIL PETRESCU, O. II 64. Eu zic bodaprosti lui dumnezeu că-l văd în picioare. Cît am tras cu boala lui – numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păși, p. ext. a pătrunde, a se instala undeva; a se duce undeva, a frecventa pe cineva. În doi ani n-a pus piciorul afară din tîrg. GALAN, Z. R. 65. Fac puține vizite și la teatru încă n-am pus piciorul. ALECSANDRI, S. 274. Dragă mi-e lelița naltă Și la mers cam legănată.. Unde ea-și pune piciorul Se aprinde chiar mohorul. BIBICESCU, P. P. 364. A pune pe picioare = a) (cu privire la lucruri, acțiuni etc.) a organiza, a face să meargă, să funcționeze. Eu v-ajut... Cu asemenea metode? Ca să dezorganizezi munca?...Dimpotrivă, abia acu o pun pe picioare. V. ROM. august 1953, 43; b) (cu privire la persoane) a face sănătos, a însănătoși. Cu coada între picioare v. coadă (1). A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (din sau de pe) picioare sau d(e)-a-n picioarele = a slăbi, a se prăpădi pe încetul. Mă topesc de-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. Amîndoi într-o durere se uscau de pe picioare. CONACHI, P. 84. Numai te uști pe picioare, Ca și floarea de cicoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (ușor) fără a zăcea la pat. De frică și de griji bolea pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. Cu un picior în groapă (și cu unul afară) = foarte bătrîn, prăpădit; bolnav de moarte. E cu un picior în groapă și cu unul afară. PREDA, Î. 124. Eu îs bătrînă acu, cu un picior în groapă și unu afară. La TDRG. A vedea (pe cineva) cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A dormi (sau a adormi) în picioare (sau d(e)-a-n picioarele) = a dormi (sau a adormi) stînd drept (nu culcat); a fi foarte obosit, a pica de somn. Putea să adoarmă aici, așa, în picioare. DUMITRIU, N. 14. Unde mi-l încinse așa fără de veste o poftă de somn, de parcă-i venea să doarmă d-a-n picioarele. POPESCU, B. II 27. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a sta în calea cuiva, a împiedica; a deranja pe cineva, a fi inoportun. E tatăl său (mama sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, aidoma cu tatăl său etc. Fețișoara lui... bucățică ruptă, tată-său în picioare. CREANGĂ, P. 250. ◊ (Fig.) Ce bujorel de copilă! parcă-i primăvara-n picioare... Te întinerește numai cătînd la dînsa. ALECSANDRI, T. 1416. A sări într-un picior = a se bucura tare. Unde ai mai văzut mirese rîzînd și sărind într-un picior? GANE, N. I 62. Cît te-ai întoarce (sau învîrti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. A o lua (sau a o apuca) la picior sau a întinde piciorul la drum sau a-și lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a iuți pasul; a o șterge, a o tuli. Bucătarul iși luă picioarele pe umere și se depărtă. SLAVICI, la TDRG. Apoi o luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. Mistreți, vulpi, cerbi, ba chiar și iepurii ar apuca-o îndată la picior. ODOBESCU, S. III 101. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele (sau a nu-și mai strînge picioarele) = a nu mai sta locului, a alerga de colo-colo, a umbla într-una. Cît era ziulica de mare nu-și mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea, și-n alta se ducea. CREANGĂ, P. 284. A-și bate (sau a-și rupe) picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă. CREANGĂ, P. 246. (Rar) A prinde (undeva) picior = a intra, a se așeza, a se statornici (undeva). Corpul lui Kiel Hassan-pașa trecuse Dunărea... și prinsese picior pe țărmul stîng al Dunării. GHICA, S. 374. A cădea în picioare v. cădea. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a săruta picioarele cuiva = a se ruga de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (pe cineva) pe picior = a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. A călca cu piciorul stîng (sau cu stîngul) v. stîng. (Despre lucruri) A face (sau a căpăta) picioare = a dispărea. (A sta, a ședea sau a pune) picior peste, picior = a încrucișa picioarele unul peste altul, pentru a sta într-o poziție comodă. Se înfundă în jilț, picior peste picior. C. PETRESCU, C. V. 104. Iată-l răsturnat în birjă, picior peste picior. VLAHUȚĂ, O. A. 449. Și deodată e vioaie, stă picior peste picior. EMINESCU, O. I 164. A lua (pe cineva) peste picior = a lua (pe cineva) în rîs, a-l zeflemisi. Te faci că n-auzi și mă iei peste picior. SADOVEANU, N. F. 147. Văzînd noi că ne iau oamenii tot peste picior... ne acoperim peste tot cu-n țol. CREANGĂ, A. 128. A călca (pe cineva sau ceva) în (sau, învechit, sub) picioare = a zdrobi, a sfărîma, a distruge, a nimici (cu picioarele); fig. a disprețui, a desconsidera. Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. Fericit acel ce calcă tirania sub picioare. ALECSANDRI, P. II 29. A bate din picior v. bate (VI 1). A pune (sau a așterne, a închina ceva) la picioarele cuiva = a supune, a închina, a oferi cuiva (ceva), în semn de supunere sau omagiu. Au venit la han neguțătorii cei adevărați și i-au pus la picioare prețul cuvenit șantalului. SADOVEANU, D. P. 161. Vrei tu la picioare-ți lumea s-o închin? ALECSANDRI, P. II 29. A-i pune cuiva capul sub picior = a omorî pe cineva. Și de-o avea vreun ficior, Puie-i capul sub picior. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 216. A pune piciorul în prag = a lua o atitudine hotărîtă, a se opune energic. Fie-sa pusese piciorul în prag și nu voia nici în ruptul capului să ia pe altul de bărbat. ISPIRESCU, L. 388. Cînd voi să plece, pasionata Porția îi puse piciorul în prag: scene sfîșietoare, rugăciuni fierbinți, amenințări teribile. CARAGIALE, O. II 93. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul v. da3 (II 3). A da sau a trage (cuiva) un picior = a lovi (pe cineva) cu piciorul. A da din mîini și din picioare = a face tot ce e posibil (pentru a duce o acțiune la bun sfîrșit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc.). A fi (sau a sta, a veghea) în picioare = a fi gata oricînd, a fi mobilizat pentru o acțiune; a fi treaz; a sta de pază. A doua zi, de cu noapte, tot satul era în picioare. BUJOR, S. 123. Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi Cît Dan veghea-n picioare la căpătîiul ei. ALECSANDRI, O. 207. (Eliptic) În picioare, toți cu fală, Saltă, saltă țara mea! ALECSANDRI, T. 668. A scula (sau a ridica, a pune) în picioare = a pune în mișcare, a mobiliza, a răscula. A sculat mai tot satul în picioare. CREANGĂ, A. 59. Ca să vîneze lei și tigri. faraonii Egiptului... rădicau în picioare ordii și popoare întregi. ODOBESCU, S. III 79. Ne vom înarma noi... vom ridica țara în picioare. NEGRUZZI, S. I 141. A fi (sau a se pune) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se pune) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate (sau a fi pe același picior cu cineva) = a se bucura de aceleași drepturi, a avea aceeași situație ca altcineva. A trăi pe picior mare = a duce o viață de belșug, a cheltui mult pentru trai. A fi (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. Oamenii, după ce-și încheiaseră pregătirile începute cu o săptămînă înainte, stăteau pe picior de plecare. CAMIL PETRESCU, O. I 8. Parcă a apucat (sau a prins) pe dumnezeu de (un) picior v. dumnezeu. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a imobiliza (pe cineva), a nu-i mai lăsa cuiva posibilitatea să acționeze. A-și tăia (singur) craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde din propria-i vină un avantaj, a-și periclita singur situația. A cădea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea ține, a nu (mai) putea sta pe picioare, a se legăna (sau a se clătina) pe picioare sau a nu-l (mai) ține, a i se rupe (cuiva) picioarele (de oboseală) = a-și pierde puterile, a fi foarte obosit, a cădea de oboseală. Într-un tîrziu de-abia, cînd Dinu nu se mai putea ține pe picioare, plecă înspre casă, rezemat de brațul Floricăi. BUJOR, S. 45. E cald. De drum îndelungat, Picioarele de-abia-i mai țin Și-i cale pînă-n sat. COȘBUC, P. I 227. De-abia îl țineau picioarele, de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. A i se tăia sau a i se muia cuiva (mîinile și) picioarele = a-și pierde firea (de spaimă, de durere etc.). Cînd însă văzu pe Făt-Frumos ca un voinic... i se tăie mîinile și picioarele. ISPIRESCU, L. 196. Cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele. CREANGĂ, P. 314. (Nici) picior de... = (nici) urmă de..., nici țipenie. Pădurea e pustie, fără picior de om. C. PETRESCU, Î. II 4. N-am lăsat picior de turc în Mehedinți. GHICA, S. 24. (Eliptic) Însă toți [să fie goniți]! Toți pîn’ la unul! Nici un om! Nici un picior. HASDEU, R. V. 82. Negustorie (sau comerț, afaceri) pe picior = comerț constînd din afaceri de vînzare-cumpărare făcute întîmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ◊ Compuse: piciorul-caprei = plantă erbacee de pădure, cu frunze compuse mari, cu flori albe, care crește prin locuri umbroase și umede (Aegopodium podagraria); spanac sălbatic; piciorul-cocoșului = plantă erbacee cu rizom lung și cu fructe bombate (Ranunculus Acris); piciorul-vițelului = rodul-pămîntului (Arum maculatum). Piciorul-vițelului sau rodul-pămîntului crește în locuri umede și umbrite prin păduri. ȘEZ. XV 105. 2. (La oameni, determinat prin «de lemn») Proteza unui picior (1). Piciorul de lemn și cîrja sună în pietre. C. PETRESCU, Î. II 78. În urma lor rămîne, în loc de arme sau roți de tun, picioare de lemn și cîrje. SAHIA, N. 19. 3. Parte a diferitelor obiecte care, servind ca suport, seamănă cu piciorul (1). Colonelul ridică în lumină paharul cu piciorul înalt. C. PETRESCU, Î. I 5. Sui pe laiță măsuța cu trei picioare, întinse pe ea ștergar. SADOVEANU, B. 51. Masa nu stă-ntr-un picior Și nici lumea-ntr-un ficior; Masa stă-n patru picioare Și mai sînt voinici sub soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 251. ♦ Element de construcție al unei clădiri, al unei mașini etc., care are o formă sau o funcție asemănătoare cu a piciorului (1). Picior de bielă. ♦ Partea de jos, apropiată de pămînt, a tulpinii unei plante; p. ext. fig. rădăcină. Arbori de argint care, încununați cu ramuri de smarald, își pierd picioarele într-un tapet de iarbă împestrițat cu miroase de flori. BOLINTINEANU, O. 321. 4. Element al unei construcții de lemn, de metal, da zidărie etc. care servește la susținerea întregii construcții și la legarea ei de teren. Se oprea la piciorul farului. Marea izbea în cadență baza blocului de piatră. BART, E. 316. Picioarele de sprijin [ale podului] zidite-n piatră. VLAHUȚĂ, la TDRG. Picior de siguranță = parte din masivul unui zăcămînt lăsată neextrasă pentru protecția unor lucrări miniere sau a unor construcții de la suprafață. Picior de pod = fiecare dintre elementele de reazem care susțin construcția unui pod. ♦ Jumătate de claie formată de obicei din 15 snopi. [Secerătorii] înălțau ici-colo, din snopi peste snopi, picioare și din picioare clăi. La TDRG. 5. Partea de jos a unui munte, a unui deal, a unui zid etc. și terenul din jurul acestora. Spre miazăzi munții, cu crestele înalte de cremene, făcînd de veghe asupra ținutului, iar la picioarele lor panglica lată a Oltului. BOGZA, C. O. 310. Observai atunci că la picioarele acelor ziduri, pe nisipul pustiei, poposea mulțime de norod. ODOBESCU, S. III 87. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, lată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Loc. adv. În picioare = nedărîmat, intact. Mai rămăsese un perete pe jumătate surpat și hogegele în picioare. C. PETRESCU, Î. II 5. Petre se apucase de dimineață să dreagă poarta dinspre uliță din care numai stîlpii mai erau întregi în picioare. REBREANU, R. II 170. Pe un munte nalt și gol... o cetățuie veche a căriia porți și ziduri sînt pînă astăzi în picioare. KOGĂLNICEANU, S. 9. ♦ (Învechit) Partea care atîrnă la un cercel, mai jos de lobul urechii. 1 păreche cercei de aur cîte cu un picior di smarand. ODOBESCU, S. I 421. 6. Piesă de fier între grindeiul și brăzdarul plugului, care se poate ridica și coborî, avînd rolul de a regla adîncimea brazdei. ♦ Coada coasei. Luai coasa de picior Și-n văzduh îi detei zbor. ALECSANDRI, P. P. 259. 7. (Geom.; numai în expr.) Piciorul perpendicularei = intersecția unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care aceasta cade perpendicular. 8. (Învechit) Unitate de măsură avînd lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită înainte de adoptarea sistemului metric (în vigoare și azi în unele țări). Doi arșini, trei picioare, se auzi... dinlăuntru. CONTEMPORANUL, III 777. 9. Unitate ritmică a unui vers compusă dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. «Glossa» lui Eminescu e scrisă în versuri de cîte patru picioare.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
VĂRSA, vărs, vb. I. I. 1. Tranz. (Cu privire la un lichid sau la o materie continuă) A face să curgă (prin răsturnarea recipientului în care se află). Cere plosca cu apă de la stăpînu-său. Fiul craiului i-o dă și spinul, cum o pune la gură, pe loc... varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. Merge-n vale de-și umple gura plină Cu apă din izvoare... Și-ncet la rădăcina copacului o varsă. ALECSANDRI, P. III 306. Fata luă cenușă în sîn și, mergînd în urma carului, tot vărsa cenușa pe jos. ȘEZ. I 65. ◊ (Poetic) Deasupra, în albastru, tremurau ciocîrlii, vărsînd puhoiul lor amețitor de cîntece. SADOVEANU, O. I 120. Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn. EMINESCU, O. I 148. ◊ Fig. Trenuri obosite și lungi varsă în gară sumedenie de soldați. SAHIA, N. 47. Din umbrele văii... Ies roibii cu umblet ca vîntul. Răsar de tutindeni de pare Că-i varsă pămîntul. COȘBUC, P. II 30. ◊ Expr. A vărsa lacrimi (mai rar o lacrimă) = a plînge (amar). Jupîneasa Dochia vărsa lacrimi în ascuns. SADOVEANU, O. I 272. Ochii ei... încetase de a mai vărsa lacrimi. EMINESCU, N. 28. Noaptea aduce mii de stele. Omul trist, privind la ele, Varsă-o lacrimă de dor. ALECSANDRI, O. 137. A vărsa sînge = a ucide, a omorî. Cît singe-n mii de lupte vărsă sabia mea. MACEDONSKI, O. I 251. Împăratul Roș... nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. Decît să vărsați sînge, voinicilor, Mai bine să vărsați vin și să vă veseliți. ALECSANDRI, T. II 38. A-și vărsa sîngele (pentru cineva sau ceva) = a se jertfi, a se sacrifica. (Cu parafrazarea expresiei) Luptă, în care romînii vărsară șiroaie de sînge și se jertfiră ca niște martiri pentru apărarea civilizației în contra barbariei. BĂLCESCU, O. II 13. (Popular) A vărsa mațele (cuiva) = a spinteca (pe cineva); a ucide. Fiara... dintr-o săritură fu lîngă calul... căruia îi și vărsă mațele. ISPIRESCU, L. 140. A vărsa (multe) sudori (sau nădușeli) sau a vărsa sudori de moarte = a) a face un lucru greu, a munci din greu. Pentru această treabă are să verse multe nădușeli. ISPIRESCU, U. 55. Să bate zi și noapte Și varsă sudori de moarte. ALECSANDRI, P. P. 377; b) a fi în agonie, a trage să moară. Cînd era la cîntători, Vălenaș vărsa sudori. ȘEZ. II 79. ♦ (În basme) A arunca pe gură foc, smoală, jăratic. Scorpia este necăjită rău, varsă foc și smoală. ISPIRESCU, L. 5. Un bălaur grozav de mare care vărsa jăratec pe gară. CREANGĂ, P. 121. Șerpi mari ce varsă foc din gură. ȘEZ. I 244. ◊ Expr. (Despre cai) A vărsa foc = a fi foarte iute și puternic. Niște telegari ce vărsau foc. CONTEMPORANUL, VI 100. ◊ Fig. A arunca asupra cuiva săgeți, bombe, explozibile (în cantitate mare). Escadrile de bombardament vărsau bombe. CAMILAR, N. I 386. Și în tătarii ce vor îndrăzni să se apropie de ușă vărsați de sub streșină și prin ferestre un foc necurmat. GALACTION, O. I 52. 2. Refl. (Despre nori) A lăsa să curgă ploaia; (despre ploaie) a curge în șiroaie. Nourul se varsă pe pămînt ca un rîu întărîtat și ca o mare fără margine. RUSSO, O. 32. Ploaie mare s-a vărsat. TEODORESCU, P. P. 625. ◊ Intranz. (În expr.) Plouă de varsă = plouă torențial. Lasă-mă, mîndruță-n pace, C-afară plouă de varsă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 3. Tranz. A împrăștia, a risipi. În casă cînd ei intra, Să te faci a mătura, Bani prin casă că-i vărsa, Bani prin colțuri că-i lăsa. TEODORESCU, P. P. 541. ◊ Refl. Răsturnîndu-se jos, s-au vărsat o grămadă de bani înaintea lui Pepelea. SBIERA, P. 4. 4. Refl. (Despre ape curgătoare) A-și uni apele cu altă apă (mărind volumul acesteia). Pîrîul Doamnei se vărsa chiar lîngă casa lor în Gîrla Popii. REBREANU, I. 46. ◊ (Prin analogie) De pe atîtea strade și căi, ca de pe atîtea brațe ale unui fluviu uriaș, se varsă, ca într-o mare zgomotoasă... valuri peste valuri de omenire. CARAGIALE, O. II 168. ♦ A ieși din albie, a se revărsa peste maluri. Apa din munți s-a umflat, Pe vîlcele s-a vărsat. La CADE. Fig. Ca mustul tînăr soarele se, varsă Pe buza tremurată a pădurii. BENIUC, V. 45. Zorile roșii se varsă pe cer, frumoasele visuri fantastice pier. COȘBUC, P. I 143. (Tranz.) În clipa aceea, un lup sur, cu ochii încruntați, care venea din tufiș, se abătu din cale și căută să-și verse fuga pe margini. SADOVEANU, O. I 65. 5. Tranz. (Folosit și absolut) A vomita. Nu mîncase de două zile și totuși îi venea să verse. C. PETRESCU, C. V. 129. Am o cățea albă, Toată ziua aleargă Și tot urdă varsă (Coasa). GOROVEI, C. 112. ◊ Expr. A-și vărsa și mațele, se spune cînd cineva varsă foarte tare. A vărsa venin = a vărsa un lichid negru, fig. a se exprima despre cineva cu dușmănie, a vorbi cu ură. A-și vărsa veninul (sau focul) = a-și descărca sufletul, a-și destăinui ura sau amărăciunea, durerea. Pe prispa casei, nevasta lui Gavril Cojocarii, cu glas greu... își vărsa focul care o ardea la inimă. SADOVEANU, O. VII 354. Credea, bietul, că în mine a găsit un om, în inima căruia să-și poată vărsa focul și supărările. VLAHUȚĂ, O. A. 227. (Rar) A-și vărsa sufletul = a-și exprima sentimentele de dor, de duioșie. Începu să-și verse sufletul în o doină ce se pierdea în liniștea serii. SLAVICI, N. I 86. 6. Tranz. (Despre surse de lumină, de căldură etc.) A revărsa, a răspîndi (lumină, căldură). Focul se aprinse și vărsă o dungă lată de lumină în tufișuri. SADOVEANU, O. I 17. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. EMINESCU, O. I 130. Zamfira... se uita La cornul lunii ce se ivise Vărsînd pe frunte-i lumina sa. ALECSANDRI, P. I 19. ◊ (Prin analogie) Cînd [fata] ia brîul și se-ncinge Fața ei îi varsă sînge. HODOȘ, P. P. 48. 7. Tranz. (Învechit) A turna (un clopot, o statuie, un stîlp etc.). Acest turn îi vărsat în bronz. KOGĂLNICEANU, S. 82. Am vărsat și clopotul cel mare. La TDRG. II. Tranz. 1. A repartiza un ostaș la o anumită unitate sau a-l trece dintr-o unitate în alta. L-a vărsat la artilerie. 2. A preda cuiva o sumă de bani sau obiecte de valoare (uneori pentru a achita o datorie). Vărsă în mîna starițului un pumn de bani de aur. NEGRUZZI, la CADE. Toată prada... fu vărsată în visteria țării. BĂLCESCU, O. II 260.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
APUCA, apuc, vb. I. I. 1. Tranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») A lua, a prinde (cu mîna sau cu ajutorul unui instrument). M-a apucat de ciuf și mi-a ridicat spre el fruntea, ca să mă privească în ochi. SADOVEANU, N. F. 13. Fata babei leapădă repede lada jos și dă să apuce o plăcintă, să-și potolească foamea. SBIERA, P. 210. Făt-Frumos se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari... ca să-și aleagă unul; dar, cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea. ISPIRESCU, L. 3. S-a răpezit și a apucat în brațe pe tînărul ce intrase. NEGRUZZI, S. I 17. ◊ Fig. Calul... îi spuse cum să apuce lucrurile ca să meargă la izbîndă. ISPIRESCU, L. 194. ◊ Expr. A apuca pe dumnezeu de (un) picior v. dumnezeu. (Regional) A apuca (pe cineva) pe-a mînile = a se bate după cineva. Pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Tîrgul Neamțului; că te apucau pe-a mînile... aveai mușterei, de nu erai bucuros; ba să-i duci la Piatră, ba la Fălticeni, ba pe la iarmaroace. CREANGĂ, P. 109. ♦ A lua cu putere, a înșfăca, a smulge. Nu știu cine mă oprește să nu-ți sfărîm măselele din gură cu buzduganul acesta, zise apucînd măciuca... din mîna lui Bogdan. NEGRUZZI, S. I 139. ♦ (Despre animale) A prinde cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Auzi miercăitul unui iepure ca și cînd îl apucase ogarul. ISPIRESCU, L. 369. (Cu inversarea construcției) [Gura cîinelui] clămpăni apucînd numai un smoc din spinarea dimonului. SADOVEANU, N. F. 34. 2. Tranz. Fig. (Determinat prin «cu ochii», «cu privirea» etc;) A cuprinde cu ochii, cu privirea. Trece peste drum ca să poată apuca toată fațada dintr-o singură căutătură. CARAGIALE, O. I 24. ◊ (Cu inversarea construcției) În depărtări se-ntindeau, cît apuca ochiul, cîmpuri aurii cu spicele coapte și aci aproape se auzeau într-o adîncătură fîșîituri de coase și cîntece de cosași. CARAGIALE, O. I 380. ♦ A prinde cu auzul, cu mintea; a pricepe. Bunicile și mumele... le spuneau cîte în lună și în soare... din cîte omul apucă și vede, aude și nu uită. DELAVRANCEA, S. 217. Din a lor treacăt să apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abia mi-aduc Aminte. EMINESCU, O. I 188. 3. Tranz. A pune mîna (în grabă) pe ce are la îndemînă; a prinde. Capra și cu iedul... năpădiră asupra lui [a lupului] și-i mai trîntiră în cap cu bolovani și cu ce-au apucat, pînă-l omorîră de tot. CREANGĂ, P. 33. ♦ (Complementul poate fi exprimat printr-un partitiv) A lua, a-șj însuși (ceva) la repezeală. Ce e dulce și mai dulce, Dar nu poate să se îmbuce Și din el toată lumea poate ca s-apuce? (Somnul). GOROVEI, C. 349. ◊ Expr. A apuca loc = a reuși să ocupe un loc (cînd este. aglomerație). Acum e bine de cine a apucat loc la infirmerie. SAHIA, N. 113. (Intranz.) (Care) pe unde apucă = (care) pe unde nimerește. Dormeau vara în șoproane, pe unde apucau. PAS, L. I 76. Pe cînd ai noștri deschid pîrtii prin nămeți, leșii să cocoloșesc la Halici, la Lew, care pe unde apucă. DELAVRANCEA, A. 18. Cătanele erau culcate pe jos, care pe unde apucase. RETEGANUL, P. I 30. (Franțuzism învechit) A apuca prilejul = a profita de ocazia ivită. Apuc prilejul de a-ți arăta recunoștința mea la începerea unui nou an. KOGĂLNICEANU, S. 77. 4. Refl. A se prinde sau a se ține de ceva. Ah! ce foc simt că mă arde, strigă bolnavul, apucîndu-se cu mînile de pîntece. NEGRUZZI, S. I 164. ◊ Refl. reciproc. Ei de brîie s-apucau Și la luptă se luau. ALECSANDRI, P. P. 23. ♦ A se prinde (cu mîinile) de ceva; a se agăța. Apucă-te numa bine cu amîndouă mîinile de după gitul meu! CARAGIALE, O. III 57. Dracul... s-apucă zdravăn cu mînile de torțile ceriului. CREANGĂ, P. 54. ♦ A se lua la luptă. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omori... Apoi se apucă și cu balaurul. ISPIRESCU, U. 56. ♦ A sări (la cineva), a ataca (pe cineva). Zîna... s-au apucat cu furie de dînsul, ca să-i scoată ochii. SBIERA, P. 37. 5. Tranz. Fig. (Despre boli, stări sufletești etc.) A cuprinde, a copleși. De mult l-a apucat frigurile? DUMITRIU, N. 326. Simt cum mă apucă frica. SAHIA, N. 52. Seara îl apucau tot felul de gînduri negre. VLAHUȚĂ, O. A. 255. Tot bocind ea, o apucă leșin de supărare. CREANGĂ, P. 81. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce. ALECSANDRI, P. II 103. ◊ Expr. (Familiar) Cînd te-apucă, mult te ține? = n-ai de gînd să mai isprăvești o dată? Ce te-a apucat? = ce ți-a venit? ce te-a găsit? ce ai? 6. Tranz. Fig. A trage (pe cineva) la răspundere (pentru o datorie neachitată, pentru o pagubă adusă cuiva etc.), a lua din scurt. L-au apucat și pe Gavrilaș Macavei, cum că m-ar fi pus la cale. SADOVEANU, N. F. 72. Acum înțelese că vreun fur i le-a șters [inelele]... și n-avea pe cine apuca de ele. ISPIRESCU, L. 109. Apucase pe ciobanul Paguba să-i împlinească. PANN, P. V. III 46. II.. 1. Tranz. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva (sau un mijloc de locomoție: tren, tramvai etc.) care este gata să plece; a prinde. Eram grăbit s-apuc și trenul. SADOVEANU, N. F. 110. 2. Tranz. A ajunge să trăiască atîta, încît să poată cunoaște pe cineva sau să fie martor la ceva. Nu mai apuc eu așa primăvară ca la Nada-Florilor. SADOVEANU, N. F. 81. Dă din cap zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: Le-oi mai apuca eu oare [cîrdurile de cocoare] Și la anul? IOSIF, PATR. 26. ♦ (La trecut) A fi trăit în același timp cu cineva sau ceva, a fi fost contemporan cu cineva sau martor la ceva; a fi ajuns să cunoască pe cineva. Pe mă-sa n-a apucat-o. VLAHUȚĂ, O. A. 154. ♦ Intranz. A primi ceva prin tradiție, a moșteni (un obicei, o deprindere etc.). Părul lins, cu unde albăstrui, îl poartă-n tîmple, așa a apucat de la mă-sa...; obicei adus de pe obîrșia lalomiței. DELAVRANCEA, S. 9. 3. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe, a ajunge (să facă ceva), a fi pe punctul (de a face ceva). Apucase a cînta găina la casa lui, și cocoșul nu mai avea nici o trecere. CREANGĂ, P. 285. Am o domnișoară Cu rochița roșioară, Cînd începe-a dezbrăca, Toți apucă a lăcrima (Ceapa). GOROVEI, C. 67. ◊ Refl. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de») Voinicul au scos fluierul de subt brîu și s-au apucat să zică așa tare de jale, cît ți se topea inima, nu alta. SBIERA, P. 39. Se apucă însuși cu mîna lui să le curețe [armele] de rugină. ISPIRESCU, L. 3. Stăi, mă, nu te-apuca de năzbîtii. CREANGĂ, P. 48. ♦ Refl. (Urmat de determinări nominale introduse prin prep. «de») A îmbrățișa o meserie, o carieră etc. Ești băiat mare: Ți-a dat mustața. Cînd o să te apuci de ceva? PAS, Z. I 100. Să lași pensionul și să te apuci de avocatură. VLAHUȚĂ, O. AL. II 129. ♦ Tranz. (în construcții negative) A ajunge, a avea vreme (să facă ceva). L-au prăpădit în bătăi pe pădurar... nici n-a mai apucat să se înfățoșeze la curtea de judecată. SADOVEANU, N. F. 72. Încă nu apucaseră feciorii a aprinde luminările și dumneiei, țop!... o și fost aici. ALECSANDRI, T. I 155. ◊ (Cu valoare de auxiliar, arătînd că două acțiuni sînt aproape concomitente) N-apucase... a agiunge bine acasă, și moș Nichifor și trăsese căruța dinaintea ușei. CREANGĂ, P. 114. ♦ A face, a întreprinde ceva. Frunză verde măr crețesc, Stau în drum să mă gîndesc Ce s-apuc, ce să muncesc, Pînea să-mi agonisesc. ALECSANDRI, P. P. 285. 4. Intranz. (Transilv.) A ajunge, a deveni, a purcede. Acum, de cînd a apucat măricel, [băiatul] ni-e de mare trebuință. RETEGANUL, P. I 15. III. Tranz. (Cu privire la drumuri, căi etc.) A se angaja pe un drum, a porni într-o direcție oarecare, a lua drumul... Am apucat cărarea printre fînațuri, pe la fîntîna lui Cosma. SADOVEANU, N. F. 27. Apucă... calea luminoasă ce ducea în lună. EMINESCU, N. 26. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare, apucă ulița Sf. Ilie și... [o] luă la deal. NEGRUZZI, S. I 16. ◊ Expr. A apuca lumea-în cap v. lume. A apuca cîmpii v. cîmp. A o apuca la fugă (sau la sănătoasa) sau a apuca fuga v. fugă. A o apuca la picior v. picior. (Învechit) A-și apuca zborul = a-și lua zborul. Vara-și apucă zborul spre țărmuri depărtate; Al toamnei dulce soare se pleacă la apus. ALEXANDRESCU, P. 38. ♦ Intranz. A se îndrepta, a porni. Niță Stanciu nu știa încotro să apuce mai întîi. PAS, L. I 97. Unii apucară pe albia Bistriței. SADOVEANU, F. J. 364. S-a ținut după mine pînă la răscruci, știi, unde vrei s-apuci spre cazarmă. CARAGIALE, O. I 47. Nu mai știe ce să facă și încotro să apuce. CREANGĂ, P. 140. Cum ieși din sat, apuci de-a dreptul prin pădurea lupului. ALECSANDRI, T. 606. 4. Fig. Sănătatea mea a apucat pe o cale satisfăcătoare și sper că va păși tot înainte. ALECSANDRI, S. 251. ◊ Expr. A apuca înainte = a merge mai iute decît altcineva, a i-o lua înainte, a-l întrece; fig. a anticipa cu o acțiune față de cineva. Iar calul său falnic, ușoară nălucă... ce la săgeată nainte apucă, în dar o să-l ducă sultanului lor! MACEDONSKI, O. I 15. Eu de mult aveam de gînd să sfătuiesc pre măria-ta la aceasta, dar văd că înțelepciunea măriei-tale a apucat mai nainte. NEGRUZZI, S. I 153. A apuca cu gura înainte = a se grăbi să spună ceva fără a lăsa pe altul să sfîrșească vorba sau să deschidă măcar gura. Pot să am nădejde în voi? – Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi sîntem o dată băieți și ce-am vorbit o dată vorbit rămîne. CREANGĂ, P. 20. IV. Refl. (Mold., Bucov.) A se angaja la ceva sau la cineva; a se prinde, a se tocmi. Hai să ne apucăm argați la popa. ȘEZ. III 129. ◊ Expr. A se apuca la (sau în) rămășag = a se prinde, a face prinsoare. Mulți se apucau în rămășag c-or gîci. SBIERA, P. 191. El s-apucă la rămășag... că are să scoată apă din piatră. ȘEZ. II 194. (Învechit) A se apuca pe jurămînt = a se jura, a se angaja, a se prinde, a se lega (cu jurămînt). Pe giurămînt s-apuca, Stăpînii să hărățească Și slugile să-i privească! ALECSANDRI, P. P. 198.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CHIAR1 adv. 1. (Întărește sensul cuvîntului sau al ideii care urmează) Tocmai, întocmai, exact. Fata se culcă și Harap-Alb se pune de strajă chiar la ușa ei. CREANGĂ, P. 257. Și privind uimită-n lături, Vede-un tînăr chiar alături. EMINESCU, O. I 103. Mergi în valea cu sulcină, Că-i găsi o cofă plină, Scoasă chiar cu mîna mea; Descalecă și o bea. ALECSANDRI, P. P. 5. Națiunile... produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ (Uneori așezat între prepoziție și substantiv) Multe-s, frate, și mai multe Corturi mari, corturi mărunte! Iar în chiar mijlocul lor Nalță-se-un cort de covor. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ (Așezat în urma cuvîntului pe care îl întărește) Astă-noapte chiar, frate- meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Întărit prin «așa») Poate să fie și așa, moș Nichifor. – Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu. CREANGĂ, P. 119. ◊ Expr. Ba că chiar v. b a. ◊ (În comparații, urmat de «ca», «cum» sau «decît») Bahlui! locaș de broaște! Rîu tainic, fără maluri, Ce dormi chiar ca un pașă pe patul tău de glod. ALECSANDRI, P. A. 72. Un șoiman de armăsar Care zboară... Și încungiură pămîntul Mai ușor chiar decît vîntul! ALECSANDRI, P. II 177. Am picat în negru loc, Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (Arată că ceea ce se întîmplă este neașteptat sau de necrezut) Toată lumea era grăbită, unii chiar fugeau, ca și cînd i-ar fi alungat cineva din urmă. REBREANU, R. I 16. Moș Nichifor era și geambaș de cai și, cînd îi venea la socoteală, făcea schimb, ori vindea cîte o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. A ei joc părea un zbor Chiar de flutur sprinteior. ALECSANDRI, P. II 180. ◊ (Înaintea unui substantiv sau pronume) Însuși, singur. Chiar dumneata te vei duce la judecată. DUMITRIU, V. L. 60. Un dușman de lup – și-apoi știți care? – chiar cumătrul caprei... trăgea cu urechea la păretele din dosul casei. CREANGĂ, P. 21. Copilul cu bobocii era chiar copilul lui. EMINESCU, O. I 84. Dar ce sînt acele stele? Sînt chiar lacrimile mele, Ce din ochii-mi au zburat Și pe cer s-au aninat. ALECSANDRI, P. A. 85. 2. Pînă și, încă și. Chiar prin somn, chiar prin vis, își urmărea gîndul hotărît. C. PETRESCU, A. 352. Ne făgăduim chiar a ne jertfi dacă aceasta va. putea să-ți aline oarecum mîhnirile. ISPIRESCU, L. 12. Voioși ca șoimul cel ușor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Și-aveam și pene-n frunte. ALECSANDRI, P. A. 204. ◊ (întărit prin «și») Jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere întru toate, chiar și-n foc de ți-aș zice să te arunci. CREANGĂ, P. 206. Însă tot. ai știut, chiar și în materie de vînătorie, să urmezi pămînteștile lui povețe. ODOBESCU, S. III 11. Și de dragul dumtale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ (Precedat de «ba») Ba încă, ce e mai mult. Ba chiar se făcuse buclucaș, hărțăgos și de tot hapsin, cînd sta cîte două-trei zile pe lîngă casă. CREANGĂ, P. 111. ◊ (Precedat de «nici») Nici măcar. Pentru mîndra care-mi place Nici părinții n-au ce-mi face, Nici judele satului. Nici chiar domnii sfatului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă introdusă prin «dacă» sau «de») Și dacă. În casa unui prietin eu am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. SADOVEANU, B. 96. Mîndra, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384. 3. (În legătură cu noțiuni temporale) încă (de pe vremea aceea). Nu cumva să se întimple ca vreunui cititor... să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mină, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei. ODOBESCU, S. III 11. Ist copil chiar din pruncie Maica sa mi l-a dat mie. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. În realitate, de fapt, adevărat, într-adevăr. Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-lă-i! CREANGĂ, P. 121. [Pe scut] se zărea O lupoaică argintie, Ce părea a fi chiar vie. ALECSANDRI, P. II 10. Și Chira cum se ruga, Turcii chiar se-nduioșa Ș-un pic o mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
veac s.n., s.m. 1 s.n., s.m. Durata vieții omului; viața omului în succesiunea tuturor întîmplărilor trăite; existență, trai. Numărate sînt zilele tale și scurt îți e veacul (MURNU). ◊ (pop.; determ. prin „de om” indică o durată egală cu aceea a vieții omenești) Se puse pe trai și trăiră veac de om nesupărați de nimeni (ISP.). ◊ Loc.adj., adv. Pe (ori de) veci sau pe veac = pe viață. ◊ Expr. A face (sau a-și duce, a-și petrece, a-și trece) veacul = a-și duce, a-și petrece viața într-un anumit fel. A-i trece cuiva veacul = a trece de tinerețe, a nu mai fi în putere. A-și fi trăit (sau a-și fi făcut) veacul, se spune a) despre cineva care a îmbătrînit și nu mai are ce aștepta de la viață; b) despre ceva demodat, perimat, depășit. A-i tăia (cuiva) veacul = a pune capăt vieții cuiva; a ucide. A trage veacul după... = a continua să trăiască după... De cînd veacul = de foarte mult timp. Cit (e) veacul sau pînă e veacul = a) pentru foarte mult timp; b) (în constr. neg.) niciodată, (bis.) Mai înainte de toți vecii = înainte de facerea lumii. A trăi cît un veac de om v. trăi. 2 s.n., s.m. Perioadă îndelungată de timp (considerată ca etapă în desfășurarea istoriei sau în raport cu stări, situații, fapte etc.). Emanații solare vor pluti peste veacurile viitoare (AGÂR.). ◊ (mit.; înv.) Veacul de aur (sau aurit) = perioadă de înflorire a vieții materiale și culturale; vîrsta de aur. Veacul de mijloc = Evul Mediu. Sîntem o societate cu moravurile veacului de mijloc (CA. PETR.). ◊ Loc.adj., adv. Din veac (ori veci) sau de veac, de cînd veacul = din cele mai vechi timpuri; din moși strămoși; de foarte multă vreme. ♦ (la sg. art.) Epoca (privită ca sau considerată) actuală, contemporană. Un calm patriarhal, cu totul desprins de atmosfera veacului (VIN.). ♦ Ext. Totalitatea persoanelor care au trăit în această epocă. Veacul a fost fericit de buna înțelegere și pacea care a domnit. ♦ (la pl.) (Succesiune, șir de) generații. Lucrări ce ar fi făcut admirația veacurilor (M. I. CAR.). 3 s.n. Durată nelimitată în viitor. După o explozie nucleară viața se va reface în veacuri. ◊ Loc.adj. (jur.) De veci = valabil pe termen nelimitat. ◊ Loc.adv. În veci sau în veci de veci, în vecii vecilor, în veacul veacului, în veac de veac = a) în tot timpul (pornind de la un anumit moment); în eternitate; b) (jur.) pe termen nelimitat. Pe veci sau pentru vecii vecilor = pentru totdeauna, în mod definitiv. 4 s.n. (bis.) Viața (veșnică) de după moarte. În veacul ce va să fie va veni blagoslovenia lui Dumnezeu la cei aleși ai lui (ANTIM). ◊ Lumină de veci = lumînare sau candelă care se aprinde în ziua de Vovedenie, care semnifică faptul că, pe lumea cealaltă, ea va arde luminînd veșnic. ◊ Loc.adj. De veci = veșnic, etern. Gătire se făcu de îngropăciune... și cu mare alai și jale fu pus la odihna de veci (ISP.). Δ Casă de veci v. casă. Loc de veci v. loc. Locaș de veci v. locaș. Somnul de veci v. somn. Viața de veci v. viață. Δ Expr. A dormi (cineva) somnul (cel) de veci v. dormi. ◊ Loc.adv. În (sau întru) veci ori în veci de veci, (pînă) în veac (de veac) = în eternitate. 5 s.n. Interval de timp de o sută de ani; secol. S-a împlinit un veac de cînd a început construcția orașului. ◊ (adv.; la pl.) Cultura spirituală a lumii a fost condusă veacuri de-a rîndul de biserică (VIANU). ◊ Loc.adv. Cu veacurile = cu trecerea timpului. 6 s.n. (reg.; de obicei cu determ. „bun”, ,„rău”) Timp, mers al vremii. Urmează veac bun dacă la asfințit de soare se luminează cerul (PĂC.) • pl. n.-uri, m. veci. /<sl. veche вѣкъ.
- sursa: DEXI (2007)
- adăugată de claudiad
- acțiuni
CELA2, CEEA, ceia, celea, pron. dem. (Indică o ființă sau un lucru (mai) depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; uneori și în forma de m. sg. cel și de f. pl. cele; popular și familiar, în opoziție cu cest) 1. Acela. Golanul naibii, care-ndopa la merindea celuia, dete din umeri și zise... RETEGANUL, P. I 22. Tu ai dreptate; cela aiurează. ISPIRESCU, L. 178. ◊ (Urmat de «ce» sau «care» formează pronume relative compuse) Cel (sau cela, la pl. cei) ce sau cel (la pl. cei) care = acela (sau aceia) care. Fraților, a cuvîntat el, umpleți iar cupele și beți și pentru cei care ar lupta și de-acum înainte împotriva asupritorilor și viclenilor. SADOVEANU, N. P. 268. Cel ce în astă lume a dus numai durerea Nimic n-are dincolo, căci morți, înt cei muriți. EMINESCU, O. I 59. Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor. Merită să-l poarte, spre rușinea lor. BOLINTINEANU, P. I 4. Nu e nebun cel ce mănîncă șapte pite, ci cela ce i le dă. Ceea (sau cele, celea) ce = lucrul (sau lucrurile) care. Ei, fata m-a, nu ți-am spus eu că nu se mănîncă tot ceea ce zboară? ISPIRESCU, L. 14. Întorcîndu-se roabele, spuse doamnei lor cele ce văzură. ISPIRESCU, L. 24. Și-a pus mînile în cap de ceea ce-a găsit acasă. CREANGĂ, P. 290. Este și păcat a pune pe lume să citească ceea ce n-a fost. GHICA, S. 89. ◊ (Mold., Transilv.; în forma de femiin și cu sens neutru, în expr.) Toate cele (sau celea) = totul, toate. Se vede că Ileana Cosinzeana era năzdrăvană și știa toate celea. RETEGANUL, P. III 21. Cînd m-aș potrivi eu babei la toate cele, apoi aș lua cîmpii. CREANGĂ, P. 77. Și era una la părinți. Și mîndră-n toate cele. EMINESCU, O. 1 167. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte și toate celea din ea reduse în analogie. EMINESCU, N. 31. Multe cele (sau celea) = multe și de toate. Multe cele-ai petrecut Și toate le-ai isprăvit. SEVASTOS, N. 146. Alte cele (sau celea) = altceva; alte lucruri. Domnul... ne-a chemat ieri la lucru, iar eu, avînd alte cele pe acasă, mi-am trimes nevasta. RETEGANUL, P. II 49. Sărutări erau răspunsuri La-ntrebări îndeosebi. Și de alte cele-n lume N-aveai vreme să întrebi, EMINESCU, O. I 112. Ba ceea... ba ceea... = ba una... ba alta... Băbătia lui de la o vreme încoace nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită... CREANGĂ, P. 111. 2. (în forma cel, cea, determină un participiu, un adjectiv sau o locuțiune adjectivală, dîndu-i valoare de substantiv) Tîrziu de tot s-a ridicat, Și ochii-i se făcură grei Ca celui îmbătat, Și spre fîntînă s-a plecat. Privind în fundul ei. COȘBUC, P. I 231. Ipate, ca cel cu grija în spate, se frămîntă și, obosit fiind, se lasă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. În țara orbilor, cel c-un ochi e împărat. NEGRUZZI, S. I 248. Sămănat-am mac în prag, Să vie cine mi-i drag, Ș-a ieșit macul mărunt, Luatu-m-a cel urît. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 169. ◊ (În forma cela, cu valoare emfatică) Ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. ◊ (Înlocuiește substantivul exprimat mai înainte, spre a evita repetarea lui) Nu se știa care din toate acele vorbe este cea adevărată. CREANGĂ, P. 233. Mîndra naltă și subțire E făcută spre iubire; Mîndra mică, rotunjoară, Cu iubirea te omoară... Place-mi și cea năltișoară. Place-mi și cea rotunjoară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 76. ◊ (Precedat de un «de» sau «din» partitiv) Nemaifiind supărat de nimene, trage Ioan un somn de cele popești. CREANGĂ, P. 313. Și turna d-asupra-n coș Grîu mărunțel de cel roș. TEODORESCU, P. P. 147. ◊ Expr. (Popular) Cel de sub = dumnezeu. Copiii și nevasta să-i las în știrea celui de sus. CREANGĂ, P. 46. Cel de pe comoară sau cel cu coarne = dracul. Al dracului băiet! Parcă ești ceI de pe comoară, măi, de știi toate cele. CREANGĂ, P. 150. ◊ (În forma de feminin și cu sens neutru) Ipolit nu m-asculta, dedat fiind cu totul a ceti cele scrise în tăbliți. NEGRUZZI, S. I 46. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. celuia, f. celeia, gen.-dat, pl. celora; (cînd are forma cel, cea) gen.-dat. sg. m. celui, f. celei, gen.-dat. pl. celor.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MUNTE s. m. 1. Formă de relief convexă sau ascuțită, a cărei culme are înălțimi care în general depășesc 800 de metri, dominînd fundul văilor învecinate cu peste 500 de metri. Să preimească codrii pacele oamerilor și munții dereptatea. PSALT. 140, cf. 321, 332. Și s-aș avea toată credința ca munții a muta, dragoste nu voi avea. CORESI, EV. 338. Codrii jucară ca berbecii și munții ca miei[i] oilor. id. PS. 321/5. A treia zi. . . tocmi iazerele și izvoarăle și văile și munții. MOXA, 345/24. Soarele . . . loveaște în munții cei mari (a. 1645). GCR I, 114/22. Să va avea un om o sută de oi și va rătăci una dintr-înse, au nu va lăsa noaozeci și noao în munți . . . ? N. TEST. (1648), 23v/16. Munții cei înalți și malurile ceale înalte. . . să năruiescu. M. COSTIN, ap. GCR I, 199/28. La viia lui Agrippa pre potica muntelui. DOSOFTEI, ap. GCR I, 254/36. Va arde temeliile munților. BIBLIA (1688), 1502/59. Să fugă la munți (cca 1700). GCR II, 22/24. Începură a să arăta vîrvurile munților. N. COSTIN, L. 60. A lui iaste ceriul și pămîntul, munții, dealurile, lemnele, dumbrăvile (a. 1785). GCR II, 146/31. Munții nasc metaluri în sînurile sale. MOLNAR, RET. 76/25. Un bătrîn s-au gătit să treacă preste un monte. ȚICHINDEAL, F. 170/22. Se tîraște de iznoavă spre vîrful muntelui. MARCOVICI, C. 14/3. Ploaia răsuna tocma ca un șuvoiu de apă, ce cu repegiune să răvarsa din vîrful unor prea înalți munți. DRĂGHICI, R. 9/16. Adeseori în pustiul acest de munți ocolit, Gîndul meu zburînd colindă. CONACHI, P. 212. Cîmpii frumoase împrejurate de munți verzi se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, S. 24. Rîul înapoi se trage . . . munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. Un lanț de munți goli și arși de soare închide orizondul de-a dreapta noastră ALECSANDRI, O. 313. Astfel după dealuri verzi și numai flori Stă bătrînul munte albit de ninsori. BOLINTINEANU, O. 36. Naintea lor se-nalță puternic vechii munți, EMINESCU, O. I, 98. Cînd să pună mîna pe dînsa, zbîr ! pe vîrful unui munte și se ascunde după o stîncă. CREANGĂ, P. 268. În urma lor se-nalță deodată un munte de piatră. ISPIRESCU, L. 25. A poftit toți tinerii să vie și care se va putea sui pe muntea neagră, după acela va da și pe fata cea mică. PAMFILE, VĂZD. 41. În depărtare. . . după dealuri munții negri-și-nalță fruntele cărunte. MIRONESCU, S. A. 70. A plîns Dănilă și s-a suit în creierii munților. GALACTION, O. 156. Și-a petrecut. . . mîhnit și tăcut zilele. . . privind pe gînduri pîcla Moldovei și munții care zimțuiau zarea asfințitului. SADOVEANU, O. VII, 361. Piciorul muntelui se încalță pînă la gleznă cu satul roșu, ca un pantof cu vîrful întors. ARGHEZI, P. T. 104. Cum să trăiești fără munți și fără păduri ? STANCU, R. A. III, 17. Cu ăl cobor mai în apus, Cu-atît mai dragi mi-s munți și ape. BENIUC, M. 143. Dincoace muntele, namilă naltă . . . Își saltă-n tărie gurguiele gemene. DEȘLIU, G. 26. Jelui-m-aș munților, De dorul părinților. POP., ap. GCR II, 234/5. Eu toți munții am călcat, Mură-albastră n-am aflat. ALECSANDRI, P. P. 53. Așa-mi vine cîteodată, Să mă sui la munți cu piatră. JARNIK-BÎRSEANU, P. 201. Sus la munț cărunț, Jos la văi adînci. MAT. FOLK. 1 472. Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om. PAMFILE, R. II, 155. Am un bou bălan, Paște pe munte de ciolan (Briciul). GOROVEI, C. 31. ◊ (De obicei la pl.; urmat de un nume propriu de șir, de masiv muntos, sau, cu valoare de nume propriu, făcînd parte din nume de șiruri, de masive muntoase) Colonii romani. . . se traseră în munții Carpați. BĂLCESCU, M. V. 7. În fața noastră, Munții Dobrogei stăteau nemișcați, cu frunțile posomorîte. DUNĂREANU, N. 28. ◊ (În comparații, sugerînd ideea de înălțime și de masivitate) S-au auzit deodată în urma lor un val ca un munte, huind cu mare groază. DRĂGHICI, R. 34/2. Unul dintre dînșii, Hanțl, un neamț cît un munte, îl căuta pe la marginea pădurii. SLAVICI, O. I, 167. Cel mai bun prieten al căprarului Fior ea era. . . Gavril Panciuc, o namilă de rezervist cît un munte. SADOVEANU, O. II, 75. Omul cît muntele se înfățișă. CAMIL PETRESCU, O. III, 170. (F i g.) Suflarea mi se curmă-n piept, ca vîntul ce se curmă prin ruinele zdrobite de munții anilor. EMINESCU, G. P. 27. Și l-am aflat la o fată, La porțile dorului, La munțîle somnului. ARH. FOLK. I, 168. ◊ Expr. Prin munți și văi = pretutindeni, peste tot. (Rar) A se face munte și punte = a depune toate sforțările spre a reuși; a se face luntre și punte. Omul vrednic să face munte și punte. PANN, P. V. II, 49/10. Trebuie sa ne facem munte și punte și să-i venim de hac ispravnicului. ALECSANDRI, T. I, 217. ♦ (Cu sens colectiv) Regiune, zonă muntoasă. Cîndu am sosit la Cîmpu Lungu, ei intra în munte (a. 1601). IORGA, D. B. I, 6. Ispititu-s-au turcii. . . să margă preste munte în țâra Ungurească. NECULCE, L. 353. Iat-o ! Plină, despre munte Iese luna din brădet. COȘBUC, P. I, 48. A doua zi dimineață și eu și Pisicuța apucarăm drumul muntelui. HOGAȘ, M. N. 51. Se-ntorcea Turmele de-și aduna Și la munte le pornea. TEODORESCU, P. P. 513. Noaptea-i mică, stele multe, Ș-oi pierde calea prin munte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ E x p r. (Regional) A trăi ca calul la munte = a trăi în libertate, fără să depindă de nimeni. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ Munte de gheață = aisberg. Cf. BARCIANU, DM. 2. (Regional) Pășune (la munte 1). După Sînjorz. . . , vitele se scot la munte, adică pe ogoarele și livezile rămase neoprite. FRÎNCU-CANDREA, M. 25, cf. PAMFILE, A. R. 26, H V 189, X 153, 188, XI 438. Am dat boii la munți. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, cf. CHEST. IV 117/15, V 21/75. 3. (Prin exagerare; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mare, grămadă (înaltă). Munți de nea. KLEIN, D. 221. Trimițînd sultanului vorbe pașnice și, în secret, făgăduind munți de aur. BĂLCESCU, M. V. 417. La răsărit se grămădiseră munți de nouri. SADOVEANU, O. II, 40. Pe lîngă zidurile uzinei, adevărați munți de oțel și fier, de fontă și aramă. STANCU, U.R.S.S. 195, cf. PLOPȘOR, C. 38. ◊ F i g. El își dădu sama că are în față-i un munte de neștiință, munte care trebuie luminat părticică cu părticică. CAMILAR, N. II, 124. 4. (Calc după fr. m o n t – d e – p i é t é; în sintagma) Munte de pietate = așezămînt aflat sub controlul statului, unde se dădeau altădată bani împrumut, pe amanet; casă de lombard. Cocoșul ținea loc ceasornicului amanetat la muntele de pietate. C. PETRESCU, C. V, 23, cf. id. Î. II, 229. (Neobișnuit, la pl.) Munții de pietate au început să funcționeze la 1777 în Franța. ȘĂINEANU, D. U. – Pl.: munți. – Art. și: (regional, f.) muntea (pl. munțile). – Gen.-dat. și: (regional) muntiului (ALR SN III h 808), (f.) munții (ib., ALR II 2 466/723, 2 468/723). – Și: (învechit și regional; probabil formă latinizantă) monte s. m. – Lat. mons, -tem.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ÎNCHIDE, închid, vb. III. (În opoziție cu deschide) 1. Tranz. A mișca (din balamale) o ușă, o fereastră, un capac etc., astfel încît să acopere o deschizătură corespunzătoare. După ce Trandafira închise fereastra, oftînd, Tăun trase perdeaua. CAMILAR, TEM. 226. Vitoria intră și închise ușa după dînsa. SADOVEANU, B. 38. Dracii tronc! închid poarta după Ivan. CREANGĂ, P. 311. ◊ Refl. pas. Pentru ce nu s-a închis cîinele cînd știați că vine vama? BART, S. M. 101. Ulițele adorm, obloanele se închid. EMINESCU, N. 51. ♦ A încuia (cu cheia, cu zăvorul); a zăvorî. ◊ Expr. A închide cu cheia (sau cu lacătul) = a încuia. Deschide ușa... – Nu pot, că m-o închis moșu-meu cu cheia. ALECSANDRI, T. I 316. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi) A acoperi, a astupa deschizătura. Închide geamantanul. Închide dulapul. Închide odaia. ▭ Ici era tarapanaua, scundă, închisă cu porți de fier, în care se tăiau banii cu chipul domnului. SADOVEANU, O. I 509. ◊ Refl. pas. Unde ne ducem cînd mormîntul asupra-ne s-a-nchis? MACEDONSKI, O. I 48. 2. Tranz. (Cu determinări variate, sensul reieșind din acestea) A închide umbrela = a strînge (apăsînd pe mecanism) marginile umbrelei, adunîndu-le laolaltă. A închide cartea (sau caietul) = a împreuna toate foile unei cărți (sau ale unui caiet) într-un singur tot. A închide paranteza = a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei, la locul cuvenit; fig. a termina o digresiune introdusă în cursul unei vorbiri sau al unei scrieri. A închide gura = a apropia buzele și fălcile una de alta. (Expr.) A închide cuiva gura = a face pe cineva să tacă, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A închide ochii = a) a coborî pleoapele acoperind globii ochilor. Închise ochii și se gîndi la conacele toate... cu magazii. DUMITRIU, N. 15. Ochii tăi pe jumătate de-i închizi... Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I 82. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii. NEGRUZZI, S. I 54; b) a se preface că nu observă, a trece cu vederea, a admite compromisuri. Va fi obligată a închide ochii asupra multor condiții din tratatul de la San Stefano. ALECSANDRI, S. 103; c) (mai ales în construcții negative) a dormi. Toată noaptea, plin de grijă, n-a închis ochii. BASSARABESCU, V. 45. Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai închis ochii toată noaptea. DELAVRANCEA, A. 124. Zori de ziuă se revarsă Și ochii încă n-am închis. CONACHI, P. 106; d) a muri. În cîteva zile a închis ochii tăcut, fără murmur, fără un cuvînt. MIRONESCU, S. A. 121. Pînă n-o închide ochii șoimanul, să nu vorbim decît boierilor cu meteahnă. DELAVRANCEA, A. 55. După ce o-nchide el ochii, firește, dumneata ai să fii mai mare între clironomi. CARAGIALE, O. III 38. A închide (cuiva) ochii = a fi lîngă cineva în ceasul morții, a-i da (cuiva) ultimele îngrijiri. (Refl.) A i se închide (cuiva) ochii = a-i fi (cuiva) tare somn, a cădea de somn. ♦ Refl. (Despre răni) A se cicatriza. Ursul se uită și văzînd osul zmeului, puse gura și supse rana... pînă ce se închise și se vindecă. ISPIRESCU, L. 345. 3. Tranz. (Cu privire la instituții, întreprinderi, localuri) A întrerupe activitatea (periodic, potrivit orariului stabilit); p. ext. a înceta activitatea, a desființa. Eram tot mai mult amenințați să închidem uzina. CAMIL PETRESCU, U. N. 57. ◊ Refl. pas. Îndată ce magazinele au început să se închidă, Leib a fost chemat înăuntru. SAHIA, N. 103. (Cu altă construcție) Sîntem în 1935... Dascălii vor părăsi catedrele. N-au mai primit simbrie de mult. Știe cineva cîte fabrici și-au închis porțile? SAHIA, N. 63. 4. Tranz. A încheia o activitate, a-i pune capăt. A închis ședința. ◊ Refl. pas. Vine un moment al anului cînd dodată vînătoarea se închide. ODOBESCU, S. III 37. ♦ (Cu privire la mecanisme, aparate, circuite etc.) A opri funcționarea. A închis lumina. ♦ (Cu privire la circuite electrice) A stabili legătura între părțile unui circuit, pentru a permite trecerea curentului electric. 5. Tranz. (Cu privire la ființe) A așeza într-un spațiu închis, a izola de lume, a răpi (cuiva) libertatea. [Dionis] a rîs de furie și-a-nchis în turn pe critic. COȘBUC, P. I 85. Cînd ar ști tatăl meu că mă duc la bal... m-ar închide la monăstire. ALECSANDRI, T. I 85. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. Octav... părăsise viața acestei lumi și se închisese în mănăstire. GALACTION, O. I 224. S-a închis într-o grădină. EMINESCU, N. 27. Coconul Andronache s-a închis în cabinetul său. NEGRUZZI, S. I 79. [Dobitoace] ce să închid în cojile lor. GOLESCU, Î. 49. ◊ Fig. Nu mă pot închide în trecut Ca omida în gogoașa de mătasă. BENIUC, V. 25. Se închisese într-o tăcere îndărătnică. SADOVEANU, P. M. 17. Se închidea în sine, se izola în durerea ei și evita să fie văzută de lume. BART, E. 305. ♦ Fig. A cuprinde, a conține. Iată și repetițiile acestea chibzuite, proprii poeziei populare, închizînd în ele o muzicalitate deosebită. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 179, 7/6. Toate scrisorile închideau în ele durerea. SADOVEANU, O. I 310. 6. Tranz. (Cu privire la locuri, terenuri, curți) A îngrădi, a împrejmui (spre a delimita sau spre a opri accesul). O roată mare de mesteceni făcea un zid alb, care închidea ierbării mirositoare, înalte pînă-n brîu. SADOVEANU, O. I 314. ♦ (Cu privire la căi de comunicație) A pune un obstacol (care oprește trecerea); a bara. Cîteva luni pe an, gheața închide și drumul larg al Dunării. BART, E. 309. Mă, cel cu trăsura... fă înainte... Ce-ai închis șoseaua? ALECSANDRI, T. 399. ◊ (Poetic) Oameni răi... Îmi tot închid cărarea. COȘBUC, P. I 118. ♦ Refl. A se înfunda. Deodată vezi înaintea trenului că drumul se închide, un munte năruit astupă valea de-a curmezișul. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. Mergînd el tot înainte prin codri întunecoși, de la un loc se închide calea. CREANGĂ, O. A. 228. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai întunecată. – Prez. ind. și: închiz (CARAGIALE, O. III 59).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
veni [At: PSALT. HUR. 64r/13 / Pzi: 1 vin, (îvp ) viu, 2 vii, (îrg) vini, 3 vine, 6 vin, (reg) vine / Pfs și: 6 (înv) vineră / Cj și: 1 (îvp) să viu, 2 (reg) să vini, 3, 6 (îvp) să vie, (pop) să viă / Grz: venind, (îvp) viind / Par: venit, (reg) vint, vind / Imt: 2 vino, (pop) vină / E: ml venire] 1 vi (D. ființe) A se deplasa spre locul unde se află cineva sau ceva. 2 vi (D. ființe) A se apropia de un anumit loc, de o așezare etc. 3 vi (Îe) A se întoarce (sau a se duce, a pleca etc.) cum a ~t A se întoarce fără a-și fi realizat țelul pentru care a făcut deplasarea. 4 vi (D. bani obținuți fără efort; îe) A se duce cum (sau precum) a (sau au) ~t A fi cheltuiți cu ușurință, fără a realiza ceva. 5 vi (Pfm; adesea în legătură cu „a avea pe”, „a fi plin de” etc.; îc) Vino-ncoace (sau vino-ncoa) Farmec senzual pe care îl emană o persoană (mai ales o femeie) Si: sex-appeal. 6 vi (Rar; îac) Ispită. 7 vi (Pex; d. ambarcațiuni) A se deplasa pe apă apropiindu-se (de ceva sau de cineva). 8 vi (Pan; d. păsări) A zbura (dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat). 9 vt (Pan; d. obiecte) A se deplasa prin aer cu viteză dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat (fiind lansat, azvârlit). 10 vi (Cu determinări introduse prin pp „pe la”, „prin”, „peste”) A merge străbătând un loc, o întindere de pământ Si: a trece (prin...). 11 vi (Cu determinări locale în care, de obicei, alternează „de la” sau „din” cu „la” sau „în”) A merge dintr-un loc în altul, dintr-o parte în alta. 12 vi (Cu determinări locale introduse de obicei prin pp „din”, „de la” sau construit cu „de unde”, care indică punctul de plecare) A se pune în mișcare pentru a ajunge undeva sau la cineva. 13 vt (Cu determinări locale introduse de obicei prin pp „din”, „de la” sau construit cu „de unde”) A proveni1 din ... 14 vi (Pfm; îe) Așa (sau acum) mai vii de-acasă Se spune, aprobativ, cuiva care revine asupra unei hotărâri sau care adoptă o atitudine mai înțeleaptă, mai conciliantă. 15 vi (Îae) Se spune, aprobativ, cuiva care reușește să-și precizeze punctul de vedere. 16 vi (Pop) A(-și) ~ de-acasă A se lămuri asupra unui lucru. 17 vi (Îe) Mergi (sau mergeți, să mergi etc.) ori du-te (sau duceți-vă, să te duci etc.), pleacă (sau plecați etc.) de unde ai (sau ați etc.) ~t Pleacă (sau plecați etc.) de aici! 18 vi (Îae) Lasă-mă (sau lăsați-mă etc.) în pace! 19 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) în (ori întru) întâmpinare sau a-i ~ (cuiva) înainte (ori, înv, în față, reg, în cale), a ~ în (sau întru) întâmpinarea (cuiva), a ~ înaintea (cuiva) A întâmpina (pe cineva). 20 vi (Îe) A ~ în întâmpinarea a ceva A anticipa o idee, o teorie etc. 21 vi A apărea ca o consecință, un efect a ceva Si: a decurge (4), a deriva (3), a rezulta, a se trage din... 22 vi (Îe) De aici vine (apoi) (aceea) că... sau de unde vine că... Datorită acestui fapt. 23 vi (Îe) Din această cauză. 24 vi A-și avea originea din ceva sau de undeva Si: a proveni. 25 vi (D. limbi sau d. elemente ale unei limbi) A-și avea originea și a evolua istoric din... Si: a deriva (4). 26 vi (Înv; d. dispoziții, hotărâri etc. oficiale) A emite. 27 vi A avea ca sursă, ca punct de plecare. 28 vi (De obicei cu determinări locale introduse prin pp „la”, „până la”, „în”, „până în” etc., care indică punctul de sosire) A ajunge într-un anumit loc (care reprezintă punctul final al deplasării) Si: a descinde (5). 29 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) iapa la hăț A se schimba împrejurările în favoarea cuiva. 30 (D. ființe; îe) A ~ pe (sau în) lume, (îvr) a ~ la viață A se naște. 31 vt (Bis; d. Fiul lui Dumnezeu; îe) A ~ pe (sau în, înv, pre) lume sau a ~ cu trup A se întrupa. 32 vi (Pop) A ~ alba în sat A se lumina de ziuă. 33 vi (Îe) A(-i) ~ la țanc (sau, rar, la pont) A sosi la momentul oportun. 34 vi (Înv; îe) A ~ la mijloc A interveni. 35 vi (Înv; îe) A ~ fără vistavoi A sosi (undeva) pe neașteptate. 36 vi (Pop; îe) A(-i) ~ (cuiva) drăguș la căuș (sau, reg, roaga, murga la traistă, ăl nan la găvan, sura la măsură) Exprimă o amenințare. 37 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) (Moș) Ene pe la gene A i se face somn. 38 vi A-i ~ (cuiva) mucul la deget (sau cuțitul la gât) A ajunge într-o situație grea. 39 vi (Îae) A fi în primejdie. 40 vi (Îae) A ajunge la limita răbdării. 41-42 vi, vrim A(-i) ~ (cuiva) în (sau, înv, întru, spre) ajutor (ori sprijin, reg, ajutorare) sau a ~ în (înv, întru) ajutorul (sau sprijinul) (cuiva), a se ~ în ajutorul (cuiva), (înv) a(-i) ~ (cuiva) ajutor, (îvr) a ~ (cuiva) cu mână de ajutor A interveni (prompt) pentru a ajuta pe cineva. 43 vi (Îae) A fi de folos cuiva. 44 vi (Îe) A ~ în sprijinul sau ajutorul (a ceva ori a cuiva) A aduce argumente în favoarea (susținătorului) unui anumit punct de vedere. 45 vi (Îe) A(-i) ~ de hac (sau, înv, a ~ la hac) A pedepsi pe cineva. 46 vi (Îae) A găsi modalitatea de a face inofensiv pe cineva care provoacă nemulțumiri, supărări, necazuri. 47 vi (Îe) A(-i) ~ de hac A depăși o dificultate, un ostacol etc. 48 vi (Îvr) A ~ deasupra A deveni învingător. 49 vi (Îvp; îe ) A(-i) ~ (cuiva) la (ori în) mână sau a ~ pe (ori în, la) mâna (ori mâinile) cuiva A ajunge la dispoziția cuiva. 50 vi (Îvr; îe) A ~ la bani A câștiga bani. 51 vi (Îae) A obține bani. 52 vi (D. obiecte, mai ales d. mărfuri; adesea cu determinări introduse prin pp „din”, „de la”) A ajunge la destinație. 53 vi (D. obiecte, mai ales d. mărfuri; adesea cu determinări introduse prin pp „din”, „de la”) A fi adus undeva. 54vi (Înv; îe) A ~ la (sau în) mâna (sau mâinile) (cuiva) ori a-i ~ (cuiva) la (sau în, sub, a) mână A ajunge în posesiunea cuiva. 55 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) cărțile A trage sau a-i cădea cărți bune (potrivite pentru a câștiga la jocul de cărți). 56 vi (D. înștiințări, mesaje, scrisori etc.; adesea cu determinări introduse prin pp „din”, „de la”; de obicei construit cu dativul pronumelui personal) A ajunge la destinatar. 57 vi (D. înștiințări, ordine etc.; adesea cu determinări introduse prin pp „din”, „de la”; de obicei construit cu dativul pronumelui personal) A deveni cunoscut celui căruia îi este adresat, destinat. 58 vi (Înv; îe) A-i ~ mazilie (sau mazilia) A fi înlăturat de la domnie. 59 vi (D. publicații periodice) A fi difuzat (3). 60 vi (D. lumină, sunete, mirosuri etc.; adesea construit cu dativul) A se propaga prin spațiu până într-un anumit loc. 61 vi (D. lumină, sunete, mirosuri etc.; adesea construit cu dativul) A deveni perceptibil. 62 vi (D. știri, zvonuri etc. sau, pex, d. fapte, întâmplări etc.; îe) A ~ la (sau în, înv, prin) urechile (sau cunoștința, înv, auz, auzul) (cuiva) ori a-i ~ (cuiva) la urechi A ajunge la cunoștința cuiva. 63 vi (Cu determinări nume de persoane sau echivalente ale acestora, introduse de obicei prin pp „cu”) A însoți (pe cineva) sau a fi însoțit (de cineva). 64 vi A aduce cu sine. 65 vi (La unele jocuri de cărți; îe) A juca pe ~ (sau pe venite) A juca în contul banilor care vor fi aduși ulterior. 66 vi (Pan; cu determinări nume de abstracte, de acțiuni etc.) A fi mesagerul a ceva. 67 vi (Cu determinări care indică idei, proiecte, propuneri etc.) A propune1. 68 vi (Îvp ; d. ființe, de obicei cu determinări introduse prin pp „asupra”, „peste”, „împotriva” etc.) A se repezi asupra cuiva sau peste ceva cu intenții dușmănoase, agresive. 69 vi (Pop; pex; d. vehicule sau d. conducători de vehicule) A izbi (intrând în coliziune cu ...). 70 vi A se năpusti, printr-o acțiune militară, asupra dușmanului, asupra unui loc deținut de acesta etc. 71 vi A pătrunde în număr mare (și pe neașteptate) pe un teritoriu străin cu scopul de a-l jefui, de a-l cotropi. 72 vi (Îe) Doar nu vin turcii (sau tătarii) ori doar nu vin turcii, nici tătarii Se spune pentru a calma pe cineva prea grăbit sau înfricoșat fără motiv. 73 vi (Mai ales d. animale sau păsări de pradă) A se năpusti pentru a răpi, a ucide (pe cineva) sau a devora (ceva). 74 vi (Determinat prin „înăuntru” sau prin alte determinări locale care indică un spațiu delimitat sau considerat ca atare și introduse de obicei prin pp „în”)A intra în ... 75 vi (Pex; udp „prin”, „în”) A pătrunde printr-o deschizătură, printr-un spațiu îngust, delimitat etc. 76 vi (Determinat prin „afară” sau prin alte determinări locale introduse de obicei prin pp „din”) A ieși. 77 vi (De obicei cu determinări introduse prin pp „la” sau în dativ) A vizita (1). 78 vi (De obicei cu determinări introduse prin pp „la”, care indică întruniri, manifestări publice) A lua parte (la ...). 79 vi (Pop) A frecventa cursurile unei instituții de învățământ. 80 vi (De obicei însoțit de propoziții circumstanțiale finale) A se prezenta la cineva sau undeva (cu un anumit scop, cu o anumită intenție). 81 vi (Îe) A ~ pe capul cuiva A cauza cuiva suferințe, necazuri etc. 82 vi (Îe) Bine ai (sau ați) ~t (sănătos, sănătoși) Formulă de salut cu care este întâmpinat un oaspete. 83 vi (Îe) Bine că ai (sau ați etc.) ~t Formulă prin care se evidențiază satisfacția față de oportunitatea sosirii cuiva. 84 vi (Trs; Mol) A ~ la ușa (sau la pragul) (cuiva) sau a-i ~ (cuiva) la ușă A se prezenta la cineva pentru a-i cere ospitalitate, ajutor, bunăvoință. 85 vi (Mol; îe) A ~ ca la borș A se prezenta undeva și a pleca de acolo în grabă. 86 vi (Pop; îe) A ~ (undeva) după (cineva sau ceva) A căuta (pe cineva sau ceva) în locul unde se află, se ascunde etc. 87 vi (Îe) A ~ în numele (sau din partea) cuiva A se prezenta (undeva) ca mesager, ca reprezentant al cuiva. 88 vi (Înv; îe) A ~ în numele cuiva A se prezenta (undeva) dându-se drept altcineva și uzând, prin înșelăciune, de autoritatea acestuia. 89 vi (Înv; îe) A ~ înainte A se întâlni (pe parcursul unei relatări, al unei expuneri). 90 vi (Înv; d. fapte, întâmplări; îae) A se petrece. 91 vi A se adresa cuiva. 92 vi A solicita cuiva ceva. 93 vi (D. bolnavi) A consulta un medic. 94 vi (Pop) A se prezenta la o persoană de sex feminin pentru a o cere în căsătorie. 95 vi (Jur; de obicei cu determinări ca „înaintea”, „spre înfățișare”, „de față”, „la judecată” etc.) A se înfățișa (ca parte) în fața unei autorități judiciare sau a unui organ de justiție Si: a compărea. 96 vi A trece de partea cuiva. 97 vi A se alătura cuiva într-o acțiune Si: a se alia (2). 98 vi A deveni adeptul cuiva. 99 vi (De obicei determinat prin „jos”) A se deplasa de sus în jos (pe o suprafață) Si: a coborî (3), a scoborî. 100 vi A cădea (cu viteză) de la o înălțime oarecare. 101 vi (Reg; d. porțiuni de teren; îe) A ~ în vale A se prăbuși. 102 vi (Tlg; d. divinități) A coborî (din cer) în lumea pământească. 103 vi (D. necazuri, suferințe etc.) A se abate asupra cuiva sau a ceva. 104 vi (Îe) A ~ de sus A proveni de la o autoritate superioară. 105 vi (Pop; d. ființe; urmat de determinări indicând partea corpului care intră în contact cu locul căderii) A cădea la pământ. 106 vi (Trs; d. piele; îe) A-i ~ jos A i se desprinde de pe corp. 107 vi (Pop; d. ființe; cu determinări ca „sus”, „în sus” etc.) A se îndrepta în sus (spre un loc mai ridicat) Si: a (se) urca, a (se) sui. 108 vi (D. corpuri) A se ridica deasupra (apei). 109 vi (Îvp; îe ) A ~ la iveală (sau la aieve, la arătare) A fi dezvăluit. 110 vi (D. ființe; de obicei cu determinări modale ca „mai”, „iar”, „înapoi” etc.) A se întoarce în locul de unde a plecat Si: a reveni1. 111 vi (Reg; irn; îe) A ~ de la biserică A se întoarce beat acasă. 112 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) numai numele A muri undeva, departe de locul de unde a plecat. 113 vi (D. obiecte) A fi returnat cuiva. 114 vi (D. obiecte, părți ale lor etc.; îe) A ~ la loc A recăpăta poziția inițială. 115 vi (D. animale, mai ales d. păsări) A se întoarce din migrație. 116 vi A redobândi stare, o situație anterioară. 117 vi (Îe) A-și ~ în chef A-și recăpăta buna dispoziție. 118 vi (Îe) A-și ~ în fire (sau în sineși, reg, în ori, în puteri, înv, la firea sa) A-și recăpăta forțele, vigoarea (după o stare de slăbiciune, de depresiune etc.) Si: a se restabili. 119-121 vir, vim A-și ~ în fire (sau în simțire, în simțiri, în sine, îrg, la fire, reg, în ori, în oară, în minte, în firi, în horatic, la ori, la oară, la minte, la rând), sau, reg, a ~ în fire (sau în ori, în minte, la cale), a se ~ în fire (sau în oară, în minte, la fire), a-i ~ în fire (sau în ori, în oară, în formă, în putere, la fire) A-și recăpăta cunoștința în urma unui leșin, a unei crize etc. 122-124 vir, vim (Îae) A se desmetici dintr-o stare de toropeală, de amețeală, de leșin etc. 125 vi (Îe) A-și ~ în fire (sau în sine, reg, în ori, înv, la fire) sau, reg, a ~ în ori A-și recăpăta calmul, stăpânirea de sine (după un moment de spaimă, furie, descumpănire etc.). 126-127 viim (Îe) A-și ~ în fire (sau în cunoștință, înv, în minte, în cunoștinți, în socoteală, întru sine-și, la socoteală, reg, în ori, la minte, fam, în minți) sau, înv, a ~ întru sine (sau în sine-și, în mintea sa), înv, a-i ~ în socotință A-și redobândi capacitatea de judecată, de discernământ (renunțând la idei, la intenții sau la fapte nepotrivite, condamnabile). 128-129 viim (Îae) A se lămuri (în legătură cu o situație). 130 vi (D. simțuri, forță, putere etc., ale oamenilor) A se reface. 131 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) inima (sau sufletul) la loc A-și recăpăta calmul, buna dispoziție, curajul după un moment de emoție, de spaimă, de descurajare etc. 132 vi (Rar; îe) A-i ~ (cuiva) fața (la loc) A-și recăpăta expresia, înfățișarea firească, revenindu-și după o emoție puternică, o boală etc. 133 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) inimă (sau suflet) A căpăta curaj. 134 vi (Mar; Trs; îe) A-i ~ (cuiva) fire (sau oară, putere, răsuflu) A-și reveni dintr-o stare de leșin, de amețeală etc. 135 vi (Îvr; îe) A ~ în viață A învia. 136 vi (Îvp ; d. ape; de obicei urmat de determinări locale sau modale) A curge (la vale) (în cantitate mare). 137 vi (Îvp; pex; d. ape; de obicei urmat de determinări locale sau modale) A (se) revărsa. 138 vi (Îvp; d. ape; îe) A ~ mare A-și spori debitul (revărsându-se). 139 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) apa (sau apă) la moară sau a ~ apă (sau apa) (și) la (sau pe) moara cuiva A se schimba împrejurările în favoarea cuiva. 140 vi (Îvp; d. ape curgătoare; cu determinări introduse mai ales prin pp „din”) A izvorî. 141-142 vi (Îvp; de obicei cu determinări introduse prin pp „în”) A se vărsa (25-26). 143 vi (Pop; îe) A ~ la matcă (sau la vad1) A reintra în albie după revărsare. 144 vi (Îvp; d. ape curgătoare; udp „alăturea cu”, „prin”, „pe lângă” etc.) A curge pe lângă sau prin ... 145 vi (Pop; adesea cu valoare incoativă) A curge (la un robinet, pe o țeavă, într-o instalație etc.). 146 vi (Pop; d. lichide organice) A se scurge. 147 vi (Udp „până la”, „la”) A ajunge până la nivelul ... 148 vi (Îe) A nu-i ~ (cuiva) nici la degetul cel mic A nu se putea compara cu cineva (din cauza inferiorității în care se află). 149 vi (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) apa la gură (sau la gât) sau (îvr) a ~ apa la gură A se afla într-o situație foarte dificilă. 150 vi (Îae) A fi în mare pericol. 151 vi (Îae) A ajunge la limita suportabilului. 152 vi (Îe) A ~ la măsură A ajunge la mărimea prestabilită sau normală. 153 vi (Îe) A ~ cotul la măsură sau a veni tafta la cot A se potrivi. 154 vi (Îvp ; d. obiecte, bunuri etc.) A fi evaluat, ca mărime, ca greutate, ca volum (în unități corespunzătoare). 155 vi (Îvp; d. mărfuri) A fi evaluat ca preț. 156 vi (Îvp; d. mărfuri) A costa (1). 157 vi (Înv; d. oameni) A ajunge (cu numărătoarea) la numărul de ... 158 vi (Îvp) A rezulta în urma unui calcul. 159 vi (Înv; îe) A ~ la (sau pe) sută A fi în procent de ... 160 vi (Înv) A se cuprinde în alt număr Si: (înv) a merge. 161 vi (D. forme de relief, repere geografice etc.) A fi situat undeva (prin raportare la ...). 162 vi (D. drumuri, hotare etc.) A avea traseul (din direcția ..., cu începere din ..., până la ...). 163 vi (D. construcții sau d. părți ale unei construcții) A fi amplasat pe un anumit loc. 164 vi (D. obiecte sau d. componente ale unui ansamblu, ale unei instalații etc.) A avea un loc determinat în cadrul unei structuri, al unei organizări, al unui întreg etc. 165 vi (Îe) A(-i) ~ cuiva (ceva) la (sau, pop, de, înv, pre,îvr, cu) îndemână sau (îvp) a(-i) ~ cuiva (ceva) îndemână (sau, pop, dindămână, dândămână) A fi suficient de aproape (de cineva) pentru a fi ușor de atins, de luat, de mânuit. 166 vi (Pex; îae) A-i fi cuiva ușor, comod (de făcut). 167 vi (Îe) A-i ~ cuiva peste mână (ceva) A fi prea departe pentru a fi ușor de atins, de luat, de mânuit de cineva. 168 vi (Pex; îae) A-i fi cuiva greu, incomod (să facă) ceva. 169 vi (De obicei construit cu dativul; adesea cu determinări modale ca „bine”, „frumos”, „de minune” etc.) A i se potrivi. 170 vi (De obicei însoțit de determinări introduse prin prepoziții sau de elemente predicative suplimentare care indică rangul, instituția, domeniul etc.) A prelua funcția, împuternicirea de ... 171 vi (Îe) A ~ în (sau la) scaun (sau pe tron) A fi întronat. 172 vi (D. formațiuni politice, guverne etc.; îe) A ~ la putere (sau la guvern) A prelua puterea (politică) într-o țară. 173 vi (D. oameni; udp „la” sau „în”) A lua în primire o slujbă, un post (de conducere). 174 vi (Îe) A ~ în serviciul cuiva A se pune în serviciul cuiva. 175 vi (Reg; la unele jocuri cu mingea; îe) A ~ la păscare A prelua însărcinarea de a prinde mingea. 176-177 vr, (rar) vi (Îvp; construit cu dativul și, adesea, precizat prin „parte”) A i se atribui (prin partaj) ca moștenire, ca zestre, ca recompensă etc. 178 vi A dobândi (1). 179 vi (D. ființe; adesea cu determinări introduse prin pp „după”, înv, „dinpoia” sau lpp „în urma”, „pe urmele”, care indică elementul precedent față de care se face raportarea) A merge după cineva sau ceva. 180 vi (Pan) A urma (imediat) după altcineva sau după altceva (în spațiu sau în timp) Si: a succeda. 181 vi A urma în grad sau în rang după ... 182 vi A fi situat pe o anumită treaptă, într-o ierarhie, după ... 183 vi (Pop; îe) A ~ după cineva A se însoți cu cineva (căsătorindu-se). 184 vi (Pop; îae) A urma pe cineva în vederea căsătoriei. 185 vi A urmări (pe cineva) (pentru a-l supraveghea, pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde etc.). 186 vi A se călăuzi după un indiciu, după o urmă. 187 vi A urma învățăturile cuiva. 188 vi A proceda conform cu ... 189 vi (Pex) A fi alături de cineva (într-o acțiune). 190 vi (D. evenimente, fenomene, întâmplări etc.) A avea loc. 191 vi (D. evenimente, fenomene, întâmplări etc.) A surveni. 192 vi (Îe) Nu ști cum vine păcatul Se spune pentru a exprima resemnarea în legătură cu viitorul. 193 vi (Îae) Se spune pentru a exprima îndemnul la prudență. 194 vi (Îe) A ~ vorba (sau vorbă, înv, cuvântul) de ... (sau despre ..., că..., îvr, pentru ...) A fi adus în discuție. 195 vi (Îae) A se vorbi (printre altele și) despre ... 196 vi (Îe) Așa (sau cum) vine vorba (sau, rar, vorbirea) ori, reg, vine vorba ceea Așa se spune. 197 vi (Îe) A înțelege (sau a pricepe, a vedea) cum vine vorba cuiva (sau vorba asta) A sesiza nuanța, aluzia din spusele cuiva. 198 vi (D. personalități; îe) A apărea (în timp). 199 vi (Înv) A fi conform cu dorințele cuiva. 200 vi (Înv) A se cuveni. 201 vi (D. unități de timp) A sosi (în succesiune normală). 202 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva sau la ceva) vremea (sau vremurile, timpul) A sosi pentru cineva sau pentru ceva momentul favorabil așteptat. 203 vi (Îe) Vine (sau, pop, a ~) (ea) și vremea aceea Se spune pentru a exprima convingerea că, în timp, se vor satisface anumite așteptări. 204 vi (Înv; îe) A ~ împlinirea vremii A se împlini timpul stabilit. 205 vi (Îe) Nu știi (sau mai știi) cum vine (sau ~) vremea ori așa vine vremea Se spune pentru a evidenția caracterul imprevizibil sau accidental al unor situații sau întâmplări. 206 vi (Îe) A ~ (și) vremea (sau ceasul, ziua) cuiva A sosi momentul aprecierii, recompensării cuiva. 207 vi (Îae) A sosi momentul pedepsirii cuiva. 208 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) ceasul (sau vremea) A ajunge la capătul zilelor. 209 vi (Îae) A-i sosi timpul să se căsătorească. 210 vi (Rar; îae) A-i sosi timpul să nască. 211 vi (Pop; d. o femeie însărcinată ajunsă la termenul nașterii; îe) A(-i) ~ vremea, dar nu a nu(-i) ~ ceasul A aștepta declanșarea nașterii. 212 vi (Pop; d. o față de măritat; îae) A nu-și fi găsit încă pretendent. 213 vi (D. unități de timp, date, termene calendaristice, sărbători) A urma la rând (în conformitate cu periodicitatea specifică). 214 vi A ajunge până la data (de...). 215 vi (Îvp; d. zile, evenimente, sărbători etc.; cu determinări introduse prin pp „în”, „la”) A cădea la o anumită dată Si: a pica1. 216 vi (Îvp ; d. unități de timp) A se încheia. 217 vi (Cu determinări introduse prin pp „până la”, „la”) A se perpetua (până la ...). 218 vu (D. sentimente, senzații etc.) A pune stăpânire pe cineva Si: a apuca (14), a cuprinde (20). 219-220 vu (Îe) A-i ~ (cuiva) lacrimile (sau lacrimi) (în ochi) (A fi pe punctul de) a plânge. 221 vu (Îe) A(-i) ~ (cuiva) pe buze (sau pe limbă) (ceva) A avea pornirea de a spune ceva. 222 vu (Îe) A spune (sau a zice, îvp, a grăi) (tot) ce îi vine (sau câte îi vin) la (sau în) gură A vorbi cu cineva fără a alege cuvintele (fiind sub impulsul unei stări emoționale de moment). 223 vu (Îe) A ocărî (sau a batjocori, a blestema etc.) cum (sau oricum) îi vine la gură A-și exprima în termeni duri, ireverențioși, furia, disprețul față de cineva. 224 vu (Îe) A-i ~ (cuiva) acru A nu mai suporta ceva. 225 vu (Îe) A-i ~ (cuiva) o nebuneală (sau toanele, pandaliile) să ... A i se năzări să ... 226 vu (Îe) A-i ~ (cuiva) nebunie (sau pandaliile) A se înfuria. 227 vu (Îe) Era (sau mai) să-i vină dambla (sau damblaua, nebunie) A fi pe punctul de a-și pierde rațiunea (din cauza durerii, a furiei, a suprinderii extreme). 228 vu (Îe) A-i ~ (cuiva) (toți) dracii A deveni îndărătnic, nereceptiv. 229 vu (Îae) A se înfuria. 230 vu (Îe) A-i ~ cuiva pe cineva A se mânia pe cineva. 231 vu (Precedat de „cum”, „când”, „unde” etc.; construit cu dativul pronumelui personal) A găsi de cuviință. 232 vu (Îe) A-i ~ (cuiva) bine (sau la socoteală) (să ..., ca să ..., de ..., de a ..., a ...) A-i fi bine (să ...). 233 vu (Îae) A-i fi convenabil (să ...). 234 vu (Îae) A găsi momentul favorabil (să ...). 235 vu (Îe) A-i ~ (cuiva) bine cu ... (sau că ...) A-i produce mulțumire (că ...). 236 vu (Îe) A-i ~ (cuiva) ușor (sau lesne, pop, neted, înv, cu ușurare, cu înlesnire, cu lesnire) (să ..., a ..., de a ...) A-i fi ușor (să ...). 237 vu (Îe) A(-i) ~ (cuiva) (cu) greu (să ..., a ..., de ...) sau a nu-i ~ (cuiva) să ... A-i fi greu (să ...). 238 vu (Îae) A i se părea dezagreabil (să ...). 239 vu (Îae) A-i fi imposibil (să...). 240 vu (Îae) A nu-i conveni. 241 vu (Cu subiectul gramatical „gândul”, „ideea” etc.) A-i trece cuiva prin minte. 242 vu (Cu subiectul gramatical „gândul”, „ideea” etc.) A găsi de cuviință (să ...). 243 vim (Îe) A-i ~ (cuiva) în (sau prin) minte (sau în cap, în gând) A se gândi dintr-o dată la ceva. 244 vim (Îe) A(-i) ~ (cuiva) în minte (sau în cap, în amintire, în memorie, pop, în gând, reg, în ori, înv, aminte) A-și aminti (de ceva). 245 vim (Îe) A(-i) ~ (cuiva) în minte (sau în cap, înv, aminte) sau, pop, a-i ~ minte A-și da seama de ... 246 vim (Îe) Cum îi vine în (sau la) minte (ori{{În original, fără accent/212} în gând) După bunul plac. 247 vim (Îe) A nu-i ~ (cuiva) nici (măcar) în (sau prin) minte (ceva) sau, înv, a nu-i ~ (cuiva) aminte A considera ceva de neconceput, irealizabil. 248 vim (Adesea cu valoare exclamativă; îe) (Nu știu) ce-mi (sau ce-i, ce ne etc.) vine (sau ~, a ~t) (mie sau lui, nouă etc.) (în minte, în gând, reg, ispita) (de ...) Se spune pentru a atrage atenția asupra caracterului surprinzător, neobișnuit al faptelor sau al situațiilor relatate. 249 vim (Îe) Ce-ți (sau ce-i etc.) ~? ori ce ți-a (sau i-a etc.) ~t? Se spune, cu o nuanță de reproș, pentru a exprima nedumerirea, surprinderea în legătură cu afirmațiile, cu atitudinea sau cu faptele neobișnuite, nepotrivite ale cuiva. 250 vi (Cu determinări introduse prin pp „la”, „în”, înv, „întru”, „spre”) A ajunge într-o anumită stare, situație. 251 vi (Îe) A ~ în contact (sau în atingere, rar, în raport) (cu...) A se atinge (cu...). 252 vi (Îae) A ajunge în imediată vecinătate (cu...). 253 vi (Îae) A ajunge să aibă relații datorită vecinătății cu... 254 vi (Îae) A stabili o legătură (cu...). 255 vi (Îae) A ajunge să cunoască. 256 vi (Îe) A ~ în contradicție (sau în contrazicere, în conflict, în opoziție, în luptă etc.) cu ... A fi în dezacord cu ... 257 vi (Îae) A fi contar cu ... 258 vi (Pop; d. plante) A rodi1 (1). 259 vi (Pop; d. plante) A se coace. 260 vi (Reg; d. vie; îe) A ~ pe rod A începe să rodească. 261 vi (Îvp; cu precizări ca „în vârstă”, „la anii” etc., urmate de determinări genitivale sau introduse prin pp „de”) A împlini o anumită vârstă. 262 vi (Îvp; îe ) A(-și) ~ la (sau în) vârstă (sau deplină vârstă, vârsta legiuită, măsura vârstei, vârsta anilor) A deveni major. 263 vi (Îvp ; îe) A ~ în vârstă (sau la vreme) de (adânci) bătrânețe sau (îvr) a ~ mai la vârstă A îmbătrâni (foarte tare). 264 vi (Înv; îe) A ~ la sfârșitul vieții (sau anilor) A muri1. 265 vi (Olt; urmat de determinări numerice; îe) A ~ pe ... A fi pe punctul de a împlini vârsta de ... 266 vi (Îvr) A se transforma. 267 vi (Înv) A cădea de acord. 268 vi (Înv; d. decizii, măsuri) A adopta (4). 269vi (Îrg; îe) A ~ în pofta cuiva (sau la voie) A face cuiva pe plac. 270 vi (Înv; îe) A ~ la tocmeală (sau la împăcăciune, la consens etc.) (cu ...) A cădea de acord (cu ...). 271 vi (Îvp; construit cu dativul pronumelui personal) A-i părea1. 272 vi (Cu valoare de semiauxiliar de aspect, exprimă caracterul potențial al unei acțiuni; construit cu dativul pronumelui personal; urmat sau, rar, precedat de un alt verb la conjunctiv ori, rar, la infinitiv) A avea pornirea de a ... Îmi venea să-i spun totul. 273 vi (Cu valoare de semiauxiliar de aspect, exprimă caracterul potențial al unei acțiuni; construit cu dativul pronumelui personal; urmat sau, rar, precedat de un alt verb la conjunctiv ori, rar, la infinitiv) A se simți în măsură să ... Nu-mi vine să cred că a plecat. 274 vi (Îvp; cu valoare de semiauxiliar de modalitate, exprimă caracterul iminent al unei acțiuni; urmat de un alt verb la indicativ, introdus prin c „de” sau „și”, ori la conjunctiv sau la infinitiv) A fi pe punctul, în situația de a ... În acest ansamblu vin a se reuni toate elementele. 275 vi (Îvp; cu valoare de semiauxiliar de modalitate, exprimă caracterul iminent al unei acțiuni; urmat de un alt verb la indicativ, introdus prin c „de” sau „și”, ori la conjunctiv sau la infinitiv) A ajunge până la punctul (de) unde ... Aici râul vine de se varsă în Dunăre. 276 vc (Îvp ) A fi (25). 277 vc (Îlv) A ~ rudă (cu ...) sau a-i ~ (cuiva) rudă A se înrudi (cu ...). 278 vc (Îe) Cum ~ (și) (vorba sau treaba) asta? Se spune pentru a arăta nedumerirea, mirarea sau iritarea cuiva care pretinde o explicație pentru o întâmplare, pentru o faptă sau pentru o afirmația cuiva. 279 vc (Pop) A deveni (2). 280 va (Îvp) Realizează o formă a diatezei pasive Unele haine veneau încheiate cu nasturi, altele cu ceaprazuri.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
BUTUC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat, curățit de crengi (v. buștean); bucată groasă (noduroasă sau neregulată) de lemn de foc. V. buturugă. Se așeză din nou și mai obosit. Își simțea picioarele ca de plumb. Parcă avea legați de ele butuci grei, ce trebuiau tîrîți o dată cu povara gîndurilor. MIHALE, O. 190. A spart butuci la o magazie cu lemne. PAS, L. I 88. Butuci întregi încurcau locul și apele furioase trecuseră prin garduri. GALACTION, O. I 205. ◊ (Metaforic) Era cu umerii lați... și picioarele groase, butuci de carne albă. DUMITRIU, B. F. 55. ◊ (Ca termen de comparație, arătînd imobilitatea sau insensibilitatea) Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Îl pun [pe omul leneș] într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitor. CREANGĂ, P. 329. Am să le dau lor un somn ața de greu, că ai să calci pe dinții ca pe butuci și n-au să simțească. ȘEZ. IV 172. ◊ Expr. A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încît să nu se mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș. Polițaiul de oraș hărțuise revolianții și... îi legase butuc. ALECSANDRI, T. I 372. A dormi butuc = a dormi adînc. Dorm toți butuc. CARAGIALE, O. I 371. ♦ Partea de jos a unui trunchi, care rămîne cu rădăcinile în pămînt după ce copacul a fost tăiat; buștean. Să arză [moliftul] pin’ la butuc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. 2. Fig. Om nesimțitor, prost și necioplit. I-o veni... vreunul de hac, ș-a mai da Împăratul-Roș și peste oameni, nu tot peste butuci. CREANGĂ, P. 248. A fi din butuci (sau Ca butucul) = a fi prost, necioplit, bădăran. Harap- Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era din butuci. CREANGĂ, P. 219. 3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței de vie (de la pămînt pînă la punctul de ramificație). Vie cu butuci bătrîni. ▭ E așa de bine pe sub butucii încărcați de struguri, printre foile galbene și rare, că trîntești cartea de sar foile din ea și sorbi bobițele gustoase și pline și dulci, și lași alene să te fure povestea cerului albastru. PĂUN-PINCIO, P. 110. 4. Parte a roții în care intră un capăt al spițelor și prin care trece osia. Flăcăii obosiți de joc, ștergîndu-și boabele de sudoare de pe față, se așezau care pe prispă, care pe butucii și pe proțapu carului de lîngă gard. BUJOR, S. 101. O roată iese din butuc, Și surugiul stă năuc. ALECSANDRI, T. 958. 5. Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn de dimensiuni mari, pe care se taie carnea la măcelărie; (în trecut) trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților la moarte. Butuc de tăiat lemne pe el. DUMITRIU, B. F. 51. Ne strivesc grumazul pe butuc, Sub fulgerarea bardei de călăi. TOMA, C. V. 236. 6. (Mai adesea la pl.) Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, în care se prindeau, în vechime, mîinile, gîtul sau (mai ales) picioarele arestaților și prizonierilor. L-au prins armașii și l-au vîrit în închisoare, cu picioarele în butuc. SADOVEANU, Z. C. 237. Grigore Ghica cu cu oștile celelalte i-a supus [pe seimeni]..., i-a băgat în butuci și i-a trimis la ocnă. BĂLCESCU, O. I 20. Pe lîngă că le turna [țăranilor] boieresc greu, da-i punea cu picioarele și mîinile în butuc; ținîndu-i așa încătușați, poroncea haidăilor de-i zvîntau în bătaie. ȘEZ. IV 17. În temniță mi-e legat, Cu mîini în butuc băgat. TEODORESCU, P. P. 527. Să te duci, bădiță, duci, Pîn-îi pica rob la turci, Cu picioarele-n butuci Și cu minile-n cîtuși. ALECSANDRI, P. P. 17. ◊ Expr. A-i trage (cuiva) butucul = a înșela, a trage pe sfoară; a face o șotie. Măi, fetișoara împăratului ne-a tras butucul! CREANGĂ, P. 267.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MÁSĂ1 s. f. I. 1. (Adesea urmat de determinări care indică materialul folosit sau destinația) Mobilă, de obicei de lemn, alcătuită dintr-o suprafață plană sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare și avînd diverse folosiri, mai ales pe aceea de mobilă pe care se servește mîncarea. Ca o masă cînd o vezi tocmită cu bucate. CORESI EV. 50. Și văzînd Pafsanie atîtea mesă de aur și de argint și altă gâtire minunată se miră de atîta bine. HERODOT (1645), 498. Viind înaintea bucatelor domnești le tocmește pre masă. SIMION.,DASC LET. 23. Lățimea unei măsi. ECONOMIA, 219/17. 4 mese faine de tissaholz (a. 1817). IORGA, S. D. XII, 114. Pe jilțu-mi, lîngâ masă, avînd condeiu-n mînă. . . Scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor. ALECSANDRI, P. III, 4, cf. id. O. P. 101. S-a desfătat pînă la adînci bătrînețe, văzîndu-și pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale. CREANGĂ, P. 60. Acel vas. . . se află pe o masă. ISPIRESCU, L. 29. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. I, 88. Masa cea mare care se gătește cu bucate pe la ajunuri, stă la fereastra din răsărit. PAMFILE, I. C. 408. Între cele două ferești de la stîngă, o masă de brad, alb odată, dar mohorît acum de vremuri. HOGAȘ, M. N. 137. Cind obosesc, deschid fereastra și întorc spatele mesei de lucru. C. PETRESCU, Î. II, 267. Se poate să nu pui nici un cuțit pe masă? SAHIA, N. 60. Toate mesele, în cafenea și grădină, erau ocupate. BART, E. 25, cf. BENIUC, V. 49. Frunză verde liliac, Badiu meu tînăr diac Șede la masă scriind Și din inimă oftînd. JARNIK-BÎRSEANU, 125. Pîn-eram lá maica fată Eram luger după masă, Trandafir roșu-n fereastră. id. ib. 177, cf. 197, 251, 281. Mămăliga să răstoarnă ori pe fund ori pe masă. ȘEZ. V, 5, cf. MAT. FOLK. 1426, 1464. Cam în trunchiul casîei. . . Cam în cornul mesîei. GR. S. VI, 225. A fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I, 247, cf. 251. Capra sare masa și iada sare casa. CREANGĂ, P. 250. Tu îl chemi (sau îl poftești) la masă și el se bagă (sau se trage) sub masă, se spune despre cel care nu prețuiește cinstea sau binele care i se face. ZANNE, P. iii, 653. Unde-s șepte fete-n casă, Nici cîlți în casă, Nici mălai pe masă (= unde poruncesc mulți, nu iese treaba cum trebuie). Cf. ZANNE, P. II, 125. Nu-i apucă soarele sfărîmitura de pe masă, se spune despre omul zgîrcit. Cf. id. ib. III, 654. Nepoftitul n-are loc la masă. id. ib. IV, 224. Mireasa nimerește masa (= omul împins de nevoie devine îndrăzneț). Cf. id. ib. 450. ◊ Masă verde = a) masă (I 1, de obicei acoperită cu postav verde) la care se joacă jocuri de noroc; p. e x t. joc de noroc. Glume inventate anume pentru jocul de cărți, necunoscute altor oameni, au fost de astă dată cu prisosință puse în circulație la masa verde. GANE, N. III, 172. La masa verde, nedreptate și ocară îți apare agonisita vecinului, alături de dispariția ultimei dumitále lețcaie. TEODOREANU, M. U. 105. Moștenise. . . și patima mesei verzi. id. M. II, 92; b) masă (I 1) în jurul căreia se duc tratative diplomatice. Cf. DL, DM. (Bis.) Sfínta masă = pristolul. COSTINESCU, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Sală de mese = încăpere în care se servește mîncarea într-o școală, într-o cazarmă, la o cantină étc. Soldații mai stau încă în sala de mese. SAHIA, N. 116. Față de masă v. f a ț ă. ◊ (Ca termen de comparație) O zidire în patru colțuri ca masa, avîndu-și curtea la mijloc. GOLESCU, Î. 41. Un șes drept ca masa. REBREANU, I. 208. ◊ E x p r. Capul mesei sau (rar) cap de masă = (de obicei construit cu verbele „a pune în”, „a sta în”) loc de cinste la o masă (I 1), la un ospăț. Făcut-au craiul ospâți măriii sale lui Constandin. . . șezînd am[î]ndoi în capul measii (a. 1700). GCR I, 336/14. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I, 85. I-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Cioropina sta în capul mesei pe șapte perne. ISPIRESCU, L. 203. A aduce sau a duce (ceva) la (sau pe, regional în) masă = a servi mesenilor (o mîncare sau o băutură). Medelniceriu mare. . . taie fripturile ce se aduc în masă. SIMION DASC., LET. 297. Pune-i piper, zeamă de năramză acră și cu apa lor ce-ș lasă, calde. . . du [stridiile] la masă (a. 1749). GCR II, 43/26. Li s-au adus mai la urmă în masă și niște sălăți. CREANGĂ, P. 210. Aduse [bucatele] pe masă la împăratul. ISPIRESCU, L. 23. A pune (sau a întinde) masa = a pune, a pregăti pe masă (I 1) toate cele necesare pentru servirea mîncării. DICȚ. (Cu altă construcție) .Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Stroie Orheianu intră în odaia unde era întinsă masa. SADOVEANU, O. V, 551. Muierea lui îl așteaptă acasă cu masa pusă. PREDA, D. 168. Porțile erau deschise. . . Și mesele toate-ntinse; Pe mese făclii aprinse. ȘEZ. II, 9. Pe nepusă masă sau cu nepus în masă v. n e p u s. A strînge masa = a aduna de pe masă (I 1) mîncările rămase, vasele din care s-a mîncat, tacîmurile etc. Mama Zoița strîngea masa, aruncînd fârmâturile la pui. BUJOR, S. 86. Strînge masa, nu mănînc. Pune șaua să mă duc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 506. Pune-te (sau întinde-te) masă, scoală-te (sau ridică-te) masă = a) se spune despre cei care duc o viață plină de desfătări, care trăiesc fără griji, care așteaptă totul de-a gata. Băteau din palme, ba să vie una, ba să vie alta: pune-te, masă; scoală-te masă. TEODOREANU, M. U. 92, cf. ZANNE, P. III, 652, com. din PIATRA NEAMȚ; se spune cînd ești obligat să servești mereu de mîncare. (Rar) A pune masa cu toții = a se împrieteni cu toată lumea. ZANNE, P. III, 653. A întinde cuiva masă = a da cuiva de mîncare. Mesele fură întinse pe de rînd tuturor oamenilor. VISSARION, B. 80. A întinde masă mare sau a ține masă întinsă = a oferi ospețe, banchete; p. e x t. a se ține de petreceri. Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuț. CARAGIALE, O. II, 254. Ținînd casă deschisă, masă întinsă. D. ZAMFIRESCU, A. 23. (Eliptic) Masa întinsă Te lasă cu punga linsă. ZANNE, P. III, 647, cf. 651. A lăsa pe cineva sub masă = a nu da cuiva nici o atenție. Cf. id. ib. 653. A-i fi (cuiva) casa casă și masa masă = a fi chibzuit; a trăi tihnit, liniștit. Ele caută ca să le fie casa casă și masa masă.i IONESCU, M. 205. Dacă nu știi să vorbești, taci, ca să-ți fie casa, casă și masa, masă. ZANNE, P. II, 841. A avea casă și masă = a avea cele trebuitoare pentru existență; a duce o viață tihnită. Maico, din copiii tăi, Toți au casă, Toți au masă, Numai eu trag la pedeapsă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. (Eliptic, cu forma negativă a expresiei) A doua zi, nici tu masă, nici tu casă, băiatul începu iarăși să plîngă. ISPIRESCU, L. 162. A avea ce pune pe masă = a) a avea existența asigurată. Cf. ZANNE, P. III, 657; b) (În construcții negative) a fi foarte sărac. N-are casă, n-are masă, se spune despre un om fără căpătîi. Cf. ZANNE, P. III, 86. ◊ (În construcții ca „a (se) pune”, „a (se) așeza”, „a fi”, „a (se) afla”, „a sta”, „a ședea” la. . ., sau „a (se) ridica”, „a (se) scula” de la. .., cumulînd ideea de mîncare, prînz, cină) Îț voi întra-n sfînta casă, Unde ședzi doamne la masă. DOSOFTEI, PS. 21/2. Se scoală de la masă Cu inima friptă, arsă (a. 1774).GCR II, 104/38. L-au primit. . . să șadă cu dânsul la masă. DRĂGHICI, R. 12/31. Avea obicei cînd se punea la masă, să înghită mai întăi șepte, opt bolovani. NEGRUZZI, S. I, 246. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă. BOLINTINEANU, O. 31, cf. 110, 272, 277. Și s-așază toți la masă. EMINESCU, O. I, 85. Împăratul se afla la masă cu toți boierii. ISPIRESCU L. 2, cf. 5, 12. La masă punîndu-te Niciodată să nu-mbuci. JARNIK-BÎRSEANU D. 263. Omul la masă cînd șade să mînînce cum să cade. ZANNE, P. III, 649. Plătește birul cu fugiții, șede la masă cu nepoftiții, se spune despre un om fără căpătîi. Cf. id. ib. V, 81. ❖ E x p r. (Regional) A Fi la masa cuiva = a se afla, ca soție ori ca rudă apropiată, în dependență materială față de capul familiei. De cîndu-s la masa ta, Bătută-s de Precista; De cîndu-s la blidul tău, Bătută-s de Dumnezeu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. ◊ (Regional) A pune pe cineva la masă cu tine = a trata pe cineva ca pe un prieten apropiat. Să am eu o slugă așa de vrednică. . .aș pune-o la masă cu mine. CREANGĂ, P. 229. ◊ Umplutul meselor = datină constînd din umplerea cu alimente a diferite vase care se dau de pomană, la moși sau la rusalii. Cf. PAMFILE, S. V. 11. ◊ P. e x t. (Cu sens colectiv) Persoanele care mănîncă la aceeași masă (I 1); mesenii. Cf. CHEST. II 2/44. 2. (Abstract) Prînz; cină. Chibzuind. . . din cursul soarelui vremea mesii. DRĂGHICI, R. 150/19. Mă invita la masă. NEGRUZZI, S. I, 56, cf. 86. Voiră însă a scoate și ele din sîn ce puseseră în timpul mesei, ISPIRESCU, L. 40. Nu mîncă nimic la masă și vorbi foarte puțin. VLAHUȚĂ, O. A. I, 99. E rău, cînd anu-ntreg ți-e post, Și masa cînd ți-e-n drum. COȘBUC, P. I, 229. Rămase la masă cu cocoana și cu popa Roșea. DELAVRANCEA, O. H, 328, cf. 88. Nu rămîn la masă decît rudele. BUJOR, S. 101, cf. 60. A doua zi au venit la masă după ce toată lumea se așezase. CAMIL PETRESCU, U. N. 106, cf. 39, C. PETRESCU, C. V. 135. Din somn la masă, coconița noastră. ZANNE, P. IV, 311. ◊ (Bis.; învechit, rar) Masa cea tainică = cina cea de taină, v. cină. Pentru ceia ce vorbescu cuvinte în deșărt, în ceasul cel înfricoșat al sf[i]ntei leturghii, a measei cei tainice (a. 1691). GCR I, 293/20. Înainte de masă = a) în partea zilei care precedă prînzul. DICȚ. ; b) în fiecare dimineață. După masă = a) în partea zilei care urmează după prînz; după amiază, după prînz. Pe la opt ceasuri după masă. DRĂGHICI, R. 150/16. După masă, tata a trecut în dormitor. SAHIA, N. 57 ; b) în fiecare după amiază. Boierul cît de sărac, tot își odihnește bucatele după masă. ZANNE, P. IV, 279. ◊ Expr. A ședea (sau a sta) la masă sau a lua masa = a mînca (de prînz sau de cină). După ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod. CREANGĂ, P. 289. Zise. . . într-o zi cînd ședeau la masă. ISPIRESCU, L. 14. Vrei să luăm mîine seară masa împreună? ARGHEZI, P. T. 134. Dar de badea ce mai știi? Știu bine că-i sănătos, Șede la masă voios. JARNIK-BÎRSEANU, D. 119. Poftim la masă, formulă de politețe cu care inviți pe cineva să se așeze la masă pentru a mînca. Asta-i mai rău decît poftim la masă. CREANGĂ, P. 201. Poftim la masă Dacă ți-ai adus de-acasă. ZANNE, P. III, 650, cf. v, 520, com. din PIATRA NEAMȚ. (Popular) Bună masă v. b u n. 3. Ospăț, banchet, praznic, petrecere, chef. Unde ți-s mesele cu beauturile și cu mîncările (a. 1550). CUV. D. BĂTR. II, 451/22. Toată nevoința bogatului [era] de a veșmintelor cealea scumpele și de measeși de uspeațe. CORESI, EV. 364. Nu era ei acolo grije. . . de mâncări și de mease, nice de casă sau de slujnice. VARLAAM, C. 366. Făcea masă împărătească. HERODOT (1645), 508. La mease și ospeațe să fie blând și linișor. EUSTRATIE, PRAV. 9/8. Făcînd mare masă să veseli cu dînșii. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 155v/2. Făcea și într-alți ani slujitorilor lui masă. NECULCE, L. 231. Și în viața lui era tot cu mese mari, cu cîntări și cu feliuri de feliuri de muzici. id. ib. 318. La ospeațe și la mease punea totdeauna un frîu în mijloc. MOLNAR, RET. 127/21. Measele ceale înalte domnești (a. 1799). GCR II, 170/25. Fac mese mari, cheltuiesc. Chem oaspeți ce-i lingușesc. MUMULEANU, ap. GCR, II, 248/13. Cît a ținut masa, cu fruntea-n- seninată Măria sa pe Despot zîmbind l-a ascultat. ALECSANDRI, T. II, 99. Se puse o masă d-alea împârăteștile. ISPIRESCU, L. 39. După cîteva zile de mese mari. . . familia puse din nou pe tapet viitorul meu. BRĂESCU, A. 237, cf. H II 82. Maică, măiculeana mea, De te lasă inima, Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198. Cu lăutari și cu masă Aduci pe dracu în casă. ZANNE, P. VI, 580. Cînd ești poftit la vro masă Pleacă sătul de-acasă. id. ib. III, 646. Veniți înțelepților să mîncați la masa nebunului, se zice despre cel care-și risipește averea în petreceri. Cf. ZANNE, P. III, 647. ◊ (Popular) Masa mare sau masa de dar, a doua masă = ospăț dat de părinții mirelui după cununie (și la care mesenii înmînează darurile pentru perechea căsătorită). La masa cea mare, cum e obiceiul, negoțitoriul, după ce a băut paharul cel dulce, a dăruit celor tineri o căruță plină de odoare scumpe. MARIAN, O. II, 321. Plocoanele aduse de la ginere le frigea și le punea la socri mari „al doilea masă”. id. NU. 187, cf. 653, DR. IV, 782, H II 32, 82, 119, X 506, XII 205. Nuntașii au stat cu toții la masa mare. Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. 4. P. e x t. Ceea ce se mănîncă (mai ales la amiază și seara); mîncarea de pe masă (I 1); mîncare, (popular) bucate. Fie masa lor înraitea lor. PSALT. HUR. 58v/16. Cîinii încă mănîncă de fărîmele ce cad den measele domnilor lor. CORESI, EV. 322. Nici de fărîmele measeei meale nu-i da. id. ib. 367, cf. N. TEST. (1648), 20v/11. Iar sluga-i gătiia masa de să cineaze acolea în corabie (a. 1675). GCR I, 223/2. Lua cîte doao, trii blidede bucate din masa lui și pîine și vin și le trimetea acelor oameni. NECULCE, L. 32. Masa ne așteaptă. DRĂGHICI, R. 32/8, cf. 18/29. Îl aștepta cu masa ca de obicei. REBREANU, I.392. De cele mai multe ori ni se aducea masa sus. C. PETRESCU, Î. II, 238. Un marinar se dete lîngă mine și-mi șopti că. . . îmi va servi separat, bunătăți, din masa comandantului. BRĂESCU, A. 212. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau: „Noi de masă-ți mulțumim, Că n-am venit să prînzim”. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. ȘEZ. III, 211. Ia din masă! I. CR. IV, 121. (În contexte figurate) Masă de învățături sufletești. CORESI, EV. 263. Nici poate priimi sațiu de sufleteasca masă cine va să se sature. id. ib. 264. ♦ P. g e n e r. Hrană. Decît roabă Turcilor Mai bine masă Peștilor. BIBICESCU, P. P. 267. 5. (Învechit și regional) Față de masă. Masă de pînză leșească (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 160. Masă leșească cu 12 șărvete (a. 1796). IORGA, S. D. VIII, 33, cf. 68. Trei mese, însă una în 5 ițe și două în trei ițe (a. 1813). URICARIUL, XIV, 234. Masa. . . e țesută un fir, un dinte. . . și reprezintă o țesătură foarte deasă. PĂCALĂ, M. R. 523. Toată vara mi-ai lucrat La o masă de bumbac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 452. Băbâreasa ia un taler, un cîrpător, un ciur ori o masă, pe pat întinde 41 de boabe de porumb pe ele. ȘEZ. III, 232, cf. MAT. FOLK. 818, BREBENEL, GR. P. Masă de mătasă, D-îndoită-n șasă. VICIU, COL. 116. Să nu te ștergi niciodată pe masa de pînză. GOROVEI, CR. 22, cf. GR. S. I, 137, A II 3, 12. (Prin Transilv.) Masă de gumi (sau de piele) = mușama. ALR II/I MN 147, 3925/130, cf. ib. 3925/140. ♦ (Regional) Bucată de pînză folosită ca boccea (ALR II/I MN 148, 3928/141, 157, 172, 762, 812, 848, ALR I 727/810), sau în care se stoarce cașul (CHEST. v 69/91, 82/9), se strecoară laptele (ib. v 90/95, 127/9) la stînă etc. După ce s-a adunat tot cașul la o margine, se scoate din zar băgînd pe sub el o masă, apoi se adună masa și se stoarce. CHEST. V 82/9. Masă legată-n spate. ALR II/I MN 148, 3928/141. II. P. anal. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte care seamănă cu o masă (I 1) ori cu o parte a ei ca formă, ca funcțiune etc. 1. (Și în sintagma masă lungă. ALR II 3650/102, 325) Tarabă, tejghea. În piața centrală a orașului s-au construit mese speciale pentru desfacerea mărfurilor de către producători. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2813, cf. ALR II 3650/29, 36, 53, 64, 95, 141, 235, 272, 316, 346, 353, 574. 2. (De obicei determinat prin „dulgherului”) Tejgheaua dulgherului; p. r e s t r. placa de sus, dreptunghiulară, a tejghelei și a scaunului de dulgherie, pe care dulgherul fasonează materialul, blană, față. Cf. DAMÉ, T. 114, PAMFILE, I. C. 122, H II 62, 195. 3. (De obicei determinat prin „olarului”) Disc de lemn prin care trece fusul roții și pe care olarul își ține bucățile de lut. Cf. DAMÉ, T. 73, PAMFILE, I. C. 388. 4. (De obicei cu determinarea „de tras doage”) Placă dreptunghiulară de lemn, sprijinită pe două picioare mai lungi și două mai scurte și în care este fixată custura sau dalta pe care se trag doagele; cîine. Cf. PAMFILE, I. C. 161. ♦ (Regional) „Fata gealăului”. ALR II 6689/682, cf. 6689/727, 762, 886. 5. (În sintagma) Masă de operație = obiect de metal pe care este întins un pacient în timpul intervenției chirurgicale. Întins pe masa de operație, dormea acum Vlăstare îmbătat de cloroform. MIRONESCU, S. A. 34. 6. (Regional) Fund de mămăligă (ALR I 697) sau pentru tăiței (ALR II 3981/520, 537, 705, A III 2).7. (Regional, în sintagma) Masa ferestrei = pervaz la fereastră (Bărca-Băilești). CHEST. II 180/28. 9. (Regional) Perinocul de dinainte al carului (i. IONESCU, M. 710, PAMFILE, I. C. 131) ; parte componentă la dricul carului (H XVIII 142, 283); „podul osiei” (ALRM SN I h 225). Deasupra policioarei de pre osie, care se zice și masă, se pune un ferchedeu. LIUBA-IANA, M. 107. ♦ (Regional, determinat prin „de pus proțapul”) Cruce (la sanie). ALR SN II h 358. 9. (Prin Ban. și prin Mold.) Piesă a plugului cu cotigă, care servește la ridicarea grindeiului pentru a potrivi adîncimea brazdei. Între osie și masă, la dreapta, vine un lemn ce să zice cîrlig. LIUBA-IANA, M. 107, CÍ. LEXIC REG. 61. 10. (Regional) Carul joagărului. ALR II 6424/29, cf. 6424/762. 11. Placă dreptunghiulară la teasc, pe care se reazemă coșul; strat. Cf. DAMÉ, T. 82, PAMFILE, I. C. 222. 12. (În sintagmele) Masa pietrelor = parte a morii pe care stau pietrele; (regional) corună, fruntar. Cf. DAMÉ, T. 153. Masa tigăii = punte a morii de vînt; (regional) talpa tigăii, puntea prîsnelului, copăița morii. id. ib. 162, cf. H II 244, 271, ALR SN I h 171. 13. (Pescuit; în sintagmele) Masa cîrligelor = coș sau tavă specială de lemn, de marginea căreia se atîrnă cîrligele de pescuit. Cf. ANTIPA, P. 315. Masa năvodului = scîndură lungă de la fundul bărcii, pe care se așază năvodul cînd se scoate din apă. Cf. id. ib. 468. Masa carmacelor = scîndură cu marginea de tablă care se fixează în muchea de dinapoi a lotcii, cu tabla în afară, și care servește la pescuitul sturionilor. Cf. id. ib. 331. III (Învechit) Mică unitate administrativă într-o instituție. V. birou, serviciu. Despărțirea a 3-a . . . se subtîmparte în 4 ramuri sau mese care sînt acestea. CR (1829), 6421. Să va face lege ca toate hîrtiile care ies de la divan în limba rumâneascâ să fie însemnate cu numărul, despărțirea și masa de unde să trimite, ib. 642/21. Șefu mesii, Constandin Rîmniceanu (a. 1844). DOC. EC. 816. La anul 1842, Alexandrescu a fost numit Impiegat la postelnicie, la masa jălbilor. GHICA, S. 668. VI 1. (Geogr.; rar) Podiș. Cf. MEHEDINȚI, G. F. 2. (Prin Transilv.) „Loc șes, scufundat”. VICIU, GL. Ai grijă cînd vezi că stret ( = strechie) vacile, du-le în vreo masă la umbră! id. ib. 3. (Învechit și regional, prin Olt., mai ales în legătură cu verbul „a face”) Corp unitar format din mai multe întinderi de teren cultivabil. Cf. c o m a s a. Făcînd aceste trei trupuri masă s-au găsit de toți stînjeni 2170 (a. 1709). URICARIUL, XXIII, 271. În hrisoave nu scrie ca să să fie făcut moșia masă vreodinioară (a. 1746). IORGA, S. D. XXI, 330. Moșia să nu o facă masă, ci să o tragă și pă la mijloc și pă la căpătîie (a. 1746). id. ib. 332. Pămîntul este masă. CIAUȘANU, GL. 4. (Regional, în superstiții, în sintagma) Masa milostîncilor (sau a sfintelor, a ielelor) = loc unde joacă ielele, vîntoasele. ALRT II 4, cf. 275, 294. V. Nume dat mai multor jocuri de copii: a) (prin Ban.) joc constînd din aruncarea unor bețe astfel încît să înainteze sărind în capete spre o limită fixată. Cf. h XVIII 147; b) una dintre figurile geometrice rezultate din încrucișarea într-un anumit fel a unei sfori legate la capete și petrecute pe după degetul mare și arătătorul de la fiecare mînă. Cf. HEM 2092, PAMFILE, J. II, 77; c) (prin Transilv.) figură obținută prin îndoirea într-un anumit mod a unui pătrat de hîrtie. PĂCALĂ, M. R. 423. VI. (Bot.) Compus: (regional) masa-raiului = dragoste (Sedum carpaticum). Unii pun în grindă planta numită masa-raiului. PAMFILE, DUȘM. 72, cf. PANȚU, PL., ȘEZ. XV, 74. – Pl.: mese, (regional) măși și meși (JAHRES-BER. IV, 261). Gen.-dat. și: mesii, (regional) unei mâsi. – Lat. mensa.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ATRIBUT s. n. (< lat. attributum, cf. fr. attribut): parte secundară de propoziție care determină un substantiv, un pronume sau un numeral („Spună lumii large steaguri tricoloare, / Spună ce-i poporul mare, românesc” – M. Eminescu; „De-o bucată de vreme, în fiecare zi și-n fiecare noapte se întâmplă ceva nou” – M. Sadoveanu; „Dă-mi-l pe acesta mai albastru”; „...erau trei monitori generali: doi de învățătură și unul de ordine” – B. Șt. Delavrancea; „A primit trei roșii și două albe”. ◊ ~ substantival: a. exprimat prin substantiv (indiferent de originea acestuia) în cazurile N., G. (genitival), D. sau Ac. (prepozițional) sau printr-o locuțiune substantivală. Astfel: „în zilele calde... noi copiii ne duceam la scăldat” (M. Sadoveanu): „În văzduh mocnea răsuflarea pământului reavăn”(Camil Petrescu); „Acesta-i vestitul Ochilă... nepot de soră lui Pândită” (Ion Creangă); „S-a vorbit despre importanța acordării de credite avantajoase țărilor în curs de dezvoltare”; „Familia ne dă primele lecții de întrajutorare, de solidaritate”; „La ce statornicia părerilor de rău, / Când prin această lume să trecem ne e scris...?” (M. Eminescu). ◊ ~ adjectival: a. exprimat prin adjectiv (indiferent de originea acestuia) sau priritr-o locuțiune adjectivală. Astfel: „Un găligan de școlar... tăbărâse pe un băiat slab și pirpiriu” (Ion Ghica); „Glucoza se găsește în fructele dulci”; „Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei” (Gr. Alexandrescu); „acești viteji n-au făcut decât datoria lor” (C. Negruzzi); „În Valea Prahovei..., de departe se zăresc... coșurile fumegânde ale rafinăriilor” (Geo Bogza); „Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale... scăpărau în toate părțile” (C. Hogaș); „Ei! de așa paseri... mi-i drag și mie” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Măria-ta, e un străin afară, / Cam trențăros – dar pare-un om de seamă” (A. Vlahuță). ◊ ~ numeral: a. exprimat prin numeral, ca în exemplele „Se auziră deodată râsetele zgomotoase ale celor doi” (G. Călinescu); „Paraclisierul... îi arătă jos, înaintea noastră, o firfirică de paisprezece” (B. Șt. Delavrancea); „El puse la o parte trei hârtii de câte o mie, numără la altă parte șaizeci și opt de hârtii de câte o sută” (I. Slavici); „...și legându-i frumușel cu căpăstrul, pe cel de-al doilea de coada celui dintâi, pe cel de-al treilea de coada celui de-al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui de-al treilea..., a zis” (Ion Creangă); „Cu o putere îndoită... o zmuci pe babă de mijloc” (M. Eminescu); „Părerile amândurora coincid”; „Cititul de două ori prinde bine”. ◊ ~ pronominal: a. exprimat prin pronume (personal, reflexiv, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât sau negativ) în cazurile nominativ (apozițional), genitiv (genitival), dativ sau acuzativ „...sus, între crengi, o mierlă, alta, își fluieră neastâmpărul” (Cezar Petrescu); „Fiecare perioadă istorică își are generațiile ei”; „...apele-și ridicau valurile mai sus, izvoarele își turburau adâncul” (M. Eminescu); „O persoană ca dumneavoastră se oprește unde are gust” (M. Sadoveanu); „Măi oameni buni, eu sunt om de-ai voștri” (Z. Stancu); „Se așeză încet,... parcă i-ar fi fost teamă să nu tulbure somnul celorlalți” (L. Rebreanu); „Al cui copil dintre aceștia este mai pregătit?”; „Eu n-am uitat nici pe, iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai adormit tu adesea” (Al. Odobescu); „...datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj” (E. Camilar); „...și tot ați venit trei inși fără de veste și fără știrea nimănui” (I. Slavici). ◊ ~ verbal: a. exprimat prin verb la modurile infinitiv, gerunziu, participiu și supin sau prin locuțiune verbală la unul din aceste moduri. Astfel: „...mintea e însetată de priceperea lucrurilor... și osânda de a înfrânge această sete, de a trăi fără potolirea ei, înseamnă osânda de a te întoarce la una din formele trecute, de care natura n-a fost mulțumită” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...departe, linia orizontului aducea cu un șarpe înaintând în ondulări largi, leneșe” (T. Popovici); „...canale neînchipuit de subțiri îngăduie bărcilor să ajungă... în surprinzătoare ochiuri de apă, cu suprafața acoperită de nuferi” (Geo Bogza); „Cei buni n-au vreme de gândit / La moarte și la tânguit” (G. Coșbuc); „ideea de a le da ajutor n-a fost rea.” ◊ ~ adverbial: a. exprimat prin adverb (indiferent de originea acestuia) sau prin locuțiune adverbială. Astfel: „Din mesteacănul de-afară / Flori îngălbenite curg” (O. Goga); „Numai așa vom prețui victoria zilei de mâine asupra zilei de azi” (Cezar Petrescu); „Prin frunze aiurează șoptirile-i alene” (M. Eminescu); „Creangă rămase trist... cu singura mângâiere a întoarcerilor din când în când ale lui Eminescu” (G. Călinescu). ◊ ĭnterjecțional: a. exprimat printr-o interjecție, ca în exemplele „Uraa! Bravo patriot” I. L. Caragiate); „Se auziră strigătele de astă dată răzlețite, hăp! Hăp!” (M. Preda). ◊ ~ circumstanțial: a. cu nuanță circumstanțială (cauzală, temporală, condițională și concesivă), cu dublă referire (la subiect și la predicat), exprimat printr-un adjectiv sau printr-un participiu cu sens pasiv (rar printr-un substantiv), așezat înaintea subiectului și a predicatului (rar între ele) și izolat de acestea prin virgulă. Astfel: „...prudent, Busuioc trăgea mereu cu coada ochiului într-acolo” (L. Rebreanu); „...copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog” (Camil Petrescu); „...dacă-i pierit, cată să-l găsesc; viu, se poate întoarce și singur” (M. Sadoveanu); „ticălos cu trupul, Jap rămase neînvins cu inima” (G. Galaction); „Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă” (M. Eminescu). ◊ ~ necircumstanțial (descriptiv): a. fără nuanță circumstanțială, cu referire unică (numai la substantivul determinat). În această categorie intră toate tipurile de a. discutate, înaintea celui circumstanțial (v. exemplele). ◊ ~ izolat: a. caracterizat prin intonație deosebită, așezat după elementul regent sau la începutul propoziției și despărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt izolate, de obicei, a. apoziționale și circumstanțiale (v. apoziție și exemplele de la a. circumstanțial). ◊ ~ neizolat: a. necaracterizat prin intonație deosebită, nedespărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt neizolate aproape toate tipurile de a. discutate (cu excepția a. apoziționale și circumstanțiale). ◊ ~ de identificare: a. neizolat, care definește sau individualizează obiectul prin însușirile sale fundamentale, specifice. Apare imediat după un substantiv articulat hotărât enclitic, este exprimat obișnuit prin substantiv, pronume, adjectiv pronominal sau numeral ordinal și răspunde la întrebarea care? (v. exemplele de la a. substantival, pronominal, adjectival și numeral). ◊ ~ de calificare: a. neizolat, care arată felul obiectului, pe baza unor însușiri nespecifîce, obișnuite, comune. Apare după un substantiv nearticulat sau precedat de un articol nehotărât, este exprimat obișnuit prin adjectiv calificativ și prin numeral cardinal și răspunde la întrebările ce fel de?, câți?, câte? (v. exemplele de la a. adjectival și numeral). ◊ ~ simplu: a. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică, ca în exemplele „De tropotele jucătorilor se hurduca pământul” (L. Rebreanu); „O pace desăvârșită se coboară din înălțimile albastre ale cerului” (D. Zamfirescu). ◊ ~ complex: a. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de exclusivitate sau de aproximație, ca în exemplele „Sosirea ei chiar azi ar rezolva problema”; „Avea un bici tot de curele”; „Am ales strugurii exclusiv copți”; „Drumul cam cotit ne obosea” etc. ◊ ~ multiplu: a. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire cu autonomie semantică. Astfel: „Cele trei bărci, lungi, negre și înguste, au început a pluti pe fața tulbure a apei” (Z. Stancu); „Alte umbre mici, tremurătoare, efemere, arătau existența omului și a dramei lui” (Geo Bogza). ◊ ~ dezvoltat: a. alcătuit dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate prin cratimă; dintr-un numeral cardinal și un substantiv precedate de prepoziția de; din adverbul de timp acum urmat de un numeral cardinal și de un substantiv, precedate de prepoziția în; din nume și prenume sau din apelative și nume proprii de persoană. Astfel: „Dorul de frate-său l-a dus la Cluj”; „Distanța de opt kilometri ni s-a părut mare”; „Vântul de-acum trei zile a rupt copacii”; „Pregătirea de azi încolo are loc aici”; „Deplasarea de mâine în trei zile ne privește pe toți”; „Costumul lui Badea Guță este gri”; „Căruța lui nenea Stan este nouă” etc. ◊ ~ prepozițional: a. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziție, ca în exemplele „Lupta împotriva poluării este un obiectiv major al contemporaneității”; „iar pe brâiele de piatră se aștern dungi de flori...” (I. Simionescu). ◊ ~ subînțeles: a. a cărui prezență este dedusă, în cadrul unei propoziții date, din raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul „Erau acolo și hainele de tergal?” – „Erau” („acolo și hainele de tergal”). Pentru clasificarea a. v. criteriu.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
VENI, vin și (regional) viu, vb. IV. Intranz. 1. A merge înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare considerată aproape de vorbitor. Venea Mitrea argatul cu cîrdișorul de oi și cu cele două vaci. SADOVEANU, B. 20. Prin fața Ministerului de Domenii... venea agale o trăsură. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. Oastea leșească vine spre cetate. ALECSANDRI, T. II 27. ◊ (Prin analogie) Bălțătești! O improvizare de bilei pe șoseaua care vine de la Piatra. IBRĂILEANU, A. 7. ◊ (În personificări) Venea din cer pe cîmp amurgul. GOGA, C. P. 10. Din codri noaptea vine Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Zăresc în depărtare se înteietoare un sul de raze care venea înspre dinșii. CREANGĂ, P. 228. Sara vine din ariniști. EMINESCU, O. I 103. Vine vîntu dinspre munți Și-i cu dor de la părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 350. ◊ (Întărit prin repetare) Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Construit cu dativul) Tîrzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum Și lanurile sînt pustii... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ◊ Expr. (Cu verbul la imperativ, mai ales în forma vino, întreaga expresie avînd valoare de substantiv) Du-te, vino = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă. Acel du-te, vino al oamenilor de legătură nu bătea prea mult la ochi. CAMIL PETRESCU, O. II 247. (De obicei construit cu verbul «a avea») Vino-ncoace = a) farmec, drăgălășenie, atracție. Mulți se dau pe lîngă ea, c-ar avea bune părăluțe; da ce face, ce drege, că n-are altoi de vino-ncoace. DELAVRANCEA, S. 44. Lui Harap- Alb i se tulburau mințile, uitîndu-se la fată și văzînd-o cît era de tînără, de frumoasă și plină de vină-ncoace. CREANGĂ, P. 275. O fată frumoasă, bine făcută, veselă și cu vină-încoace. CONTEMPORANUL, II 216; b) (rar) ademenire, ispită. Vei vedea-o pe la hori, Să n-o lași la vino-ncoace. Stai cu ea, ce știi tu-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori. COȘBUC, P. I 135. ♦ A merge împreună cu cineva (v. însoți) sau în urma cuiva (v. urma). Face semn dracului cu mîna să vie după el. CREANGĂ, P. 52. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri. EMINESCU, O. I 209. ◊ Fig. Eu mă duc, urîtul vine, Tot alăturea cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ Expr. (Popular) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. Acele pe care le-ar fi luat nu veneau după el și așa a rămas neînsurat. RETEGANUL, P. II 22. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu. ALECSANDRI, P. I 7. Vino, mîndră, după mine Că mi-i prinde tare bine. HODOȘ, P. P. 82. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). Să vie străinul ce cîntă afară Să cînte aci. BOLINTINEANU, O. 77. ◊ Expr. A veni în slujbă = a se angaja în slujba cuiva. Domnia-ta mi-ai poruncit să vin în slujba d-tale, în locul tatei. RETEGANUL, P. V 48. Ipate se îmbogățise... de cînd a venit Chirică în slujbă la dînsul. CREANGĂ, P. 153. ♦ (Despre ape, urmat de determinări modale sau locale) A curge. Din acest munte... Oltul vine la vale, asupra cîmpiilor și a oamenilor. BOGZA, C. O. 14. Subt zarea cea din urmă a înserării, apele veneau posomorite, clătinîndu-se ca lespezi fumurii și clipotind ușor la țărm. SADOVEANU, N. P. 182. A dat peste un pîrău a cărui apă venea grozav de tulbure. CREANGĂ, O. A. 271. ◊ Expr. A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a crește, a se umfla, a se revărsa. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. ISPIRESCU, L. 206. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427. Nu plînge așa de tare, Că vine Dunărea mare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. A-i veni (cuiva) apa la moară v. apă (I 2). ♦ A se deplasa purtat de valuri; a pluti. Venea o moară pe Siret [titlu]. SADOVEANU. Văzu un sicrinel... că vine pe apă. ISPIRESCU, L. 189. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A năvăli asupra sau împotriva cuiva. Trifon, văzîndu-i că vin asupra casei lui, porunci bîtei să le iasă înainte. RETEGANUL, P. I 8. [Leul] Începu a veni asupra voinicului. ISPIRESCU, U. 31. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). El a venit Dintr-un afund de răsărit. COȘBUC, P. I 54. Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont. CARAGIALE, O. II 288. Bine că ați apucat a veni și d-voastră. CREANGĂ, P. 159. Venit-am și am învins! ALECSANDRI, P. II 12. ◊ (Rar, despre obiecte) Tronul ăsta... a venit aci, iaca așa, urdubelea. ISPIRESCU, U.94. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. Gheorghe Eminovici căpătase într-acestea copii, patru băieți și două fete, veniți pe lume cam la un an unul. CĂLINESCU, E. 18. Vițelul ista, o dată ce-o venit pe lume, înapoi să cheamă că nu-l mai putem întoarce. BART, S. M. 85. (Eliptic) Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie. ALEXANDRESCU, M. 4. Bine-ai venit v. bine1 (I 1). A veni (cuiva) în ajutor v. ajutor. A veni într-un suflet (sau cu sufletul la gură) = a veni foarte repede, abia mai puțind respira, gîfîind. Iar ea-ntr-un suflet vine Cu părul desfăcut La mine Să-mi spuie ce-a făcut. TOPÎRCEANU, B. 34. A treia zi dis-de-dimineață, se gîndi la tăune. Acesta veni într-un suflet. ISPIRESCU, L. 46. A veni glonț v. glonț. A veni la fața locului v. loc (I 1). A veni la spartul tîrgului = a sosi prea tîrziu. (Despre suferințe, necazuri, boli) A veni pe (sau peste) capul cuiva = a se abate asupra cuiva. Pacostea aceasta chiar din senin veni preste capul meu. RETEGANUL, P. II 50. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap! CREANGĂ, P. 25. A veni cu jalba-n proțap v. jalbă. A-i veni cuiva de-a gata (sau mură-n gură) = a căpăta fără nici o osteneală. A veni la cunoștința cuiva = a ajunge la cunoștința cuiva. Plîngerile boierilor veniseră la cunoștința sultanului. ISPIRESCU, M. V. 9. ♦ (Despre obiecte) A sosi (fiind adus, trimis, expediat de cineva). Îi veneau scrisori și cereri de departe, din niște tîrguri cu nume ciudate. SADOVEANU, B. 10. Pînă acu n-am primii banii. Firește că în două-trei zile îmi vin. CARAGIALE, O. VII 7. Vin săgeți de pretutindeni. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic, a fi difuzat. «Familia», revistă populară, venea negreșit la Blaji. CĂLINESCU, E. 114. ♦ (Despre zgomote și despre adieri, mirosuri etc.) A ajunge pînă la persoana care vorbește sau despre care se vorbește sau pînă într-un loc determinat. Vorbele veneau greu, vîntul le împingea îndărăt, le ștergea, le schimba. DUMITRIU, P. F. 21. Venea pînă la foc sunet de ape de la un vad al Moldovei. SADOVEANU, N. P. 25. Mi-a venit la nas bunul miros de la friptura ta. RETEGANUL, P. III 62. Îi venise și ei miros de pîrleala pieilor. ISPIRESCU, L. 214. 3. A se duce să viziteze pe cineva, a merge în treacăt la cineva sau undeva, a trece pe la cineva, a apărea, a se ivi, a se prezenta undeva sau la cineva. Venea la tîrg din cînd în cînd, ca să mă cerceteze cum își cerceta bărbăcuții de la turma lui de oi. SADOVEANU, N. F. 6. Simțind că are să vie tată-său la judecată... se chibzuiră ca să facă o primire frumoasă. ISPIRESCU, L. 277. Venea în toate zilele să cerceteze cum îi mai merge. CARAGIALE, O. III 76. Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă. EMINESCU, O. I 92. Vulpea nu venea pe-acolo cît știa că sturzul n-are ce-i da. ȘEZ. III 185. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plînge sau a fi gata să plîngă. O duceam în brațe și-mi veneau lacrimile, cînd o vedeam atît de ofilită! SADOVEANU, O. I 315. (Despre gînduri, idei) A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a-i da (cuiva ceva) prin minte deodată, pe neașteptate. Te-am auzit pomenind ceva despre mama ta... și nu știu cum mi-au venit în cap copiii tăi. SAHIA, N. 32. Îmi veni în minte o idee genială. HOGAȘ, M. N. 94. Lui Urmă-Galbină îndată-i veni prin minte că așa este. RETEGANUL, P. V 76. Se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. Ce (cîte sau cum) îi vine cuiva pe limbă (sau la gură) = ce (cîte sau cum) exprimă cineva spontan și fără discernămînt, într-un moment de surescitare. Tocmai pentru că acum colonelul era în toane bune și-l lua peste picior, Mitică putea să-i vorbească despre tot ce avea în suflet și-i venea pe limbă. PAS, Z. III 170. Căzuse... blestămîndu-ne cum îi venea la gură. CREANGĂ, A. 111. (Cu pronunțare regională) Muierea... nu-l mai slăbea din.... cîte-i vineau la gură. RETEGANUL, P. I 7. A-i veni (cuiva) (moș) Ene pe la gene v. moș (I 1). 4. A urma după altcineva sau altceva; a succeda. Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului. REBREANU, I. 10. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămîna etc.) Ce vine = anul (sau luna, săptămîna etc.) următor celui de față. Cei ce vin (sau vor veni) (după noi) = urmașii noștri. Banii ne trebuie să... clădim locașe pentru iertarea păcatelor noastre și pentru cei ce vor veni după noi. DELAVRANCEA, O. II 196. Noi știm că-i multă viața Și în noi și-n cei ce vin. COȘBUC, P. II 107. A-i veni cuiva rîndul = a sosi (după o așteptare) rîndul cuiva la o acțiune. A! boieri, a venit și rîndul domnului. DELAVRANCEA, O. II 159. Veni rîndul să-i dea o desagă de galbini. RETEGANUL, P. IV 19. Așa-i c-a venit și rîndul mieu? CREANGĂ, P. 54. ♦ A urma după cineva în grad sau în rang; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie. După boierime, veneau breslele negustorilor și a meseriașilor, lipsite de orice drept municipal. ALECSANDRI, la NEGRUZZI, S. I X. 5. A-și avea originea, a deriva, a proveni, a purcede, a izvorî, a se trage din.... Afin, știind din ce venea boala intră... la împărăteasă. ISPIRESCU, L. 118. ♦ A decurge (ca o consecință). Te pun... la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ți vină dupe urma cuvintelor mele, iubite autorule. ODOBESCU, S. III 11. Hanii n-au vînat decît folosul lor și d-acilea vine că ei erau gata a încheia un tractat. BĂLCESCU, O. II 151. 6. A sosi sau a se întoarce în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. Venea tîrziu acasă pentru că se ducea probabil la teatru. CĂLINESCU, E. 178. Dintr-alte țări de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. COȘBUC, P. I 90. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Fie, mă duc; dar vin îndată îndărăt. ALECSANDRI, T. I 252. Dar lui, măre, nu-i venea Nici lăptuțul la măsură, Nici cașul la-nchegătură. TEODORESCU, P. P. 514. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mintea la loc (sau în cap, la cap) sau a-i veni (cuiva) mintea acasă = a deveni mai înțelept, a se cuminți, a se potoli, a se îndrepta. Mă bucuram că i-a venit și lui... mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II 238. Îmblătea pe bietul țigan ca să-i vină mintea la loc. RETEGANUL, P. I 74. A-i veni (cuiva) inima (sufletul, graiul) la loc = a se liniști (după o spaimă, o emoție); a-și recăpăta încrederea, curajul. Tîrgovețului nu-i venise încă nici inima, nici graiul la loc. GALAN, Z. R. 49. Venindu-i inima la loc și plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gîndea, se înfățișează înaintea tată-său. CREANGĂ, P. 192. Iată-l!... O! parcă-mi mai vine inima la loc. ALECSANDRI, T. II 30. A-și veni în fire (în simțire, în cunoștinți sau, regional, în ori) = a se reculege, a se dezmetici. Cei de față stăteau încremeniți: încă nu-și veniseră în fire. SADOVEANU, N. P. 386. Fata... era mai mult moartă decît vie; abia și-au putut veni în ori. SBIERA, P. 309. După ce-și veni în simțiri din amețeală, își ținu firea. ISPIRESCU, L. 136. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să-ți dai seama, să înțelegi; devii mai îngăduitor. Ei bravo! Așa mai vii de-acasă, puiule! C. PETRESCU, C. V. 343. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. (Cu modificarea expresiei) Tocmai acum îmi veni și dumnealui de-acasă și pricepu că nesocotită fu a lui cerere. ISPIRESCU, U. 106. (Învechit și popular) A-și veni în cunoștință (sau în socotință) = a-și da seama, a pricepe; a se lămuri. Începură a-și da coate, a-și veni în cunoștință. ISPIRESCU, L. 38. Boierii și-au venit în cunoștință; au văzut că turma nu poate fi fără păstor. NEGRUZZI, S. I 149. Viindu-i în socotință că el... nu cunoștea nici cea mai mică parte a [ostrovului]. DRĂGHICI, R. 154. (În imprecații) Veni-ți-ar (veni-i-ar etc.) numele, exprimă dorința ca cel căruia ne adresăm (sau despre care vorbim) să nu se mai întoarcă din locurile unde se duce. 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. Curtea venea ceva mai depărtișor de sat, încolo, pe-un deal. MIRONESCU, S. A. 104. Pe sub teii de pe vale, Cam pe unde vine moara. PĂUN-PINCIO, P. 76. Din sus de Humulești vin Vînătorii Neamțului. CREANGĂ, A. 71. ♦ A ajunge pînă la...; a atinge. Genele... așa-i erau de lungi și de dese de-i veneau pînă la gură. RETEGANUL, P. V 36. Iarbă verde subțirică și naltă de-mi venea pînă mai sus de genunchi. ISPIRESCU, L. 244. ◊ Expr. (Rar) A-i veni (cuiva) apa la gură, se spune cînd cineva se găsește într-o situație foarte grea. Alegea totdauna vremurile cele mai grele, cînd adică se sculau turcii cu război asupra lui Mihai Viteazul, cu gînd ca, văzînd Mihai că-i vine apa la gură, să făgăduiască tot ce va cere... Bátori. ISPIRESCU, M. V. 34. 8. A ajunge într-o anumită situație, stare, poziție. Turcii... mijlociră să vie domn [Mihai]. ISPIRESCU, M. V. 4. Iarăși au venit în ce dintăi ticăloasă stare. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). Ei! se-ngroașă gluma!... Pînă ce am venit în nas. DELAVRANCEA, O. II 113. A-i veni (cuiva) rău = a fi cuprins de amețeală, a se simți rău, a-și pierde (sau a fi pe punctul de a-și pierde) cunoștința. Abia mai putu îngăima cîteva cuvinte fără șir, pătrunsă de un fior la gîndul... că lui Nicu i s-a întîmplat ceva. Îi veni rău. CAMIL PETRESCU, O. II 486. Un sentiment de neliniște, de osteneală. îl grăbea spre casă, ca pe un om care simte că-i vine rău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 58. A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune cînd cineva se află într-o situație neplăcută, penibilă. Din copilăria mea sînt deprins a asculta de tată și, tocmindu-te pe line, parcă-mi vine nu știu cum. CREANGĂ, P. 203. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba că sau a veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva sau (franțuzism neobișnuit) a veni la... = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. La urmă, venind vorba de doine ardelenești, a cîntat. REBREANU, R. I 173. Din una, din alta, veni vorba că se duce în călătorie. ISPIRESCU, L. 127. Fiindcă a venit vorba de-așa, îți spun ca la un frate. CREANGĂ, P. 200. Nimic mai frumos decît situația acestui tîrg pe un vesel podiș îmbrățoșat de Șiret și Moldova... Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zice că numele țării vine de la ea. NEGRUZZI, S. I 194. A veni la vorba (la vorbele sau la cuvîntul) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat au fost bune. Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la vorbele mele? CREANGĂ, P. 213. Mă tem să nu viu la cuvintele căpitanului. DRĂGHICI, R. 15. Și din gură mi-i zicea: Ai venit la vorba mea. TEODORESCU, P. P. 628. Vine cam ciudat = este sau pare ciudat. Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine, Dar asta se-ntîmplă în oricare loc. ALEXANDRESCU, P. 64. Cum vine asta? = a) ce înseamnă, cum trebuie interpretat acest fapt? b) cum se tălmăcește? Cum vine asta pe limba noastră, întrebă șeful de echipaj. BART, S. M. 101. Așa vine vorba = așa se spune, așa e obiceiul. Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi zicîndu-vă: dragii moșului căci de! așa vine vorba. ISPIRESCU, U. 2. Vorba vine = e numai un fel de a vorbi (care nu corespunde realității); aș! de unde! Ceasul primejdiei se apropie... Așa mă tem. – Te temi?.. – Vorba vine. ALECSANDRI, T. 1124. A-i veni (cuiva sau la ceva) de hac v. hac1.9. (Despre întîmplări, evenimente) A se produce, a avea loc, a se întîmplă. De-ar veni o întîmplare nouă, pe care am ajuta-o să se prefacă în minune. SADOVEANU, P. 110. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). Cum vine duminecă, Ipate și cu Chirică se ieu și se duc la horă în sat. CREANGĂ, P. 163. Să nu vie vremea să dai cinstea pe rușine. NEGRUZZI, S. I 249. Expr. (Popular) Vine un an (de cînd... ) = se împlinește un an (de cînd... ). Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin zahar. TEODORESCU, P. P. 285. A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva, momentul decisiv (în special momentul morții). Mă gîndesc că omul nu știe cînd îi vine ceasul. DELAVRANCEA, O. II 219. În ziua a treia, îi veni ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 121. (Fig.) Forțele vii ale unui neam pot fi stînjenite o vreme; cînd le vine însă ceasul, înmuguresc și înfloresc cu putere irezistibilă. SADOVEANU, E. 67. 10. (Cu valoare de semiauxiliar și cu subiectul logic în dativ) A fi cuprins sau stăpînit de un gînd, de o senzație, de o dorință; a fi înclinat sau dispus la ceva, a simți nevoia să. Nu care cumva să-i vie poftă să și domnească. ISPIRESCU, L. 327. Mi-au venit și mie toane. EMINESCU, N. 20. Să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă. ODOBESCU, S. III 11. I-am trimis dorul acasă Pe frunză din via noastă! Dorul lui e mare domn; Seara cînd îi vine somn, Trebuie să i-l adorm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ (Urmat de propoziții cu verbul la conjunctiv sau la infinitiv) Nici în casă nu-i venea să rămînă peste noapte. BART, E. 255. S-a trezit deodată cu Șofron, dar nu-i venea să se scoale. SLAVICI, O. I 220. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul. Pe de-o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. (Eliptic) Aș juca și nu știu bine; M-aș lăsa și iar nu-mi vine.= JARNÍK-BÎRSEANU, D. 419. ◊ Expr. A nu-i veni (cuiva) să creadă v. crede (2). A-i veni (cuiva) bîzdîcul v. bîzdîc. A-i veni cuiva hachițele v. hachițe. A-i veni cuiva (toți) dracii = a se înfuria, a se mînia. Ce-ți (-i etc.) vine (să... )? se spune cînd cineva face un lucru ciudat, nesăbuit. Ei, acum, ce ți-a venit să-mi răscolești dosarele? BARANGA, I. 162. Ce-i veni lui, ia o piatră și aruncînd-o către fîntînă, nemerește drept în tigvă. ISPIRESCU, L. 357. Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele. CREANGĂ, A. 4. Cum îi vine cuiva = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. Fata minte cum îi vine. COȘBUC, P. I 203. N-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. A-i veni cuiva la îndemînă (sau la socoteală) = a-i conveni cuiva, a-i fi pe plac. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aevea. ISPIRESCU, L. 184. Se prinde în joc lîngă o fată care chitește că i-ar cam veni la socoteală. CREANGĂ, P. 163. A-i veni bine (să...) v. bine1 (II). A-i veni la merchez v. merchez. A-i veni greu (să...) v. greu1 (2). A-i veni peste mînă v. mînă (1). A nu-i veni la cherem v. cherem. 11. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau, în construcții negative, rău). Am niște rochii pentru Sabina... Prefăcute, cred că au să-i vină foarte bine. C. PETRESCU, C. V. 227. Cearcă să vadă dacă papucul vine pe piciorul fetei babei. ȘEZ. V 67. ♦ (Învechit, mai ales în construcții negative) A se potrivi, a cadra. Căci nu vine Pentru mine Să știu seri ca-un diac. NEGRUZZI, S. II 110. 12. (Popular) A-i reveni sau a i se cuveni cuiva (de drept, printr-o împărțeală etc.). (Refl.) Puțintel ți s-a venit Num-un stînjin de pămînt. MARIAN, Î. 516. Ieri am fost la cănțelerit și vătavul a spus că nu mi se vine nimic. CONTEMPORANUL, IV 392. ♦ (Adesea în construcții impersonale, construit cu dativul) A reprezenta rezultatul unei măsurători, unui calcul. Miu că se necăjea, Trăgea măciuca de la sacsana, care venea șaptesprece oca. MAT. FOLK. 214. La măciucă se uita: Cu dreapta C-o apuca, În cîntar Că mi-o punea, Zece oca că-mi venea. TEODORESCU, P. P. 599. 13. (Însoțit de un nume predicativ formează predicate nominale) A se afla într-o anumită legătură de dependență (cu cineva). [Prietenii] ofițerului veneau, cum s-ar zice, cumetri cu alde Ciupitu cîrciumarul. CAMIL PETRESCU, O. II 519. Într-o fereastră din multele ferestre ale acelui castel zărește o femeie cosind, care îi venea oarecum cunoscută. BOTA, P. 78. – Prez. ind. pers. 2 și: (regional) vini (HODOȘ, P. P. 164), imper. pers. 2 sg. și: vină (SADOVEANU, D. P. 78), vino, part. și: (regional) vint (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398), vent.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
închide [At: COD. VOR. 75/12 / Pzi: închid, (reg) închiz / E: ml includere] 1-2 vt (A apropia sau) a strânge (marginile sau) părțile componente ale unui obiect. 3 vt (Îe) A ~ gura A lipi buzele una de alta. 4 vt (Îae) A nu mai vorbi. 5 vt (Pfm; îe) A ~ gura cuiva A face pe cineva să tacă. 6 vt (Fig; îae) A pune capăt protestelor sau obiecțiilor cuiva. 7 vr (Pfm; îe) A i se ~ cuiva glasul A amuți. 8 vr (Pfm; îe) A-și ~ urechile A-și astupa urechile pentru a nu auzi ceva. 9 vt (Fig; îae) A nu voi să asculte ceva sau de cineva. 10 vr (Îe) A ~ ochii A coborî pleoapele, acoperind globii oculari. 11 vt (Fig; îae; șîe a ~ un ochi) A se face că nu observă un lucru 12 vt (Fig; îae) A trece cu vederea. 13 vt (Fig; îe) A ~ ochii pentru totdeauna A muri. 14 vt (Îe) A nu ~ ochii sau un ochi (toată noaptea) A nu putea doimi. 15 vr (îe) A i se ~ cuiva ochii (de somn) A-i fi foarte somn. 16 vr (Fig; îae) A fi foarte obosit. 17 vt (îe) A ~ cuiva ochii A fi lângă cineva în momentul morții. 18 vt (îe) A ~ mâna A strânge degetele, făcând mâna pumn. 19 vt (îe) A ~ paranteza A pune, în scris, partea a doua a parantezei la locul cuvenit. 20 vt (Fig; îae) A încheia o digresiune făcută în timpul unei comunicări. 21 vr (D. o rană) A se cicatriza. 22 vr (Reg; d. butoaie) A se umfla marginile doagelor, nepermițând nici o deschizătură. 23 vt A mișca din balamale o ușă, o ferestră, un capac etc. pentru a acoperi deschizătura corespunzătoare. 24 vt A încuia o ușă cu cheia, cu zăvorul. 25 vt A acoperi deschizătura unui spațiu, a unei încăperi. 26-27 vtr A (se) întrerupe, potrivit orarului stabilit, activitatea unei instituții, a unei întreprinderi, a unui local, magazin etc. 28-29 vtr (Pex) A (se) suspenda activitatea unei instituții, a unei întreprinderi, a unui local magazin et. Si: a (se) desființa. 30 vr (D. o instituție; îe) A-și ~ porțile A-și înceta activitatea. 31 vt (D. un negustor; îe) A ~ taraba A înceta comerțul. 32 vt (Pex; îae) A da faliment. 33 vt A împiedica, prin acoperirea deschizăturii, intrarea într-un interior sau într-un spațiu. 34 vt A îngrădi o curte, un teren etc. pentru a delimita sau a opri accesul. 35 vt (Înv) A cuprinde. 36 vt A bara o cale de comunicație. 37 vt A opri trecerea sau accesul într-un anumit loc. 38 vt (Pex) A opri pe cineva din drum. 39 vt (Pes) A îngrădi într-o apă locul unde se prind peștii. 40 vt A încolți vânatul într-un anumit loc din care să nu mai poată ieși. 41 vr (D. un drum) A se înfunda. 42 vr (Îe) A i se ~ cuiva cărările A nu mai avea nici o soluție de a rezolva o problemă. 43 vr (Îae) A nu mai putea face nimic. 44-45 vtr (D. o acțiune, o operă, o perioadă etc.) A (se) sfârși. 46-47 vtr (D. vânătoare, pescuit) A (se) interzice. 48-49 vtr (D. stagiunea teatrală, spectacole, reprezentații etc.) A (se) opri pe timpul verii. 50-51 vtr A (se) suspenda activitatea unei adunări, ședințe, reuniuni etc. 52-53 vtr (Îe) A (se) ~ urna A (se) termina, conform legislației în vigoare, timpul în care cetățenii își pot exercita dreptul la vot. 54-55 vtr A (se) opri funcționarea unui mecanism, a unui aparat, circuit etc. 56 vt A izola o ființă într-un spațiu închis sau îngrădit. 57 vt (Spc) A băga pe cineva la închisoare. 58 vt A ține pe cineva departe de lume. 59 vt (D. un lucru) A pune într-un spațiu dat. 60 vt (Spc; d. un lucru) A pune bine. 61 vr A se izola de bunăvoie într-un spațiu în care alții nu pot pătrunde. 62 vr (Pex) A se ascunde. 63 vr A se retrage într-un anumit loc. 64 vr (Fig; îe) A se ~în sine A-și interioriza gândurile sau sentimentele. 65 vr (D. vreme, cer) A se înnora. 66 vr (D. culori) A căpăta o nuanță mai întunecată. 67 vr (Spc; îe) A i se ~ părul cuiva A căpăta o nuanță mai închisă. 68 vi A trage o concluzie. 69 vr (Reg; d. o poiană, un loc) A se acoperi cu pădure. 70 vt (Înv) A asedia o fortăreață. 71 vr A termina de trasat configurația unui cerc. 72 vt (Înv) A încheia un tratat de pace. 73 vr A rosti articulat. 74 vr (D. o vocală) A se pronunța cu o deschidere parțială a gurii, prin strâmtarea canalului fonator. 75-76 vtr (Jur) A (se) perima. 77 (Jur; îe) A ~ un dosar A opri cercetarea într-un proces.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
VREA, vreau, vb. II. Tranz. I. (Folosit și absolut; în concurență cu voi, la unele persoane și timpuri înlocuit de acesta; urmat de o completivă dreaptă cu verbul la conjunctiv sau, mai rar, de un infinitiv) A fi hotărît, a fi decis să...; a avea de gînd să..., a intenționa; a voi. Însă dacă vrei și vrei numaidecît să te duci, eu nu te opresc. CREANGĂ, P. 193. Floricică dintr-o mie, Pusu-și-o mîndra mînie, De dor nu vrea să mai știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 164. Stăi, mîndruța mea, Nu te spăria, Că vrem să glumim Și să te zidim. ALECSANDRI, P. P. 190. Vodă vrea și Hîncu ba, se spune cînd două persoane care au interese comune sînt în dezacord în ce privește calea de urmat pentru îndeplinirea unei acțiuni. ◊ Expr. Vrea (sau va) să zică = a) înseamnă, are semnificația de... Eu știu ce vra să zică durerea de inimă. CREANGĂ, P. 172. Avea ochi albaștri, ceea ce vra să zică mult. EMINESCU, N. 86. Refluxul vra să zică cînd să umflă apa. DRĂGHICI, R. 43; b) (cu valoare de conjuncție) așadar, deci. Va să zică nu poți! Ce vrea (sau va) să zică asta (sau, mai rar, aceea)? = ce înseamnă, ce rost are? Ce va să zică aceea să plătesc? ISPIRESCU, L. 138. (Impersonal, rar) Cum (sau ce) va vrea = orice. Întîmplă-se ce va vrea, Eu de badea voi tăcea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. ♦ Intranz. A avea voință neclintită, a stărui într-o acțiune. Eu știu să vreau. 2. A pretinde, a cere; a aștepta (de la cineva ceva). Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic, pe Arald. EMINESCU, O. I 91. ◊ (La pers. 2 sg., precedat de pron. interog. «ce» alcătuiește o formulă expletivă) Sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei, dar ce vrei? suferințele ce am tras... mi-au stricat inima. NEGRUZZI, S. I 47. ◊ (În tranzacții comerciale, subînțelegîndu-se complementul «bani») Cît vrei pe hainele astea? 3. (Folosit și absolut) A dori, a pofti; a-i plăcea ceva sau cineva. Vreau o stofă bună. ◊ (Complementul indică o persoană, subînțelegîndu-se calitatea ei de soț sau de soție) Să-mi spui o dată, Să mă-ntrebi: Mă vrei tu, fată? Și plîngeam de supărată. COȘBUC, P. I 51. Cu toate la picioare-ți eu le puneam în vază, Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică. EMINESCU, O. I 92. ◊ (În proverbe) Îi sătul de dulce, vrea și amar cîteodată, se spune despre cel ce s-a săturat de bine. Vrea să fie și grîul scump și făina ieftină, se spune despre cel care cere lucruri peste putință. Vrea să fie și cu varza unsă și cu slănina în pod, se spune despre cel care urmărește profituri cît mai multe. ◊ Expr. Cît vrei = peste măsură. De-mbunătățiri rele cît vrei sîntem sătui. ALEXANDRESCU, P. 79. Vrei, nu vrei = de voie, de nevoie; fie că dorești, fie că nu dorești. Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazmă, se spune despre cel care trebuie să îndeplinească ceva împotriva dorinței sale. Vrînd-nevrînd = mai mult de silă decît de bunăvoie; de voie, de nevoie; datorită împrejurărilor. Cu multe sănii De pe coastă vin țipînd Și se-mping și sar rîzînd: Prin zăpadă fac mătănii Vrînd-nevrînd. COȘBUC, P. I 224. Dorea ca vrînd-nevrînd să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Acum, vrînd-nevrînd, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie. CREANGĂ, P. 212. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva = a avea mare influență asupra cuiva. ♦ Refl. A dori să devină sau să fie (ceva ori cineva). E un băiat ciudat vînzătorul de cutii și tăblițe, de bureți și creioane, care s-ar vrea și vînzător de cărți într-un tîrg. STANCU, D. 381. În nesațiul cosmic al adolescenței, fiecare s-a vrut mai bun. C. PETRESCU, C. V. 251. 4. A consimți, a primi, a se învoi, a fi de acord. Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc eu, dacă vrei. CREANGĂ, P. 187. Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire! EMINESCU, O. I 134. Asta mie mi-o plăcut, Numai maică-sa n-o vrut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 366. 5. (În personificări; despre, obiecte, mai ales în forma negativă) A (nu) putea, a (nu) fi în stare. Focul nu vrea să ardă. ▭ Stăi puțin cu carul... – Eu aș sta, dar nu prea vrea el să steie. CREANGĂ, P. 40. 6. (Învechit și popular) A fi pe cale să... (ori de a...) Cînd vru să moară își chemă feciorii. POP. II. (Ca verb auxiliar; formele de prez. ind. servesc la formarea viitorului) Cel din urmă voi veni la masă Chiar de n-ar mai fi pe ea pahare. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 525, 1/6. Pînă a doua zi... simțeam că voi înnebuni. CAMIL PETRESCU, U. N. 154. De-a pururea aproape vei fi de sinul meu... Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ◊ (Arhaizant și poetic, formele auxiliarului urmează după infinitiv) Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi, Și prin somn auzi-vom bucium De la stînele de oi. EMINESCU, O. I 101. ◊ (Arhaizant și popular, forma de pers.3 sg. se substituie tuturor persoanelor sg. și pl. pentru formarea viitorului cu conj. prez. al verbelor de conjugat) Cuvine-se hirotonirea Cu harul ceriurilor, ție, Drept vestitorule apostol Al unei vremi ce va să vie. GOGA, P. 25. ◊ Expr. Va să fiu (să fii etc.) = trebuie să fiu (să fii etc.). Ca să fii avocat iscusit și căutat, va să fii șiret, pișicher, chițibușar. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 43. – Forme gramaticale: perf. s. vrui, part. vrut. - Prez. ind. (I) și: (regional) vrau, vreu, pers. 3 sg. (în expr.) și: va, (II) voi (popular oi), vei (popular, ăi, ei, îi, i, oi), va (popular o, a), vom (popular om), veți (popular ăți, eți, oți), vor (popular or). – Variantă: (nerecomandabil) vroi (ALECSANDRI, T. II 95) vb. IV.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
NECAZ s. n. 1. Tot ceea ce provoacă cuiva o suferință fizică sau morală, neajuns1 (2), neplăcere (2), nemulțumire (2), (regional năzbîcă (1), năzdrăvănie (3), (învechit) nesosință, patimă (1); (de obicei la pl.) încercări, greutăți, vicisitudini, (rar) nevolnicii (3). Rugăciunea... nu-l slobozea, nici-l lăsa să le facă nici un necazu și toate meșteșugurile lui ceale hicleane ca niște păianjeni să strica (a. 1654). gcr i, 171/24. Canon care ne stîmpără necazurile lumii aceștiia. biblia (1688), [prefață] 4/10. Cînd ieșie la țară cu slujbe, boiernașii făce multe năcazuri casălor celor mari a boierilor. neculce, l. 110. Răbdăm cu îndrăzneală ceale împrotivă, gonirile, ticăloșiile, năcazurile și moartea (a; 1703). gcr i, 348/10. Nu le-au ajuns cîte necazuri le-au făcut mai nainte vreme, ci și acum legatu-s-au de ei cu năpăști. anon. cantac., cm i, 206. Făcut-au tîrgoviștenilor mare pedeapsă, pentru o vină ce avusese că făcuse unui frate al VIadului Vodă un necaz. R. popescu, cm i, 242. Pentru acele suspinuri și necazuri ale creștinilor, Dumnezeu la osîndă ca aceaia i-au adus. r. greceanu, cm ii, 72. Ieșirea mea de acolo n-au fost cu voia mea; eram odihnit cu atîta și-mi ajungea din destul necazurile ce petreceam. antim, p. xxv. A neamului tău năcazuri, toate tu îi să le rabzi. beldiman, o. 45/7. Pe mine nu mă sperie necazurile, nici împotrivirile. heliade, o. ii, 415, cf. 17. Să cadă în nescai nevoi și năcazuri grele. drăghici, r. 37/25, cf. 150/4. Poate vedea aicea un casnic bun cîte necazuri și cîte primejdii pricinuiaște zarva. bărac, ap. gcr ii, 236/2. Eu sînt singura pricină De supărări, de necazuri și de morți fără de vină. conachi, p. 86. Călătorul, primind aici ospitalitate, uită necazele unui supărător drum. negruzzi, s. i, 192, cf. 178, 251. Ai să tragi încă multe năcazuri, dar ai să scapi din toate cu capul teafăr. creangă, p. 222, cf. 7, 212. Voiu să-l scutesc și pe dînsul sărmanul, că e bătrîn, de necazurile și primejdiile călătoriei. ispirescu, l. 21. Minciuni cu care caut zilnic să-nșel necazurile mele. macedonski, o. i, 98. Farmecul vieții fără grijă și necazuri. f (1903), 162. Spun lumii întregi, cu fală, prin cîte năcazuri am trecut, ib. (1906), 2. Uită și tu năcazul ce-ți făcurăm. hogaș, dr. i, 67. Nerăbdător să-i aflu necazul, l-am îndemnat să coboare cîțiva pași lîngă izvor, acolo este o cioată unde se poate sta de vorbă fără grijă. c. petrescu, s. 172. De cîte ori m-ai ascultat, bine ne-a mers, și cînd nu m-ai ascultat, numai necazuri am avut. rebreanu, r. i, 280, cf. 166,269. Lăutarii cîntă jalnic prin cîrciumi și bieții oameni mănîncă și beau pentru uitarea necazurilor. bacovia, o. 228. Mi-a spus suspinînd: – Viața e plină de necazuri și de răutate. galaction, o. 88. Din cel ce sînt acum, o jumătate E cît p-aci să zboare către stele... Las dracului necazurile mele. topIrceanu, p. o. 95. Mînca-te-ar lupii din Borza! Numai necazuri am cu tine. sadoveanu, o. xii, 411, cf. x, 585. Ne plăcea să ascultăm cum cîntă lăutarii. stancu, r. a. iii, 47, cf. id. d. 46. Îi era teamă să spere că vor ajunge fără zăbavă și necazuri la Islaz. v. rom. decembrie 1954, 107. Îndrumată de necazurile ei, pasărea își înțînase gheruțele printre grunjii sloiului. galan, b. ii, 6. Ce necaz îl pîndea oare de se amăra pe măsură ce treceau zilele? tudoran, p. 171, cf. 163. Mamă-sa îl lua la ea și-i povestea toate necazurile vieții ei. t. popovici, se. 127. Se interesează de viața lor..., de necazurile și bucuriile lor. tribuna, 1962, nr. 267, 2/1. Mai bine ai vedea de tine și de necazurile tale! lăncrănjan, c. i, 10. Auzit-ați de-un viteaz Care vecinic șede treaz Cît e țeara la necaz? alecsandri, p. p. 214. Cîte zile-s într-un an, Atîtea năcazuri am. doine, 94. Numai tu ai putut să-mi faci ăsta năcaz mare. alr ii 3116/29. Mi-a spus tăt năcazu lui. ib. 3 520/260. Năcazurile eștea m-amăresc. ib. 3 706/29, cf. 3 542, 3 712. Necazurile la tinerețe se par ușoare, iar la bătrînețe foarte amare. zanne, p. viii, 405. Nici în necazuri să te mîhnești, Nici în fericiri să te mîndrești. id. ib. 406. Omul în lume se naște ca să se lupte cu felurimi de necazuri în toată viața lui. id. ib. 403, cf. 406, i, 209. ◊ loc. prep. De necazul... = din pricina ...; de răul... Nu putea, să să răpaose și să-și caute leacul ranei sale de necazul slujitorilor lui. anon. cantac., cm i, 160. Codrii... au a-i da adăpostire De necazul vreunui tiran aprig, cumplit peste fire. conachi, p. 263. De năcazu focului de vecini, mi-am sculat tăț pruncii din somn. alr ii 3 012/325. ♦ Expr. A se vedea deasupra necazului = a învinge o greutate (fără a se mai sinchisi de cei care l-au ajutat). cf. pamfile, j. n, 156. Îi dă necazul de nod = are de înfruntat mari greutăți; este foarte nenorocit. cf. ddrf, zanne, p. ii, 320. A da de ziua necazului = a ajunge în împrejurări neplăcute, a da de belea. cf. pamfile, c. 47. A scoate din necaz = a ajuta la o mare nevoie; (complementul indică copii sau pui de animale) a crește pînă la o vîrstă cînd nu mai necesită prea multe îngrijiri; a ridica, (regional) a zburătătăci. Aveau odată un vițel; îl scoaseseră din necaz – se prăpădise vaca și rămăsese bietul fără țîță. caragiale, s. 79. (Regional) (A fi) necazul oamenilor, se spune despre o ființă plăpîndă, neajutorată (1). cf. alr i 1557/361. A face haz de necaz v. haz. ♦ (Regional) Epilepsie. alrm i/i h 165. ♦ P. ext. Trudă, chin, efort (pentru realizarea unui scop); sacrificiu. Sînt periți, Cu sărăcie-mpodobiți Și de năcaz și de sudori îs bolnavi pe zi de cinci ori (a. 1774). gcr ii, 103/9, cf. beldiman, ap. gcr ii, 245/41. În mari necazuri naște mulierea. lm. Cu mult zel, cu mult năcaz și cu mari jertfe materiale a ridicat orașul acest templu al muzelor. F (1900), 585. Cînd averea e multă, ea se ține Cu mult necaz. coșbuc, s. 89. ◊ loc. adj. și adv. Cu necaz = dificil, anevoie; dureros. Neculai Vodă moldovenește nu știe, ce era un lucru pre cu năcaz boierilor și țării. neculce, l. 196. Se pare că furtuna ridică al ei glas, Că vîntul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz, Că-n sufletu-i pămîntul se zbate cu necaz. eminescu, o. i, 94. Vin’cu mine la mormînt, Ia pînza de pe obraz Și vezi moarte cu năcaz. jarnIk-bîrseanu, d. 149, cf. 320. 2. Stare a celui necăjit (1); supărare, mîhnire, tristețe; durere, suferință. De necazul inimii glăsuia suspinînd: Vai mie ceaia ce te-am născut. mineiul (1776), 101r2/25, cf. 185r2/13. Necazu e pentru oameni, dar aș vrea să știu ce ai. pr. dram. 104. Mult iscusita vremii slovă Nu spune clipa milostivă Ce ne-a-nfrățit pe veci necazul Și veselia deopotrivă. goga, p. 15, cf. 96. Se duceau... unele pe la altele, ca să-și mai omoare necazu de lipsa celor plecați la oaste. bujor, s. 74. A doua zi însă..., sub bătaia trandafirie a razelor soarelui, necazul i se risipi ca prin minune. bassarabescu, s. n. 133. Camarazii erau oameni cumsecade, care își credeau la necaz. camil petrescu, u. n. 7. Cu greu năcaz oftă Andrieș Hamură și i se părea că a căzut de undeva și vine iar la lume. sadoveanu, o. iii, 228. Pictase împrejurările în care oamenii se strîng împreună la bucurie sau la necaz. conte mp. 1962, nr. 808, 1/4. De-ar fi cucul un viteaz, El mi-ar trece de necaz. alecsandri, p. p. 273. Năcazul și voia rea S-au pus la inima mea. jarnIk-bîrseanu, d. 214. Tinerețele mele... le trec Și le petrec Tot cu dor și cu năcaz Și cu lacrămi pe obraz. id. ib. 101, cf. 223. Dorul... Mi l-ai trimes, bade, mie Pe două frunze de vie Și-amu iar îl iei-napoi Și lași năcazul la noi. bud, p. p. 31, cf. 6, alr ii 3 684, 3704. În cel mai mare necaz, răbdarea te ușurează cu mîngîierea ei. zanne, p. viii, 404. 3. Enervare, iritare; mînie, furie (împotriva cuiva); ciudă, pică, (astăzi familiar) parapon, (învechit, rar) paraponiseală; (popular și familiar) năduf (4). De necazu au ieșit den Țarigrad. r. popescu, cm i, 263. Scaraoțchi... vărsa sudori de necaz. negruzzi, s. i, 89. Ca și Gogol, într-o pornire de drăgăstos necaz, aș sfîrși și eu zicînd: dracul să vă ia, cîmpiilor, că mult sînteți frumoase! odobescu, s. iii, 20. Las’ șaga la o parte, măi omule; ...că vezi că-mi crapă inima-n mine de năcaz. creangă, p. 127, cf. 115. La necaz spune omul multe. caragiale, o. ii, 228. Zmeoaica..., dacă văzu că nu poate să-i prăpădească, nici să pună mîna pe dînșii, plezni fierea într-însa de necaz, căzu și crăpă ca necuratul. ispirescu, l. 26, cf. 27. Mie nu mi-e teamă de necazul curții tale; Apărat sînt de solia-mi ca de nestrăpunse zale! davila, v. v. 167. Stăpînit de necaz, tot sta lîngă repezi corăbii. murnu, i. 18, cf. 10, gorovei, cr. 183. Cînd fapta nu întrece o laudă, nu-ți pare Că lauda-n linsoare aduce-a defăimare, După cum și necazul, urzit într-o insultă Vădește adunată-n pizmaș otravă multă? arghezi, c. o. 90, cf. id. b. 7. Este ușor de înțeles bucuria pescarilor cînd prind femele cu icre (icran) și necazul lor cînd le cad masculi sau femele sterpe. c. antonescu, p. 142. De necaz, foc se făcea Și așa le răspundea. pop., ap. gcr ii, 302, cf. șez. iii, 17. ◊ loc. prep. În necazul (cuiva) = pentru a face în ciudă cuiva, pentru a se răzbuna pe cineva. În necazul tău vorbim și ne purtăm așa. lm. (Expr.) A se tăia în necazul nevestei, se spune despre cel care, dorind să le facă altora în ciudă, își face lui însuși rău. cf. zanne, p. ii, 766, vi, 581. ◊ Expr. De necaz = ca ripostă la o nemulțumire; pentru a-și vărsa ciuda, mînia. Într-un necaz = sub impulsul enervării; p. ext. în disperare. A-i fi (cuiva) necaz sau a avea necaz (de ceva) = a-i fi ciudă; a-i părea rău, a regreta pentru ceva. Nu știu ce-avea fata, că-i era necaz. coșbuc, p. i, 244. Ai isprăvit? – Mi se pare că ți-e năcaz, f (1906), 16. Scăpa de data asta Pirgu și mi-era necaz, deoarece n-aveam ochi să-l văd. m. i. caragiale, c. 11. Am uitat să mă schimb. Ce necaz mi-e. demetrius, c. 49. Hai, du-te dracului... – Ce, ți-e necaz, mi se pare. preda, î. 153. N-am năcaz de ce s-o-ntîmplat. alr ii 3 490/27. Nu ț-e necaz cînd te izbește un armăsar, ci cînd te trîntește un măgar. pann, ap. tdrg. A-i fi (sau a avea, a purta) necaz pe cineva = a fi supărat pe cineva; a avea pică, ranchiună contra cuiva. M-aș face un flutur ușor... M-aș pune pe-o floare de crin, Să-i beau suflețelul din sîn, Căci am eu pe-o floare necaz. eminescu, o. iv, 5. Îi făcea rău compătimirea lumii. Avea chiar necaz pe oamenii care se uitau la el cu milă. vlahuță, o. a. i, 120. Știi ce necaz aveai pe mine cînd vedeai că nu știu! ap. tdrg. Nu jucase și-i era necaz pe fetele care au avut noroc. rebreanu, i. 18. Punerea cuțitului înțelege poporul un fapt de răzbunare, adică cînd cineva a avut necaz pe altul. H iv 48. Avu năcaz pă el. alr ii 3 580/886. O purtat ciudă și necaz pe el. ib. 3 580/605, cf. 3 580/682, 928. Îi năcaz lui pe mine că n-am făcut cum o zis el. ib. 3 709/157. A(-i) face (în) necaz = a supăra (pe cineva) în mod intenționat, a căuta să-l întărîți, a-i face în ciudă. Iuno-i tot face-n necaz. coșbuc, ae. 27. Piticii care-or rămas Pun căciulile pe nas Și fac la fete năcaz. jabnik-bîrseanu, d. 298. l-o făcut năcaz. alr ii 3 579/53. A-și vărsa (sau, regional, a-și scoate) necazul pe cineva = a-și descărca mînia asupra cuiva. C,f. polizu, ddrf. A vorbi în necaz = a vorbi într-un moment de mînie, de enervare. cf. ddrf. (Regional) A-l ajunge (pe cineva) la necaz = a supăra, a înfuria din cale-afară, peste măsură. Cînd m-o ajunge la năcaz, nici pe asta nu ți-o las! ciaușanu, gl. – pl.: necazuri și (regional) necaze. – Și: (regional) năcăz s. n. – cf. slavonul наказъ.
- sursa: DLR - tomul X (2010)
- furnizată de Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați
- adăugată de GinaC
- acțiuni
SCURT2, -Ă, scurți, -te, adj. 1. (Despre obiecte, în opoziție cu lung) De lungime mică. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt pînă la genunchi. SADOVEANU, B. 143. Colonelul... îmi dărui o pușcă... scurtă și ușoară. ODOBESCU, S. III 22. ◊ Undă scurtă v. undă. ♦ (Despre drumuri, distanțe) Care se parcurge în puțin timp. Ei mergeau, fără a simți că merg, părîndu-li-se calea scurtă și vremea și mai scurtă. CREANGĂ, P. 276. Mergînd seara la mîndra, Scurtă mi-a părut calea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 224. Calea bătută este cea mai scurtă (= drumul cunoscut, te duce mai repede la țintă). ◊ Expr. A lua (pe cineva) de (sau din) scurt v. lua (V). A ține (pe cineva) de (sau din) scurt = a controla de aproape sau cu severitate purtarea (cuiva), a supune pe cineva unei discipline severe. A fost numai un călugăr cu ei și n-a putut să-i ție din scurt. STĂNOIU, C. I. 85. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. ◊ (Substantivat, f., în expr.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecințe neplăcute. ♦ (Despre opere literare și științifice) De proporții reduse. ♦ (Despre vorbire) Fără multe cuvinte, concis. ◊ Loc. adv. În (sau pe) scurt = fără multe cuvinte, în puține vorbe; concis. Spui. Dar pe scurt acum, că uite, se face ziuă. CAMIL PETRESCU, U. N. 85. Atunci el povesti în scurt toată istoria cu merele. ISPIRESCU, L. 85. În scurt, ce să-ți mai prelungesc? Tu ești uitat, uitat... cum n-ai mai fi fost. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Scurt și cuprinzător v. cuprinzător. ♦ Fig. Puțin, mărginit. Unde este vorbă multă, acolo e treabă scurtă. PANN, P. V. I 15. ◊ Expr. (Glumeț) Poale lungi și minte scurtă v. poală (I 1). (Cu altă construcție) O vorbă romînească: coadă lungă, minte scurtă! zicătoare... a poporului. ODOBESCU, S. III 44. 2. (Despre părți ale corpului, în opoziție cu lung) De lungime mică; (mai rar despre oameni, în opoziție cu înalt) mic de statură; de talie mică; scund. Cînele mișcă iute din coada scurtă. SADOVEANU, O. VII 362. Era un om scurt, roșcovan, cu musteața roșie zbîrlită. MIRONESCU, S. A. 88. Gazda mea era un moșneag ca la 65 ani, scurt și gros. NEGRUZZI, S. I 58. Pune șaua să mă duc, Să mă duc la Cîmpulung, Să-mi aleg un cal porumb, Scurt în gît și lung în trup. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. Iapă scurtă și vînoasă Cu dungi negre pe spinare Și scîntei de foc în nare. ALECSANDRI, P. P. 129. (Substantivat) Scurto, groaso, Und’ te duci? TEODORESCU, P. P. 218. ◊ Expr. A avea mînă scurtă = a fi zgîrcit. A face (pe cineva) mai scurt de o palmă (sau cu un cap) = a omorî (prin tăierea capului). Unii din boieri... umblară să turbure poporul: iară Mihai, aflînd... îi făcu mai scurți de cîte o palmă. ISPIRESCU, M. V. 33. Nu-i numai un cîine scurt de coadă v. cîine. Scurt de vedere = miop. Învățatul d-tale, uitîndu-se prea de-aproape la un rac mare și viu – știi că e scurt de vedere – racul l-a apucat cu foarfeca piciorului. HOGAȘ, M. N. 24. Era și cam scurt de vedere, așa că trebuia să se uite lung pînă să-i cunoască. CONTEMPORANUL, VIII 202. (A fi) scurt la vorbă (sau la cuvînt, la grai) = (a fi) puțin comunicativ. Tată-meu... era de felul lui scurt la vorbă. GANE, N. II 188. De ce așa de scurți și repezi la cuvînt? DELAVRANCEA, O. II 220. Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros și lat... E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos. ALECSANDRI, P. A. 164. Vedere scurtă = miopie. ◊ De mică înălțime, jos, scund. Apa se încreți în vălurele scurte. SADOVEANU, Î. A. 93. 3. (Despre vreme sau noțiuni temporale) Care durează puțin, care trece sau se termină repede. Ca să-i fie scurtă vremea, pînă pleacă, El se uită pe cîmpie, Fluieră și nu mai știe Ce să facă. COȘBUC, P. I 223. Trec anii cu grăbire pe calea scurtei vieți. ALECSANDRI, P. A. 80. Ea se afla într-unul din acele momente rari în cursul scurtei noastre vieți. NEGRUZZI, S. I 78. ◊ Expr. În scurtă vreme (sau în scurt timp) sau în scurt, peste scurt = în curînd, fără a trece multă vreme la mijloc. Se lungi și pieri în scurt spre miazăzi. SADOVEANU, M. C. 94. De altfel, în scurtă vreme, a trebuit să ne mutăm împreună. CAMIL PETRESCU, U. N. 24. În scurt timp se făcu sănătos. ISPIRESCU, L. 188. În scurtă vreme robul s-a întors. CARAGIALE, O. III 75. ◊ (Despre unele acțiuni sau fenomene) Dormi puțin, un somn scurt și chinuit. DUMITRIU, N. 71. Două fulgere scurte... sparg noaptea. STANCU, D. 256. ◊ Silabă sau vocală scurtă = silabă sau vocală care are o durată mai mică decît durata medie. Infinitiv scurt = forma de infinitiv a verbelor, în limba romînă, care poartă caracteristica conjugării (și care are în terminație o silabă mai puțin decît abstractul verbal corespunzător).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CĂDEA, cad, vb. II. Intranz. I. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate, a se lăsa în jos, la pămînt; a pica. Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Desfăcut Din pumnul strîns vîrtos, Spre-adîncuri, vîjîind în jos, Cuțitul a căzut. COȘBUC, P. I 231. ◊ Fig. Acuma tăceri lungi cădeau între un șir de vorbe schimbate și altul. SADOVEANU, O. IV 48. ◊ (Despre ploaie, zăpadă, grindină, fulger etc.) Țintirimul luminat de lună dormea sub zăpada căzută de curînd. ANGHEL, PR. 131. [Trăsnetul] în groaznica-i urgie Lucește, crapă, cade, detună-n vijelie Ș-un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I 252. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, noapte, seară etc.) A se lăsa, a se apropia, a veni. Amurgul cădea. Turnurile fabricilor luceau în lumina roșiatică a asfințitului. DUNĂREANU, N. 19. Noaptea cade-ntunecată Pe cîmpie și pe munte. BOLINTINEANU, O. 9. ♦ (Despre soare) A coborî, a scăpăta. Soarele cădea la vale și părea pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri. EMINESCU, N. 50. ◊ (Despre ape de munte) A curge (repede), a coborî. Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COȘBUC, P. I 258. Zburdalnic de pe coaste. Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. 2. (Despre părți ale unui organism: dinți, păr, fulgi) A se desprinde (din locul său), a se pierde. Părul meu de așteptare o s-albească sau să cadă. MACEDONSKI, O. I 71. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimărui, își suflecă minicile, calcă lut și lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287. Măi bade, de dorul tău îmi tot cade părul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ♦ (Despre frunze și flori) A se scutura. Căzuseră frunzele și nu erau verzi decît cei doi molifți din dreptul ferestrelor. SAHIA, N. 55. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii. EMINESCU, O. I 179. 3. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte legate, prinse, care continuă a fi, în parte, susținute) A se lăsa în jos (sau într-o parte), a atîrna; a se pleca. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. HOGAȘ, M. N. 17. Capu-i cade pe-a lui umăr. EMINESCU, O. I 104. Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cădea. ALECSANDRI, P. I 20. [Tînărul] era încins cu un șal roș cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetele... cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. NEGRUZZI, S. I 16. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care pîn-atunci sta încremenită mîna lui. NEGRUZZI, S. I 78. 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli. Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Furtuna fîlfîie peste munți, iar în văile lor brazii cad unul după altul, smulși de ape sau de stîncile mari, rostogolite. BOGZA, C. O. 98. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul să cadă în car deodată. CREANGĂ, P. 46. Și în nesimțire cade pe-a jețului său spată. EMINESCU, O. I 95. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii și m-an ținut de strană, ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) pieptul (sau în brațele ) cuiva. În brațele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi greu. Ajunse acasă istovită, tremurînd. Căzu bolnavă la pat. BART, E. 238. [Baba] căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A cădea în picioare = a ieși bine dintr-o situație grea. A cădea din (sau, regional, de pe) picioare (sau de-a-n picioarele) = a nu mai putea sta de oboseală, a fi mort de oboseală. (Rar) A cădea de-a pluta v. plută. ◊ A se dărîma, a se surpa, a se nărui. (În forma de conj. cază) Ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. ISPIRESCU, U. 95. ◊ Fig. (Despre oameni) Mai odihnește-te, că într-o zi ai să cazi. ◊ Fig. (Despre guverne, legi, valori etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. Iobăgia a căzut. RETEGANUL, P. V 57. D. Odobescu, după ce declară guvernul căzut, se puse a numi altul nou. BOLINTINEANU, O. 249. Împărăția romîno-bulgară cade subt izbirile turcilor. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. Piesa a căzut. ♦ (Despre luptători) A pieri, a muri (în luptă). Soldați căzuți pe cîmpul de luptă. ▭ Lupta cea mare va veni... Știu, cîțiva dintre noi vor cădea. Vor cădea, însă, jertfe pentru cauza mișcării proletare. SAHIA, N. 40. Sărmana fată în zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse După ce făcuse Vitejii de zmeu! ALECSANDRI, P. I 56. 5. (Despre un oraș, o fortăreață, o poziție etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit, a fi ocupat. În urma unui atac puternic, orașul a căzut în mîna armatei populare. 6. (Adesea complinit prin «în genunchi», «cu rugăminte» etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i arăta supunere sau a-i cere iertare ori ajutorare; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. Au înțeles că trebuie să cadă la mila împăratului. SADOVEANU, D. P. 40. N-a rămas om știutor de carte pe valea aceea, căruia Ilinca să nu-i cadă cu rugăminte, ca să-i citească răvașul lui Radu. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Fiul împăratului și mumă-sa căzu cu rugăciune la găinăreasă, ca să se facă cum era la nuntă. ISPIRESCU, L. 311. Ce-oi rămas? întrebă Lăpușneanu. – Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre. NEGRUZZI, S. I 140. 7. A ajunge, a sosi, a nimeri, pe neașteptate sau din întîmplare, într-un Ioc sau într-o situație oarecare; a pica. Cădea între ei o informație neașteptată. SADOVEANU, P. M. 98. Femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că uite, ne-o căzut la gazdă musafiri flămînzi. HOGAȘ, M. N. 228. Plecară zicîndu-i să se păzească a nu cădea în capcană. ISPIRESCU, L. 331. Am căzut la casă împărătească. CREANGĂ, P. 257. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) mîna (sau mîinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. Ei! las', Pepelea, că mi-i cădea tu la mînă. ALECSANDRI, T. 248. Care rămînea pe urmă cădea în mînile moldovenilor. NEGRUZZI, S. I 171. A cădea cu vorba = a spune ceva pe neașteptate. Așa, soro, căzu cu vorba Ceaușanca, ca din senin. DELAVRANCEA, S. 40. A cădea pe capul cuiva sau a-i cădea (cuiva) belea (pe cap) = a veni nedorit, pe neașteptate la cineva. Nu e frumos să cazi pe capul oamenilor. PAS, Z. I 71. Viu, fără Luchi... să vă cad belea pe două-trei zile. CARAGIALE, O. VII 159. A cădea cuiva drag (sau la inimă) = a-i fi cuiva pe plac, a-i deveni drag. El iar privind de săptămîni, îi cade dragă fata. EMINESCU, O. 167. ◊ A se arunca, a se năpusti; a năvăli (asupra cuiva). Iarna călăreți moldoveni străbat codri, s-amestecă cu viforul și cad asupra cetăților. DELAVRANCEA, A. 18. Mihai cade cu o furie mare asupra armiei dușmane. BĂLCESCU, O. II 282. 8. (Complinirea introdusă, de obicei, prin greșeală, robie, grație, dizgrație, influență etc.) A cădea în... (sau sub...), a fi cuprins de... E la mijloc o femeie frumoasă pentru care ai căzut la patimă. SADOVEANU, D. P. 76. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. ◊ (Poetic) Rămas singur între orizonturi de cîmpie, îndepărtate, Oltul cade într-un somn adînc. BOGZA, C. O. 156. ◊ Expr. A cădea pe gînduri = a deveni îngîndurat. Căzură toți pe gînduri. Un lemn ars și destrămat de jăratec bufni în soba înaltă. DUMITRIU, N. 182. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (Cu schimbarea construcției) Trase undița; cînd, ce să vezi: un pește mare, cu totul și cu totul de aur. Doar că nu-i căzu leșin de bucurie. ISPIRESCU, L. 380. Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. CREANGĂ, A. 64. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) rău = a nu-i conveni; a nu-i plăcea; a se întîmpla ceva rău. Rîzi tu, rîzi... dar unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 244. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. 9. A fi, a se situa, a se afla. Într-un triunghi, înălțimea cade perpendicular pe bază. Comuna cade pe malul drept al Oltului. În limba maghiară, accentul cade pe prima silabă a cuvîntului. 1 ianuarie 1953 a căzut. într-o joi. ◊ Expr. A cădea în sarcina (sau în competența, în atribuțiile, în grija) cuiva = a reveni cuiva. Grija gospodăriei cade în sarcina mea. ◊ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși (din așezarea cărților). 10. (În expr.) A cădea la învoială sau a cădea de acord = a ajunge la înțelegere (după o discuție în contradictoriu). ◊ (Învechit) A cădea la pace = a se împăca. II. Refl. unipers. A reveni (cuiva, ca parte din ceva), a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ▭ El nici pricepere n-avea să ceară simbrie cît s-ar fi căzut. RETEGANUL, P. III 28. ◊ A ședea bine, a se potrivi. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine. EMINESCU, O. I 159. Mare nuntă se făcea, Cu nuntași nenumărați, Cum se cade la-mpărați. ALECSANDRI, P. 179. ◊ Expr. Așa mi se cade = așa-mi trebuie. Fă bine să-ți auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici înaintea mea, așa mi se cade; ba încă și mai rău. CREANGĂ, P. 253. – Prez. conj. și: (regional) pers. 1 caz, pers. 3 cază (ISPIRESCU, U. 95).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mînă de ceea parte». SBIERA, P. 36. ◊ Expr. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. piept. ♦ (Cu complementul «loc», p. ext. «slujbă», «dregătorie») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. Tranz. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). Încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ Absol. Între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (Intranz., în expr.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cînd au coborît cele dintîi vînturi reci, purtînd peste miriști întîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, S. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (Tranz.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. ext. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bîlci. STANCU, D. 394. Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind În tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: – Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-ncearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, L. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pas.) Prin streji și prin carauli S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (Refl.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins1. Fantastica simfonie, mînată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mîța șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dintîi au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. mîță, oca. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București... încercați... poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă. SADOVEANU, N. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mînă... scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mîncăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi... de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întîmplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. pînză. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini-unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (Învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ Fig. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug... și-i mîna boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (Învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar! ALECSANDRI, T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – Îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. Refl. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ Tranz. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie? Ți-aș plăti. La TDRG. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva, a adera la ceva și a rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag... i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. ext. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz., în expr.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. bine1. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște. IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor vouă, îți spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: «Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine!». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun... numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. piatră. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VII 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă... să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, a începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde... nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (Tranz., în expr.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; fig. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. ext. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. Fig. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adunîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a linchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. – Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
URMĂ, urme, s. f. I. 1. Semn concret lăsat de un obiect pe locul unde a stat sau pe unde a trecut (mai ales întipărit de piciorul omului sau de laba unui animal pe pămînt, pe zăpadă etc.). Stoicea nu-și mai găsi urmele în pădure și se rătăci. GALACTION, O. I 48. În zidurile caselor vechi se cunosc și azi urmele bombelor. VLAHUȚĂ, R. P. 12. Pe această zăpadă ce se topește acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor? ODOBESCU, S. III 41. Pe aici a trecut cerbul... Vezi urma, Toroipane? ALECSANDRI, T. II 70. ◊ Expr. Pe urma (sau pe urmele) cuiva (sau a ceva) = prin locul pe unde a trecut sau a existat cineva sau ceva, după cineva sau ceva. S-a pus la pîndă craiul pe urmele copilei. COȘBUC, P. II 200. Nica lui Constantin a Cosmei, din Humulești, se duse și el cu talpele bășicate pe urma lui Oșlobanu. CREANGĂ, A. 102. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? id. ib. 50. A merge (sau a călca) pe urmele cuiva = a lua apucăturile cuiva, a imita pe cineva. ♦ Semn sau indiciu despre existența sau trecerea unei ființe (fig. a unui fenomen); amprentă. Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viață omenească. HOGAȘ, M. N. 157. ◊ (În construcție cu verbul «a lăsa») Vijelia... nu lăsase nici o urmă, de parcă nici n-ar fi fost. STANCU, U.R.S.S. 184. Vijelii de patimi își lăsaseră urmele. SADOVEANU, O. I 421. Ah, durere, în ce parte De tine să fug departe? Urmă-n lume să nu las. ALECSANDRI, P. II 102. ◊ (În construcție cu verbele «a căuta», «a prinde», «a lua» etc.) Banditul sta ascuns și încă nu-i prinsese urma. VORNIC, P. 193. Căutau în țară străină urma fetei Orheianului. SADOVEANU, O. VII 76. Am să le iau urma toată seara, ca un prepelicar. ALECSANDRI, T. I 158. ◊ Expr. A ști de urma cuiva = a ști unde se află și cum trăiește cineva. Ascultați-mă, hatmanul Mihu știe de urma lui Crasneș și a lui Cosma. DELAVRANCEA, O. II 237. A nu mai da de urma cuiva, a pierde (sau a se pierde) urma (sau urmele) cuiva = a pierde (a se pierde sau a face să se piardă) orice știre despre cineva. Ca o salvare posibilă îi licărea numai o mutare subită care să-i piarză urma. REBREANU, R. I 241. Cum ați plecat de la noi, a pribegit din sat și nimeni nu i-a mai dat de urmă. GANE, N. III 51. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele. EMINESCU, O. I 176. A-și pierde urma = a dispărea dintre ai săi, a face ca nimeni să nu știe ce face și unde trăiește. Și se duce tot cîntînd Ca să-și piardă urma. IOSIF, P. 51. Nici urmă = de loc, nici un pic, cîtuși de puțin. Nici urmă de zăpadă pe cîmpuri. STANCU, D. 120. Fără urmă (de...) = fără nici un pic (de... ). Și zorile de-atîtea ori m-au găsit în geam, Fără urma somnului. ISAC, O. 56. Am picat în negru loc Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. 2. Sfîrșit, punct sau stadiu ultim. Urma însă ne va arăta că Andrei Bathori nu era de loc sincer în făgăduielile sale. BĂLCESCU, O. II 219. ♦ (Învechit) Urmare, consecință, rezultat. Și cum să-ndrăznească la o așa faptă Cu totu-mpotrivă și neînțeleaptă! Nu gîndește urma, nu gîndește răul. PANN, P. V. I 57. ◊ Expr. Urma alege v. alege (1). 3. (Mat.) Punct în care o curbă intersectează o anumită suprafață. ♦ Curbă de-a lungul căreia o suprafață intersectează altă suprafață. II. (În locuțiuni și expresii) Loc. adv. Din urmă = (cu sens local) a) din spate, dindărăt. Ajunse din urmă carul. DUMITRIU, N. 87. Din urmă, vine pe lîngă oameni căpitanul. CAMIL PETRESCU, U. N. 268. Auzind pe cineva cîntînd din urmă, se uită înapoi. CREANGĂ, O. A. 204; b) de la locul unde am rămas. Acum să ne întoarcem iar din urmă. CREANGĂ, P. 174. În urmă = a) (cu sens local) în spate, îndărăt. Se uita mereu în urmă să vadă dacă nu este urmărit. SAHIA, N. 94. Trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22; b) (cu sens temporal) apoi, mai tîrziu, după aceea, ulterior. Mai în urmă, l-am întîlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui. CARAGIALE, O. III 233. În zădar fata moșneagului spunea în urmă că acela este lucrul mînelor sale. CREANGĂ, P. 284; c) (însoțit de o precizare de timp, introdusă prin «cu» sau, pleonastic, prin «acum») înainte de momentul prezent, mai de mult (cu atîta timp). Cu treizeci de ani în urmă era cîmp pustiu pe aici. VLAHUȚĂ, R. P. 32. Cu cinci luni în urmă o văzusem. NEGRUZZI, S. I 50. (Expr.) A rămîne în urmă = a nu ține pasul cu cineva, a se lăsa întrecut de alții pe drum sau, fig., în activitate, în muncă. Flăcăul rămăsese în urmă, ca să puie la adăpost caii. SADOVEANU, B. 69. (Despre ceas) A fi (sau a merge) în urmă = a arăta o oră mai mică decît cea oficială. A rămîne în urmă = a funcționa prost, mergînd mai încet decît normal. Pe urmă = mai tîrziu, după aceea, ulterior. Și pe urmă mi-am mai adus aminte de ceva. C. PETRESCU, C. V. 105. Drumul urcă întîi anevoie... pe urmă însă înaintează vesel. REBREANU, I. 9. Pe urmă au dat foc și pădurii. CARAGIALE, O. III 89. Frunză verde flori domnești Ia tu seama ce iubești Că pe urmă te căiești. HODOȘ, P. P. 104. La urmă = a) în ultimul moment, la sfîrșit de tot, într-un tîrziu. La urmă au venit și muntenii. SADOVEANU, B. 6. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. NEGRUZZI, S. I 67; b) în definitiv. Sînt eu la urmă vinovată Că Leana umblă ca turbată Să-l vadă-n casa lor intrînd Odată? COȘBUC, P. I 129. Pînă la urmă, în cele din (sau de pe) urmă sau la (rar în) urma urmei (sau urmelor) = la sfîrșitul unui șir, al unei succesiuni, după ce s-a terminat tot, s-au epuizat toate mijloacele; p. ext. în definitiv, așa-zicînd. Toți recunoșteau pînă la urmă că la ei e liniște. REBREANU, R. II 7. Sculîndu-se, Bul Mihai se duse prin acea pădure pe calea apucată mai departe, pînă în urma urmelor dete de marginea acelei păduri. BOTA, P. 31. Tîrziu, la urma urmei, a văzut Fata că de lapte donița e goală. COȘBUC, P. I 248. La urma urmei ele nu ne pot face nici un rău. IONESCU-RION, C. 25. În cele de pe urmă îi zise: văz, luminate împărate, că tot ce-am cerut mi s-a împlinit. ISPIRESCU, L. 29. La urma urmelor Ivan scoate de barbă și pe Scaraoschi și-i trage un frecuș. CREANGĂ, P. 306. (În legătură cu verbe de mișcare) La urmă (sau loc. prep. la urma cuiva) = la locul de baștină al cuiva. Cerinat mai șezu cît șezu la Curte, apoi se întoarse la urma lui. GANE, N. II 89. A opta zi, s-a hotărît Negoiță să se pornească la urma lui, înspre părțile Jiului. CARAGIALE, P. 101. (Expr.) A trimite pe cineva la urmă (sau la urma lui) = a trimite pe cineva (uneori escortat de forța publică) la locul de unde este originar. Am ordin... cînd oi prinde călugări vagabonzi prin satele mele, să-i trimit la urmă. STĂNOIU, C. I. 32. De s-o deștepta domnul ca ieri... ne trimite la urma noastră. DELAVRANCEA, O. II 153. ◊ Loc. adj. Din urmă = (cu sens temporal) precedent, anterior. Se aflau în Păuna cîțiva refugiați aduși acolo de nenorocirile războiului din urmă. SADOVEANU, P. M. 9. Credinciosul i-a spus cu de-amăruntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopți din urmă. CREANGĂ, P. 99. (Cel sau cel mai) de pe (sau din) urmă = ultimul (dintr-o succesiune). Ogoarele negre și cleioase ieșeau de sub întinderile celor din urmă zăpezi din martie. DUMITRIU, N. 13. Ascultă, Moghilă. Vorba de pe urmă a lui Ștefan e lege? DELAVRANCEA, A. 79. Scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde. CREANGĂ, P. 99. Acest din urmă argument mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. (Expr.) Ceasul de pe (sau din) urmă = momentul dinainte de moarte. În ceasul de pe urmă mi-oi aduce aminte că-s fiica lui Șoiman bătrînul! ALECSANDRI, T. II 26. ◊ Loc. prep. În urma cuiva (sau a ceva) = a) (cu sens local) în spatele cuiva. I se păruse că umblă cineva în urma lui. DUMITRIU, N. 14. Călătorii zoreau spre ieșire, cei mulți cu bagajele în mînă, cei puțini cu hamalii în urma lor. REBREANU, R. I 16. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț. EMINESCU, O. I 87. În lături, înainte, în urmă-i totul moare. ALECSANDRI, P. III 290; b) (cu sens temporal) după aceea, mai tîrziu, ulterior. Aici, în urma frigului, au venit călduri uscate. CARAGIALE, O. VII 34; c) ca consecință a... În urma victoriei U.R.S.S. asupra Germaniei fasciste, o serie de țări din Europa centrală și de sud-est s-au desprins din sistemul capitalist. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2903. ◊ Expr. (De) pe urma cuiva (sau a ceva) = rămas, dobîndit, obținut de la cineva, rezultat din cauza cuiva Sau a ceva. Știa pe Traico văduv și fără nici un copil de pe urma primei lui căsătorii. GALACTION, O. I 174. Administra averea lui Mihai și a celor două surori ale lui, Cora și Ralu, rămași orfani acum patru ani pe urma unui accident de automobil. C. PETRESCU, Î. I 11. Am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale. CARAGIALE, O. III 48. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? CREANGĂ, A. 50.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
veni vb. IV. A intr. I (despre ființe; mai ales cu determ. locale care indică punctul de plecare, punctul de destinație, traseul sau reperul în funcție de care este orientată deplasarea) 1 A se deplasa spre locul unde se află cineva sau ceva; a merge tot mai aproape de un anumit loc, de o așezare etc.; a se apropia. Vine spre casă. ◊ (repetat, cu val. intensivă sau durativă) Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare (EMIN.). ◊ (în corelație cu vb. ca „a se duce”, „a pleca”, „a merge”, exprimă, în mod explicit, o deplasare în sens opus) Badea vine și se duce, dor îmi lasă (POP.). ◊ (constr. cu „de unde”, „dincotro” etc., arată că cineva se întoarce la locul de unde a plecat) Turcii... în vremea războiului, l-au părăsit și s-au dus de unde vinisă (CANT.). Δ expr. A se întoarce (sau a se duce, a pleca etc.) cum a venit, se spune pentru a arăta că cineva nu și-a realizat scopul pentru care a făcut deplasarea. A se duce cum (sau precum) a (sau au) venit, se spune pentru a arăta că banii obținuți fără efort sînt cheltuiți cu multă ușurință. ◊ (la imper., de obicei întărit prin „încoace”, „aici” etc., predomină ideea de amenințare, de provocare, de sfidare) Vie să-și cerce norocul, dacă li s-au urît zilele (ALECS.). Δ Compus (fam.): vino-ncoace (sau vino-ncoa) subst. invar. = (adesea în legătură cu „a avea pe”, „a fi plin de” etc.) atracție, farmec, drăgălășenie. ◊ (cu determ. modale care arată sau sugerează ritmul de deplasare) S-a oprit un moment în loc indignat, derutat, pe urmă vine brusc către ei (CA. PETR.). Δ (constr. cu dat. etic) Tare-mi venea și-mi sosea, Tot din guriță strigînd (POP.). ◊ (cu determ. care arată distanța parcursă) Șapte țări de ai venit (POP.). ◊ (cu determ. care indică sau sugerează mijlocul de deplasare) Vine călare spre cetate un hatman leșesc cu steag alb (ALECS.). ◊ fig. Iarna vine, vine pe crivăț călare (ALECS.). ◊ (cu determ. elem. pred. supl.) Din droaia de copii... vine curajos, mi se așază pe genunchi (STANCU). ◊ analog. (despre fenomene atmosferice, meteorologice) A venit o furtună cu grindină. ◊ ext. (despre corpuri cerești) Ca stelele acelea călătoare ce se zăresc..., fără a ști de unde vin și unde se duc (RUSSO). ◊ (despre vreme; cu determ. ca „bună”, „rea” etc.) După furtună vine și vreme bună (c. NEGR.). ♦ ext. (despre ambarcațiuni) A se deplasa pe apă apropiindu-se (de cineva sau ceva). După cîteva minute, barca veni la vapor cu trei oameni (BOL.). ♦ analog. (despre păsări) A zbura (dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat). ◊ (despre ființe imaginare sau mitologice) Iuții aprigi zburători Vin curgînd de pretutindeni (c. NEGR.). ♦ analog. (despre obiecte) A se deplasa prin aer cu viteză dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat (fiind lansat, azvîrlit). Capriciul obuzului care vine unde nu te aștepți (CA. PETR.). ♦ (cu determ. introduse prin prep. „pe la”, „prin”, „peste”) A merge traversînd, străbătînd un loc, o întindere, o suprafață; a trece (prin...). Iuda veni... prin valea lui losafat (BOL.).** (cu determ. locale în care de obicei alternează „de la” sau „din” cu „la” sau „în”) A merge dintr-un loc în altul, dintr-o parte în alta. Oile... veneau dintr-un mal în cellalt al Milcovului (GHICA). ◊ fig. De la gîndul restauratorilor de a întemeia gramatica română am venit la gramatica latină (RUSSO). 2 (cu determ. locale introduse de obicei prin prep. „din”, „de la” sau constr. cu „de unde”, care indică punctul de plecare; cumulează adesea ideea originii sau provenienței) A se pune în mișcare pentru a ajunge undeva sau la cineva; a proveni din... Vin din cetatea împărătească sau din Asia mică... negustori (IORGA). ◊ ext. Plante venite de la Ecuator. ◊ (în corelație cu „a merge”, „a se duce”) Acest popor... nu v-a întrebat niciodată de unde ați venit și unde vă duceți (EMIN.). ◊ expr. Așa (sau acum) mai vii de-acasă, se spune, aprobativ, cuiva care revine asupra unei hotărîri (considerate greșite) sau care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă etc. A(-și) veni de-acasă = a se dumiri, a se lămuri (asupra unui lucru). Mergi (sau mergeți, să mergi etc.) ori du-te (sau duceți-vă, să te duci etc.), pleacă (sau plecați etc.) de unde ai (sau ați etc.) venit = pleacă (sau plecați etc.) de aici! lasă-mă (sau lăsați-mă etc.) în pace! A-i veni (cuiva) în (ori întru) întîmpinare sau a veni în (ori întru) întîmpinarea (cuiva), a veni înaintea (cuiva) = a) a merge, a ieși înaintea cuiva (pentru a-l primi, pentru a-l întîlni etc.); a întîmpina (pe cineva); b) (și a veni în întîmpinarea a ceva) a precede, a anticipa o idee, o teorie; a răspunde unei întrebări, unei necesități, înainte ca aceasta să fie formulată. ♦ (mai ales despre abstracte) A lua naștere, a rezulta din ceva sau de undeva; a se trage din... Acest sentiment vine pesemne din înălțimea și sublimitatea naturii noastre intelectuale (CAR.). ◊ expr. De aici vine (apoi) (aceea) că... sau de unde vine că... = datorită acestui fapt, pentru acest motiv, din această cauză. ♦ A-și avea originea, obîrșia, proveniența din ceva sau de undeva; a rezulta, a decurge. A denunța abuzurile, a biciui, a strivi răul, ori din care parte ar veni (I. NEGR.). ◊ (despre limbi sau despre elemente ale unei limbi) Numele localității vine de la un nume de persoană. ♦ (înv.; despre dispoziții, hotărîri etc. oficiale) A emana. Legea vine de la parlament. 3 (de obicei cu determ. locale introduse prin prep. „la”, „pînă în”, „în” etc. care indică punctul de sosire) A ajunge, a sosi într-un anumit loc; a descinde, a se opri într-un anumit loc (care reprezintă punctul final al deplasării). Într-o iarnă... venise la Iași o trupă de actori despre care se dusese vestea (BRĂ.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) iapa la hăț = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. A veni pe (sau în) lume = a) a se naște; b) (bis.; și a veni cu trup; despre Iisus Hristos) a lua trup de om; a se întrupa. A veni alba în sat = a se lumina de ziuă. A(-i) veni la țanc (sau la pont) = a sosi la timp. A veni la mijloc = a interveni, a intra în acțiune. A veni fără vistavoi = a sosi (undeva) pe neașteptate. A-i veni (cuiva) cuțitul la gît (sau mucul la deget) = a ajunge într-o situație grea, dificilă, a fi în primejdie; a ajunge la limita răbdării. A(-i) veni (cuiva) în (sau întru, spre) ajutor = a interveni (grabnic, prompt) pentru a ajuta pe cineva; a sări în ajutorul cuiva; a fi de folos cuiva. La o vreme de nevoie,... noi ți-om veni într-ajutor (EMIN.). A veni în ajutorul (a ceva sau a cuiva) = a aduce argumente în sprijinul unei idei, al unei teorii, al unui principiu etc. sau al unei persoane care susține anumite teorii, idei etc. A veni deasupra = a deveni învingător. A(-i) veni (cuiva) la (ori în) mînă sau a veni pe (ori în, la) mîna (ori mîinile) (cuiva) = a ajunge la discreția, la dispoziția, în puterea cuiva; a depinde de cineva. A(-i) veni (cuiva) drăguș la căuș, se spune, ca amenințare, celui care te-a nemulțumit și pe care-l vei pedepsi. A-i veni (cuiva) (Moș) Ene pe la gene = a i se face somn; a începe să moțăie. A(-i) veni de hac = a) a pedepsi sau a face inofensiv pe cineva care provoacă necazuri, supărări, nemulțumiri; b) a depăși, a învinge o dificultate, un obstacol etc. ♦ (despre obiecte, mai ales despre mărfuri; adesea cu determ. introduse prin prep. „din”, „de la”) A ajunge la destinație; a fi adus undeva. Ridică halba: golesc băutura cîteșitrei și mai vine un rînd (GÎRL.). ◊ expr. A veni la (sau în) mîna (sau mîinile) (cuiva) ori a-i veni (cuiva) la (sau în, sub, a) mînă = a ajunge în posesia, în stăpînirea cuiva. A-i veni cuiva cărți = a trage sau a-i cădea cărți bune (potrivite pentru a cîștiga la jocul de cărți). ◊ (despre înștiințări, mesaje, scrisori etc.; adesea cu determ. introduse prin prep, „din”, „de la”; de obicei constr. cu dat. pron. person.) I-a venit răspuns Că dușmanii țării... Năvălesc grămadă (IOSIF). ◊ expr. (înv.) A-i veni mazilie = a fi mazilit, înlăturat de la domnie. ♦ (despre publicații periodice) A fi difuzat, a ajunge (periodic) undeva. Presa îi venea destul de regulat. ♦ (despre lumină, sunete, mirosuri etc.; adesea constr. cu dat.) A se propaga prin spațiu pînă într-un anumit loc; a se face perceput, simțit. Văzu tufișuri mari și-i veni un miros adormitor de iarbă (EMIN.). ◊ (cu determ. introduse de obicei prin prep. „de la”, „din”) Lumina vine de la o curte interioară (RALEA). ◊ expr. A veni la (sau în) urechile (sau cunoștința) ori a-i veni (cuiva) la urechi = (despre știri, zvonuri etc. sau, ext., despre fapte, întîmplări etc.) a ajunge la cunoștința cuiva; a deveni cunoscut. A-i veni (cuiva) muștarul la nas v. muștar. 4 (cu determ. nume de persoane sau echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania (pe cineva) sau a fi însoțit, întovărășit, acompaniat (de cineva). Nu te teme de nimic și vino cu mine în această pădure (FIL.). ♦ (de obicei cu determ. nume de obiecte) A aduce cu sine. Mai apoi, vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate (SLAV.). ◊ expr. A juca pe vine (sau pe venite) = (la unele jocuri de cărți) a juca pe datorie, în contul banilor care vor fi aduși ulterior. ♦ analog. (cu determ. nume abstracte, de acțiuni etc.) A fi mesagerul, purtătorul a ceva.. Vine cu știri de la stăpînul său (SADOV.). ♦ (cu determ. care indică idei, proiecte, propuneri etc.) A prezenta, a propune, a susține. A venit cu un plan de dezarmare (TIT.). 5 (pop.; despre ființe; de obicei cu determ. introduse prin prep. „asupra”, „peste”, „împotriva”) A se repezi asupra cuiva sau peste ceva cu intenții dușmănoase agresive. Cine sînt eu, măi, de vii asupră-mi cu bastonul? (BOL.). ♦ ext. (pop.; despre vehicule sau despre conducători de vehicule) A lovi, a izbi (intrînd în coliziune cu...), a da peste... A văzut cum a venit camionul peste copac. ♦ A se năpusti, printr-o acțiune militară asupra dușmanului, asupra unui loc deținut de acesta etc.; a pătrunde în număr mare (și pe neașteptate) pe un teritoriu străin cu scopul de a-l cotropi, de a-l jefui etc. Turcii au venit cu oaste asupra Ardealului (XEN.). ◊ expr. (Doar) nu vin turcii (sau tătarii) ori (doar) nu vin turcii, nici tătarii, se spune pentru a potoli pe cineva prea grăbit sau alarmat, înfricoșat fară motiv. ♦ (mai ales despre animale sau păsări de pradă) A se năpusti pentru a fura, a ucide (pe cineva) sau a distruge, a devora (ceva). Lăcustele călătoare... ne vin în mod periodic din sudul Rusiei (ENC. AGR.). 6 (determ. prin „ înăuntru” sau prin alte determ. locale care indică un spațiu delimitat sau considerat ca atare și introduse de obicei prin prep. „în”) A intra în...; a pătrunde undeva. Țăranul veni în curtea palatului și ceru să vorbească cu împăratul (POP.). ♦ ext. (urmat de determ. introduse de obicei prin prep. „prin”, „în”) A pătrunde printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust, delimitat etc. Odăile erau mari... întunecoase prin faptul că lumina le venea prin mijlocirea unui geamlîc (CĂL.). 7 (determ. prin „afară” sau prin alte determ. locale introduse de obicei prin prep. „din”) A ieși, a trece din interior spre exterior sau dintr-un mediu în altul. Veni repede afară și se duse să deschidă poarta. 8 (de obicei cu determ. introduse prin prep. „la” sau în dat.) A se deplasa la cineva (acasă) pentru a-l vedea, a-l ajuta etc., a merge (în mod repetat) undeva; a vizita. Fecioară blondă ca spicul cel de grîu, Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă (EMIN.). ◊ (cu precizarea „în vizită”) Foarte mulțămit... prinse încredere către noua sa mumă și veni din nou în vizită (EMIN.). ◊ (urmat de determ. introduse de obicei prin prep. „pe la” sugerează imprecizia momentului sau a duratei vizitei) Ceea ce vreau nu-ți pot spune aici... Trebuie să vii pe la mine (REBR.). 9 (de obicei cu determ. introduse prin prep. „la”, care indică întruniri, manifestări publice etc.) A merge pentru a asista, pentru a participa la ceva; a lua parte (la...), a fi de față (la. ..). Va fi o ședință de inițiere la care poate veni oricine (PHIL.). 10 (de obicei însoțit de prop. finale) A se înfățișă, a se prezenta la cineva, înaintea cuiva sau undeva (cu un anumit scop, cu o anumită intenție). Veniră creștinii din satele vecine să spună că pe hotarul lor se iviră boi străini (AGÂR.). ◊ (cu determ. modale, elem. pred. supl.) Ca sorbită de vîntul turbat, așa veni de cătrănită (DELAVR.). ◊ (cu determ. ca „în vis”, „în somn” etc.) Astă-noapte veniră dumnezeii voștri la mine și mă certară foarte rău (ALEXAN.). ◊ (la prez.ind. pers. 1 și 4, precedînd vb. ca „a spune”, „a zice”, „a întreba, ca formulă protocolară de a se adresa, de a relata ceva etc.) Viu să-ți adresez și felicitările și expresia simpatiilor mele (ALECS.). ◊ expr. A veni pe capul cuiva = a cauza cuiva suferințe, necazuri etc. Bine ai (sau ați) venit (sănătos sau sănătoși), formulă de salut cu care este întîmpinat un oaspete. Bine că ai (sau ați etc.) venit, formulă prin care se evidențiază mulțumirea față de oportunitatea sosirii cuiva. A veni la ușa (sau la pragul) (cuiva) sau a-i veni (cuiva) la ușă = a se prezenta la cineva pentru a-i cere ospitalitate, ajutor, bunăvoință. A veni ca la borș, se spune despre o persoană care, prezentîndu-se undeva, pleacă în grabă, fară explicații. A veni (undeva) după cineva (sau ceva) = a căuta pe cineva sau ceva în locul unde se află, se adăpostește, se ascunde. A veni în numele cuiva = a) (și a veni din partea cuiva) a se prezenta undeva ca trimis, ca reprezentant al cuiva; b) a se prezenta (undeva) dîndu-se drept altcineva și uzînd, prin înșelăciune, de autoritatea acestuia. ◊ ext. (cu acc.pe ideea determinării unei acțiuni sau a intervenției într-o acțiune, într-un proces) Realitatea, cea mai aprigă dușmană a închipuirei, vine de se pune necontenit dinaintea ei (ALECS.). ◊ fig. Pe mii de drumuri umbre se ridică Și parcă vin să fure parfumul florilor (DENS.). ♦ A se adresa cuiva, a solicita ceva cuiva. Să nu mă lași!... Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi (CAR.). ♦ (despre bolnavi) A consulta un medic. Mai mulți bolnavi au venit la cabinetul medical. ♦ (pop.) A se prezenta la o persoană de sex feminin pentru a o cere în căsătorie. ♦ (jur.; de obicei cu determ. ca ”înaintea„, ”spre înfățișare„, ”de față„, ”la judecată„) A se înfățișa (ca parte) în fața unei autorități judiciare sau a unui organ de justiție; a compărea. Veneau pentru vechi procese – cu multă îndoială față de judecățile vremelnice (SADOV.). ◊ expr. A veni cu jalba în proțap v. jalbă. ◊ ext. (despre plîngeri, reclamații etc.) Vinind pîrîre nencetată, Vru să știe cu temei de sînt Oare acele toate adevărate (BUD.). ♦ A se alătura cuiva, a trece de partea cuiva; a deveni asociat, partener, adept. Sînt dușmănit de Măria sa... și totuși vii cătră mine (SADOV.). II (mișcarea se realizează pe verticală) 1 (de obicei determ. prin ”jos„, ”la vale„) A se deplasa de sus în jos (pe o suprafață); a se lăsa în jos; a coborî. Vine domol la vale un călăreț tînâr (CAR.). ♦ A cădea (cu viteză) de la oarecare înălțime. O pană veni de sus învîrtejindu-se repede și căzu (SADOV.). ◊ (despre precipitații atmosferice) De-ar veni o răpăială de ploaie... Să vină și să treacă repede (STANCU). ◊ (despre lumină sau despre întuneric) Venea din cer pe cîmp amurgul (GOGA). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. ”pe„, ”peste„ etc., care indică locul căderii; intervine adesea și ideea de lovire sau de izbire cauzată de cădere) Copacul a venit peste mașină. ◊ expr. A veni în vale = (despre porțiuni de teren) a se surpa, a se prăbuși, a aluneca. ♦ (relig.; despre divinități) A se stabili printre oameni, în lume; a coborî (din cer) peste lumea pămîntească. Veți lua putere venind Duhul Sfînt preste voi (BIBLIA 1688). ♦ (despre necazuri, suferințe etc.) A se abate, a cădea asupra cuiva sau a ceva. Pentru legea noastră și credință vom răbda tot răul ce ne va veni asupră (DOS.). ♦ (și a veni de sus) A proveni de la o autoritate superioară, de la cineva cu prestigiu, de la Dumnezeu etc. ♦ (pop.; despre ființe; urmat de determ. ca ”în mînă„, ”în nas„, ”pe brînci„, care indică partea corpului care intră în contact cu locul căderii) A cădea la pămînt, a-și pierde poziția verticală. Unealta căzu: omul veni... pe spate (SADOV.). 2 (pop.; despre ființe; cu determ. ca ”în sus„, ”sus„, ”în vale„) A se îndrepta în sus (spre un loc mai ridicat), a se deplasa dintr-un loc mai jos (sau din josul apei) către unul situat mai sus (sau în susul apei); a (se) urca, a (se) sui. Rugă... să vină puțin sus spre a-i pune pe hîrtie unele scurte sfaturi (CĂL.). ◊ ext. Mașina a venit la deal cu greutate. 3 (despre corpuri, materii) A se ridica deasupra (apei); a ieși la suprafață. Lava venită din adîncurile vulcanului. ◊ expr. A veni la iveală (sau la arătare) = a se da pe față, a fi dezvăluit, a se arăta. III (despre ființe; de obicei cu determ. modale ca ”mai„, ”înapoi„) 1 A se întoarce în locul de unde a plecat; a merge din nou unde a mai fost; a reveni. Dintr-o întîmplare neașteptată, omul venise înapoi devreme (SADOV.). ◊ (în constr. neg.; cu referire la moarte, considerată ca o plecare fără întoarcere) Eu voi pleca... pe-o cale depărtată, De unde nu mai vine acel ce a plecat (BOL.). ◊ (în corelație cu ”a se duce„, ”a pleca„, ”a merge„ etc.) Cînd pleci, să te-nsoțească piaza bună... Cînd vii, pășește slobod (ARGH.). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. ”de la„, ”din„, care indică locul de desfășurare a unor activități, a unor îndeletniciri etc. sau activitățile, îndeletnicirile ca atare) Mirii veniseră de la biserică și se așezaseră între cei doi nuni (VOIC.). Δ expr. A veni de la biserică, se spune, ironic, despre cineva care se întoarce beat acasă. ◊ (cu determ. modale sau elem. pred. supl.) Educat la Paris, vine în țară plin de iluzii reformatoare (CONST.). ◊ fig. Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorc (COSTIN). Δ expr. A-i veni (cuiva) numai numele = a muri undeva, departe de locul de unde a plecat, a locuit. ♦ (despre obiecte) A fi adus înapoi undeva, a fi returnat cuiva. Scrisorile mi-au venit înapoi. ◊ expr. A veni la loc = (despre obiecte, despre părți ale lor etc.) a se întoarce în locul inițial; a(-și) recăpăta poziția inițială. Din cauza mișcării mașinii, scaunele se deplasau în față și veneau la loc. 2 (mai ales despre păsări) A se întoarce din migrație. Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi! (COȘB.). 3 A se întoarce la o stare anterioară; a redobîndi o stare, o situație anterioară. Această mare vindecare a pocăinții, ca prin mijlocul ei să vie iară la cinstea cea dintîi (ANTIM). ◊ expr. A-și veni în chef = a-și recăpăta buna dispoziție, voia bună. A-și veni în fire = a) a-și recăpăta forțele, vigoarea, vitalitatea; a se restabili (după o stare de slăbiciune, de depresie, de epuizare etc.); b) a-și reveni dintr-un șoc, a-și recăpăta cunoștința în urma unui leșin, a unei crize etc.; a se trezi, a se dezmetici dintr-o stare de toropeală, de amețeală, de leșin etc.; c) a-și recăpăta cumpătul, stăpînirea de sine, a-și restabili starea psihică normală (după un moment de spaimă, de furie, de uluire, de descumpănire etc.); d) a-și redobîndi capacitatea de judecată, de discernămînt (renunțînd la idei, la intenții sau la fapte nepotrivite, neîngăduite, condamnabile); a-și da seama, a înțelege, a se lămuri (în legătură cu o situație). ♦ (despre forță, putere, simțuri etc. ale oamenilor) A se reface, a se restabili. Unsei și pe orb și îi veni vederile ca mai nainte (ISP.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) puterea (sau firea, răsuflul) = a se trezi, a-și reveni dintr-o stare de leșin, de amețeală etc. A veni în viață = a se întoarce la viață, a învia. A-i veni (cuiva.) fața (la loc) v. față. A-i veni (cuiva) inima la loc v. inimă. A-i veni (cuiva) mintea (sau mințile, minte) (acasă sau la loc, la cap, în cap) v. minte. A-i veni (cuiva) sufletul la loc v. suflet. IV 1 (înv.,pop.; despre ape; de obicei cu determ. locale sau modale) A curge (la vale) (în cantitate mare). Se auzea răsunînd glasul unui pîrăuaș ce venea... din deal în vale prăvălindu-se (CR.). ♦ ext. A se revărsa. Cînd puhoiul vine... tîrăște nu numai ce-i pe șosea, dar și casele înalte (CA. PETR.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) apa (sau apă) la moară sau a veni apă (sau apa) (și) la (sau pe) moara cuiva v. apă. ♦ (despre ape curgătoare; cu determ. introduse mai ales prin prep. ”din„) A izvorî. Pîrîul vine din munți. ♦ (de obicei cu determ. introduse prin prep. ”în„) A se vărsa. Dunărea vine în mare. ♦ (și a veni la matcă sau la vad) A reintra în albie după vărsare. ♦ (pop.; adesea cu val. incoativă) A curge (la un robinet, pe o țeavă, într-o instalație etc.). Din cauza defectării unei instalații, nu a venit apa caldă. 2 (pop.; despre lichide organice) A se scurge. De pe frunte, sîngele îi venea în ochi. V 1 (cu determ. introduse mai ales prin prep. ”pînă la„, ”la„, ”în„) A ajunge pînă la nivelul...; a avea ca limită. Pantalonii îi veneau pînă la glezne. ◊ expr. A nu-i veni (cuiva) nici la degetul cel mic = a nu se putea compara (cu cineva) din cauza inferiorității în care se află. A veni la măsură = a ajunge la măsura, la mărimea prestabilită sau potrivită. A veni cotul la măsură sau a veni tafta la cot = a se nimeri; a se potrivi. A-i veni (cuiva) apa la gură (sau la gît) v. apă. 2 (pop.; despre obiecte, bunuri etc.) A fi evaluat ca mărime, ca greutate, ca volum (în unități corespunzătoare). Pui de cîntărește oala... Venea trei oca și ceva (BRĂT.). ◊ (cu un compl. indirect introdus prin prep. ”de„, ”la„, ”pe„ care indică distribuția) Noi sîntem aici douăzeci... și ne vine pe fiecare doi miei (AGÂR.). 3 (pop.; despre mărfuri) A fi evaluat ca preț, a prețui, a costa, a ajunge. A întrebat cît vine kilogramul de roșii. 4 (înv.; despre oameni) A ajunge (cu numărătoarea) la numărul de... A numărat oștenii și a venit pînă la o sută. 5 (înv., pop.) A ieși, a rezulta în urma unui calcul. Adăugăm doi la șapte și vine nouă. ♦ A se cuprinde, a intra, a merge. Doi în opt vine de patru ori. VI (de obicei cu determ. modale care indică un reper spațial; exprimă ideea de așezare, deplasare în spațiu) 1 (despre forme de relief, repere geografice) A fi situat, a se afla, a se găsi undeva (prin raportare la...). Versantul dinspre sat al muntelui... vine în fața răsăritului (BĂLC.). ♦ (despre drumuri, hotare etc.) A avea traseul (din direcția..., cu începere din..., pînă la...). O improvizare de bîlci pe șoseaua care vine de la Piatra (IBR.). ♦ (despre construcții, despre părți ale unei construcții etc.) A fi amplasat, așezat pe un anumit loc, într-o anumită poziție. Unde vine Banca Națională? ♦ (despre obiecte sau despre componente ale unui ansamblu, ale unei instalații etc.) A avea un loc determinat în cadrul unei structuri, al unei organizări, al unui întreg etc. ◊ expr. A(-i) veni cuiva (ceva) la îndemînă = a fi îndeajuns de aproape (de cineva) pentru a putea fi ușor de atins, de luat, de mînuit; ext. a-i fi cuiva ușor, comod, convenabil etc. (de făcut) ceva. A-i veni cuiva peste mînă (ceva) = a fi prea departe pentru a fi ușor de atins, de luat, de mînuit de către cineva; ext. a-i fi cuiva greu, incomod, neconvenabil, neplăcut (să facă) ceva. 2 (mai ales cu determ. modale ca ”bine„, ”frumos„, ”de minune„) A i se potrivi, a-i ședea; a-l prinde. Hainele noi îi veneau foarte bine. VII 1 (de obicei cu determ. care indică rangul, instituția, domeniul) A prelua, a primi (ca succesor) funcția, împuternicirea de... Venind din nou la domnie,... începu cu un mare măcel al boierilor (IORGA). ◊ expr. A veni la putere (sau la guvern, la guvernare) = (despre șefi de state, guverne, formațiuni politice) a prelua puterea (politică) într-o țară. Singurul partid care nu are nici un interes imediat de-a veni la guvern... e cel conservator (EMIN.). ♦ (despre oameni; cu determ. introduse prin prep. ”la„ sau ”în„) A luat în primire o slujbă, un post (de conducere); a se angaja într-un serviciu; a avea o îndeletnicire. A venit la institut de trei ani. ◊ expr. A veni în serviciul cuiva = a se pune în serviciul cuiva, a-și oferi cuiva serviciile. 2 (înv., pop.; mai ales despre bunuri, proprietăți etc.) A i se cădea, a i se cuveni, a i se atribui (prin partaj) ca moștenire, ca zestre, ca recompensă etc. Le-a venit cîte două mii partea fiecăruia. Ce-i drept, au și muncit (GHICA). VIII (despre ființe; adesea cu determ. care indică elem. precedent față de care se face raportarea) A urma (imediat) după altcineva sau după altceva (în spațiu sau în timp); a merge, a păși după cineva sau după ceva; a succeda. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț (EMIN.). ♦ (despre fapte, întîmplări, sentimente etc. ale oamenilor) Știe marele poet că... apoi vin reflecțiile (RUSSO). ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă, într-o ierarhie după... Logofătul cel mare... are sub sine mulți logofeți. Logofătul al doilea vine după el (PER.) ♦ (pop.; de obicei cu determ. introduse prin prep. ”după„) A se însoți cu cineva (căsătorindu-se); a urma (pe cineva) în vederea căsătoriei. E muiere bună, ne iubește și chiar a zis c-ar veni după d-ta, tată (POP.). ♦ A urmări (pe cineva) (pentru a-l supraveghea, pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde etc.); a se călăuzi după un indiciu, după o urmă etc. Dihania de lup adulmecă și vine după fum (CR.). ♦ A urma învățăturile, îndrumările etc. cuiva, a asculta de..., a proceda conform cu...; ext. a adera la ceea ce întreprinde cineva, a fi alături de cineva (într-o acțiune). Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni (BIBLIA). B intr. I 1 (despre evenimente, situații, întîmplări etc.) A se produce, a avea loc, a se întîmpla; a se petrece, a se realiza; a surveni, a interveni. Circulă zvonul că în curînd va veni răsturnarea rînduielii de acum (DAN). ◊ expr. Nu știi cum vine păcatul, se spune pentru a exprima resemnarea în legătură cu viitorul imprevizibil sau îndemnul la prudență, la prevedere. A veni vorba de... (sau despre..., că...) = a fi adus, pus, luat în discuție; a se vorbi (printre altele) despre... Așa (sau cum) vine vorba (sau vorbirea) = așa se vorbește, așa se spune, așa umblă vorba. A înțelege (sau a pricepe, a vedea) cum vine vorba cuiva (sau vorba asta) = a sesiza sensul, nuanța, aluziile din spusele cuiva. ♦ (despre oameni) A se ivi, a apărea (în timp). O personalitate... vine într-o vreme în care talentul și predispozițiile artistice nu se au singure în vedere (OPR.). 2 (despre timp sau despre unități, intervale, perioade de timp) A începe să se desfășoare; a deveni actual; a sosi. Veni timpul de plecare în străinătate (ALECS.). ◊ (în legătură cu intervale de timp determinate, părți ale zilei, anotimpuri etc. realizează deseori constr. cu val. de loc.vb.) Cînd a venit toamna, s-a dus și ea cu frunzele (SADOV.). ◊ expr. A(-i) veni (cuiva sau la ceva) vremea (sau vremurile, timpul) = a sosi pentru cineva sau pentru ceva prilejul așteptat, momentul favorabil. Vine (ea) și vremea aceea, se spune pentru a exprima convingerea că ceea ce este așteptat se va împlini. A veni împlinirea vremii = a împlini timpul stabilit. Nu știi (sau mai știi) cum vine (sau veni) vremea ori așa vine vremea, se spune pentru a evidenția caracterul imprevizibil sau accidental al unor situații sau întîmplări la un moment dat. Vine (sau a venit, va veni etc.) (și) vremea (sau ziua) mea (sau a ta, a lui etc.) ori ceasul meu (sau al tău, al lui etc.), se spune pentru a atrage atenția că este inevitabil momentul favorabil cuiva, al aprecierii, al recompensării sau al pedepsirii (cuiva). A(-i) veni (cuiva) ceasul (sau vremea) = a) a ajunge la capătul vieții, a se afla în pragul morții; b) a-i sosi timpul să se căsătorească; c) a-i sosi timpul să nască. I-a venit vremea, dar nu i-a venit ceasul, se spune a) despre o femeie însărcinată ajunsă la termenul nașterii, dar așteptínd declanșarea acesteia; b) despre o fată de măritat care nu și-a găsit încă pretendent. A veni rîndul (cuiva) sau a veni rîndul (pentru ceva), a veni la rînd v. rînd. ♦ (despre unități de timp, date, termene calendaristice, sărbători) A urma la rînd (în conformitate cu periodicitatea specifică). Nici nu bagi de seamă cum vine Crăciunul (DAN). ◊ (bis.; în prop. atrib. care capătă valori semantice echivalente cu ”veșnic„, ”de apoi„) În viața ce-o să vie, ca-n viața trecătoare... tot vesel am a fi (BOL.). ♦ A avea ca limită finală, a ajunge pînă la data (de...). Documentele bisericii vin pînă la anul 1780. ♦ (pop.; despre zile, evenimente, ocazii festive, sărbători etc.; cu determ. introduse prin prep. ”în„, ”la„) A se nimeri, a cădea la o anumită dată, într-o anumită zi sau perioadă; a se afla, a fi într-un anumit moment; a pica. Anul acesta Sfîntul Gheorghe vine după Paște. ◊ (pop.; despre unități ale timpului) A se încheia, a se împlini. Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin sahar (POP.). II unipers. (de obicei cu un compl. în dat.) 1 (despre stări fiziologice sau psihiatrice, simptome de boală etc.) A cuprinde, a apuca, a pune stăpînire pe cineva. Îmi veni atunci o grozavă strîngere de inimă (GAN.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) lacrimile (sau lacrimi) (în ochi) = a i se umezi ochii, a începe să plîngă. A(-i) veni (cuiva) pe buze (sau pe limbă) (ceva) = a avea impulsul, pornirea de a rosti ceva, de a spune, de a da glas. (Tot) ce îmi (sau îți, îi etc.) vine la (sau în) gură sau cîte îmi (ori îți etc.) vin la (sau în) gură = (în legătură cu vb. ca ”a zice„, ”a spune„ etc.) fără a alege, a selecta cuvintele (fiind sub impulsul unei stări emoționale de moment). Cum (sau oricum) îi (sau îți etc.) vine la gură = (în legătură cu vb. ca ”a ocărî„, ”a batjocori„, ”a blestema„) în termeni duri, brutali, violenți. A-i veni (cuiva) acru = a-i displace, a se sătura de ceva; a i se acri. A-i veni (cuiva) o nebuneală (sau pandaliile) să... = a i se năzări să... Îmi (sau îți, îi etc.) vine nebunie (sau vin pandaliile), se spune pentru a exprima enervarea, agasarea în legătură cu ceva. Să-i vină dambla (sau damblaua, nebunie), se spune pentru a exprima surprinderea, uluirea, mirarea (în legătură cu o situație, o întîmplare neplăcută). A-i veni (cuiva) dracii = a deveni îndărătnic, nereceptiv, furios. A-i veni cuiva pe cineva = a se supăra, a se mînia, a avea necaz pe cineva. A-i veni cuiva ceva = a i se face de ceva. A-i veni (cuiva) o toană (sau toanele) v. toană. ♦ (precedat de ”cum„, ”cînd„, ”unde„ etc.; constr. cu dat. pron.pers.) A găsi de cuviință, a crede potrivit, necesar (la un moment dat); a vrea. Poate să se plimbe cînd îi vine cheful. ◊ expr. A-i veni (cuiva) la socoteală (să..., ca să..., de..., de a..., a...) = a-i fi bine (să...); a-i fi pe plac, comod, convenabil (să...); a-i fi (cuiva) la îndemînă (să...), a găsi momentul prielnic (să...). A-i veni (cuiva) bine cu... (sau că...) = a-i produce mulțumire, satisfacție (că...), a-i face plăcere (că...). A-i veni (cuiva) ușor (sau lesne, cu înlesnire) (să..., a...,dea...) = a-i fi, a i se părea ușor, simplu (să...). A nu-i veni (cuiva) să... = a-i fi, a i se părea greu, anevoios (să...); a-i fi, a i se părea dezagreabil, plăcut (să...); a-i fi imposibil (să...); a nu-i conveni. A-i veni (cuiva) bine (să..., ca să..., de..., de a..., a...) v. bine. A(-i) veni (cuiva) (cu) greu (să..., a..., de...) v. greu. 2 (cu sub. gram. ”gîndul, ideea„ etc. sau, impers., determ. prin ”în gînd„, ”în minte„, ”în cap„ etc., cu care formează loc.vb.) A-i trece cuiva prin minte, a găsi de cuviință, a socoti potrivit să...; a gîndi. I-a venit ideea să-și facă testamentul. ◊ expr. A(-i) veni (cuiva) în cap = a) (și a-i veni cuiva în amintire, în memorie, în gînd) a-și aduce aminte, a-și aminti (de ceva); b) a-și da seama de..., a realiza că..., a înțelege necesitatea de a... Cum îi vine în (sau la) minte (ori în gînd) = după bunul plac. A nu-i veni (cuiva) nici (măcar) în (sau prin) minte = a nu considera ceva ca acceptabil, plauzibil, realizabil etc.; a socoti, a considera ceva de neconceput, inacceptabil, irealizabil. (Nu știu) ce-mi (sau ce-i, ce ne etc.) vine (sau veni, a venit) (mie sau lui, nouă etc.) (în minte sau în gînd) (de...), se spune (adesea cu val. exclam.) pentru a atrage atenția asupra caracterului neașteptat, neobișnuit, surprinzător al faptelor sau al situațiilor relatate. Ce-ți (sau ce-i) veni? ori ce ți-a (sau i-a etc.) venit?, se spune, cu nuanță de reproș, pentru a exprima nedumerirea, surprinderea, nemulțumirea în legătură cu afirmațiile, cu atitudinea sau cu faptele neobișnuite, nepotrivite, nesăbuite ale cuiva. C intr. I 1 (cu determ. introduse prin prep. ”la„, ”în„ etc.) A ajunge, a se vedea, a se pomeni într-o anumită situație, într-o anumită stare. La atîta fățărnicie... au venit pornirile unor oameni (BOJ.). ◊ expr. A veni în contact (sau în atingere) (cu...) = a) a ajunge în nemijlocită apropiere, în vecinătate cu...; a se atinge de...; b) a ajunge să aibă relații, raporturi, datorită vecinătății, cu...; c) a ajunge să cunoască, a fi influențat, informat de... A veni în contradicție (sau în contrazicere, în conflict, în opoziție, în luptă etc.) cu... = a fi în dezacord, în discordanță cu...; a fi opus, contrar cu... ♦ (pop.; despre plante) A face, a produce rod; a rodi. Verdețuri care vin primăvara. ◊ expr. A veni pe rod = (despre vie, pomi fructiferi) a începe să rodească. ♦ (înv.; pop.; cu precizări ca ”în vîrstă„, ”la anii„ etc., urmate de determ. gen. sau introduse prin prep. ”de„) A împlini o anumită vîrstă. Veni în vîrstă de măritat. ♦ expr. A(-și) veni la (sau în) vîrstă (sau deplină vîrstă, vîrstă legiuită, măsura vîrstei, vîrstă anilor) = a deveni major, a ajunge la majorat. A veni în vîrstă (sau la vreme) de (adînci) bătrînețe sau a veni mai la vîrstă = a îmbătrâni (foarte tare), a deveni (foarte) bătrân. A veni la sfîrșitul vieții (sau anilor) = a muri. A veni pe... = (urmat de determ. numerice) a fi pe punctul de a împlini vîrsta de...; a merge pe... Fata venea pe șapte ani. 2 (înv.; cu determ. care indică opinii, păreri, decizii, hotărîri) A cădea de acord, a conveni; a adopta. ◊ expr. A veni în pofta cuiva = a face cuiva pe plac. A veni la tocmeală (sau la împăcăciune, la consens etc.) (cu...) = a se înțelege, a cădea de acord (cu...). 3 (înv.,pop.; constr. cu dat. pron.pers.) A-i părea, a-i face impresia de... Aceste vorbe i-au venit omului cam ciudate. II (cu val. de semiauxil. de aspect, exprimă caracterul potențial al unei acțiuni; constr. cu dat. pron.pers.; mai ales urmat de un alt vb. la conjunct.) A avea pornirea, dorința de a... (sau să...), a se simți în măsură să... Era atîta ușurare în ce-i spunea bătrína, încît nu-i venea să creadă (AGÂR.). III (cu val. de semiauxil. de modalitate, exprimă caracterul iminent al unei acțiuni; urmat de un alt vb. la indic, introdus prin conj. ”de„, ”și" sau la conjunct, sau la inf.) A fi pe punctul, în situația de...; a ajunge pînă la punctul (de) unde... Fumul vine de se depune pe horn. D intr. (cu funcție de vb. cop.; cu nm.pred. care indică modalitatea sau relația) 1 (înv., pop.) A fi. Ia să vedem, cam cum ar veni trebușoara asta? (CR.). ◊ Loc.vb. A veni rudă (cu...) sau a-i veni (cuiva) rudă = a se înrudi (cu...). Ne vine cam rudă. I-a fost Costache tutor (CĂL.). ◊ expr. Cum vine (și) (vorba sau treaba) asta, se spune pentru a arăta nedumerirea, mirarea sau iritarea cuiva care pretinde o explicație pentru o întîmplare, pentru o afirmație sau o faptă a cuiva. 2 (pop.) A deveni, a se face. A venit copilul flăcău mare. E (înv., pop.; cu funcție de vb. auxil., realizează o formă a diatezei pas.) Ciocul... este aci relativ mare și vine așezat ca la pripoane, imediat sub vârf (ANTIP.). • prez. ind. vin, (înv.,pop.) viu; conjunct. pers. 1 să vin, (înv., pop.) să viu, pers. 3,6 să vină, (înv., pop.) să vie; imper. pers. 2 vino, (pop.) vină; ger. venind, (înv.,pop.) viind; part. venit. /lat. venīre.
- sursa: DEXI (2007)
- adăugată de claudiad
- acțiuni
SUS adv. 1. (Adesea urmat de un complement de loc; indică locul unde se află ceva sau cineva) Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decît altele), în înălțime. Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vîrf de trestie. TOPÎRCEANU, B. 47. Sus senin și jos verdeață! Ce cuminte-i să trăiești Cînd ți-e dat să stăpînești Numai o viață. COȘBUC, P. I 263. Într-una din seri, cum ședea spînul, împreună cu moșu-său și cu verele sale, sus într-un foișor, numai iată ce zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînșii. CREANGĂ, P. 228. Vino, mîndră, sus pe deal, Un’ se face grîul rar, Ca să scăpăm de amar! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Loc. adj. De sus = a) (arată poziția geografică a nordului sau cea topografică a unui teren ridicat, superior) Orașul de sus; b) care vine sau pornește de la centru, din inițiativa organelor de conducere. Directivă de sus; c) (despre oameni sau clase sociale, oglindind mentalitatea claselor exploatatoare) care face parte din clasele privilegiate; care aparține acestor clase. Păturile sociale de sus. De din sus = care se află mai la deal, ceva mai încolo, mai departe. Dar casa Marandei?... Se zărește de la dînșii de pe capătul prispei de din sus. MIRONESCU, S. A. 71. Foaie verde bob năut, N-am venit, că n-am putut, Că aseară am fost dus La mîndruța de din sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. ◊ Loc. adv. De sus = a) de pe un loc ridicat sau înalt; din partea superioară, de deasupra. De sus ai o perspectivă, largă. ▭ De sus, de la comandă, își aruncă ochii pe vasta întindere a Deltei. BART, E. 394. Fără să-și piardă cumpătul, trase paloșul și-și tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului, de sus, și o dete Zgripsoroaicii. ISPIRESCU, L. 90; b) din înălțime. De sus ploaia caldă nu mai contenește. C. PETRESCU, S. 55; c) pornind de la centru, din inițiativa organelor de conducere. O revoluție nu se poate face de sus. Trebuie să așteptăm să fie țara pregătită. CAMIL PETRESCU, O. I 344. (În legătură cu verbele «a sta», «a rămîne») În sus = în poziție verticală, drept, țeapăn. Tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă, de patru zile de cînd le înmoaie prin noroaie și iar le usucă pe dînșii, s-au întărit scoarță și, dacă unul s-ar dezbrăca s-o arunce, haina ar sta singură în sus. C. PETRESCU, Î. II 33. Numai uitîndu-se cineva la capul [leului] cel cît banița și la coama aia ce sta rădicată în sus și zbîrlită, ar fi înghețat de frică. ISPIRESCU, L. 17. Pe sus = a) (indicînd cu aproximație locul) prin înălțime, prin aer, prin văzduh. Zburau țipînd cucori pe sus, Cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 233. Copiii și nevasta lui, cînd au văzut un bivol zburînd pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimîntați. CREANGĂ, P. 59. Dar un vînt de biruință se pornește îndelung Și lovește rînduri-rînduri în frunzișul sunător. Strigăte de Alah! Alah! se aud, pe sus, prin nori. EMINESCU, O. I 144; b) (determinînd verbe ale mișcării) în zbor, zburînd. Și atunci odată pornesc și turturica și calul fugind pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuința. CREANGĂ, P. 273. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301; c) (determinînd verbe ale mișcării) cu un vehicul sau purtat de cineva (nu pe jos, cu piciorul). ◊ Loc. prep. (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Un fir îl înțepa în gleznă, din sus de opincă. REBREANU, I. 52. Pînă dimineață să lăzuiești toată pădurea aci din sus de casa ta, să lucri pămîntul și să prășești vie, iar pe dimineață să-mi aduci struguri copți din ea. RETEGANUL, P. V 49. Viorică, viorea, Mîndră, mîndruleana mea, Aseară-nsărai pe coastă, Pe din sus de casa voastră, Ca să-ți aud gurița, Rumeioara, drăguța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Mai sus de... = mai la nord de... Din șoseaua ce vine de la Cîrlibaba... se desprinde un drum alb mai sus de Armadia. REBREANU, I. 9. (Substantivat) Din susul... = a) din partea de deasupra. [Calului] îi plăcea să mănînce încet, cu ochii închiși, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste. GÎRLEANU, L. 34. (Rar, la comparativ) Să trag brazda dracului, Din mai susul dealului, Pînă-n capul satului, Drept ușa bogatului. TEODORESCU, P. P. 291; b) într-un loc sau într-o regiune superioară, mai la deal, mai sus de... Mă uitam, pe furiș, cum se joacă apa cu piciorușele cele mîndre ale unor fete, ce ghileau pînza din susul meu. CREANGĂ, A. 66. Pe din susul... = printr-un loc sau o regiune situată mai sus, mai la nord de... Hunii devastau și pustiau totul înaintea lor. Țările noastre însă au suferit puțin de această năvălire, căci ei, îndreptîndu-se spre nord, trecură pe din susul țărilor noastre, devastară, supuseră și se așezară în Ungaria de astăzi. HOGAȘ, DR. II 167. ◊ Expr. De sus în jos = în direcție verticală coborîtoare. De jos în sus = în direcție verticală ascendentă. De sus (și) pînă jos = în întregime, tot. L-a plouat de sus pînă jos. ▭ Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. BENIUC, V. 63. De sus în (sau pînă) jos sau de jos în (sau pînă) sus = de la centru, de la vîrful unei organizații pînă la bază sau invers. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. (Despre oameni) Cu fața-n sus = culcat, întins pe spate. Lăpușneanu sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. (Despre obiecte care au o deschizătură) Cu gura-n sus = cu deschizătura în partea de deasupra, în afară. Harap-Alb văzîndu-le așa, i se face milă de dînsele și, luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus și apoi el se dă într-o parte. CREANGĂ, P. 238. (Despre obiecte) Cu fundul în sus = întors pe dos, răsturnat; fig. în dezordine, în neorînduială, răvășit. A lăsat casa cu fundul în sus. A duce (sau a lua, a aduce etc.) pe cineva pe sus = a duce (sau a lua, a aduce) pe cineva cu forța, cu sila. Cîțiva oameni necunoscuți îl duceau mai mult pe sus – către trăsura neagră din drum. SAHIA, N. 58. L-au ridicat din pat pe sus. CARAGIALE, O. III 81. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. [Turcii] aicea c-or veni Și pe tine te-or peți, Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da Pînă capul sus mi-o sta!... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. Ba, eu mîndră nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta. ALECSANDRI, P. P. 24. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi îngîmfat, înfumurat. Pe d-ta vreu numaidecît să te văd om ca toți oamenii, în rînd cu lumea. Nu vezi că cei mai mulți de teapa d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? Ca și cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ții o femeie! CREANGĂ, P. 162. A se scula cu dosul în sus v. dos (2). (Substantivat) A răsturna (sau a întoarce, mai rar a pune) ceva cu susul în jos = a pune ceva în dezordine, în neorînduială; a răscoli, a răvăși. Cînd se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos și să bată fata care nu era de vină. EMINESCU, N. 20. Toate lucrurile-n lume cu susul le pune-n jos. HASDEU, R. V. 16. A privi (sau a măsura) pe cineva (cu ochii) de sus în (sau, pînă) jos (și de jos în sau pînă sus) = a examina pe cineva cu atenție sau cu neîncredere, în întregime, din cap pînă-n picioare. Femeia aruncase o privire repede de sus în jos și de jos în sus asupra lui. SADOVEANU, B. 96. Se prinde în joc lîngă o fată, care chitește că i-ar cam veni la socoteală; începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și de jos pînă sus și, cum se învîrtea hora, ba o strîngea pe fată de mînă, ba o calcă pe picior, ba... cum e treaba flăcăilor. CREANGĂ, P. 163. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj; (în societatea burgheză) în încăperile locuite de stăpîni. Du-te de poftește pe madam Franț, guvernanta, să vie sus. ALECSANDRI, T. 298. ◊ Loc. adj. De sus = a) care ține de partea superioară a unei locuințe, situată deasupra parterului. Catul de sus; b) (despre personalul de serviciu) care servește în apartamentele stăpînului. Îmi era dor să te mai văd o dată, conașule, pîn-a nu te duce la Paris. – La Paris? eu?... – Așa... am auzit vorbind fetele de sus că boierul a hotărît să te trimeată la carte, tocmai în fundul lumii. GHICA, S. 80. ♦ (Despre poziția unui astru) Deasupra orizontului, în înălțime, pe cer, în tărie. Soarele era sus pe cer, dincolo de amiază. DUMITRIU, N. 94. Era soarele sus, cînd ne-am găsit în odaia cu pat larg și scăzut. CAMIL PETRESCU, U. N. 120. Sus în taină dulce, pe-a nopții senin, Ca un vas de aur, luna plutea lin. ALECSANDRI, P. I 189. Sus e luna, jos e noru, Departe-i badea cu doru; Noru-i jos și luna-i sus, Departe-i bădița dus! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 138. ◊ Loc. adj. De sus = de pe bolta cerului. O, vin! odorul meu nespus Și lumea ta o lasă; Eu sînt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. EMINESCU, O. I 170. ♦ (Popular) Departe (în înălțime). Susu-i ceriu de pămînt, Fete ca la noi nu sînt.; Ba mai sînt și-n alte sate, Stau cu gurile căscate! HODOȘ, P. P. 181. Vai de mine, cum aș mere, Seara, la gură cu miere!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul; N-am ce face, sus îi dealul, Inima-mi arde ca jarul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ♦ Fig. Într-o situație socială înaltă. A ajuns foarte sus. ▭ Aș vrea să mă înalț la tine, Dar lumea ta e sus, prea sus. CERNA, P. 23. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) obraznic, arogant, cu ifose. 2. (După verbe ale mișcării) Înspre un loc sau un punct mai ridicat, în direcție verticală, în înălțime. Bătrînul cu-a lui cîrjă sus genele-și ridică. EMINESCU, O. I 93. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc. BELDICEANU, P. 54. Du-te, zău, bărbate-n tindă Și te uită sus la grindă, Că-i o puică ș-un cocoș Și mi le scoboară jos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. ◊ (La comparativ) Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului, căci, cînd vedea că rădica sabia să dea, odată se rădica mai sus decît zmeul, și el da în vînt. ISPIRESCU, L. 27. Și pe cînd vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. Lucește c-un amor nespus Durerea să-mi alunge, Dar se înalță tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. EMINESCU, O. I 175. ◊ Loc. adj. În sus = ridicat. Lele cu sprîncene-n sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244. ◊ Loc. adv. În sus = a) spre un loc sau un punct ridicat sau înalt, spre înălțime, la deal. O luăm pe la primărie în sus. CAMIL PETRESCU, U. N. 217. Cu mîna semn îi face Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică. EMINESCU, O. I 93. Întristat, pe gînduri pus, Mă suii pe deal în sus. TEODORESCU, P. P. 291. Ieși tu, mîndră, din chilie, Și te uită-n sus prin vie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112; b) în direcția cerului, în înălțime, în văzduh, în aer. Zîmbind s-așază fata aproape de fîntînă, Pe-o lespede de marmor, privind cu gîndul dus La gura de balaur ce-azvîrle apa-n sus. COȘBUC, P. I 52. Deodată s-a stîrnit un vînt năprasnic și, venind un vîrtej înfricoșat, a rîdicat pe ginerele împăratului în sus și s-a făcut nevăzut. CREANGĂ, P. 89. [Făt-Frumos] cînd era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus, de despică bolta cerului. EMINESCU, N. 4; c) (în legătură cu cursul unei ape) în direcția izvorului, dincotro curge apa. Au văzut că nu mai au merinde pentru oști și au purces pe Bahlui în sus, gîndind c-or găsi de toate. NEGRUZZI, S. I 170. ◊ (Substantivat, în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară, de sus (a unui lucru). El se însenina mulțumit, cu ochii veșnic duși în susul pleoapelor, a somn. BASSARABESCU, V. 5; b) (în legătură cu cursul unei ape) în sens contrar cursului, în direcția izvorului, dincotro curge apa. Ocoli drumul mare, apucînd prin glod în susul pîrîului. CAMILAR, N. I 23. O pajiște înflorită se ridica ușor, în susul pîrăului, și liniștea părea a crește. SADOVEANU, O. IV 437. Luntrele, înșirate una după alta, merseră o bucată bună pe lîngă malul romînesc, în susul apei, ca să nu le ia curentul și să le ducă prea jos, unde Dunărea se desfăcea în mai mult brațe. D. ZAMFIRESCU, R. 121; c) (în legătură cu așezări omenești) înspre partea mai ridicată (dinspre munte sau deal) sau înspre nord. Pornesc unul lîngă altul, în susul satului. STANCU, D. 18. A sunat veteranul satului, Diș, goarna, întîi în fața primăriei, apoi în susul satului, apoi în jos, spre gîrlă, să audă și cei de dincolo, din cătun. id. ib. 54. Din susul... = a) (în legătură cu cursul unei ape) din direcția izvorului, dincotro curge apa. Din susul apei vine un vapor. SAHIA, U.R.S.S. 128; b) (în legătură cu o așezare omenească sau cu o stradă) dinspre partea mai ridicată (dinspre un deal sau un munte) sau dinspre nord. Din susul străzii Cîmpineanu, dinspre Știrbei-vodă, se vedea curgînd spre club, ca un rîu revărsat, coloana imensă a muncitorilor de la căile ferate. CAMIL PETRESCU, N. 23. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mînie); a izbucni, a erupe. ♦ (Cu valoare de interjecție) a) Strigăt de comandă echivalînd cu: «ridicați», «ridicați-vă». Sus mîinile! ▭ Atuncea sus! a poruncit măria-sa Nicoară. SADOVEANU, N. P. 128. b) Fig. Strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. Sus inimile! 3. (La comparativ, urmat de prep. «de», indică o limită în raport cu o vîrstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... Mai sus de 14 ani. ◊ (Împreună cu «în» și în legătură cu «de la» formează un adverb compus) De la 18 ani în sus cetățenii au dreptul la vot. Merele se vînd de la 2 lei în sus. ◊ Expr. Cu un cap mai sus = cu mult mai mult. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. Mai pe sus decît... = mai presus decît..., v. presus. Din născare se cunoștea că are să fie mai pe sus decît alți oameni. SBIERA, P. 22. [Păsărilă] avea un meșteșug mai drăcos și o putere mai pe sus decît își poate dracul închipui: cînd voia, așa se lățea de tare, de cuprindea pămîntul în brațe. CREANGĂ, P. 245. 4. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat sau un pasaj dintr-un text) În cele precedente, în cele de mai înainte, înapoi cu cîteva pagini sau cu cîteva rînduri. Am arătat mai sus că... ◊ Cele de mai sus = cele precedente, cele arătate sau spuse mai înainte. 5. (În legătură cu modul de a cînta sau de a vorbi) În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. A luat tonul prea sus. ◊ Notele de sus = notele cele mai înalte pe care le poate emite cineva. ◊ Expr. (În legătură cu verbele «a spune», «a vorbi», «a protesta») Sus și tare = a) ferm, categoric, energic. Protestă sus și tare în contra intențiunilor ce i se atribuia, că ar voi să aducă turburări și perturbațiuni. GHICA, S. 124; b) în auzul tuturor; în gura mare. Cervenco însuși spunea sus și tare că mai bine și-ar tăia mîinile decît să tragă asupra unor bieți oameni ca și dînsul. REBREANU, P. S. 51. 6. (În mistica creștină) În cer, în rai. Trupul tău ce-au fost țărînă în țarînă s-a preface, Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace. ALECSANDRI, P. I 199. ◊ Loc. adj. și adv. De sus = din cer, de la dumnezeu. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. Toată lumea era mulțumită de domnirea sa și oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Focul cuvintelor tale m-alină, mă răcorește! Sînt vorbe de sus, băiete, iar nu de-un om pămîntean. HASDEU, R. V. 61. ◊ Compus: (formînd un substantiv masculin) cel-de-sus = dumnezeu. Nu-i spun, Ioane, că – și-așa, și-așa – tot acolo ajungem. El o pornit într-o parte și acolo o ține. O țin și eu, cît s-o mai îndura cel-de-sus să mă vadă. POPA, V. 300. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi împrumute și iapa, să fug apoi cu ea în lume, iar copiii și nevasta să-i las în știrea celui-de-sus. CREANGĂ, P. 46.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
MÎNÁ1 vb. I. T r a n z. 1. (Folosit și a b s o l.) A dirija mersul unui animal, p. e x t. al unui vehicul cu tracțiune animală; a îmboldi, a stimula la mers, a îndemna. După aceaste cirezi și după bărbații ce mîna boii, venie fecioare (A. 1773). GCR II, 88/34. Încălecînd pe una din iepe, mînă pe celelalte. EMINESCU, N. 20, cf. id. O. IV, 130. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa, să mîn boii de călare. CREANGĂ, P. 47. Te rog să mîi cu băgare de samă, ca să nu-mi prăvăli nora. id. ib. 115, cf. 109, 117, 126. Pune o desagă pe măgarul lui și pleacă, mînîndu-l binișor. CARAGIALE, O. IV, 188. Luară herghelia, mînînd-o de dinapoi. ISPIRESCU, L. 28. Vânători de dropii. . . mînînd în pas alene gloabele lor de călușei. ODOBESCU, S. III, 14. E-n amurg. Pe deal bulgarul Liniștit își mînă carul. COȘBUC, P.. II, 27. Răducanu meu. . . mînă caii mai abitir ca bietul răposat. DELAVRANCEA, H. T. 133. Vizitiul lui Scatiu mîna bine. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 182. M-am încărcat cu familia în trăsură, și mînă și mînă ! REBREANU, R. II, 223. Întâlniră o patrulă turcească, care venea pe jos, mînînd o cireadă de boi. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Alături de sanie merge, mînînd calul, o femeie. STANCU, U.R.S.S. .57. Spre casă se-nturna Cu flâcâii-alăturea Care carele mîna. TEODORESCU, P. P. 152. S-aud moara vîjîind, Pe badea boii mînînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 144, cf. 510. Au și început. . . a mîna caii. SBIERA, P. 125. Mînam stava dinapoi. RETEGANUL, TR. 32, cf. 45. Să ții dîrlogii cu dinții, Să mîi calul ca muții. SEVASTOS, C. 120. Tot cu frîul m-ai mustrat Și cu zbiciul m-ai mînat. HODOȘ, P. P. 46. Cine mînă plugul rău, Trece pe la făgădău. ȘEZ. II, 213. Cîmpu-i alb, Oile negre Cin' le mînă Le adună, Cin' le paște Le cunoaște, Cin' le vede Nu le crede (Scrierea). TEODORESCU, P. P. 243. ◊ E x p r. (Familiar) A mîna porcii (la jir sau, rar, la Brașov) = a sforăi în somn. Se așterne pe somn și unde nu începe a mîna porcii la jir. CREANGĂ, P. 226, cf. ISPIRESCU, L. 369. Să nu mîne vrunu porcii la Brașov, că-l dau afară în ploaie, LUNGIANU, CL. 143, cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 5, 19, 43, 160. Mînă măgarul = pleacă de aici! ia-o, din loc ! dă-i drumu! (A b s o l.) A mîna pe tînjală v. t î n j a l ă. ◊ (Prin analogie, complementul indică o mulțime de oameni) Un neam . . . bine prăvilnicit în dreptățile sale, bine mînat pe calea fericirii, nu poate să nu ajungă la sfîrșitul spre care tot omul privește. GOLESCU, Î. 7, Ei brațul tău înarma, ca să lovești în tine Și pe voi contra voastră la luptă ei vă mîn. EMINESCU, o. i, 59, cf. 148. Eu sînt o biată fată și nu voi ști nici să mă lupt nici să mîn oastea la război. ODOBESCU, S. I, 8. Împărate Pavele, Unde mîi cătanele? Nu le mîna așa tare, Că s-or trînti la picioare. MÎNDRESCU, L. P. 36. Cît ținea anul de vară, Ne mîna din țară-n țară. Hodoș, P. P. 209. ♦ F i g. A determina să facă un anumit lucru, să acționeze într-un anumit fel; a îmboldi. Nu-l poate purta diavolul pre voia sa, nice-l poate măna în păcate. VARLAAM, C. 16. Să cunoaștem cărarea pe care firea ne mînă. CONACHI, P. 259. Ce-i mîna pe ei în luptă? EMINESCU, O. I, 147. Gheorghe, Gheorghe, ce păcat te mînă pe tine ! CARAGIALE, O. VI, 263. De te mînă vrun gînd rău, n-ai nemerit-o. DELAVRANCEA, O. II, 179. Poate-i vrun bătut de șoaptă care-aleargă pe cîmpie. . . Dor îl mînă, griji îl poartă. COȘBUC, P. I, 221, cf. id. F. 126. Cum aș putea spune în zece cuvinte ce m-a mînat la dumneata? C. PETRESCU, C. V. 145. Năvălesc dușmaní mereu . . . Păcatu-i mînă din urmă. Mulți au mai venit la noi, Puțini s-au dus înapoi. ALECSANDRI, P. P. 172. ♦ P. a n a l. (Popular; complementul indică vehicule cu alt gen de tracțiune) A conduce. Mînă vesel, lopătase, de la Lido la San-Marc. ALECSANDRI, P. I, 168. Fac plute pe care le mînă pînă la Galați. SADOVEANU, O. X, 516. În luntre era un turc care o mîna. RETEGANUL, P. III, 5. **A b s o l, A porni, a pleca; a se deplasa, a merge, a zori. Îl ghiontea să mîie mai tare. CAMILAR, N. I, 235. Mîndra-m urmă-i se lua Și mîna, măre, mîna. TEODORESCU, P. P. 629. De ce joc, d-ai-aș juca, Mînă, mînă măi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. ♦ (Urmat de determinări indicînd direcția, punctul de sosire sau scopul deplasării) A duce la. . ., a îndruma spre. . . Doi trag cu cîte o mînă de voloc, iar în ceialantă, poartă cîte o nuia. . . cu care mătură fundul apei de pe lîngă maluri, mînînd peștele-n cale volocului. ȘEZ. IV, 115. ♦ I n t r a n z. și (învechit) r e f l. A se îndrepta spre . . ., a se duce la . . . Etiopeanii... să apropie cît de în grabă și, trecînd cataracții, să mînă cătră Schini. AETHIOPICA, 49r/5. Fiindcă vîntul, pe o parte bătea asupra corăbiei, iar pe alta în coasta din protivă, corabia să mîna cătră partea unde vedeți că stă America. DRĂGHICI, R. 19/16. Secerătorii mînau năvală spre bordeiele lor. DELAVRANCEA, S. 195. 2. (Popular) A lua, a duce, a tîrî cu sine. Du-le, Oltule, le mînă, Mîndru tresărind mereu Numai una să-mi rămînă: Floarea sufletulu meu ! CERNA, P. 144. Tătarii începeau a mîna pe cei prinși. SADOVEANU, O. VII, 15. Și tot șuvoiul a mînat Balaurul Cu care chibzuisem să mă bat. BENIUC, V. 20. Trec prin apă, nu mă mînă. MÎNDRESCU, L. P. 24, cf. 33, 100. Păși mai tare Fecior mare, Că te-ajunge Dunărea Și mă tem că te-a mîna ! RETEGANUL, TR. 115. Fugi, copilă mai la vale Că vine Bistrița mare. – Las' să vie, să mă mîie Că n-am tată să mă ție. ȘEZ II, 185. 3. (Învechit și regional) A pune pe fugă, a alunga, a izgoni. Viniile dintru Eghipet mutași, mărași (g o n i ș i C2, i-s c o s-ai D) limbile. . . și răsădiși rădăcirile ei și împlu pămîntul. PSALT. 166, cf. 83, 131. Să fie mînați den casele sale. CORESI, PS. 311/1, cf. 84/5, 116/4. Ceia ce nu vor să-ți creadzâ Mînă-i, Doamne, cu răii să-i piardză. DOSOFTEI, PS. 440/4. Du-te și mînă-l afară și te fă vodă (a. 1821), IORGA, S. N. 150. Leoaica mînă, gonește pe ciuta cea îngrozită. CONACHI, P. 269. Au mînat-o din curte afară, la bordeiul ei. SBIERA, P. 231. Mă-nsurai și-mi luai nevastă. . . Și la un prieten al meu Eu așa-i ziceam, zeu: Mîn-o, mă, s-o mîn și eu Să meargă la tată-său, Sâ-i dea țol și lepedeu. BIBICESCU, P. P. 193. ◊ R e f l. p a s. Fârălegiuitorii mînă-se și sămînța necuraților potreabeaște-se. CORESI, PS. 96/8. ♦ (Regional) A îndepărta, a înlătura. Dimineața Își mînă greața Cu vin ars, Bine ars. BIBICESCU, P. P. 225. – (Regional, complementul indică un animal sălbatic, un vînat) A goni, a hăitui (STOICA, VÎN. 16, ALR I 1 216/231, 378, 381, 571); a adulmeca (ALR I 1 215/9, 63, 223, 270, 573). Cînii iar mînau vînatul; se apropiau. SADOVEANU, O. I, 158.4. (Învechit și popular) A trimite (pe cineva undeva) Am mînat pre sluga domniii meale cum să facă cale (a. 1621). CUV. D. BĂTR. I, 226/9. Nichifor. . . fu mînat cu oștile la Siriia. MOXA, 393/16. Vod[ă]. . . au mînat toț vlădicii și egumenii la Smîl (a. 1640). IORGA, D. B. I, 72. Ucenicii săi mănă-i să treacă în corabie de ceia parte de mare cătră lume. VARLAAM, C. 197. Mînă slujile sale să chiame chiemații la nuntă. N. TEST. (1648), 28v/10. Cela ce va face uciderea, nu va putea șuvăi să dzică că l-au mânat (mînat MUNT.) mai-marele său. PRAV. 276. M-au mînat împăratul să chem voievozii, ALEXANDRIA (1784), 49r/9. Unde-l trimiți, unde-l mîi, Umblă fără căpătîi. PANN, P. V. I, 100/1, cf. II, 141/25. Iarna, e cu greu săracilor a trimete toți copiii la școală. . . însă vara pot să-i mîie dezbrăcați și desculți, pentru că e cald. CODRU-DRĂGUȘANU, XII. Se defig zilele de robotă . . . acum însă și distanța pînă la care pot fi mînați sclavii la lucru. BARIȚIU, P. A. I, 385. Dacă i s-a scrîntit mințile, am eu pe cine mîna să i le pună la loc. CARAGIALE, O. ii, 289. Părintele meu m-a mînat la munte să cercetez turmele, SADOVEANU, O. XII, 488. Mînă pruncul la mine să-i dau zamă și pită. T. POPOVICI, SE. 148. Te-am mînat să ari la plug. ALECSANDRI, P. P. 351. M-a mînat maica să țăs. JARNIK-BÎRSEANU, D. 428, cf. 315, 361, 392. Măiculița mea . . . m-au mînat după apă vie. SBIERA, P, 29, cf. 118. La moară nu te-oi mîna, Nu te-i duce, nu-i mînca ! MARIAN, SA. 9. A doua zi îi mînă zmeoaica după apă. RETEGSNUL, P. IV, 18. Mă mînă maica la lemne. ȘEZ. II, 183, cf. 36, 51, HODOȘ, P. P. 144, ALR II/I MN 78, 2673/141, 353, 362, A III 2. (A b s o l.) Mînă de adusă pre. . . papa de Rîm Martin la Țarigrad. SODOFTEI, V. S. septembrie 23r/27. Mînă să chiame pre egumenul dintr-o mănăstire aproape. MAIOR, P. 47/5, cf. id. ist. 180/1. ◊ E x p r. A-l mîna (pe cineva) afară sau a-l mîna burduhanul = a avea diaree, MAT. DIALECT. I, 181. ♦ (Complementul indică o scrisoare, o petiție etc.) A trimite, a expedia. Minase plîngere mare pînă la Stambul. SADOVEANU, O. X, 251. Scrisoare-mi scria Ș-acas-o mîna. TEODORESCU, P. P. 463. 5. A pune în mișcare; a acționa. Văile cari mînau piuele încă nu înghețaseră niciodată. AGÎRBICEANU, A. 407. Ai logodit văpaia cu apele-n viitoare, Să mîne sumedenii de mori și de cuptoare. ARGHEZI, C. O. 26. Mînate cu foc, navele vor fi de sute de ori mai mari decît istamboalele astea. CAMIL PETRESCU, O. III, 129. ♦ A mișca din loc, a împinge, a deplasa; a purta. Mînă dar coardele unele-ntr-altele, Mînă-le lin. EMINESCU, O. IV, 29. Spre geamuri, iubito, privește Și mînă fotoliul spre sobă. BACOVIA, P. 35. Un vînt cald mînă norii spre miazănoapte. C. PETRESCU, Î. II, 69. Vîntul se jeluiește afară, mînînd roate de frunze. SADOVEANU, O. I, 78, cf. IX, 445, X, 653, id. E. 5. O pată cenușie ca o manta zdrențuită s-apropie plutind prin înălțime, e un nor ce vine mînat de suflarea vîntului de nord. BART, S. M. 13. ♦ R e f l. (Regional) A aluneca (Stupinii-Zălau). ALR I 395/283. Pămîntul să mînă. ib. ♦ (Învechit, prin Ban.) A duce (proces), a purta (judecată). Gîlcevitoriul nu are mai mare muncă, fără numai dacă nu are cu cine să se pîrască și se mîne proțes. ȚICHINDEAL, F. 456/2. ♦ R e f l. r e c i p r. (Prin Ban.) A se tîrgui, a se ciorovăi. Cf. ALR II 3581/36, 3645/29. 6. (Învechit) A duce mai departe; a continua. Mînă mai încolo istoria prea vestitul Enghel și zice. ȘINCAI, HR. I, 384/8, cf. II, 14/12. Apoi au mînat înainte războiul cu romanii, id. ib. I, 101/21, ,cf. II, 54/5. (R e f l. i m p e r s.) Îi bagă [pe viței] într-un juguț. . . , după aceaia se slobod din jug și se lasă pînă ce storc tot laptele din ugerul mumînilor lor, apoi iarăși se aleg. Și așa se mînă, pînă cînd nu-i înțearcă vacile pe viței. ECONOMIA, 81/2. ◊ E x p r. A(-și) mîna viața sau a o mîna = a-și duce viața, a trăi. Au omorît pre Uraia ostrogotul cu vicleșug; ci Hildebald încă nu o au mînat îndelung, pentru că în anul acesta fu ucis. ȘINCAI, HR. I, 102/38. Au mînat o viiață plină de păcate. MAIOR, P. 10/22, cf. 63/30. Pe cînd colegii jucau cărți, rîdeau, beau și povesteau anecdote. . . eu îmi mînam viața cu capul așezat în mîni, cu coatele rezemate de marginea mesei, neascultînd la ei și citind romanțe. EMINESCU, G. P. 45. ♦ R e f l. (Despre timp) A trece, a se scurge. S-au mînat de la Potolomei Epifan pănă la Cleopatra 300 de ai. MOXA, 352/2, cf. 351/16. Se mînă a cincea lună. CORESI, ap. DHLR II, 456. ♦ (Min.) A continua, a înainta cu săpatul (într-o mină, într-o galerie etc.). Au mÎnat baia aia vro 10 ani. PAȘCA, GL. Am mînat o galerie ca de vreo sută de metri. MAT. DIALECT, I, 261. – Prez. ind.: mîn și mîi; conj. să mîn și să mîi; ger. mînînd și mîind. – Lat. minari „a amenința”.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ARDE, ard, vb. III. I. Intranz. (Despre foc) A fi aprins. Focuri ardeau noaptea pe vîrfuri. BENIUC, V. I 56. Ard vesele flăcări pe vatră. Și-ai casei, la masă. gătiți. COȘBUC, P. II 46. Noaptea, potolit și vînăt arde focul în cămin. EMINESCU, O. I 42. Perdelele-s lăsate și lampele aprinse; în sobă arde focul, tovarăș mîngăios. ALECSANDRI, P. A. 109. II (Accentul cade pe ideea de mistuire, de consumare prin foc) 1. Intranz. A se mistui prin foc, a se preface în cenușă. Arde fabrica de oxigen! CĂLUGĂRU, O. P. 407. Și colo, departe-departe, de unde izvorește Suceava, cerul e roșu, parc-ar arde o cetate. DELAVRANCEA, A. 107. Puse scîndurile pe foc, de arseră. ISPIRESCU, L. 65. Cînd or găsi motanul scrum, nu să creadă că a ars copilul. CREANGĂ, P. 175. Satul sau (țara, lumea) arde și baba se piaptănă v babă. ◊ Fig. Arde, gînd în vîlvătăi și pară! BENIUC, V. 17. În gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit. EMINESCU, O. I 158. ◊ (Cu subiectul neexprimat) Arde la vecin. ◊ Tranz. (La conjunctiv, în imprecații sau formule afective, adesea în forma arză) Am crîșnit: Ardă-te para focului de spîn! SADOVEANU, N. F. 71. Dar ce frumoasă se făcu Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Ardă-l focul fuior, că încîlcit e! ALECSANDRI, T. 907. Arză-l focul de bărbat! A venit aseară beat. ALECSANDRI, P. P. 361. 2. Tranz. (Subiectul este omul) A da foc, a băga în foc. S-au sculat oamenii în toată țara, de pun foc la conace și rup hîrtiile de datorii și ard învoielile și-i taie pe boieri. DUMITRIU, B. F. 29. ♦ A produce cuiva o rană prin foc. M-ai ars cu țigara. ◊ Expr. A arde cu fierul roșu = a) a face (unui animal) un semn cu un fier înroșit în foc; b) fig. a înfiera, a stigmatiza. ♦ A încinge, a înfierbînta. Înainte de-a face pîinea, gospodina arde cuptorul. ♦ (Cu privire la materialul care servește la încălzire) A consuma. De-aș fi știut ca ș-amu. Nu mi-aș fi pierdut somnu. Și m-aș fi culcat devreme. N-aș fi ars atîtea lemne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ Intranz. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard. Iar flacăra lor geme. COȘBUC, P. I 191. ♦ (Cu privire la mîncare) A strica expunînd prea mult la acțiunea focului. Am ars friptura ◊ Refl. Eu la joc, mama la joc, Pogacea se arde-n foc. ȘEZ. IV 232. ♦ (Cu privire la cărămidă, la obiecte de ceramică etc.) A expune acțiunii focului (sau unei temperaturi ridicate) în procesul de fabricare. A ars cărămida. ♦ (Cu privire la un instrument medical) A dezinfecta trecînd prin flacără. Doctorul a ars în flacără arul seringii. ◊ (Cu privire la o rană) A cauteriza. ♦ (Subiectul este o substanță chimică) A distruge. Stropii de acid sulfuric i-au ars haina. 3. Intranz. (Despre materiale combustibile) A se consuma pentru a rîspîndi lumină; p. ext. (despre surse de lumină sau despre lumina însăși) a fi aprins, a lumina. La postul de miliție, lumina încă mai ardea. MIHALE, O. 524. Unde, pentru far, să cat uleiul. Ca să ardă-n beznă luminos? BENIUC, V. 41. Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. Ardeau două mari policandre. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Tranz. În satele electrificate țăranii nu mai sînt nevoiți să ardă petrol. ◊ Fig. A luci, a străluci. Noaptea era caldă și pe cerul albastru-închis ardeau stropii de aur. SADOVEANU, O. I 292. Ard stele pretutindeni. CAMIL PETRESCU, T. II 224. Hurmuzul pămîntului ardea în salba ei de mărgăritare. EMINESCU, N. 70. ◊ (Poetic; despre ochi, privire) Ochii tineri de mirare-i ard. BENIUC, V. 59. În cerdac apăruse un bărbat de vreo treizeci de ani, cu fața suptă și ochii negri care ardeau straniu, cu mustața mică răsucită. REBREANU, R. I 93. Cînd te văd zîmbind copilărește, Se stinge atunci o viață de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi crește. EMINESCU, O. I 120. 4. Intranz. (Despre soare) A răspîndi căldură mare, a încălzi puternic, a dogori. Arde soarele, semn de ploaie. ◊ Tranz. A încălzi tare, a pîrli, a bronza. Avea un obraz fin, o pieliță nearsă de vînturi și de soare. SADOVEANU, O. V 384. Că am mîndră tinerea, Tinerea și gingășea, Și îi arde soarele Pieptul cu mărgelele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 20. III. (Accentul cade pe senzația usturătoare provocată de foc) 1. Refl. A suferi o durere vie la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a se frige. De ce mi-am făcut clește? Ca să nu mă ard, zicea ea. CREANGĂ, P. 5. Cine s-a ars cu ciorbă suflă și-n iaurt. ♦ Tranz. A produce o senzație arzătoare, usturătoare, ca de arsură. Un vînt aspru trecea prin întunecimea serii de dechemvrie, ardea obrazurile ca un brici. SADOVEANU, O. IV 152. Mă arde-n spate! zise fata. EMINESCU, L. P. 186. Fig. Idealul social călăuzește satira artistului, îndreptîndu-i rîsul, făcînd ca acest rîs... să ardă... unde trebuie să fie ars. GHEREA, ST. CR. I 363. Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. ♦ Fig. A spune (cuiva) ceva caustic, neplăcut. Dar știi că m-ai ars... zise părintele Duhu, luîndu-și tălpășița, dunăre de mînios. CREANGĂ, A. 141. ♦ Refl. (Familiar) A se păcăli, a se înșela. V. frige. 2. Intranz. A fi fierbinte, a dogori. Azi ard hainele pe mine. Mi-e greu capul ca de lut. COȘBUC, P. I 50. Subt păsurile mele simții arzînd pămîntul. ALECSANDRI, P. 145. Fig. Atunci Ileana și simțește Că-i arde plînsul în priviri. COȘBUC, P. I 124. ♦ (Despre ființe, p. ext. despre părți ale corpului lor) A avea febră; (despre ochi) a străluci de febră. Ochii îi ardeau, roșii de friguri. DUMITRIU, B. F. 26. Dar ochii-i ard în friguri și buza-i sîngerată. EMINESCU, O. I 96. Am luat-o de mînă – mîna ei ardea – și-am pus-o lîngă mine. NEGRUZZI, S. I 50. Ochii-ți ard și-ți arde fața, Ca garoafa dimineața. ALECSANDRI, P. P. 46. ♦ A se înroși, a se îmbujora din cauza unei stări emotive. Îi ard obrajii de rușine. ▭ Și-mi trec o mînă... pe-obrazul meu arzînd. MACEDONSKI, O. II 20. 3. Tranz. Fig. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) A trage, a da o lovitură. Dascălul Chiosea... se primbla pe dinaintea băieților înarmat cu o vargă lungă, arzînd cînd pe unul, cînd pe altul, după cum i se părea. GHICA, S. 51. ◊ (Complementul instrumental devine complement direct) Puteam să nu-i ard vreo trei nuiele? BENIUC, V. 141. I-au ars o palmă bună. SBIERA, P. 260. Acuși vă ard cîteva jordii prin țolul cela de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. ♦ (Familiar, construit cu dativul etic) A face ceva cu repeziciune, cu pasiune. V. trage, trînti. Scriu destul de citeț. – Ia stai aici pe scaun, să-i ardem o probă. STANCU, D. 461. (Cu privire la un cîntec) Unul... sună și clopotul; altul trage buhaiul; altul mai dincolo zice de jale, ori îmi arde cîte-o horă din fluier. ȘEZ. III 180. 4. Intranz. Fig. (Determinat prin «de dor», «de iubire», «de nerăbdare» etc.) A fi cuprins de un sentiment puternic, foarte viu, profund. Ard de dorința să ne vedem. CARAGIALE, O. VII 148. Dragă mi-e lelița-n gioc Cînd se leagănă cu foc... Unde-aruncă-un ochișor, Arde sufletul de dor. ALECSANDRI, P. P. 337. (Eliptic) Ard să știu cum merg pregătirile. BARANGA, I. 167. Chirilă Păun ardea acuma să spuie [vestea]. REBREANU, R. I 192. ◊ Expr. A-i arde (cuiva) de ceva = a simți o dorință arzătoare după ceva, a fi preocupat de ceva, a avea chef de ceva. Uf, ce anost! Cine-i ăsta? într-un colț se-ntreabă două. «De, închipuie-ți săracul!... de povești ne arde nouă?» VLAHUȚĂ, O. A. 77. Lui nu-i arde de mîncare. ISPIRESCU, L. 262. (Rar, cu privire la persoane) Pleacă, mă!... Nu ne arde de tine. PAS, L. I 7. ◊ Tranz. La Sebiș ori în altă parte, Mereu același dor de ducă... Mă chinuie mereu, mă arde. BENIUC, V. 16. I-am povestit necazul ce mă ardea. SADOVEANU, N. F. 179. ◊ Expr. A arde la inimă (pe cineva) = a provoca (cuiva) o emoție puternică. Simțea că ceva îl arde la inimă. BUJOR, S. 23. ◊ Refl. (Rar, despre inimă, suflet etc.) Cînd gîndesc, mîndră, la tine, Nu mai am inimă-n mine... Puțintică ce-a rămas Mi s-a fript și mi s-a ars! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. – Prez. ind. și conj. și: arz (CARAGIALE, O. I 74, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PANĂ1, pene, s. f. I. 1. Formație cornoasă care acoperă corpul păsărilor, compusă dintr-un cotor gol pe dinăuntru pe care sînt așezate simetric, lateral, fire (pufoase). Nu știam că rățoiul cel mare... e o pasere sfîntă din țara de la miazăzi, – cu pene de azur și ochii de ametiste fumurii. SADOVEANU, O. A. II 146. La poalele lor cuibează vulturii cei falnici cu late pene negre. ODOBESCU, S. III 16. Amîndoi ne potrivim, Și la ochi și la sprîncene, Ca doi porumbei la pene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 50. *Expr.Ușor în pene = îmbrăcat subțire, cu veșminte sumare; p. ext. rău îmbrăcat, zdrențăros. Căldura după ce trece Și începe vîntul rece, Țiganul ușor în pene... Acum vede că îi pasă. PANN, P. V. I 107. Smuls de pene = rușinat, umilit. Viteji din gură, care s-au întors acasă smulși de pene, de nu ș-au mai venit în fire. La TDRG. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a lua (pe cineva) la ceartă. Fără grijă, se duce la împăratul. Acolo, măria-sa, gata să-l ia prin pene. PAMFILE, M. R. I 90. A se umfla în pene = a se îngîmfa, a se fuduli. Poți să te umfli-n pene! Am să te-ascult. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 13. Mă umflam în pene ca și cînd prin vitejia mea s-ar fi fost isprăvit această izbîndă. La TDRG. ◊ Fig. Chipul ei din calea noastră orice piedică gonea Și făcea din mine pană și din roibu-mi rîndunea. EFTIMIU, Î. 36. ◊ Compus; pana-zburătorului = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori mari violete; crește prin pădurile umbroase de la munte (Lunaria anua). 2. (La pl.) Material pentru umplerea pernelor, a saltelelor etc.; penele (1) de pasăre sau firele pufoase desprinse de pe cotoarele penelor (1), folosite în acest scop. V. fulg, pu f. Se suie iute în pod și scoboară de acolo un știubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa. CREANGĂ, P. 5. 3. Podoabă făcută din una sau din mai multe pene colorate (1), care se poartă la pălării; penaj care împodobește coifurile; panaș, pompon. Și eu trimite-voi Ce-i mai mîndru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul și cu ramurile, Coiful nalt cu penele. EMINESCU, O. I 149. ♦ (Transilv.) Podoabă făcută din alt material decît din pene, în special floare sau buchet de flori naturale sau artificiale (purtată la pălărie de flăcăii de la țară); broderie în formă de floare. Își tocmiseră apoi la un cojocar meșter, în Turda, cojoace cu pene roșii. DAN, U. 3. Știi, fetiță, ce ți-am spus, La cules de cucuruz: Să porți pană de colie, Să-mi fii dragă numai mie? BIBICESCU, P. P. 64. ♦ Aripă de gîscă sau de altă pasăre, folosită la ștergerea prafului de pe obiecte, la scuturatul vetrei etc. ♦ Smoc de pene (1) de la aripi sau din coada păsărilor, folosit pentru ungerea cu grăsime a foilor de plăcintă. ♦ Plută făcută din cotorul unei pene (1) de pasăre, pentru a ține cîrligul undiței la adîncimea voită. Doi băiețandri zvîrleau și trăgeau undițele și urmăreau cu ochii, încordați, fuga pe unde a penei. SADOVEANU, la TDRG. 4. Ustensilă de scris făcută din pană de pasăre (mai ales de gîscă), ascuțită și despicată la vîrf, întrebuințată înainte de inventarea penițelor de metal; p. ext. toc de scris, condei. Diacul sta neclintit la pămînt... ținînd în dreapta, cape un lucru scump, pana de gîscă. SADOVEANU, O. VII 25. Împărăteasa, luînd o pană, a-nceput să scîrțîie pe hîrtie. CARAGIALE, O. III 89. De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? EMINESCU, O. I 137. ◊ Fig. Sub pana lui Eminescu limba romînească s-a înmlădiat armonios. SADOVEANU, E. 73. ♦ Fig. Stilul, felul de a scrie al unui autor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. Cam pe la anul 1846, Nicu Bălcescu a mai făcut și o altă călătorie în Moldova... unde s-a găsit în strînsă legătură cu Alecu Rusu, și nu este de mirat că acești doi tineri să-și fi ezersat (= exersat) în comun pana și imaginațiunea lor, unul în limba romînă, celălalt în limba franceză. GHICA, S. A. 145. Și istoria noastră are întîmplări, are portrete, care nicidecum n-ar rămînea mai prejos decît eroii celor vechi, dacă acestora li s-ar scoate aoreola poetică cu care pana geniului i-a înfrumusețat. KOGĂLNICEANU, S. A. 56. 5. (Prin analogie; regional) Pănușă. Încep prin a desface penele sau pănușele știuleților... trăgîndu-le apoi în jos. PAMFILE, A. R. 218. II. 1. Bucată de lemn sau de metal, de forma unei prisme triunghiulare, întrebuințată pentru despicarea lemnelor, pentru spargerea unor corpuri, pentru detașarea unor bucăți dintr-un material etc. Manipulațiunea despicării bilei...cere o dexteritate practică cu atît mai admirabilă, cu cît muncitorul n-are alte unelte decît o custură, o pană și un mai. I. IONESCU, M. 397. ♦ Piesă de lemn sau de metal în formă de prismă, folosită la fixarea sau înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașină, a unor elemente de construcție etc. Coada se întărește în urechea sapei prin ajutorul unei pene de lemn sau unui piron sau cui de fier. PAMFILE, A. R. 74. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip pentru a le spația. ♦ Partea lată, plană a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. Numai privirile agere se furișau de sub sprîncene spre boier, strălucind ca pene de săbii. SADOVEANU, P. 51. Vîslea hoțește, fără să scoată pana lopeții din apă. BART, E. 329. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vîrf. 3. Bețișor cu care se strînge frînghia ferăstrăului pentru a întinde pînza; cordar (2). 4. (În expr.) Pana căpăstrului = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Partea unei cîrme de navă, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei pentru a schimba direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid sau de alt material, cu care se ating coardele cobzei; plectru. ♦ Lama unor instrumente de suflat; ancie. 7. (În expr.) Pană de somn = bucată de somn, de la pîntece sau de la coadă, sărată sau preparată în oțet. 8. (Sport; în expr.) Categoria pană = categorie în care intră luptătorii și boxerii cu greutatea corpului cuprinsă între 54 și 57 kg. – Variantă: peană (COȘBUC, P. II 256, ODOBESCU, S. A. 136, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 39, ALECSANDRI, P. P. 3) s. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MERGE, merg, vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca (pășind sau fiind purtat de un vehicul) dintr-un loc într-altul; a păși, a se deplasa. V. umbla, circula. Caii mergeau acum mai greu pe drumul desfundat. SADOVEANU, O. VII 80. Eu mergeam pe strîmtă cale de sub marginea pădurii. COȘBUC, P. I 317. Și-a mers el multă lume și țară. RETEGANUL, P. III 27. Mers-au ei și zi și noapte, nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. ◊ Expr. A merge glonț (sau întins) la... v. glonț. A merge ață = a merge drept la țintă. A merge în bobote v. bobot. A merge (sau a umbla) pe două cărări v. cărare. ♦ (Subiectul este drumul, calea etc.) A se întinde; a duce. Calea mergea trăgănată pe coastă; casele se răreau, trupul satului rămînea în urmă, în verdeața livezilor. SADOVEANU, O. I 35. Mergea atunci podul făcut de Sinan de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului... pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, O. II 123. Cărărușa merge-n vii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. 2. A pleca. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. N-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. Mergînd, dragă, de la tine, Plînge inima în mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 108. ◊ (În formule de urare, la despărțire) Alergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. ♦ (Determinat de un adverb de loc sau de un substantiv introdus prin «(pînă) la», «(pînă) în»), «întru», «către», «spre») A se duce, a porni. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei; serile arareori. GÎRLEANU, L. 34. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. CREANGĂ, P. 162. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I 183. Se scobora... ca să meargă la tabăra de la Sas-Sabeș. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ Expr. A-i merge (cuiva ceva) la inimă v. inimă. A merge pînă... = a ajunge pînă la... Știam pînă unde merge afecțiunea mamei. CAMIL PETRESCU, U. N. 417. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II 323. Duhul de superstiție merse pînă a crede că și schimbarea portului ce ei făcuseră de vreo cîțiva ani fuse un semn rău. BĂLCESCU, O. II 258. A merge la pieire (sau, mai rar, la pieirea capului) = a ajunge în primejdie, a-și periclita existența. Să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. ♦ (Popular, urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A intra. A mers la armată. Nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă, ca să-și cîștige și ea ceva. SBIERA, P. 208. 3. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») A întovărăși, a însoți, a acompania. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască, după pustietăți? SP. POPESCU, M. G. 57. Dacă vei merge cu mine... habar să n-ai. ISPIRESCU, L. 16. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb și pace bună. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Determinat prin «pe urmă» sau «în urmă») A urmări pe cineva cu scopul de a-l prinde. În zadar mai merg în urma lor! RETEGANUL, P. I 37. ◊ Expr. A merge pe urma (sau pe urmele) cuiva v. urmă. (Popular, despre femei) A merge după cineva = a se mărita. Cum de-ai putut tu merge după un mire hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. II. 1. A se mișca în spațiu, a se duce, a străbate un drum pentru a ajunge într-un anumit loc. Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. Trenul mergea tot mai departe. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. ◊ (Despre lună, soare) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea și-i surîde dulce. BOLINTINEANU, O. 35. (Despre lucruri duse de om) Urciorul nu merge de multe ori la apă (= pînă la urmă ți se înfundă). ◊ Expr. (Despre mîncări) A merge pe gît = a aluneca pe gît. Mă răped în cramă ș-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. A bate (sau a freca, a croi, a flocăi pe cineva) de-i merg(sau să-i meargă) fulgii (sau peticele, colbul, untul) = a bate rău, a bate măr. Altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani, să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Scoteam mîțele de prin ocnițe și cotruțe și le flocăiam... de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă și vă croiesc de vă merg peticile. id. ib. 38. Joacă de-i merg peticele (sau de-i merge colbul) = joacă cu multă pasiune, cu mult foc. Zîna... au început deodată să joace, și unde nu juca și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. Și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. 2. (În legătură cu noțiuni temporale) A se apropia de... Băiatul merge pe opt ani. ◊ (Impersonal) Eu babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. ◊ Expr. Pe zi ce merge sau de ce, pe cît merge = pe măsură ce trece vremea, pe zi ce trece; progresiv. Și în chaosul uitării, oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă, ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I 160. Tîrgul Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I 192. Au început a.să ivi niște nourași, carii pe cît mergea acoperea ceriul. DRĂGHICI, R. 9. ♦ (Determinat prin «înainte») A continua. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. III. 1. (Familiar, despre bani) A fi în circulație, a circula, a avea curs. 2. (Despre veste, zvon, vorbă, faimă, nume) A se răspîndi, a ajunge să fie cunoscut de toată lumea, a se generaliza. Auzi! îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandrei noră! O, meargă-i numele! N-o vezi La horă? COȘBUC, P. I 126. Îi mersese vestea că face din cînepa cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10. IV. 1. (Despre un mecanism) A funcționa, a umbla. Ceasul merge bine. ▭ Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați care pun în mișcare valea. BOGZA, V. J. 82. ◊ Expr. A merge ca pe roate v. roată (1). 2. (În expr.) A-i merge (cuiva) gura v. gură. V. 1. (În legătură cu o activitate) A se prezenta într-un anumit fel, a o duce. Bietul Guraliuc făcea pozne; la instrucție mergea binișor, dar la teorie era ca lemnul. SADOVEANU, O. VI 140. Umblam la școală, unde mergeam bine. Eram monitor, premiant. La TDRG. ♦ (Impersonal) A reuși, a avea succes. Cu mine nu-ți merge. ▭ Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ A evolua, a decurge, a se desfășura (într-un anumit fel). Se scuză că a lipsit atîta vreme și era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I 231. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare. CREANGĂ, A. 34. Treaba mergea strună. NEGRUZZI, S. I 343. ◊ (Impersonal) Cît mai ai de muncit ca să te plătești? – Eu știu, tovarășe dragă? După cum mi-o merge și mie. O lună...două luni... DUMITRIU, N. 268. A fost Cuminte om; dar nu știu cum Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I 229. ♦ (În legătură cu sănătatea sau cu starea cuiva) A o duce, a fi. Cum merge soția d-tale? Tot bolnavă? La TDRG. 2. (înlocuind alte verbe) A se potrivi. Aceste culori nu merg bine împreună. ♦ (Despre un material întrebuințat spre a face ceva din el) A se consuma, a intra, a se întrebuința. Ca să nu meargă miere multă, după ce le-au scos din cuptor, le ung pe deasupra cu miere. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta. ♦ (Despre venituri) A reveni. Și dobînda de 50 la sută merge la... La capetele întregi! DELAVRANCEA, O. II 366. ♦ (Impersonal) A se putea. Merge și fără zahăr. ▭ Ți-arăt eu ție! Cu dinții te rup! Ha, ha! Parcă așa merge? DUMITRIU, P. F. 22. Cu mine nu merge așa! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ Expr. Așa mai merge = așa e bine, se potrivește. Treacă (și) meargă = fie! să zicem că se poate. Greu lucru mă întrebași, mamă, dară aide, treacă-meargă. ISPIRESCU, L. 114. Cît pentr-o piele, treacă și meargă, Fiindcă singur spui c-ai dreptate. ALEXANDRESCU, M. 301. – Forme gramaticale; perf. s. mersei, part. mers. – Variantă: (regional) mere (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 81) vb. III.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ZI (pl. zile) sf. 1 Spațiul de timp de cînd răsare soarele pînă apune (în opoziție cu „noaptea”): și zise Dumnezeu: fie făpturi luminoase în tăria ceriului, și desparță dzua și noaptea (PAL.); Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.); zilele de vară sînt mai lungi decît cele de iarnă; a ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s’a fi sfîrșit (CRG.); ~ și noapte nu înceta tunurile Turcului cum și a Neamțului din cetate (MUST.); a face noaptea ~ și ziua noapte 👉 NOAPTE1; toată ziua, cît ține ziua, de dimineață pînă seara; 👉 TOT1 I. 2; în toate zilele; în fie-care ~; nu era ~ de la Dumnezeu, nu trecea o zi: nu era zi de la Dumnezeu fără d’a înregistra evenimente de acelea care emoționau (I.-GH.); (haină) de toate zilele, care se poartă în fiecare zi; cît toate zilele (de mare), foarte mare: biata femeie făcu niște ochi mari cît toate zilele (DLVR.); minciună cît toate zilele de mare (PANN) ¶ 2 Acest spațiu de timp cu privire la starea atmosferei, la temperatură: ~ senină, noroasă, ploioasă, frumoasă, urîtă, caldă, rece ¶ 3 Spațiul de timp cît ține ziua și noaptea și în care interval pămîntul își îndeplinește rotațiunea în jurul său: anul are 365 de zile; unele luni au cîte 31 de zile; cheile acestea sînt de la palatele noastre care sînt atît de multe, cîte zile-s într’un an (RET.); un an de zile, un an deplin, încheiat, întreg, zi cu zi, fără întrerupere: drumeața, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice și necunoscute (CRG.); ani de zile, ani mulți: au trecut ani de zile pe cari i-am trăit căutîndu-mi prin Moldova de treburi (SLV.) ¶ 4 💫 Zi solară, spațiul de timp între două treceri consecutive ale soarelui la meridian, variabilă în cursul anului; zi astronomică, zi solară mijlocie, măsurată cu începere de la amiazi; zi civilă, zi solară mijlocie, măsurată de la miezul nopții; ~ siderală 👉 SIDERAL ¶ 5 Însoțit de un adjectiv calificativ: zile amare, negre, fripte, traiu nesuferit, plin de necazuri, viață amară; (P): a strînge bani albi pentru zile negre 👉 BAN17; ~ albă, bună, zi fericită, liniștită: copiii... nu mai aveau ~ albă, căci ea se ținea mereu de cîra lor (ISP.); pl. tot zile albe duc (DLVR.); De cînd maica m’a făcut, Zile bune n’am avut (IK.-BRS.); 👉 DIMINEAȚĂ I.; bună ziua! formulă de salutare, întrebuințată de cel ce vine într’un loc sau se întîlnește cu cineva; ziua bună! formulă de salutare la plecare; a-și lua ziua bună, a-și lua rămas bun: își luară ziua bună unul de la altul cu lacrimile în ochi și se despărțiră (ISP.); ~ mare, zi însemnată, memorabilă: niște zile mari ca aceste le așteaptă și ei cu mare bucurie tot anul (CRG.) ¶ 6 Însoțit de un alt determinativ care precizează mai de aproape situația, destinația sau însemnătatea zilei; ziua de astăzi, a) azi, ziua în care ne aflăm, ziua de față; b) timpul de față, vremea în care trăim: într’această ~ de astăzi, fiind supărați și usteniți de truda postului, aflăm sfînta și cinstita cruce la mijlocul sfîntului post (VARL.); au rămas izbînda la Turci, luînd Țarigradul... de-l stăpînesc Turcii pînă în zioa de astăzi (GR.-UR.); n’am să uit ziua de ieri; F: a căuta ziua de ieri 👉 IERI; cine știe ce ne mai aduce ziua de mîine; nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine (CRG.); ziua de apoi 👉 APOI I. 3; – ~ de tîrg; ~ de judecată; ~ de lucru; ~ de sărbătoare; – ~ de post; ~ de sec; ~ de dulce; în spec. la designarea unor zile din calendar sau de sărbătoare: ziua de 24 Ianuarie e o zi însemnată în istoria noastră; zilele Babei 👉 BABĂ8; l-au îmbrăcat cu căftan de domnie în ziua de Crăciun (MUST.); dacă ninge ori e moleșiniță în ziua de sf. Vasile, va fi îmbelșugat tot anul (GOR.); cum va fi în ziua de Florii, așa va fi în ziua de Paști (GOR.); 👉 CRUCE5, LUP2, URS2; – zi aniversară: a-și serba ziua nașterii, nunții; ziua numelui, mai adesea, fără atribut, ziua: m’a felicitat de ziua mea ¶ 7 În legătură cu un numeral: Căci Dumnezeu poruncește șase zile să muncești Ș’a șaptea zi, Dumineca, din lucru să contenești (PANN); în spec. pentru a indica o dată: Constantin Beizadea... au intrat în Iași în anul 7248, Septemvrie în două zile, într’o Duminecă (NEC.); zi ’ntîiu, †zi întîiu, ‡zi deutîiu, prima zi a lunii: la zi ’ntîiu de Aprilie este un fel de datorie, pentru cine ține la tradițiuni, să mință și să mistifice (CAR.); Constantin-Vodă... purces-au în zi întîiu a lui August și au mers la Țarigrad cu cinste (NEC.); apărînd cetatea de năvala Turcului din 5 zile a lui Iulie pînă în zi întîiu a lui Septemvrie (MUST.); în zi dentîiu al zece luniei iviră-se vîrhurele munților (PAL.) ¶ 8 După prepoziții. Zi cu zi, o zi după alta, în fie-care zi: văzînd-o ~ cu ~, a ajuns s’o placă... și a cerut-o în căsătorie (CAR.); Turcul, dibaciu, putea ști... ~ cu ~ starea în care se aflau negocierile dintre trimisul rus și ministrul Porții (I.-GH.); ‡cu ~ cu noapte, zi și noapte: zis-au Domnul Tătarilor... să stee cu ~ cu noapte cu ai săi slujitori să iee mănăstirea (LET.); (lucrător) cu ziua, plătit pentru fie-care zi de lucru, pentru zilele în care lucrează; cu zilele, trec multe zile la mijloc: începu a săgeta la căprioare și... de multe ori nu venea cu zilele p’acasă (ISP.); nu vine pe la noi cu zilele (PAMF.); – ‡de ~ de noapte, zi și noapte: un patriarh... venise cu Grigorie-Vodă aice în Iași și au stătut de ~ de noapte cu rugăminte (NEC.); – din ~ în zi, cu timpul, din ce în ce mai mult: așa și cinstea, den ~ în zi micșurîndu-i-se, de inimă rea puțin de n’au murit (GR.-UR.); din ~ în ~ ieșeau tot mai învederat la iveală deosebirile de temperament dintre noi (SLV.); – într’ o ~, într’una din zile, într’o bună zi, odată, la un moment dat; i-am tras într’ o ~ o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muște (CRG.); într’una din zile... toți zeii... fură poftiți la nunta unui zeu mai mic (ISP.); – la ~, la curent: fără dînsul, lucrările cancelariei n’ar fi putut fi la ~ (BR.-VN.); – pe ~, pentru o zi; în cursul unei zile: e plătit cu două sute de lei pe ~; au pus Domn pre un om prost, anume Antoni, și-i da nafaca pe ~ cîte zece costande (MUST.); fac drumul acesta de patru ori pe ~; pe ~ ce merge, cu cît trec zilele, cu cît trece vremea, din ce în ce: pe ~ ce merge se face mai voinic; – peste ~, în timpul zilei ¶ 9 Sumă ce se plătește pentru o zi (de lucru, ca leafă, ca dobîndă, etc.): îmi datorește încă 15 zile ¶ 10 Drumul cît se poate face într’o zi cu picioarele: răcni leul, nenișorule, de se cutremurară toate prejmetele... și de se auzi cale de nu știu cîte zile (ISP.) ¶ 11 Dată: scrisoarea e fără ~ ¶ 12 Termen, soroc: a fixa o ~; îți dau banii, dar să mi-i plătești la ~ ¶ 13 Moda zilei, moda de acum, moda curentă; oamenii zilei, oamenii de care se ocupă, de care vorbește, pe care-i cinstește lumea în timpul de față; ordinea zilei 👉 ORDINE8 ¶ 14 A ținea zile, a-și impune anumite zile de post: Măicuță... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine (IK.-BRS.) ¶ 15 A vedea ziua (după fr. voir le jour), a se naște: iacă epoca în care Ioan Cîmpineanu a văzut ziua (I.-GH.) ¶ 16 Lumina zilei (după fr. le jour): Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă, Unde pătrunde ziua printre ferești murdare (EMIN.) ¶ 17 pl. Viață: merg eu să cerc a face pace cu el, că, de ne spune la înălțatul împărat, e vai și amar de zilele noastre (RET.); cine dă acul cu ața într’însul își dă zilele (GOR.); cît de frumoasă e lumea, și ce bine e să-ți trâești zilele în mijlocul ei! (SLV.); el nu-și primejduește zilele, pînă cînd nu vede cîtuși de puțină nădejde de izbîndă (ODOB.); acești oameni, mulțămiți că și-au scăpat zilele, se deprinseseră cu ideea că n’o să mai găsească în urmă decît cenușă (NEGR.); a avea zile, a-i fi scris să mai trăească, a nu-i fi dat să moară: leatopisețul întreg să aștepți de la noi, de vom avea zile (M.-COST.); am avut zile și am scăpat (GN.); n’am omorît eu pe tata și pe mama, ci au murit că n’au avut zile (PANN); a-și ținea zilele, a-și întreține viața, a se hrăni: munca lui d’abia aducea cu ce bruma să-și ție zilele (ISP.); numai cu aceste alunele și bubuiețe și-a ținut ea zilele (SB.); a-și urî zilele, a nu mai vrea să trăească, a i se urî cu viața, a se sătura de viață: multă minte îți mai trebue, zise un străjeriu bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele! (CRG.); – Ⓟ n’ar mai ajunge cu zile! întrebuințat ca blestem: mai anțărț mi-au venit, n’ar mai ajunge cu zile, niște tîlhari de Lipoveni (GRIG.); a muri cu zile, a muri din vina celor ce l-au îngrijit la boală, a muri înainte de vreme; a scăpa cu zile, a scăpa cu viață: de bună samă că dacă s’a duce acolo, nu scapă cu zile (VAS.); ‡a se ținea cu zile, a socoti că va mai trăi: toți se spăimîntară, că-i duc să-i omoare, și nici unul nu se mai ținea cu zile, ce toți aștepta din ceas în ceas ce urgie le-ar veni asupră (MUST.); a i se urî cu zilele, a se sătura de viață, a nu mai vrea să trăească: lasă-ne în pace, dacă nu ți s’a urît cu zilele (VLAH.); ‡cu zilele amînă 👉 AMÎNĂ1 ¶ 18 pl. Vremuri: Duca-Vodă... slujind și în zilele altor Domni la curte, l-au boierit (MUST.); le au spart de atunce cuibul lor de la praguri, unde le era lăcașul lor din zile bătîtne (N.-COST.) ¶ 19 pl. Ani: Iară noi? noi epigonii? Simțiri reci, bârfe sdrobite. Mici de zile, mari de patimi... (EMIN.); și fură zilele lu Adam deacă născu Sit 8 sute de ani (PAL.), moșul, încărcat de zile cum era, ...îmi arătă drumul pe unde să ies acasă (ISP.) ¶ 20 ZIUĂ, timpul cît luminează soarele: și despărți Domnedzeu lumina de la întunerec, și chemă lumina dzio și întunerecul noapte (PAL.); a se face, a se lumina de ziuă, a începe să se lumineze, a se ivi zorile: nu se luminase bine de ziuă și împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite (ISP.); cum se făcu ziuă, culese cîteva mere, le puse pe o tipsie de aur și le duse de le înfățișă tatălui său (ISP.); 👉 ORB l. 1; a se crăpa de ziuă 👉 CRĂPA3; a se omizi de ziuă 👉 OMIZI; în faptul zilei 👉 FAPT2 I. 6; zori de ziuă 👉 ZORI31; despre ziuă, spre ziuă, aproape de a se lumina de zi; șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te ieu (CRG.); despre ziuă cînd somnul e mai dulce auzi un fîlfîit ca un stol de păsări că se apropia (ISP.): fata Împăratului... s’a sculat peste noapte, cam spre ziuă, cînd somnul este mai dulce (ISP.); pînă în ziuă, a) pînă a se lumina de zi; era încă mult pînă în ziuă, cînd ajunseră la curtea împăratului (RET.); b) dis-de-dimineață: cînd au ieșit din Botoșeni, pînă în ziuă, fiind negură, s’au rătăcit un cămăraș a lui (MUST.); pînă la ziuă, pînă a se lumina de zi: a dormit tun pînă la ziuă, parcă ar fi făcut un ziafet (CAR.); au dat în trîmbiță și în dobe sămn oștilor sale, cînd era trei ceasuri pînă la ziuă (MUST.); e ziua albă, s’a luminat bine de zi: era ziua albă, cînd ajunse la ei, dar ei dormeau încă, că vara-s nopțile scurte (RET.); e ziua mare, e în plină zi, e lumină de-a binele: și cum n’aveau să vadă, dacă era ziua mare și vreme de primăvară (VAS.) ¶ 21 De ună zi(le) 👉 DEUNĂZI. II. ZIUA adv. În timpul zilei: petrece cu porțile și cu ușile deschise ziua și noaptea fără zăvoare la uși și la ferestre (I.-GH.); ziua ca ziua, mă mai iau cu caprele, dar noaptea toate stihiile năpădesc pe mine (ALECS.); ziua mare, ziua nămiaza mare, ❍ziua miază mare, ‡ziua amiazăzi mare, în toiul zilei, în plină zi: începuse ziua mare pe uliță a prăda (LET.); da bine, boierule, în cuprinsul dumitale se poate ca ziua nămiaza mare să ne calce hoții (ISP.); mă furișez din casă și mă duc, ziua miaza mare, la moș Vasile (CRG.); o trimetea cu careta domnească... ziua amiazăzi mare pe uliță, Ia feredeu (NEC.) [lat. dīes].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Ciubzzz
- acțiuni
MUSCĂ s. f. I. (Entom.) 1. (Și în sintagmele muscă năzdrăvană, MARIAN, INS. 366, JAHRESBER. XII, 141, XIX-XX, 47, muscă de casă, CUPARENCU, V. 46, DER) Specie de insectă din familia dipterelor, de culoare cenușie închisă, cu o singură pereche de aripi, subțiri, și cu aparat bucal pentru supt; (regional) bîză, gîză (Musca domestica). Ca musca la dulceața mieriei (a. 1642). GCR I, 98/5. Paingul carele întinde mrejile sale prin case și prin multe locuri și cînd cade în mreaja lui muscă sau albină. CHEIA ÎN. 10v/11. Și-i ungea cu miere ca să-i mănînce muștele. MUSTE, LET. III, 22/17. Cînd întru în casăle ominilor mă fac în multe chipuri di năluciri; mă fac: ogar, găină, muscă (a. 1799). GCR II, 172/2. Nu era prea multe muște pișcătoare. DRĂGHICI, R. 160/29, cf. CONACHI, P. 268. Ian feriți într-o parte că eu îi sînt popa. Acuș o să-nvie ca o muscă de iarnă. ALECSANDRI, T. I, 164. Cum erau filele [ceaslovului] cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, A. 4. Într-o seară se făcu muscă, intră pe coș în cămară. ISPIRESCU, L. 316. Bonzăiau muște pe o farfurie cu slănină uscată. C. PETRESCU, Î. II, 206, cf. id. S. 129. O muscă îmi cînta în jurul capului o muzică lină. SADOVEANU, O. II, 518. Veneau . . . roiuri de gînduri neplăcute, exasperante și lipicioase ca muștele. V. ROM. iunie 1954, 155. Musca s-a întors în colivie, a ieșit din nou, a plecat, a reapărut. ARGHEZI, P. T. 110. Vei pieri-n a vieții ceață, Ca-n borcanul de dulceață Viespea galbenă sau musca. BENIUC, V. 18. Două muște Fac haluște Un cocoș Toarnă-n coș. MARIAN, INS. 487. Cu o lingură de miere prinzi mai multe muște decît cu douăzeci de butoaie de oțet. ZANNE, P. I, 559, cf. 560. Musca, și de nu mușcă tare, tot ți-aduce supărare. id. ib. 561. Pentru o muscă își dă palme, se zice despre omul iute, mînios și îndărătnic, id. ib. 564, cf. MARIAN, INS. 378. Musca cînd își vîră tot capul în miere acolo și-l lasă, se spune despre omul, lacom pe care lăcomia îl duce la pieire. Cf. ZANNE, P. I, 561. De n-ar fi muscă pe resteu, ar rămîne pămîntul nearat, se spune în ironie despre cei care își dau importanță dar nu lucrează conștiincios. Cf. id. ib. 562. Vulturul după muște nicicum aleargă, se spune despre oamenii de caracter care disprețuiesc faptele josnice. Cf. id. ib. 713. Cu mîna închisă muște nu poți prinde. Cf. id. ib. 247. Se ținea ca să înghită un bivol și de abia înghiți o muscă mică. Cf. id. ib. III, 583. Ce e mică, mititea Și se ferește și vodă de ea (Musca). ȘEZ. XIII, 26. ◊ (În context figurat) Ne succedem generații și ne credem minunați; Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul. EMINESCU, O. I, 132. ◊ F i g. Și numai omul cel mare, stăpîne, tu-l osîndești Ca să moară deopotrivă cu muștele omenești. HASDEU, R. V. 165. ◊ (De-a) musca-n groqpă = numele unui joc de copii. PAMFILE, J. I, 51, cf. 128. ◊ E x p r. A se aduna (sau a se strînge, a veni) ca muștele la miere = a se aduna în mare număr și cu mare plăcere, acolo unde se pot realiza foloase sau cîștiguri. Cf. BARONZI, L. 41, ZANNE, P. I, 565, III, 670, 671. A se lua după muscă = a se lua după povățuitori răi. ZANNE, P. I, 562, cf. MARIAN, INS. 377. A-i veni (cuiva) musca la nas = a se supăra. ZANNE, P. I, 565, cf. MARIAN, INS. 378. A-i lua (cuiva) musca de la nas = a domoli avîntul sau pornirile (cuiva), a nu lăsa (cuiva) libertate de acțiune sau de mișcare, a ține din scurt. Cf. ZANNE, P. I, 564, MARIAN, INS. 378. A spune (sau a scrie) muscă pe perete = a spune lucruri fantastice, de necrezut. BARONZI, L. 44, cf. ZANNE, P. I, 565, V, 587, MARIAN, INS. 379. De cînd se scria musca pe perete = de demult; niciodată. Cf. ISPIRESCU, L. 1, ZANNE, P. I, 565, MARIAN, INS. 379. Ca musca-n lapte = (în mod) nepotrivit; nepoftit. ZANNE, P. I, 564, cf. VI, 453, MARIAN, INS. 378, 379, PAS, Z. I, 293. A se vîrî ca musca în băligar = a se vîrî pretutindeni, cu insistență, nepoftit. Ho, cotoroanțo, ho ! răcni Ion deodată la maică-sa. Ce te vîri ca musca-n băligar ? REBREANU, I. 279. A fi (sau a se simți, a se ști) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se simți, a se ști) vinovat. Cf. ISPIRESCU, ap. GCR II, 376, ZANNE, P. I, 563, III, 44, MARIAN, INS. 378, STĂNOIU, C. I.67. A se bate de muscă = a sta degeaba. În timp ce d-tră vă bateți de muscă, în alte armate se lucrează mereu. BRĂESCU, M. B. 128. Se bătea toată ziulica de muscă. CV 1949, nr. 5, 34. Are iapa muscă, se spune despre oamenii nervoși, neastîmpărați sau nerăbdători. Cf. ZANNE, P. I, 488. A se bate ca de muscă = a nu-și găsi locul, a fi neastîmpărat. id. ib. IX, 670. A avea gustul muștelor = a avea obiceiuri rele. Cf. id. ib. I, 562. A face musca cît cămila = a exagera, a face din țînțar armăsar, id. ib, 563. Rea (sau, rar, rău) de muscă = (persoană) care nu-și poate înfrîna simțurile; (om) senzual. Cf. PAMFILE, CR. 245. Așa cum era . . . rea de gură, rea de muscă. . . , avea hazul ei. M. I. CARAGIALE, C. 125. Fusese rea de muscă. PAS, Z. III, 278. Îi muít mai tînără . . . și-i rea de muscă. CAMILAR, N. I, 269. A-i pieri (cuiva) musca = a se potoli. PAMFiLEj CR. 245. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. Cf. dl. Șă se audă musca !, se spune pentru a impune o tăcere totală. Cf. IORDAN, STIL. 278. ◊ Muscă neagră (sau cenușie, mănînțică) = specie de muscă (I 1) foarte mică (Musca corvina). Cf. MARIAN, INS. 370. .Muscă de gunoi (sau de baligă, verde) sau musca țiganului = specie de muscă (I 1) mare, de culoare de obicei verde (Musca Caesar). Cf. id. ib. 369, PĂCALĂ, M. R. 32, H XVI 226. ◊ C o m p u s e: muscă-mare (sau -albastră, -de-carne, -năzdrăvană) sau musca-hoiturilor (sau -hanțului) = insectă mai mare decît musca (I 1), avînd culoarea albăstrie; (regional) boanză, boarnă (Calliphora vomitoria). Cf. CUPARENCU, V. 46, MARIAN, INS. 366, SIMIONESCU, F. R. 355; muscă-de-cireșe = insectă de culoare neagră, cu pete galbene pe piept și cu brîulețe castanii pe pîntece, care își depune ouăle în cireșe ; musculița-cireșelor (Rhagoletis cerasi). Cf. MARIAN, INS. 389, PĂCALĂ, M. R. 32, SIMIONESCU. F. R. 359; musca-calului sau musca-cailor (sau -cîinelui), muscă-de-cal (sau -căiască, -cîinească) = a) (și în compusele musca-vitelor, MARIAN, INS. 365, ALR SN III h 753/170, muscă-rea, ALR SN III h 753/250, muscă-veninoasă, ib. h 753/250, muscă-verde, ib. h 753/310) insectă păroasă, cu trupul lunguieț, cu pieptul gălbui și cu două pete castanii pe aripi, care își depune de obicei ouăle pe genunchii și pe șoldurile cailor ; (regional) muscoi (I 1 c), gîza-calului, strechea-cailor, trîntor-de-cai (Gastrophilus equi sau pecorum, intestinalis) ; b) insectă mică, lată, de culoare galbenă-ruginie, care se așază de obicei sub coada cailor, pe vitele cornute și pe cîini; (regional) bătucel, cerceliță-de-cal, chicheriță-de-cal, goandă-de-cîini, goandă-cîinească (Hippobosca equiría). Tremise sprinșii muștele cînești. PSALT. SCH. 251/11, cf. PSALT. 159, 221. Muște cînești le-au trimis să-i pișce. DOSOFTEI PS. 262/1, cf. LB, MARIAN, INS: 363, 396, DR. V, 149, SIMIONESCU, F. R. 358. Muștele de cal puse într-o vișină și date bolnavului pentru aceeași boală. CANDREA, F. 407, cf. H I 40, II 80, III 140, IX 143, X 151, XI 428, 437, XII 266, ȘEZ. VI, 44, ALR SN III h 753. (La sg. cu valoare de pl.) Voiu trimite . . . peste casele tale muscă cîinească. BIBLIA (1688), 442/24; muscă-bețivă (sau -de-struguri, -de-poamă, -de-vin, -de-a-mă-nuntă) = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (I 1); (regional) muștiță (1), bețivă, musculiță (I 1) (Drosophila funebris sau. fenestrarum). Cf. MARIAN, INS. 393, ALR SN i h 243; muscă-de-viermi (sau -albatră, -verde, -vînătă, -veninoasă, -de-hoit, -cu-streaped, -răsunătoare) sau musca-cîinelui = viermănar. (Sarcophaga carnaris). Cf. CUPARENCU, V. 46, MARIAN, INS. 382, JAHRESBER. XII, 119, XIX-XX, 25, SIMIONESCU F. R. 356, ALR II 6 575; musca-morților = insectă ceva mai mare decît musca (I 1), de culoare albăstruie (Sarcophaga mortuarum). Cf. MARIAN, INS. 386, 387; muscă-columbacă (sau -rea, -veninoasă, -năprasnică, -otrăvitoare, -de-șarpe, -de-cea-mică, -d-a-mică, -mușcătoare) = insectă de culoare albicioasă, care trăiește în roiuri, atacînd vitele și inoculîndu-le un lichid toxic care le poate provoca moartea ; (regional) goangă-de-marhă (Simulium colum baczensis). Cf. CUPARENCU, V. 47, MARIAN, INS 332, 333, JAHRESBER. XII, 164, XIX-XX, 25, SIMIONESCU, F. R. 366. Era spre seară și musca-rea se rătăcise undeva peste păpușoiștile verzi. CAMILAR, C. 48. Iorgovane, nu mă tăia de tot ! Dacă mă tai, io oi face muscă-d-a-mică șî ț-oi omorî calu tău. ALRT II 2, cf. ALR II 6 572/2, 27, 29, 95, 228, 250, 762, 848, 886, 899 ; (regional muscă-de-bîzdărit (sau -de-bîzai, -de-bîzăit, -de-marhă) sau musca-boului = streche (hypoderma bovis). Cf. ALR I 1 894/255, 259, 345, 359 ; (regional) muscă-de-bîzdărat (sau -mărhască) = streche (Hypoderma bovis): b) tăun (Tabanus bovinus). ib. 1 894/295, 339, 343, 351 (învechit) muscă-oarbă (sau -tăună) = tău; (țabanus bovinus). Cf. CUPARENCU, V. 46, 47 (regional) muscă-dălăciță = „muscă otrăvită din cauza căreia moare vita”. ALR II/605 (învechit) musca-fructului-alb = muscă care „năzuiește și face mușiță la brînzuri (Cutris). CUPARENCU, V. 46. ♦ Muscă artificială = imitație de muscă (I 1), folosită de pescari în locul celor naturale. Cf. ATILA, P. 185, DER. Muște zburătoare (sau volante) = mici pete sau puncte care ni se pare că se mișcă în cîmpu vizual, indicînd congestia retinei, o anemie etc Cf. BIANU, D. S. (Categoria) muscă = categorie în care intră boxerii cu cea mai mică greutate (între 48 și 51 de kilograme); boxer care faci parte din această categorie. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 2. (Învechit și popular; regional și în sintagma musca grădinii. CHEST. VI 35/16) Albină (Apis mellifica). De s-ar învăța cei mai mari de pre niște muște fără minte cum se ține domnica ; că toată albina își apără cășioara și hrana lor cu acele și cu veninul său. URECHE, LET. I, 188/5. Îi era drag să învețe și el meșteșugul albínăritului, iar maica Evlampia băgase de seamă că avea dar: nu-l înțepau muștele. SADOVEANU, P. M. 50. Tata a fost stupar și tata știa cîte muște fug dimineața și cîte vin sara la stup. RĂDULESCU-CODIN, Î. 303. Roi de muște. CHEST. VI 147/32. Nu fac toate muștile mere. Cf. NECULCE, L. 355. ISPIRESCU, L. 14, MARIAN, INS. 376, ZANNE, P. I, 557. ◊ (Cu sens colectiv) Are multă muscă. MARIAN, INS. 144. Am un stup cu muscă multă. CHEST. VI 25/26. ◊ C o m p u s: (regional) muscă-mare = regina albinelor; matcă (1). ALR I 1 680/815. P. g e n e r. Insectă. Nuorul ceal de lăcuste cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muștelor. M. COSTIN, ap. GCR I, 201/20. Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. EMINESCU, O. I, 85. Forma acestor muște [efemeride] lungi, cu aripi mari, e a unei mici lăcuste. ATILA, P. 63. Acest vierme de la un timp, făcîndu-și aripi, se preface în gîză (muscă, insectă). ȘEZ. IV, 116, cf. ALR I 1 199/23, 94,174, 835. ♦ C o m p u s e: musca-țețe = insectă din Africa ecuatorială, care prin înțepare transmite omului agentul bolii somnului (Glossina palpalis)-, (regional) muscă-verde (sau -de-pădure) = ploșniță-de-cîmp. Cf. ALR I 1899/122, 363, 522; muscă-de-brad = car-de-pădure (Bostrychus typographus). ALR SN III h 748/551; (învechit) muscă-țînțară = țînțar (Culex). CUPARENCU, V. 47. 4. (Regional) Fugău (Hydrometra stagnorum sau paludum). (Glimboca-Caransebeș). ALR II 6 563/27. II. P. a n a l. 1. Smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară; (rar) buche, musculiță (II 1). Omul ce poartă muscă (musculilă) la buză, e pătimaș de ceva. GOROVEI, CR. 40. Mustața mică, mătăsoasă, avea parcă sub ea un soi de sedilă, pusă pe buza de jos, o așa-zisă muscă. CAMIL PETRESCU, O. I, 514. ♦ (Și în sintagma mustăcioară-muscă) Mustață mică, lăsată să crească pe scobitura de sub nas. Intră pe ușă un bondoc smead, sclivisit, cu mustăcioară-muscă sub nas. STANCU, R. A. IV, 244, cf. V, 106. . (Popular) Vînă neagră la rădăcina nasului, sub frunte (evidentă la unele persoane). Cf. CANDREA, F. 46. I se vede în marginea ochiului drept, sub frunte, unde începe nasul, o pată albăstrie căreia moașele îi zic ”muscă". SADOVEANU, O. XIII, 739, cf. PĂCALĂ, M. R. 160, ȘEZ. VI, 44, ZANNE, P. IX, 340. 3. (Regional) Cavitate pe care o prezintă dinții calului, pînă la vîrstă de șase ani; (regional) mursă2 (1), mișină (4), negreață, butură. Cf. DR. V, 289, A VI 3, 26. Calul de dar nu-l cată de muscă la măsele. ZANNE, P. I, 346. 4. (La tir) Punct negru situat în centrul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. Cf. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 5. (Regional; mai ales la pl.) Broderie cu floricele sau cu motive naționale (cusută cu amici sau cu ață neagră). Cf. MARIAN, INS. 379, PĂCALĂ, M. R. 319, LEXIC REG. 30, 80. Nu știe să facă o muscă sau nu știe să facă două, care nu știe să coasă rîuri pe cămăși. MARIAN, INS. 379.6. (Regional) Altoi (Groși-Baia Mare). Cf. ALR SN I h 218/349, 221/349. 7. (Regional) Cătare (la armele de foc). Cf. DL. 8. C o m p u s: (regional) muscă-căiască =numele unei boli a calului; (regional) șoarec. Cf. DR. V, 149. – Pl.: muște și (rar) muști. – Lat. musca.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ureche sf [At: PSALT. HUR., 36v/18 / V: (îrg) or~, urichi sfp, (reg) arechi sfp, ~chie (P: ~chi-e / Pl: ~chii) / Pl: ~echi / E: ml oricla (= auricula)] 1 Organ al auzului și al echilibrului la om și la unele animale, alcătuit dintr-o parte externă și una internă, așezat simetric de o parte și de alta a capului. 2 (Îe) A fl mai credincioși ochii decât ~chile A acorda mai multă crezare celor văzute decât celor auzite. 3 (Îe) A fi numai ~chi (sau o ~) A asculta foarte atent. 4 (Îe) A se face (numai sau tot) ~chi sau a asculta cu toate ~chile A asculta cu multă atenție. 5 (Înv; îe) A avea ~chi deschise despre... A fi foarte atent la ce face cineva. 6 (Îe) A asculta numai c-o ~ A asculta distrat. 7 (Îe) A nu avea ~chi pentru ceva A nu voi să asculte ce i se spune. 8 (Îae) A nu da importanță celor relatate. 9 (D. veste, zvonuri, știri etc.; îe) A ajunge la (sau până la) ~chile (sau ~a) (cuiva) sau (îvp) a(-i) veni (cuiva) la (sau în) ~chi sau a(-i) intra în ~a (sau ~chile) (cuiva) sau (rar) a suna la ~chile (cuiva), a se sui întru ~chile (cuiva) A se afla (5). 10 (Îe) A prinde (ceva) cu ~a A afla (1). 11 (Reg; îe) A face (sau a prinde) ~chi A pricepe. 12 (Îe) A fi (cu) ochii și ~chile (sau ~a) cuiva A fi informatorul cuiva. 13 (Îae) A fi omul de încredere al cuiva. 14 (Îe) A-i trece (sau a-i zbârnâi) (ceva) pe la ~ A auzi ceva în treacăt. 15 (Îe) (A fi) ~a târgului (sau a satului, a pământului) (A fi) atotștiutor. 16 (Îe) A(-și) ține (sau a(-și) apleca, a pune) ~a (la ...) A asculta cu atenție. 17 (Reg; îe) A(-și) băga (bine) (ceva) pe (sau la) ~ (sau ~chi) A asculta cu atenție. 18 (Reg; îae) A înțelege. 19 (Reg; îae) A-și închipui. 20 (Mun; îe) A băga (pe cineva) în ~chile (cuiva) A pârî pe cineva. 21 (Îe) A-i șopti (sau a-i spune, a-i zice, a-i vorbi etc.) (cuiva) la (sau în) ~ A-i vorbi cuiva cu glas scăzut (pentru a nu fi auzit sau a da impresia de mister). 22 (Îe) A bate toaca la ~chile (sau ~a) surdului A vorbi cuiva degeaba. 23 (Îe) A fi tare (sau fudul, greu) de ~chi A nu auzi bine. 24 (Îe) A avea ~chi de cârpă (sau de saftian) A nu auzi bine. 25 (Îe) A sufla vântul în ~chile cuiva A nu auzi. 26 (Îe) A avea apă în ~ A nu auzi bine. 27 (Îae) A fi prostănac. 28 (Îe) A se face într-o ~ A se preface că nu aude ce i se spune. 29 (Îae) A se preface că nu înțelege ce i se spune. 30 (Îe) A fi (cam) într-o (reg, pe-o) ~ A fi (cam) nebun. 31 (Îe) A-i intra cuiva (ceva) pe o ~ și a-i ieși pe alta (sau pe cealaltă) A nu reține ceea ce i se spune. 32 (Îae) A nu asculta sau a rămâne nepăsător la sfaturi. 33 (D. glas, zgomot etc.; îe) A-i trece cuiva (ceva) prin ~chi A-i răsuna în urechi (1) din cauza intensității sunetului. 34 (Îe) A-i ieși (cuiva) sufletul pe ~chi A-i fi foarte frică. 35 (Înv; îe) A-i băga (cuiva) bumbacul în ~chi A bate pe cineva ca să nu mai spună ce trebuia tăinuit. 36 (Înv; îe) Să-și bage bumbac în ~chi Avertisment dat unei persoane ce a comis o faptă rea. 37 (Îe) A-i desfunda (cuiva) ~chile A-i trage (cuiva) o palmă. 38 (Trs; îe) A-și plăti ~a A se achita superficial de o obligație. 39 (Mol; d. îndeplinirea unei obligații; îe) A fi făcut pentru a mântui ~a A fi făcut de formă Si: de mântuială. 40 (Îe) A avea ~a târgului (sau a cuiva) A fi ascultat cu plăcere și încredere (de cei din jur). 41 (Îe) A da (cuiva) ~a A asculta cu atenție și plăcere pe cineva. 42 (Îe) A avea ~chi de lup A auzi foarte bine. 43 (Îae) A fi deștept. 44 (Îe) A fî -a lui Dumnezeu A fi un om bun. 45 (îe) A fî -a dracului A fi om rău. 46 (Fam) Epitet pentru o persoană care nu aude bine. 47 (Fam; dep) Epitet pentru o persoană care se preface că nu aude. 48 Partea externă, cartilaginoasă, vizibilă a urechii (1) Si: auriculă2, pavilion. 49 (Pop; d. tineri; îe) A nu se duce de după ~ A fi foarte încrezut. 50 (Îlav) Până peste (sau în, între) ~chi Foarte mult. 51 (Îe) A se culca pe o ~ (sau pe ~a aia, pe cea ~) A rămâne nepăsător Si: a nu se sinchisi. 52 (Îae) A aștepta în zadar să se îndeplinească ceva. 53 (Îe) A se lăsa pe o ~ A neglija o treabă începută (văzând că nu iese cum ar fi dorit). 54 (Îe) A râde cu gura până la ~chi sau până i se duce gura la ~ (ori la ~chi) A râde cu mare poftă. 55 (Îe) A sta (sau a ședea, a cădea) pe ~chile cuiva A sta pe lângă cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). 56 (Îe) A-și ascuți (sau a-și ciuli, a-și aținti) ~chile (sau ~a) A asculta cu atenție sporită. 57 (Reg; îe) A se face ~ șută A se preface că nu aude ceva. 58 (Îae) A se preface că nu știe ceva. 59 (Îe) A-i da (cuiva) peste ~chi A mustra pe cineva. 60 (Îae) A pedepsi pe cineva. 61 (Îe) A(-i) roade (sau a(-i) mânca) (cuiva) (și) ~chile A mânca foarte mult de la cineva (păgubindu-l). 62 (Îe) A(-i) fi (cuiva) ~chile roase de... A fi plictisit de... 63 (Îae) A cunoaște ceva prea bine. 64 (Îe) A pune (pe cineva) la ~ A menaja pe cineva. 65 (Îe) A umbla cu flori (sau cu floare) la ~chi (sau la ~) A nu avea nici o grijă. 66 (Îe) A pune (cuiva) flori (sau ghiocei) după (sau la) ~chi (sau ~) A-și bate joc de cineva. 67 (Îae) A înșela pe cineva. 68 (Îe) A pune (ceva) cercel la ~ A trata ceva cu indiferență. 69 (Îe) A purta căciula pe-o ~ sau a umbla cu cușma pe-o ~ A nu-i păsa de nimeni și nimic. 70 (Îae) A-și bate joc de orice. 71 (Îe) A îndesa (sau a tufli) căciula pe ~chi A se preface că nu știe. 72 (Îae) A nu-i păsa de nimic. 73 (Reg; îe) A se pune (sau a se porni) pe-o ~ A face ceva cu îndârjire. 74 (Reg; îae) A nu se lăsa până nu realizează ce și-a propus. 75 (Îe) A avea ~chi lungi (cât de măgar) A fi neinstruit. 76 (Îae) A fi prost. 77 (Îe) A-i crește (cuiva) ~chile A se zăpăci. 78 (Îae) A se prosti. 79 (Îe) A pune mult pe-o ~ A se îmbăta strașnic. 80 (Îe) A nu (o) duce la ~ A bea foarte mult. 81 (Îe) A cerca vinu pe-o ~ A face pe prostul. 82 (Îae) A fi prost. 83 (Mun; euf; îc) ~echi-de-țol Urs (1). 84 Facultatea de a auzi. 85 Auz (1). 86 (Îe) (A avea) ~ muzicală (A avea) facultatea de a percepe just (și de a reproduce în mod exact) sunetele muzicale. 87 (Îe) (A cânta) după ~ (A reproduce o melodie) după auz, fară partitură. 88 (Îe) A avea ~a bună A avea auzul fin. 89 (Bot; îc) ~a-babei Ciupercă comestibilă, cărnoasă, cu pălăria ca o cupă neregulată, răsucită ca o ureche (1), galbenă sau trandafirie pe exterior și roșie-portocalie pe interior, care crește toamna în locurile umede din păduri Si: (reg) baba-ureche, iarbă-de-urechi (Peziza aurantia). 90 (Bot; îae) Ciupercă comestibilă, cu pălăria semisferică, albă sau trandafirie pe exterior și roșie-aprinsă pe interior, care crește primăvara pe ramurile căzute și putrezite din pădurile umede Si: (reg) urechea-Judei, urecher (1), urechiușa-babei, urechiuși (3) (Peziza coccinea). 91 (Bot; reg; îae) Ciupercă comestibilă, cu piciorul foarte scurt și gros, cu pălăria ca un castron, galbenă-brună pe exterior și alburie pe interior, care crește, în grupuri mari, pe trunchiuri putrede de brad Si: ceșcuța-babei, (reg) lămâiță, pitacu-dracului (Peziza venosa). 92 (Bot; îae) Gheață (Sedum spectabile). 93 (Îc) ~a-iepurelui Plantă cu tulpina glabră, ramificată spre vârf, cu frunze ovale, cu flori galbene în corimb și fructe achenă Si: (reg) dosnică-bărbătească, lăutoare, ureche-tătărească, urechelniță (8), urechiușă (9) (Bupleurum rotundifolium). 94 (Îae) Plantă cu tulpină erectă, ramificată spre vârf, cu frunze ușor rigide, adesea încovoiate ca niște secere, cu flori galbene în corimb și cu fructe netede, brune-roșii, care crește prin locuri aride și pietroase Si: (reg) ureche-tătărească, urechelniță (9) (Bupleurum falcatum). 95 (Îae) Plantă cu frunzele (lanceolate) cu flori galbene în corimb și cu fructe acoperite cu perișori scurți și aspri, care crește prin pășunile stâncoase din regiunea alpină și subalpină Si: anasonul-cailor (Bupleurum diversifolium). 96 (Îae) Plantă cu frunze ascuțite, lângă rădăcină, și ovale, cele superioare, și cu flori galbene în corimb, care crește prin locuri stâncoase (Bupleurum aureum). 97 (Bot; reg; îae) Urechelniță (6) (Sempervivum tectorum). 98 (Bot; reg; îae) Curcubeu (3) (Lychnis coronaria). 99 (Îae) Planta Stachys lanata. 100 (îae) Plantă nedefinită mai îndeaproape. 101 (Îc) ~a-porcului Plantă cu tulpina erectă, ușor păroasă și ramificată la partea superioară, cu frunze ovale, crestate, neregulate pe margini, cu flori mici albăstrai-violacee, ce crește prin tufișuri la marginea drumului Si: (reg) buruiană-de-bubă, buruiană-lată, coada-mielului, cocean-căpresc, iarba-somnului, jaleș, jaleș-de-câmp, jaleș-sălbatic, năduf, talpa-cucoanei (Salvia verticillata). 102 (Bot; îae) Coada-lupului (Salvia austriaca). 103 (Bot; îae) Cinsteț2 (Salvia glutinosa). 104 (Bot; îae) Jale (Salvia pratensis). 105 (Bot; îae) Cătușă (9) (Ballota nigra). 106 (Bot; îae) Urzicuță (6) (Coleus blumei). 107 (Bot; îae) Crucea-pământului (Heracleum sphondylium). 108 (îc) ~a-ursului Mică plantă erbacee din familia primulacee, cu frunze cărnoase, ovale, glabre și ușor crestate pe margini, cu flori galbene în buchet în vârful tulpinii, ce crește pe stânci calcaroase în regiunile montane, cultivându-se și ca plantă decorativă Si: (reg) ciuboțica-cucului, ciuboțica-ursului, nu-mă-uita, urechea-șoarecelui, urechița-ursului, urechiușă (Primula auricula). 109 (Bot; îae) Ciuboțica-ursului (Cortusa matthioli). 110 (Bot; îae) Roiniță2 (Melissa officinalis). 111 (Reg; îc) ~a-boului Plantă erbacee ornamentală din familia compozee, cu tulpina hispidă, cu frunze ovale, adânc crestate pe margini, cu flori divers colorate, în capitule în vârful ramurilor Si: ochiul-boului (Callistephus chinensis). 112 (Bot; reg; îae) Degetar (3) (Digitalis graudiflora, digitalis ambigua). 113 (Bot; reg; îc) ~a-ciutei Urechelniță (6) (Sempervivum tectorum). 114 (Bot; reg; îc) ~a-Judei Urechea-babei (Peziza coccinea). 115 (Bot; reg; îc) ~a-mâței Urechelniță (6) (Sempervivum tectorum). 116 (Bot; reg; îc) ~a-oii Pătlagină (Plantago major). 117 (Bot; reg; îc) ~a-omului Popilnic (Asarum europaeum). 118 (Bot; reg; îc) ~a-șoarecelui (șîf ~a-șoarecului) Vulturică (Hieracium pilosella). 119 (Bot; reg; îae) Rușuliță (Hieracium aurantiacum). 120 (Bot; reg; îae) Nu-mă-uita Si: (reg) urechea-șoricelului (Myosotis palustris, Myosotis silvatica). 121 (Bot; reg; îae; șîf ~a-șoarecului) Încheietoare (Sideritis montana). 122 (Bot; reg; îae) Urechea-ursului (Primula auricula). 123 (Bot; reg; îc) ~a-șoricelului Nu-mă-uita Si: (reg) urechea-șoarecelui (Myosotis palustris, Myosotis silvatica). 124 (Bot; reg; îae) Ochiul-șarpelui (Myosotis arvensis). 125 (Bot; reg; îc) ~a-hârțului Popilnic (Asarum europaeum). 126 (Bot; reg; îc) ~-tătărească (sau ~a-tătărească) Urechea-iepurelui (Bupleurum falcatum, Bupleurum rotundifolium). 127 (Reg; îc) ~a-lupului Numele unei plante erbacee nedefinite mai îndeaproape. 128 (Reg; îc) ~a-caprei Numele unei plante erbacee nedefinite mai îndeaproape. 129 (Pop) Opercul. 130 (Pop) Deschiderea branhială acoperită de opercul la pești. 131 (Atm; Înv; șîs ~a-inimii) Auricul. 132 (Pan) Nume dat unor părți de unelte, construcții etc. asemănătoare cu o ureche (1) sau cu părți ale ei. 133 Partea acului de cusut prin care se trece ața. 134 (Îe) A scăpa ca prin ~chile acului A scăpa cu mare greutate (sau în ultimul moment) dintr-o situație dificilă. 135 Parte a unor unelte prin care se introduce și se fixează capătul mânerului sau al cozii. 136 Fiecare din cele două părți laterale mai ridicate de la buza găleții, de care se prinde toarta. 137 (La car) Fiecare dintre cele două găuri de la capetele răscolului1, în care intră carâmbii de sus ai loitrelor. 138 Partea cu orificiu în care se introduce sfredelul pentru a se fixa de manivela lui. 139 Fiecare dintre cele două inele cu care se termină brațele cleștilor pentru cărbuni. 140 Orificiu la capătul undrelei prin care se introduce o sfoară sau o curelușă legată de năvod. 141 Cheotoare de piele sau pânză cusută la marginea de sus a ghetelor sau cizmelor, cu care se trage încălțămintea în picior. 142 Fiecare dintre cheotorile de piele cusute pe marginea de sus a opincii și prin care se petrece nojița. 143 (Pop) Laț. 144 (Pop; spc) Orcicar. 145 (Reg) Oglavă. 146 Toartă. 147 Tortiță. 148 (Șîs ~ de ghidare) Piesă de lemn sau metal fixată pe punte sau pe copastie, pentru ghidarea parâmelor. 149 (Mpl) Fiecare din porțiunile unei zidării ieșite în afară, pentru a ușura fixarea unui toc, a susține un ornament etc. 150 (Min) Dinte (16). 151 Fiecare dintre scobiturile de la capetele cobiliței, de care se atârnă găleți, coșuri etc. 152 Ciocul de la vârful cârligului de undiță Si: limbă, (reg) zimboc. 153 (Șîs ~a cormanei) Prelungire a cormanei plugului în partea de sus, în spate Si: cormana mică. 154 (Mar) Fierul plugului care taie brazda pe dedesubt. 155 (Îs) ~chile proțapului Fiecare din părțile de la capătul bifurcat lateral al proțapului între care se fixează piscul2 carului. 156 (Mun) Fiecare din cele două părți laterale ale unor fântâni cu roată, ca niște crăcane, care susțin fusul roții. 157 (Reg; îs) ~a-coasei Partea metalică a coasei fixată de toporiște Si: măsea. 158 (Reg) Mâner la sabie. 159 (Reg; la leuca de la car) Măsea. 160 (Reg; la piuă) Măsea. 161 (Reg) Un fel de oreic de fier. 162 (Îs) Scoc (reg, plancă) într-o ~ Jilip cu o singură margine, cealaltă fiind întocmită de înclinația pantei. 163 (Îs) ~a plutei (Mol, a bocului) Fiecare dintre cele două colțuri ale unei tahle de plută1. 164 (Reg) Aripă (la leasa de pescuit). 165 (Reg) Capăt de pod1. 166 (Reg) Parte a morii de apă, nedefinită mai îndeaproape. 167 Fiecare din cele două clape ale unei șepci sau căciuli, care acoperă urechile (48). 168 Fiecare dintre cele două colțuri ale unui batic sau șervet înnodat. 169 (Lpl; îs) ~chi de măgar Colțuri îndoite din neglijență la filele unei cărți, unui caiet etc. 170 (Reg; lpl; la harnașament) Ochelari. 171 (Olt) Fiecare din cele două părți ale desagelor. 172 (Olt; pex) Desagă (1). 173 (Reg) Fiecare din cele două despărțituri ale hambarului de cereale. 174 (Înv; îe) A trage clopotele într-o ~ A trage clopotul într-o dungă. 175 (Îe) A fi într-o ~ A nu fi în deplinătatea facultăților mintale. 176 (Îlav) După ~ Fără partitură muzicală (sau fără să cunoască note muzicale). 177 (Îal) În mod improvizat.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MUNCI vb. IV. 1. T r a n z. (Învechit și popular) A supune la munci (1); a tortura, a chinui, a căzni. Legați se-i aducu întru Ier[u]s[a]l[i]m, se-i munciească. COD. VOR. 38/25. Venit-ai încoace ainte de vreame a munci [pe] noi? TETRAEV. (1574), 212. Mearse sprinșii împăratul siriianilor de-i strică și munci ei și-i prădă. CORESI, EV. 155. Să-l dați acela satanei să-i muncească trupul. id. L. 296/2. Pară de foc îmbla într-ănșii, de-i arde și munciia (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 330/20. Fu biruit Roman și prins viu și-l aduseră să-l muncească. MOXA, 398/27. Și-și vărsă veninul amar pre toți creștinii. . . de-i munciia și-i răniia. id., ap. GCR I, 60/19. Au muncit călugării de i-au arsu și i-au tăiat (a. 1622). IORGA, D. B. I, 40. Cu alte munci mari și groaznice te voiu munci. VARLAAM, C. 454. Aceaste doo prepusuri nu agiung amăndoo să facă pre giudeț să muncească pre cineva. PRAV. 64. Cela ce va svătui pre altul să ucigă pre neștine, iară el nu-l va numai ucide, ce încă dentăi-l va munci. . . , să cade să să cearte cu o moarte cumplită. ib. 307, cf. 318, 326. Să aduc și pre aceia carii era acolea legați în Ierosalim să-i muncească. N. TEST. (1648), 164v/18. Prinse pre toți boierii cei mari. . . și-i munci cu multe munci (a. 1654). GCR I, 171/11. Scoasă pre Vichentie de-l munci cu frecături cumplite. DOSOFTEI, V. S. noiembrie, 119r/25. După voroava ce-au avut Șerban Vodă cu Cantemir Vodă, prins-au pe Iordache postelnicul Rusăt de l-au închis și l-au muncit. NECULCE, L. 96. Muftiiul s-ascunsesă, și găsindu-l l-au muncit, de-au luat mulți bani de la dînsul, păn l-au omorît. id. ib. 167. Să muncească pre aceia carii nu cred în D[u]mnezău (a. 1700). GCR I, 339/28. L-au muncit cu hiară arsă pre piept pînă lîngă moarte (începutul sec. XVIII). MAG. IST. II, 7/14. Nu cumva, apucîndu-te împăratul, singur să te muncească pentru că n-ai grăit dupre voia inimii lui. VARLAAM-IOASAF, 134v/6. Îl ajung cu mănii aprinse, îl izgonesc, îl muncesc și ca o batjocură a ticăloșiii îl aruncă de la un loc la altul. MOLNAR, RET. 38/25. Mii de furnici, de tricolici, De vîrcolici, Vai ! mă muncesc ! ALECSANDRI, T. I, 199. Puse de tăie. . . pe mulți boieri, muncindu-i mai întîi spre a le afla toate avuțiile. ODOBESCU, S. I, 425. Umbra lui. . . vine noaptea de muncește și chinuiește pe bieții tineri. ISPIRESCU, L. 102. Împăratul cel crud a închis-o și a început s-o muncească. PAMFILE, S. T. 153. Acum, de va fi la iad pentru păcatul ăsta, trebuie să aibă cisterne de gaz și kilometri de fitil sub cazanul în care îl vor fi muncind diavolii. I. BOTEZ, B. I, 165. Era vădit pentru toată lumea, și mai cu samă pentru preot, că în bietul om a intrat un drac și-l muncește. SADOVEANU, D. P. 120. (R e f l. p a s.) Din pricina unei năpăstuiri de furtișag ce au căzut asupra unor țigani ai noștri, care țigani, muncindu-se foarte cumplit. . . s-au spăriit și ceilalți țigani (a. 1786). URICARIUL, XIX, 27. ◊ E x p r. (Popular) A-l munci (pe cineva) dracul = a avea convulsii (epileptice). Pe una dintre fetele lui Zamfirache Ulierul din Colentina, a de s-a logodit cu Ilie Bogasierul de la Bărăție, o muncește dracul de vreo zece zile. CARAGIALE, O. II, 234. ◊ (Prin lărgirea sensului) Fiiarăle . . . ceale mai tari pre ceale slabe le muncesc și le belesc. ȚICHINDEAL, F. 191/15. Ce îi pasă păsăruicei ce muncește pe-un gîndac, Sau paiangenul ce suge capul muștei de smarald ? EMINESCU, O. IV, 228. ◊ F i g. Sînt meșteri care dintr-o coasă rea fac [una] bună de frică: o apucă mînios, o trage la tocilă, o bate, o ascute, o trage la tocilă din nou, o muncește în fel și chip. PAMFILE, C. 142. ♦ (Învechit) A pedepsi, a condamna, a osîndi. Mai vîrtos să cade să muncească pre om la uciderea cea cu otravă decît la alte morți. PRAV. MOLD. 58v/2. D[u]mnezău munceaște păcatele ceale vremealnice cu munci veacinice (a. 1700). GCR I, 338/11. ♦ (Familiar, rar) A masa1. Se întoarse numaidecît cu o sticlă de cogneac, pe care o vărsă mai toată în capul coanei Profire, pe cînd fiu-său o muncea pe la tîmple să-și vie în fire. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 15. 2. T r a n z. (Despre senzații, sentimente, gînduri etc.) A provoca (cuiva) suferințe (fizice sau morale); a chinui, a consuma; a preocupa în mod intens. Dzi de dzi sufletul dereptului cu fărâdeleage lucrurele munciia. COD. VOR. 172/26. O, pizmă,. . . cîți muncești ! MOXA, 371/23. Pre cel lacom și gîndurile îl muncescu (a. 1714). GCR II, 14/10. În toate zilele era muncit de gîndul lui. VARLAAM-IOASAF, 12v/5. Tiran iaste aurul care cu mii de griji și frici munceaște inima omenească. MOLNAR, RET. 29/9. Frigul pe alții mai mult muncește. CONACHI, P. 285. Nu găsi vindecarea grijei ce-l muncea. FILIMON, O. I, 124, cf. 121, 134. O presimțire dureroasă îmi muncește sufletul de astă noapte. ALECSANDRI, T. II, 9, cf. 130. Setea începe a ne munci, fără ca să zărim cît de mic izvor împrejurul nostru. id. O. P. 346. Vino, scumpă, de privește Dorul tău cum mă muncește. EMINESCU, O. IV, 234. Mă muncește dorul cînd îmi aduc aminte De vremile trecute. CREANGĂ, A. 240. Mă muncea conștiința. CARAGIALE, O. III, 215, cf. 198. O munceau ziua gindurile, iar noaptea visurile. SLAVICI, O. I, 290. Toată ziulica îl munciră gîndurile și nu se domirea de loc. ISPIRESCU, L. 258, cf. 261, 262. Foamea. . . muncea neîndurat pe bietul Nică. CONTEMPORANUL, II, 391. În poezia lui voia să arăte pe tînărul Sabathai muncit de îndoială. VLAHUȚĂ, N. 54. O amenințare . . . muncește acum pe Leiba mai mult decît frigurile. GHEREA, ST. CR. II, 135. Moș Gheorghe era muncit de teama rușinii bieților țărani de pe scenă. SP. POPESCU, M . G. 90. Ceea ce o muncea era pîngărirea sufletească a omului care o iubea. D. ZAMFIRESCU, A. Pintea, fraged copilandru, La ciobani intrase slugă Și-l muncea într-una gîndul Cum ar face el să fugă. IOSIF, P. 70. Vor fi și ele, poate, muncite de durere. PETICĂ, O. 177. E muncit de gînduri. BASSARESCU, S. N. 13, cf. 189. Muncit de gînduri și de planuri. . . a plecat spre București. GALACTION, O. 141. O muncea un gînd, o hotărîre mereu amînată. C. PETRESCU, A. 434. Îl munceau gînduri de amărăciune. SADOVEANU, O. V, 202. Tăcură amîndoi; aceleași gînduri îi munceau. BART, S. M. 66. Mărturisesc că o clipă mă muncise un început de îndoială. CONTEMP. 1950, nr. 185, 3/3. Valeria era muncită de gînduri. V. ROM. februarie 1952, 2. ◊ A b s o l. [Păcatul] are și dulceață și scîrbă, că în puțină vreame se îndulceaști, iar întru veaci munceaște. CORESI, EV. 27. Așa e frumusețea. . . Din preajmă-i ea gonește Durerea ce muncește. ALEXANDRESCU, O. I, 96, cf. EMINESCU, N. 73. ◊ E x p r. (R e f l.) A se munci cu gîndul = a gîndi intens la ceva, a-și supune mintea la eforturi; a se frămînta. Tocmai cînd se muncește cu gîndul acesta, bagă de seamă că s-a mai urcat cineva în tramvai. REBREANU, NUV. 144. Și-și duse mîna la gură, scoborîndu-și ochii în jos, muncindu-se cu gîndul să afle ce-i de făcut. MIRONESCU, S. A. 33. 3. I n t r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A îndura chinuri (fizice sau morale); a pătimi, a suferi. Să muncescu în pustie și în măguri și în peșteri (cca 1550). GCR I, 1/18. Rău se chinuia și se muncia fiu-său. CORESI, EV. 79. H[risto]s derept noi se-au muncit. id. L. 411/4. Că dûn vecu se munciia ei și nu pute vede lumina (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 320/22, cf. 350/16. Face-voiu [o] cearere de la tine să mă și eu muncescu cu creștinii. COD. TOD. 206. Nice vor munci de foame, nic[e] de sete. ib. 218. Mulți se munciră pentru H[risto]s. MOXA, 363/14. Cine va asculta dînșii, acela nu va veni într-acel loc de muncă unde te muncești tu. VARLAAM, C. 286, cf. 172. Spîndzură în văzduh pre popa idolilor și mult ceas s-au muncit în văzduh și cădzu gios de să stîlci și rău muri. DOSOFTEI, V. S. septembrie, 2r/18. Va arunca pre acei oameni nemilostivi în temnița iadului ca să se muncească acolo în veaci. CHEIA ÎN. 14r/12. Ne băgară aice în peșteră și așa ne vom munci pană la sfîrșănia veacului. VARLAAM-IOASAF, 82v/17. Un musulman ce a crezut curanul și pe Moamet. . . nu este cu putință a se munci în veci. . . , ci cred că. . . merge la rai în pace. VĂCĂRESCUL, IST. 249. Leul. . . se munceaște cu sufletul în gușă și trage de moarte. ȚICHINDEAL, F. 8/7. Duhul tău. . . degeaba se luptă și se muncește. CONACHI, P. 276. Fără să-l prinză somnul, toată noaptea să muncea. PANN, E. I, 49/22. Toderică . . . a mîntuit sufletele coconașilor ce se munceau din pricina lui. NEGRUZZI, S, I, 89. Ion. . . se muncește rău în somn. CARAGIALE, O. VI, 289, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 318. Au dat poroncă . . . să-i vie doftorii în clipă să facă ceva că să nu i se muncească copila. SBIERA, P. 301. 4. R e f l. și (învechit) i n t r a n z. A depune eforturi, a-și da osteneală; a se strădui, a se trudi. Se nu D[om]nul zidire casa, în deșertu munciră-se (t r u d i r ă – s e C) zidindu. PSALT. SCH. 429/4. Vecirií miei. . . muncia-se (n e v o i i a – s e a C2), cerînd sufletul mieu. PSALT. 72, cf. 122. Învățătoare, toată noaptea ne-am muncit (t r u d i t N. TEST. 1648, o s t e n i n d u – n e BIBLIA 1688), nemică n-am prins. CORESI, EV. 329. Muncește să găsească vreme să rădice sabie asupra împărățiii. IST. Ț. R. 39, cf. 21. Să muncea în tot chipul să le potolească. ib. 113. [Filozofii] în zadar se muncesc a arăta că noi sîntem numai pămînt. MARCOVICI, C. 12/16. Te vei munci să amăgești pe fratele tău și chiar pe creatorul tău. FILIMON, O. I, 311. Capul lui se muncea mereu cu ideea d-a redobîndi tronul., ODOBESCU, ap. DDRF. Așa se munci biata noră pînă după miezul nopții. CREANGĂ, P. 6. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă. COȘBUC, P. I, 246. Bătrînul deschidea ochii mari, se muncea să se scoale. D. ZAMFIRESCU, T. S. 16. S-a muncit vreo două ceasuri, în zadar. Ideea se zvîrcolea în sufletul lui, dar nu izbutea să se înfăptuiască pe hîrtie. REBREANU, I. 103. Țigănușul se muncea amarnic . . . să-și bage picioarele în botforii de lac. C. PETRESCU, A. R. 42. Luat din scurt, Nică Crețu se fîstîci și se vedea cum se muncește să-și caute răspunsul. MIHALE, O. 46. El se muncise într-atîta, cît îi curgea numai sudorile de pe frunte. SBIERA, P. 199. A venit o pasere și a zis: – Pînă nu mă va aduce pe mine și pe soția mea în biserica asta, nu poate s-o facă, oricît s-ar munci. ȘEZ. IV, 170. Mă muncii o vară toată Ca se fac streinul tată, Și streinul, Ca pelinul. POP., ap. GCR II, 308. ♦ R e f l. (Învechit, rar) A se lupta. Cu gadinele sălbateci m-am muncit. Ce folosu mie aceaia (a. 1569). GCR I, *13/27. ♦ R e f l (Regional) A se screme (Moișeni-Satu Mare). ALR I 121/345. 5. I n t r a n z. A desfășura o activitate (fizică sau intelectuală), a îndeplini o muncă (3); a lucra. Cela ce au muncit acolia . . ., să-și piiardză toată usteneala. PRAV. 25. Aceia ce un ceas muncește, în veci desfătare gătește (a. 1750). GCR II, 49/28. [Cei mari] n-alerg, nu ostenesc, Cei mici pentru ei muncesc. MUMULEANU, ap. GCR II, 249/14. Tu dormi, în vreme cînd toți ciilalnți varsă sudori de moarte muncind. DRĂGHICI, R. 10/26. Tot omul sănătos și cu minte poate să-și cîștige acele lucruri trebuincioase cît se poate mai bine, numai să muncească. GT (1839), 752/21. S-a statornicit în satul acela . . . muncind ca pentru dînsul. CREANGĂ, P. 139. Muncesc, muncesc și nu s-alege nemica de mine. id. ib. 200. Ia să ne gîndim și la oamenii care muncesc o săptămînă întreagă, de dimineață pînă seara tîrziu. CARAGIALE, O. II, 211. Omule, te văz harnic, muncești de te spetești și doi în tei te văd că nu poți lega. ISPIRESCU, L. 196, cf. 62. Cît am trudit, cît am muncit Și. . . nimic n-am folosit. MACEDONSKI, O. I, 38. Muncește el, că de muncit nu-i rușine, ș-ascultă și-i supus. VLAHUȚĂ, O. A. 10. Taica pentru dînșii a muncit. REBREANU, R. I, 205, cf. 225. Cînd ai fost deprins să muncești cu mîna pe coada lopeții, e primejdios să te apuce boieria din senin. C. PETRESCU, A. 306. Muncești: ești tractoristă. D. BOTEZ, F. S. 12. Sînt o biată fată care muncesc ca să cîștig pînea. SADOVEANU, O. XIV, 323. Scarlat muncea ca un cîine. CĂLINESCU, E. O. II, 124. Muncind cu brațele nu s-adună o mie dă pogoane ! CAMIL PETRESCU, O. III, 114. În gospodăria colectivă, fiecare trebuie să muncească. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 669. A munci zi de zi în spiritul științei marxist-leniniste, constituie chezășia izbînzii în știință, literatură și artă. CONTEMP. 1953, nr. 339, 1/1. Omul care muncește are drept la toate bucuriile vieții. ib. 1954, nr. 388, 2/4. Munceau, cîntînd, electricienii. BENIUC, C. P. 40. Ultimele luni muncise pe brînci. V. ROM. aprilie 1957, 76. La sărac oi dărui, Să aibă cu ce munci ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 291. Unde toți de obște muncesc, cerșetori nu se găsesc. ZANNE, P. VIII, 373. Cu cît mai mult vei munci, atît mai mult vei dobîndi. id. ib. Mănîncă la mine și muncește la tine. id. ib. III, 629. ◊ L o c. a d j. Pe nemuncite = fără muncă, fără să muncească. Tineri osteniți pe nemuncite. VLAHUȚĂ, ap. DDRF. ◊ (Cu complement intern) Muncă ce-a muncit ? Grădin-a făcut, Flori și-a presădit. TEODORESCU, P. P. 91.* T r a n z. (Complementul indică obiectul sau felul muncii) Să li se pară dezonorant a munci pămîntul. REBREANU, R. I, 37. Stau în drum să mă gîndesc Ce s-apuc, ce să muncesc, Pînea să-mi agonisesc ? ALECSANDRI, P. P. 285. Dar cît îi fi șî-i trăi, să fii vrenic să muncești pămîntu. ȘEZ. III, 100, cf. ALRM SN I h 7. ♦ T r a n z. (Complementul indică o persoană) A osteni, a istovi; a pune la muncă (3), a da de lucru. Iată aci alăturat articolul cu pricina. . . care m-a muncit mai tare decît o comedie în trei acte. CARAGIALE, O. VII, 233. Nouă meșteri mari, Calfe de zidari. . . Că vodă-i ținea Și vodă-i muncea. TEODORESCU, P. P. 469. El muncea lumea ca la robie: îi punea de zidea la cetăți, făcea la podvezi și la drumuri lungi. ȘEZ. V, 20. ♦ Tranz. (Învechit, rar) A potoli, a domoli, a îmblînzi. Limba nimenre nu o poate de la oameni munci (p o t o l i N. TEST. 1648, d o m o l i BIBLIA 1688). COD. VOR. 124/25. – Prez. ind.: muncesc. – Și: (prin Ban.) muci vb. IV. L. COSTIN, GR. BĂN. 141, NOVACOVICIU, C. B. I, 14, ALR II 3 083/36. – Din v. sl. мѪчити (сѧ). Cf. bg. м ъ ч а с (е).
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
sta [At: PSALT. HUR. 113v/13 / Pzi: stau, 2 stai, 3 stă, 4 stăm, 5 stați, 6 stau / Im: stăteam, (reg) steteam, (îvp) stam, 6 (îvp) sta / Ps: stătui, (îrg) stetei, 4 (înv) stătum Pc: am stat, (îvp) am stătut, 3 (înv) au stătut, 3 (pop) are stătut / Mp: stătusem, (pop) stasem, (reg) stetesem, 6 (înv) stătuse / Cj: 3, 6 să stea, (reg) să steie / Imt: 2 stai, (îvp) stăi, (înv) stă, 5 stați, (îrg) stareți / Par: stat, (îvp) stătut; Grz: stând, (înv) stătând / E: ml stare] 1 vi (Adesea în concurență cu „a ședea”; d. ființe sau d. vehicule aflate în mișcare) A se întrerupe din mers Si: a se opri, (înv) a se popri, (liv) a staționa, (reg) a ședea. 2 vi (Îe) ~i, că trag! Formulă prin care cineva este somat să rămână pe loc. 3 vi (D. alimente; îe) A-i ~ (cuiva) în gât A-i rămâne blocat în gât, putând provoca moartea. 4 vi (Îae) A constitui un obstacol în calea cuiva zădărnicindu-i proiectele. 5 vi (Pex; îae) A deranja (6). 6 vi (Reg; îe) A ~ în loc (de cineva) A fi împiedicat de la o acțiune. 7 vi (Reg; la imperativ; cu valoare de interjecție) Cuvânt care se folosește pentru a opri oile. 8 vi (Reg; la imperativ; cu valoare de interjecție) Cuvânt care se folosește pentru a opri caii înhămați. 9 vi (La imperativ; și cu valoare de interjecție) Cuvânt prin care vorbitorul atrage atenția interlocutorului ori asistenței să (nu) continue sau să (nu) înceapă o acțiune, un proiect etc. 10 vi (Fam; îe) Ia (sau, reg, ian, apoi) ~i oleacă (sau puțin, puțintel, un pic, cu binișorul), ~i, frate (sau frățioare, bre, mă) Nu te grăbi. 11 vi (Îe) ~i (sau ~ți) să-ți (sau să vă) explic (sau să vezi, să vedeți, ori să-ți, să vă spun) Lasă (lăsați-mă) să-ți (să vă) explic. 12 vi (Înv; d. păsări) A se opri din zbor. 13 vi (D. ființe, procese aflate în desfășurare etc.) A se întrerupe dintr-o acțiune în curs Si: a nu (mai) continua (1), a conteni (1), a se curma1 (9), a înceta, a se opri, a se potoli1, (îvp) a se ostoi2, (înv) a se precurma1, (reg) a se tinchi1. 14 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) sângele în vine A încremeni de frică. 15 vi (Îe) A nu-i mai ~ (cuiva) gura A vorbi întruna. 16 vi (Îae) A plânge întruna. 17 vi (D. aparate, mecanisme etc.) A-și întrerupe funcționarea Si: a se opri. 18 vi (Îrg; d. ființe, mai ales d. boi sau cai) A înceta să mai înainteze, din cauza epuizării. 19 vi (D. ființe sau vehicule) A fi nemișcat într-un loc Si: a rămâne, a ședea, (înv; pfm) a stărui Vz staționa. 20 vi (D. ființe sau vehicule) A nu (mai) părăsi locul în care se află Si: a rămâne, a ședea, (înv; pfm) a stărui Vz staționa. 21 vi (Îlv) A ~ pe loc A nu progresa. 22 vi (Fam; îlv) A nu (putea) ~ locului (sau la un loc, pe loc, reg, în loc) A alerga încoace și încolo. 23 vi (Fam; îal) A nu avea astâmpăr. 24 vi (D. oameni) A rămâne în inactivitate Vz lenevi. 25 vi (Pop; d. oameni) A aștepta (1). 26 vi (D. oameni, popoare etc.) A petrece un timp undeva sau la ori cu cineva Si: a ședea. 27 vi (Îvp; îlv) A ~ cu cineva, a ~ laolaltă (ori, înv, la un loc) (cu cineva) A conviețui. 28 vi (Pop; îe) A ~ fără (de) lege (sau necununați) împreună A trăi în concubinaj. 29 vi (D. nave, corpuri etc.) A se menține la suprafața unui lichid, fiind parțial scufundat în el Si: a pluti. 30 vi (Înv; pfm; d. oameni; udp „la”, „de”, „pentru”, sau, rar, „cu”, „pe”) A-și petrece timpul cu ceva (sau cu cineva) Si: a se ocupa. 31 vi (Înv; pfm; pex) A se preocupa. 32 vi A munci. 33 vi A funcționa într-un serviciu, într-o slujbă etc. 34 vi (Îvp; d. oameni) A începe o acțiune Si: a intenționa. 35 vi (Pop; îe) Ce ~i tu de vorbești? (sau spui?) Întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele relatate de interlocutor. 36 vi (Înv; d. oameni) A interveni. 37 vi (Înv; d. oameni) A sista. 38 vi (Înv; d. oameni) A se strădui. 39 vi (Înv; pfm; îe) A ~ de cineva (sau, înv, ca) să... asupra cuiva), (pfm) a ~ de capul cuiva A fi foarte insistent. 40 vi (Înv; pfm; îae) A nu lăsa pe cineva în pace până nu... 41 vi (D. ființe, fenomene naturale etc.) A fi pe punctul de a... 42 vi (D. vreme, anotimpuri etc.; îe) A ~ a ... (sau, înv, de ..., pe ...) A da semne de ... 43-44 vi A avea sau a se afla într-o anumită poziție Si: a ședea, a se ține. 45 vi A fi așezat într-un anumit fel. 46 vi A fi orientat într-o anumită poziție. 47 vi (Îvr; îlv) A ~ frunte A înfrunta. 48 vi (Îlv) A ~ grămadă (sau roi) (la un loc) A se îngrămădi. 49 vi (Îe) A ~ piatră (sau țeapăn, înfipt în pământ) A se ține drept, nemișcat și cu înfățișare provocatoare. 50 vi (Îe) A ~ cu mâna (sau cu mâinile, cu brațele) în sân (ori în șolduri, în brâu, legate) sau cu brațele încrucișate (sau cruciș) (la piept) A fi inactiv. 51 vi (Îae) A nu lua nici o măsură. 52 vi (Îe) A ~ cu sabia în mână A fi gata de apărare. 53 vi (Îe) De-abia stă de ... (somn, oboseală etc.) Nu mai poate de ... (somn, oboseală etc.). 54-55 vi A se afla sau a rămâne în poziție verticală. 56-57 vi (D. oameni; de obicei cu determinări care indică locul, adesea introduse prin pp „pe”, „la”, pop, „în”) A se afla sau a rămâne pe ceva, sprijinindu-se pe partea inferioară a bazinului Si: a ședea. 58 vi (Îlv) A ~ călare (sau pe cal, pe cămilă etc., călare) A călări1 (1). 59 vi (Pop; îal) A încăleca. 60 vi (Îe) A ~ în (sau la) pat A zăcea din cauza bolii. 61 vi (Îe) A ~ (ca) pe ace (sau cărbuni, cuțite, cuie, ghimpi, jar, foc, spini etc.) A nu mai avea răbdare. 62 vi (Îae) A se neliniști. 63 vi (Îae) A se chinui (7). 64 vi (Pfm; îe) A ~ (cu curul sau cu fundul) în două luntri (ori pe două, între scaune) A evita o opțiune fermă pentru a nu pierde un profit. 65 vi (Pfm; îae) A da dovadă de duplicitate. 66 vi (D. oameni; și îlv a ~ pe tron sau în scaun) A domni (1). 67 vi (D. oameni; de obicei cu determinări care indică locul, introduse de pp „pe”, „la”, pop, „în”) A ocupa un loc pe ceva, sprijinindu-se pe partea inferioară a bazinului Si: a se așeza (2), a ședea, (pop) a se pune. 68 vi (Îe) ~i (sau ~ți) jos! Formulă prin care cineva este invitat să se așeze. 69 vi A ocupa, de obicei sau temporar, un anumit loc în spațiu Si: a se afla (20), a fi1 (6), a se găsi. 70 vi A avea existență reală într-un anumit loc Si: a exista (1), a fi1 (1). 71 vi (Îlv) A ~ (de) față A asista (1). 72 vi (Jur; îvp; îal) A confrunta cu cineva. 73 vi (Îal) A adeveri (1). 74 vi (Îe) A ~ la baza (sau la temelia) a ceva A constitui fundamentul a ceva. 75 vi (Îe) A ~ alături A se compara (1). 76 vi (D. obiective, sarcini etc.; îe) A ~ în fața cuiva A trebui anume să fie realizat de cineva. 77 vi (D. gânduri, preocupări etc.; îe) A-i ~ cuiva ceva pe (sau la) inimă (ori suflet), a-i ~ ceva în (ori, reg, de) cap A obseda. 78 vi (D. gânduri, preocupări etc.; îae) A neliniști. 79 vi (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) pe limbă A fi pe punctul de a spune ceva (ce nu trebuie). 80 vi (Pop; îae) A nu găsi cuvântul potrivit. 81 vi (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) în minte A fi clar (pentru cineva) Si: a înțelege. 82 vi (Îe) A ~ înainte(a) (cuiva) (sau a-i ~ cuiva în față) A se situa la mică distanță în fața cuiva sau a ceva, privindu-l, vorbindu-i etc. 83 vi (Rar; îae) A servi. 84 vi (Înv; îae) A avea întâietate în ... 85 vi (Îae) A înfrunta pe cineva. 86 vi (Înv; îae) A avea în atenție. 87 vi (Îae; șîe a-i ~ înaintea ochilor) A-și aminti cu precizie, ca și când ar vedea aievea. 88 vi (Pop; îae; șîe a-i ~ cuiva în față) A urma să i se întâmple. 89 vi (Pop; îe) A-i (mai) ~ (cuiva) capul pe umeri (sau sus) A rămâne în viață. 90 vi (Pop; mai ales în basme; îe) A-i ~ (cuiva) capul unde-i ~u picioarele (sau tălpile) A fi decapitat. 91 vi (D. obiecte) A-și avea locul rezervat undeva. 92 vi (D. oameni; cu determinări locale) A ocupa conștient un anumit loc Si: a se așeza (2). 93 vi (Pop; d. păsări; îlv) A ~ pe ouă A cloci (1). 94 vi (Îlv) A-i ~ (cuiva) împotrivă (sau, îvp, înainte, îvr contrariu), a ~ împotriva (cuiva), (înv) a ~ față asupra (cuiva) A se împotrivi. 95 vi (Îal) A lupta împotriva… 96 vi (Îlv) A ~ în umbră A fi modest. 97 vi (Îal) A rămâne ascuns. 98 vi (Îlv) A ~ alăturea de (sau, reg, cu) cineva ori ceva, (înv) a ~ lângă (ori cu, spre, pentru) cineva sau ceva A sprijini pe cineva sau ceva. 99 vi (Îal) A fi partizanul cuiva sau ceva. 100 vi (Îlv) A-i ~ (cuiva) aproape A-i fi apropiat. 101 vi (Îlv) A ~ deoparte (sau departe, la o parte) A se ține în rezervă. 102 vi (Îal) A nu interveni. 103 vi (Îal) A se complăcea în izolare. 104 vi (Fam; îlv) A ~ pe (sau la, în) locul său A se găsi la locul obișnuit, stabilit 105 vi (Îal) A păstra măsura. 106 vi (Fam; îlv) A ~ (piatră) pe capul cuiva, a-i ~ cuiva pe cap A incomoda pe cineva prin prezența sau prin purtarea sa. 107 vi (Fam; îal) A plictisi pe cineva cu insistențele. 108 vt (Înv; îlv) A-l ~ (pe cineva) înaintea (cuiva) A aduce pe cineva înaintea cuiva. 109 vi (D. obiecte) A fi prins, fixat, atârnat etc. de ceva. 110 vi (Pop; d. oameni; cu determinarea „cu casa”; de obicei urmat de determinări locale) A domicilia. 111 vi (Înv; îe) A ~ la un loc cu cineva A conviețui. 112 vi (Pop; îe) A ~ sub căciula A nu avea locuință. 113 vi (Asr; d. oameni) A fi prezent. 114 vi (Înv; d. oameni, d. stările, acțiunile lor etc.) A se baza (2). 115-116 vi (D. ființe. obiecte etc.; de obicei cu determinări modale introduse prin pp „în”, „la”, „pe”, „cu”, (înv) „întru”, „sub”, „spre”) A fi sau a rămâne într-o anumită situație, stare etc. Si: a ședea. 117 vi (Îlv) A ~ în extaz A se extazia (1). 118 vi (Îlv) A ~ la (sau, pop, de) pândă (ori, pop, în sau de priveghere, de priveghi), (înv) a ~ asupra cuiva cu priveghere A pândi. 119 vi (Îlv) A ~ de pază (sau de strajă, de planton), (înv) a ~ strajă A păzi. 120 vi (Îlv) A ~ la (sau, reg, de) sfat (ori, reg, sfaturi) A se sfătui. 121 vi (Pgn; îal) A vorbi. 122 vi (Îlv) A ~ la taifas A tăifăsui. 123 vi (Îlv) A ~ în cumpănă (sau, pop, în cumpene, îvr, în frângere, într-însul) A ezita (2). 124 vi (Îal) A se cumpăni (25). 125 vi (Îlv) A ~ la îndoială A se îndoi. 126 vi (Îlv) A ~ mărturie A mărturisi. 127 vi (Îe) A ~ chezășie A garanta (4). 128 vi (Îlv) A ~ la (bună) învoială A se învoi. 129 vi (Îlv) A ~ pavăză A apăra (5). 130 vi (Pop; îlv) A ~ în petrecere A petrece. 131 vi (Reg; îlv) A ~ la (sau în) priveghi A priveghia. 132 vi (Înv; îe) A ~ cu capul A insista. 133 vi (Îvr; îe) A ~ cu război asupra cuiva A ataca (pe cineva). 134 vi (Îvr; îe) A ~ în pieliță A se întrupa. 135 vi (Îvr; îe) A ~ întru el A se concentra (8). 136 vi (Îvr; îe) A-și ~ în simțiri A-și reveni (din leșin). 137-138 vi (Îe) A ~ (mai, foarte etc.) bine (sau frumos ori rău, prost etc.) A se afla într-o situație bună (sau rea). 139-140 vi (Îe) A ~ bine (sau rău) cu cineva A fi în relații bune (sau rele) cu cineva. 141 vi (Adesea în interogații; îe) Cum ~u (~i etc.) (cu ...) În ce situație sunt (ești etc.) (cu ...). 142 vi (Îe) A-i ~ cuiva în fire (să ...), a ~ în firea cuiva să… A fi caracteristic pentru cineva (să ...). 143 vi (Îe) A ~ (dus sau pierdut, rar, ca) pe, ori, pop la, înv în gânduri (sau, reg, în gând) A fi preocupat de gânduri. 144 vi (Îae; pop, și îe a ~ pe cugete) A se frământa neștiind ce hotătâre să ia. 145 vi (Pex; îae) A ezita (2). 146 vi (Pop; îe) A ~ din belșug A fi îndestulat. 147 vi (Fam; îe) A-i ~ capul (sau firea, gândul, gândurile) la ceva (sau la cineva) A se gândi în mod insistent numai la ceva (sau la cineva), neglijând preocupările curente. 148 vi (Înv; îe) A ~ la cuvânt, a-și ~ la cuvântul dat A se ține de cuvânt. 149 vi (Înv; îe) A ~ tare (sau, îvr, vârtos) pentru ceva (sau cineva) A fi neclintit. 150 vi (D. situații, probleme, evenimente etc.) A se prezenta într-un anumit fel. 151-152 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) bine (sau frumos, admirabil, ori rău, prost etc.) A (nu) i se potrivi ceva. 153-154 vi (Îae) A (nu) fi așa cum se cuvine. 155 vi (Îvp) A exista (1). 156 vi (Îvp; spc; d. ființe, mai ales d. oameni ) A trăi. 157 vi (Îvp; d. existență, fenomene naturale, d. așezări, obiecte etc.) A dăinui (1). 158 vi A se compune (6). 159 vi (Pex) A se caracteriza (3). 160 vi A avea ca trăsătură importantă unică Si: a se limita, a se mărgini, a se reduce, a se restrânge, a se rezuma. 161 vi (Înv) A depinde (1). 162 vi (Înv) A avea loc. 163 vi (Înv) A se naște. 164 vi (Îvp) A apărea (2).
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MOÁLE1 adj. I. 1. Care cedează ușor la apăsare (modificîndu-și forma); p. e x t. afînat, pufos. Ca nește ceară să ne plecăm cătră dragostea lu Dumnezeu, sau ca nește lut moale cîndu-l pleci în voia ta. CORESI, EV. 198. Fîn uscat perină moale (a. 1600-1650). GCR I, 136/34. În loc de pat moale, culcare grea (a. 1689). id. ib. 285/31. Un om nu poate suferi să stea pre un așternut moale și frumos totdeauna (a. 1700). id. ib. 338/24. Ceara cînd iaste moale să închipuiaște și să tipăreaște în fealiu de fealiu. MOLNAR, RET. 53/6. Ca să-i fie mai moale culcușul, au așternut niște iarbă uscată. DRĂGHICI, R. 54/5. Este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I, 77. S-a tologit. . . pe un divan moale ca bumbacul. CREANGĂ, P. 302. Mă lungii într-un cot pe iarba moale. HOGAȘ, M. N. 183. Era trudită după două zile de umblet călare și se gîndea c-o simțire de plăcere la un culcuș moale. SADOVEANU, B. 120. Se așezase peste toate o zăpadă moale și nouă care lumina ușor în noaptea fără lună. id. M. C. 58. Felix, suie-te să vezi ce fîn moale ! CĂLINESCU, E. O. I, 117. Asfaltul e proaspăt întins și-l simțim moale. . . sub călcîie. STANCU, U.R.S.S. 185. Bădiță cu șase boi Vinde doi Pe perini moi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 421. Omul se culcă unde-i moale (= fiecare umblă după ceea ce este bun, avantajos). Cf. ZANNE, P. II, 529. (F i g.) În loc luminat, în loc moale, în loc de răpaos (a. 1669). GCR i, .186/6. ◊ Carne moale = carne fără oase; (regional) carne fragedă. Tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului. ISPIRESCU, L. 90. Bine alege și bine culege . . . – din carne moale – și din oase vărtoase. POP., ap. GCR II, 340, ALR II 4 069/2, 76,105, 848, 872. Cine poate oase roade; cine nu nici carne moale. CREANGĂ, P. 248. Ou moale = a) ou fiert sau copt astfel ca să nu fie complet coagulat. Cîte oauo moi coapte au putut mînca uriiașul Goliat pre nemîncate ? BĂRAC, T. 26/22; b) ou ouat fără găoace sau cu găoacea incomplet calcificată. Cf. ALR II 5 712. Lipire moale = operație de îmbinare, cu ajutorul unui metal străin în stare de fuziune, a două piese metalice care nu se încălzesc în prealabil. Lipirea moale se execută cu o compoziție de cositor și plumb. IOANOVICI, TEHN. 181. ◊ E x p r. A-i fi (cuiva) moale sau (substantivat) a trăi (sau a se așeza) pe moale (și la cald sau și la căldură) =a duce o viață liniștită, fără griji; a se simți bine. Văzînd că . . . nu mai are putere nici cît un țintar, îl bușiiu o dată cît putui de niște pietri, și temîndu-mă că îi va fi moale, mai luai ș-un pui de piatră. GORJAN, H. II, 63/10. Da să știi d-ta, că babei mele n-are să-i fie moale, cînd m-oi întoarce acasă. CREANGĂ, P. 126, cf. id. A. 156. Eu trăiesc bine, pe moale și la cald. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Mireasa gătită de nuntă se pune să șadă pe o perină, crezîndu-se că apoi în viața ei conjugală va duce-o bine, îi va fi moale. GOROVEI, CR. 240. Să fie până-n ziuă la lucrurile ei, că de nu, n-are să-i fie moale. MERA, L. B. 190, cf. ZANNE, P. III, 230. ♦ (Substantivat) Parte moale (I 1) a unui lucru. Ș-afunda capul din ce în ce în moalele pernei. DELAVRANCEA, S. 108. Mi-am luat de-o grijă, zise m-me Sandopol. . ., scufundîndu-se în moalele unui fotoliu de piele fină. MIRONESCU, S. A. 105. Moalele capului = fontanelă; p. e x t. creștetul capului. Beliră o curea [de piele] din moalele capului pînă gios la unghe la picior. DOSOFTEI, V. S. octombrie 73v/18. O muchie dă topor să ne hi dat în moalili capului și ne prăpădea și pă noi poate. JIPESCU, O. 138. înc-o lovitură strașnică în moalele capului l-a prăvălit pe pîntece. SANDU-ALDEA, U. P. 28. Gîndul îl duru atît de rău parcă l-ar fi izbit cu parul în moalele capului. REBREANU, I. 280. Cînd Zbranca dădu să iasă din închisoare, badea Isac îl șterse în moalele capului. SADOVEANU, O. VII, 360, cf. MIRONESCU, S. A. 104. A primit din senin o măciucă în moalele capului și caută amețit un sprijin. I. BOTEZ, B. I, 113. Învățătorul înalt, osos. . ., ciocănea copiii în moalele capului. CAMILAR, N. I, 19. Miai s-a învîrtit și l-a lovit pe Lisandru drept în moalele capului. PREDA, Î. 122. Începu a-l netezi cu mîna pe cap. Netezindu-l așa, dădu de moalele capului. ȘEZ. V, 131. Cum îi căuta așa în cap, îi vîră cele două ace în moalele capului și pe loc a murit biata fată. I. CR. III, 202; b) (regional) tîmplă. PAMFILE, B. 81, cf. ALR I/I h 14. (Regional) Moalele urechii = „groapa de după urechi”. ALR I 51/87, cf. 51/98, 337. (Regional) Moalele frunții (sau obrazului) = tîmplă. ALR I/I h 14. (Neobișnuit) Moalele spetelor = șezut. Am făcut. . . un buboi la moalele spetelor. ap. TDRG. ♦ (Substantivat, m. sg. art.; regional) Penis. PASCU, C. 180. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos; fraged. Era leită Safta. . . Tot așa voinică, obrajii la fel de mari, ochii căprui trași spre tîmple și neastîmpărați. . . Gura cu buze groase și moi. CAMIL PETRESCU, O. III, 12. Of ! două buze dulci și moi, Săruta-m-aș eu cu voi. BIBICESCU, P. P. 33. ♦ Moleșit, flasc; puhav. Mici și moi, coapsele arată slâbăciune, cilibiu și fricos om (a. 1785). GCR II, 145/20. Se apropie de canapeaua ei o femeie încă tînără . . . puțin cam subțire în talie și cu un gît lung și moale, care-i dădea un aer bătrînicios. CAMIL PETRESCU, O. III, 70. I-am văzut pe toți, deslușit. . . Pe miliardarii cu burțile moi. DEȘLIU, G. 44. ♦ Puțin consistent; subțire, apos. Fă mămăligă mare, măi Ioane; fie crudă, fie moale, numai mare. ZANNE, P. III, 607. La baliga moale, puțină apă trebuie, se zice despre cei lipsiți de rezistență, pe care cea mai mică dificultate îi doboară. Cf. id. ib. I, 322. ♦ Care poate fi ușor străpuns, tăiat, despicat. La mintea spre înțeleagere gătată mai tare pătrunde cuvîntul adevărului, decît prin moale grosimea trupului ascuțita simceaua fierului. CANTEMIR, IST. 63. ◊ Sămînță moale = (cu înțeles neprecizat, probabil) sămînță cu înveliș subțire, puțin rezistent. Cînd iaste creașterea lunei, sămînța vîrtoasă să samine. . . iară cînd scade luna, sămî[n]ța cea moale cum iaste inul, cînepă (a. 1733). GCR II, 26/32. ♦ (Despre pîine, cozonac etc.) Proaspăt; fraged. Să pun la ciochine niște plăcinte moi anume pregătite, care ne fac nouă trebuință pe cale. SADOVEANU, F. J. 520. Pită proaspătă sau pită moale. ALR II 4 013/235. Mulțimea de boale, la dohtor pîine moale. ZANNE, P. V, 272, cf. III, 532, IV, 48. ♦ (Despre icre) Proaspăt, neconservat. Oarecare meșteraș A trimis un băiețaș. . . Ca să ia de la băcan Icre roșii de un ban. li mai dete și alți doi Să ia icre negre moi. PANN, P. V. III, 641/8. In comerț i[crele] se găsesc sub două forme: . . . moi sau proaspete și tescuite. ENC. AGR. III, 135. ♦ (Despre fructe) Zemos; mălăieț (1). Pepenii galbeni. . . se numesc. . . mâlăieți cînd sînt moi. PAMFILE, A. R. 175. Mută-ți casa lîngă noi, C-am un păr cu pere moi, Și le-om mînca amîndoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48. ♦ Flexibil, elastic. Un registru cu scoarțele moi. PREDA, M. 155. Dacă un mort va fi moale, este semn că va muri vreo rudă a sa după el. ȘEZ. III, 122. 2. (Despre pămînt) Umed, reavăn, jilav. Sămînța vîrtoasă să samine la pămînt uscat,. . . sămî[n]ța . . . cum iaste inul, cînepă iproci să o samine în pămînt moale (a. 1733). GCR II, 26/33, cf. ALR II 5 060/64, 310, 705, 723, 762, 791. ◊ (Substantivat) Prășitul se face pe moale. PAMFILE, A. R. 74. Trag, iar, în mocirlă, după noi. Nădăjduim că acolo cel puțin, obuzele lovind în moale, nu vor mai exploada toate. CAMIL PETRESCU, U. N. 363. ♦ (Mai ales prin Munt.) Care a fost arat de două sau de trei ori după ce s-a făcut desțelenirea. Cf. H II 244, VII 210, 245, 337. 3. (Despre metale și aliaje) Cu duritate mică; care poate fi ușor îndoit, zgîriat etc. Cînd oțelul este prea moale, coasa se îndoaie; cînd este prea iute, coasa se rupe. PAMFILE, A. R. 125. Prin procesele de înnobilare sau curățire se obține din fontă fier moale cu 0,05-0,5 %C. MACAROVICI, CH. 412. Materialul din care se confecționează aceste organe este oțelul moale laminat. IOANOVICI, TEHN. 154. În limbajul curent spunem că oțelul este casant, iar plumbul este moale. CIȘMAN, FIZ. i, 240, cf. I. CR. III, 226. ◊ (Regional, substantivat, în sintagma) Moalele securii = muchia securii. Pe moalele (muchia) securei se pisează usturoiu. ȘEZ. XII, 194. 4. (Despre ființe, despre corpul sau părți ale corpului lor) Fără rezistență, fără putere; debil, slab, plăpînd; gingaș, delicat. Nu-i putință să să poată povesti truda și ruga ei și nevoința cu carea au adevăsît ș-au topit acel trup moale și gingaș. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27r/25, cf. CHEST. VI 22/26. Moale în trup. ALRM II/I h 142/260. ◊ Moale în gură sau cu gura moale = (despre cai) cu gura sensibilă, care suportă greu zăbala; p. e x t. care poate fi condus ușor cu ajutorul hățurilor. Cf. ZANNE, P. I, 461. Moale de gură = (despre oameni) cu dinți nerezistenți, slab de gură. Cf LM. ◊ E x p r. A avea picioare moi = a umbla, a se mișca încet. Cf. COSTINESCU. ♦ Sleit de puteri, istovit, vlăguit. Maria rămase moale, gînditoare, fără să zică o vorbă. DUNĂREANU, CH. 194. Nevastă-mea. . . a căzut moale într-un fotoliu. CAMIL PETRESCU, U. N. 132. Cîteva vecine o urcară pe femeia care era moale, topită de durere și nu-și dădea seama de nimic. id. O. II, 492. Atunci [fata]. . . a căzut moale. . . peste masa de lucru. PAS, Z. I, 310. Călcîndu-și pe inimă, Cristescu i-a întins peste birou o mînă moale, gata parcă să se desfacă din toate încheieturile. GALAN, B. I, 8. * (Adverbial) Și arcul să-și tragă moale. DOSOFTEI, PS. 189/11. ♦ (Regional) Paralizat. ALR II/I h 123/727, cf. MAT. DIALECT, I, 231. 5. (Despre oameni) Lipsit de energie, de voință; apatic, indolent; bleg, leneș; cu fire slabă, nebotărîtă, influențabilă. Mihai Vodă nu este, cum s-arăta, blînd, șigaci cu toțîi și moale, ce într-alt chip, că are multe hiri, nu numai o hire. NECULCE, L. 185. Învățătorul. . . , mai moale ca toți, se și îmblânzise puțin. REBREANU, I. 246. Mi s-a părut un băiat de treabă, deși cam moale. CĂLINESCU, E. O. I, 61. Deocamdată Soleiman Pașa va fi dezavuat de Poartă fiindcă a fost prea moale, asta fiind prima etapă, apoi va fi înlocuit cu Fuad Effendi, cunoscut ca mai energic. CAMIL PETRESCU, O. III, 108. Fusese un bărbat înalt, voinic, Radu Ochian, moale, trîndav. STANCU, D. 5, cf. PAS, Z. I, 145. Te cunosc, lele, pe poale, Că ești o femeie moale; Că de-ai fi femeie iute, Poalele ți-ar fi lăute. BUD. P. P. 62. Dacă ți-i bărbatul moale, Du-l în tîrg și-l dă pe oale. ZANNE, P. IV, 253, cf. ii,4 Moale de gură sau moale la vorbă = care vorbește puțin, care nu e bun de gură. Nu e bun Argeșiu, fiind bătrîn și cu patimă de boală și moale la vorbă și. . . prefăcut. ZILOT, CRON. 73. Unde s-a văzut advocat moale de gură ? F (1883), 15. ◊ E x p r. A (o) (sau a se) lăsa (mai) moale = a ceda, a face concesii. Nu te lăsa, rumâne, moale. JIPESCU, O. 37, cf. SCRIBAN, D. Lăsați gluma, măi. . . Vorba e, acum ce facem ? Mergem așa cum am mers, oblu, ori o lăsăm mai moale. CAMIL PETRESCU, O. III, 490. Te lași moale, Te bagă-n foaie. ZANNE, P. V, 295. Cine să lasă moale, cel mai tare ăl dăspoaie. id. ib. VIII, 290. ♦ (adverbial) Lipsit de convingere, de curaj; în silă. De ce să n-ascult ? se apără moale colonelul. C. PETRESCU, Î. I, 11. Asta n-aș crede-o, se împotrivi moale Mînecuță. SADOVEANU, P. M. 136. Oamenii s-au privit, te-au privit, și unul ți-a spus moale, nedumerit: – Apoi pe nici unul nu ne cheamă Dumitru. PAS, Z. I, 140. ♦ Blînd, îngăduitor. Nu-i moale ea-n treburi de-acestea ! COȘBUC, AE. 27. Moale ești, Antoane, cînd e vorba de fiu-tu! DEMETRIUS, C. 40. ♦ (Rar, despre activitatea sau despre viața oamenilor) Ușuratic. Carol al Vll-lea. . . înconjurat de curteni desfrînați. . . petrecea, chiar dinaintea ochilor soției sale, o viață moale și nepăsătoare în brațele unei țiitori. ODOBESCU, S. I, 4. 6. F i g. (Învechit, neobișnuit) Slab, șubred; îndoielnic; prost. Tomșa văzînd moale lucrul de dobăndit cetatea cu ai sei, s-au sfătuit cu boierii de au trimis sol la Jicmond craiul unguresc. N. COSTIN, LET. I A, 70/28. Venit-au ponoslu lui Pâtru Vodă de la împărăție, pentru moi lucrurile lui. id. ib. 97/29. II 1. Cu suprafața netedă, fără asperități; neted. Morunul are sgîrciuri în loc de oase și pielea aspră, pe cînd a somnului e moale. C. ANTONESCU, P. 89. Pre lîngă tine, multe cer: Ceru-m boi cu coarne moi; Ceru-m junci cu coarne lungi. POP., ap. GCR II, 330. Moale ca geamu. ARL II/I MN 31, 2 182/848. ♦ Catifelat, mătăsos; plăcut la atingere. Aceia ce poartă veșminte moi, în casele împărătești sînt. CORESI, EV. 522, cf. N. TEST. (1648), 14r/26, GCR I, 276/9. Părea un tînăr voievod Cu păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 170, cf. 82. Niște mușchi pletos, de o podină de gros, moale ca mătasa și verde ca buratecul. CREANGĂ, P. 213. Mîinile cele albe ca o coală de hîrtie, cu pelea moale ca puful. ISPIRESCU, l. 234, cf. 58. Părul ei, mătasă moale, Ca și inul cînd înfloare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 35, cf. 60. ◊ F i g. E așa de dulce să chemi somnul în murmurul apelor, în răcoarea verde a luncilor, sub mîngîierile moi ale vînturilor ! HOGAȘ, DR. I, 195. ♦ (Regional, despre făină, mălai) Măcinat mărunt. ALR I 1 372. Făină mai aspră, nu moale rău, că nu se coace nici turla. ib. 1372/800. 2. Necolțuros, rotunjit, unduios; p. e x t. armonios; delicat. Oricît de genial tăiate ar fi formele unei statui, ea niciodată nu ne va putea reda acele linii moi, pătimașe, calde, cari caracterizează un trup frumos, viu. GHEREA, ST. CR. II, 50. Ileana Cosînzeana, cu ochi limpezi, cu trăsături moi și blonde, cu cosița de aur sclipitoare. PETICĂ, O. 277. ◊ (Prin lărgirea sensului, despre ochi, privire) Ochii lui cei moi. . . se pierdură iar în . . . visătorie. EMINESCU, N. 35, cf. id. O. IV, 85. El se uită . . . la expresia caldă a ochilor ei moi, lungi, cu gene mari și clipiri dese. VLAHUȚĂ, O. A. III, 90. Doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeii, buzele ei roșii și umede. REBREANU, I. 158. 3. (Despre culori, lumină sau izvoare de lumină, sunete) Lipsit de stridență, cu intensitate scăzută ; domol, potolit; blînd. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Luna plină de o lumină moale. ALECSANDRI, POEZII, 275. Printre grații luna moale, Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale. EMINESCU, O. I, 76. O jună fală. . . acompaniind sunetele ușoare a unor note . . . cu glasul ei dulce și moale. id. N. 47. Umbre moi întinde ceața, Pe cînd raze scad in zare. CERNA, P. 57. Minți ! strigă Ițic întărîtat de glasul moale al căprarului. REBREANU, NUV. 291. Eu nu înțeleg nimic, vorbi cu glas moale domnul țudic. PETRESCU, R. DR. 159. Un vindireu . . . slobozi cîteva fluierături moi. SADOVEANU, O. IX, 132. A răspuns cu mișcări cumpănite și cu vorbe moi la manifestațiile zgomotoase ale lui Temistocle. id. ib. XI, 572. Vocea ei mică, moale, de cristal lichid, îl fermecă. CAMIL PETRESCU, O. III, 83. Vorbește cu glas moale judecătorul, cu glas dulce, stancu, d. 257, cf. preda, m. 171.4 (Adverbial) Oameni timizi și modești care surîd ușor și vorbesc moale, teodoreanu, m. ii, 169. Albinele bîzîiau moale în prisaca de-aproape. sadoveanu, o. v, 618. Ce învățătură pot să-ți dau eu ție, măi băiete? grăia moale pădurarul. id. ib. XII, 470. Mitropolitul întrebă moale: Asta-i tot ? CAMIL PETRESCU, O. III, 40. Un zurgălău. . . Se auzea de undeva, din vale, Și vîntu-l îneca în răbufniri. Parcă plîngea încet metalul, moale, În palmele-nghețate și subțiri. LABIȘ, p. 15. 4. (Fon.; în opoziție cu d u r, în sintagmele) Consoană moale = consoană palatalizată, v. p a l a t a l i z a t. Limba română cunoaște, la finală, consoane moi, notate în ortografia obișnuită printr-un i care întovărășește consoana. ROSETTI, S. L. 59. În multe limbi sînt cunoscute serii duble de consoane, dure și moi. GRAUR, I. L. 61. Poziție moale = poziția unui sunet urmat, în cadrul unui cuvînt, de o silabă care conține o vocală palatală. O deosebită importanță are în dialectul dacoromân poziția „dură” sau „moale”, deci caracterul nepalatal sau palatal al vocalei din silaba următoare. PUȘCARIU, R. I, 76. 5. (Despre vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Călduț (și umed); p. e x t. plăcut, blînd. Iarna, care în alte locuri a fost moale, în Rusia a stătut foarte aspră și iute. CR (1834), 3542/16. Stelele. . . tremură voluptos în aerul moale și clar al serei. EMINESCU, N. 50. [Cînd cocoșul] va cînta seara, înspre amurg. . . de va fi frig, se va muia vremea, iar de va fi moale, se va lăsa frig aspru. PAMFILE, VĂZD. 3. Se crede că dacă în ziua anului nou. . . va fi afară moale și pîclă, apoi. . . vor urma boale. GOROVEI, CR. 293. Duminică, pe-o vreme destul de moale, fără să fie însă dezgheț, m-am înfățișat la curtea de la Comana. SADOVEANU, O. IX, 440. O verificare și mai simplă o facem iarna, pe vreme moale, cînd se apropie dezghețul. CIȘMAN, FIZ. I, 399. Toamna, cîndu-i vremea moale, să mîrlescu oile ǵine. GR. S. V, 332. Dacă e iarna moale . . . umblă [oile] și la pășune. CHEST. V 14/87. ♦ (Regional, despre apă) Care are o temperatură potrivită; călduț (Dobra-Deva). ALR II 4146/105. 6. (Despre ființe, despre însușiri și manifestări ale lor) Domol; blînd; umil, smerit. Grăiesc din gură cuvinte moale, De-ț par ca untul de unsuroase. DOSOFTEI, PS. 182/14. Și grăi-va ție cu rugă, rugăciune moale? Și pune-va cu tine făgăduință? BIBLIA (1688), 3811/18. Venia cu mare trufă. . . iar când s-au întors înapoi, mai moale au fost. N. COSTIN, LET. II, 49/6. Dojănii pe amurezați cu cuvinte potrivite, adică nici atîta strașnice, căci destul le erea ocara. . . dar nici atîta de moi, căci fapta le erea prea mare. GORJAN, H. IV, 79/22. ◊ E x p r. A fi moale la inimă = a fi bun, milos, îngăduitor. Maica era tare moale la inimă, duioasă. SBIERA, F. S. 97, cf. id. P. 145. 7. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit; încet, lent; lipsit de vlagă; slab. Deodat-aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri. EMINESCU, O. I, 119. Tudor își duse în buiestru calul o vreme, apoi îl lăsă în pas moale, SADOVEANU, O. VII, 163. Bălcescu făcu un semn moale cu mîna, a dezgust. CAMIL PETRESCU, O. III, 153. ◊ (În context figurat) Cu moale zbor de catifea, își lasă umbra dulce peste ochii mei. CAZIMIR, P. 47. ◊ (Adverbial) Calcă mai încet și moale. Tot în vîrful deagetelor. BĂRAC, A. 24/2. Da tu de ce mergi așa de moale ? întrebă el... Așa-i că te doare ? Te-a trîntit și te-a pălit răul cela. SADOVEANU, O. VIII, 124. Munteanca . . . înaintă sprintenă . . . pășind moale pe covor cu opincile. id. ib. X, 547. Scăpă clanța din mînă și ușa se izbi moale de un dulap cu vase. V. ROM. septembrie 1 960, 60. ♦ Care se mișcă încet, lin, domol; (despre ființe sau despre părți ale corpului lor) lipsit de vioiciune, de sprinteneală. Era plin de distracții, moale în mișcări, glasul întunecat și slab. RUSSO, S. 28. Boul moale se împerechează cu cel iute. DAMÉ, T. 29, cf. TDRG. Dintr-un cal moale, slab și pîntecos. . . ovăzul și îngrijirile lui Vasile au făcut un căluț întinerit, rotund ca un pepene, cu capu-ncordat, cu gusturi de zburdăciune. SADOVEANU, O. VII, 300. Tudor mormăi și le făcu semn cu mîna moale să cînte. CAMIL PETRESCU, O. II, 81. Cură mai binișor, e apa moale. ALR SN III h 828/886. ♦ (Despre fenomene naturale) Puțin intens, lin, domol, potolit. Măceșul s-a desfoiat ca o ninsoare moale. ARGHEZI, C. J. 99. Ploaie moale. ALR I 1 978/846. Foc moale. ALR II/I h 282/520. III. (Despre lichide, în sintagmele) Vin moale = a) vin plăcut la gust. Vădzăndu . . . [vinul] limpede și frumos la față, și moale și dulce la gustare, de-are fi și înțelept neștine, tot să amăgiaște, părăndu-i că nu să va îmbăta. PRAV. 263; b) vin care conține alcool în cantitate mică, vin slab, fără tărie. După tărie poate fi vin tare sau moale. H II 58, cf. XI 326. Apă moale = a) apă care conține săruri în cantitate mică. Prin Bucovina se culege droghița și se fierbe în apă de pîrău neîncepută, care este mai moale decît apa de fîntînă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 20, cf. MACAROVICI, CH. 359; b) (Transilv. și prin Ban.) apă sălcie. Cf. ALR I 798/30, 61, 65, 90, 98, 109, 125, 131, 140, 150, ALR II 4148/102, 141, 334, 349. – Pl.: moi și (învechit, rar, f.) moale. – Lat. mollis, -e.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MÁMĂ s. f. I. 1. (Adesea determinat de un adj. pos.) Femeie considerată în raport cu copiii ei; maică, (regional) muică, (învechit) mușă. V. născătoare. Tatăl mieu și muma mea. PSALT. HUR. 21v/25. Pre feciorul mumînrei sale punre blăznire. ib. 42v/15. Den mațele mumînriei meale. ib. 118r/l. Țițele măriei meale. PSALT. SCH. 63/4. Tatăl mieu și îma mea lăsară-me. ib. 79/13. Păcatul îmăriei lui (mumîniei C, mînresai H, mîne-sa D). PSALT. 236, cf. 242. Striin fui... fiilor mumîniei meale. CORESI, PS. 178/4, cf. 51/9, 133/7, 311/9. Mumă aceștiia zise-i, mainte de născută, id. EV. 494. Duse înlăuntru Isac pre Răveca la cortul mumîniei sale, Sarăei. PALIA (1581), 95/13, cf. 20/6. Alții să întrecea să-ș sărute mumînile. MOXA, 357/7. Să nu ne hie mai drag nice avuție, nici tată, nice îmă. VARLAAM, C. 262. Era numai unul născut mumei sale. N. TEST. (1648), 75v/30, cf. 20r/2, 68v/19. Rlagoslovenia tatălui și a mumînii (a. 1652). ap. TDRG. Au grăit împărăteasăi îmmei împăratului. M. COSTIN, O. 178. Să spuie mumei lui Ștefan vodă, să-l sloboadă de la închisoare. NECULCE, L. 9. Cel ce iaste din tatăl fără mumă. MINEIUL (1776), 195vl/16. Țerile noastre vor fi deschise lor și. . . mumînei lor. ȘINCAI, HR. II, 140/29, cf. 178/29. Copii... din deosebite mume născuți. PRAVILA (1814), 159/20. Primul object ce adoară omul . . . este mama. HELIADE, O. II, 48. Sufletu-mi s-alină cu-ncetul și ușor, Ca pruncul ce-l adoarme a mumii lui cîntare. ALEXANDRESCU, O. I, 337, cf. 161. Gîndiți la muma ce v-a născut pe toți! ALECSANDRI, T. II, 116, cf. 107. Vei spăși greșeala mumii. EMINESCU, N. 100. Lîngă tine-ngenuncheată, muma ta stetea-n uimire. id. O. IV, 191. Fără să cunoască tată și mamă. CREANGĂ, P. 139, cf. 234. Icoana bunei și iubitoarei lui mame i se lămuri în minte. VLAHUȚĂ, O. A. I, 101. Cîntînd le-aduci aminte De-o fată din vecini, De mame și de-ogorul Umplut acum de spini. COȘBUC, P. I, 215. Mamele și babele, grămadă, forfotesc despre necazuri și-și admiră odraslele. REBREANU, I. 13. Văzu... ochii albaștri și duioși ai mamei care l-a strîns la sîn și l-a legănat. SADOVEANU, O. VII, 101, cf. ID. M. C. 198. Merg mumînile gemînd și tătînii suspinînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303. Spuse toate acestea mume-sei. FUNDESCU, L. P. 64. Cine n-are mamă-n lume Nu mai știe cum îi bine. ȘEZ. XIX, 116. Mumîni cu prînzul venind. I. CR. IX, 248. Ce-o fi mamii o fi și tatii sau ce mi-e mama mi-e și tata, se spune spre a arăta lipsa de preferință într-o anumită alternativă. Cf. ZANNE, P. IV, 469. În față mumă și în dos ciumă, se spune despre o persoană care are o purtare ipocrită. Cf. id. ib. 476. Pentru unii mumă și pentru alții ciumă, se spune despre cineva care favorizează pe unii și năpăstuiește pe alții. Cf. id. ib. Unde dă mama, carnea crește, se spune spre a arăta că severitatea mamei pornește din dragoste și este în folosul copilului. Cf. id. ib. 466. ◊ (La vocativ, ca termen cu care se adresează cineva mamei sale) Ce să-i răspunz, mamă? ALEXANDRESCU, M. 324. O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi, Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. EMINESCU, O. I, 129. Mamă, știi în ce chip m-am purtat un an de zile. CARAGIALE, O. II, 255. Să-mi iei [rochie] mamă, că uite cum umblu. CAMIL PETRESCU, T. II, 76. Mamă, suratele mele Ș-aseară s-au socotit. JARNIK- BÎRSEANU, D. 186. ◊ (Învechit și popular, în forma nearticulată, adesea prescurtat, urmat de un adj. pos.) Fată de mumă-sa. CORESI, EV. 205. Tatâ-mieu și mumă-mea lăsară-mă. id. PS, 65/10. Audzi mumă-sa, curse și deșchise (cea 1600). CUV. D. BĂTR. II, 192/14. Parte de ocenă-i iaste lui de pren mă-sa (a. 1641). GCR I, 91/30. Lăsat-au domnia și țeara pe sama frăține-seu. . . și a mîne-sa. URECHE, LET. I, 173/21. Cela ce-ș va ucide pre tată-său și pre îmă-sa.. . mai cumplită certare să aibă. PRAV. 95. Mumă-sa au ieșit întru întîmpinarea fie-sa. IST. Ț. R. 56. Cain... pre mumă-sa întristă (a. 1750). GCR II, 63/23. Au împărățit... subt tutela mîne-sa, a Plachidiei. ȘINCAI, HR. I, 85/15. Fiii să răped atunci cu toții în casă, la patul mîne-sa. CREANGĂ, P. 15, cf. 201. Draga tatei, iată ce-mi tot spune mă-ta de tine. id. ib. 285. Îl apucă un dor de tată-său și de mumă-sa. ISPIRESCU, L. 8. E mă-sa colo-n sat, Dar e rămasă de bărbat, Și-i tînără, și-i greu! COȘBUC, P. I, 230, cf. 224. Pe mă-sa n-a apucat-o. VLAHUȚĂ, N. 181. Mumă-mea-ntre dînșii apare. MACEDONSKI, O. I, 43. A urmărit-o și i s-a părut că mă-sa umblă pe la bijutieri, să vîndă ceva. CĂLINESCU, E. O. II, 65. Fără voia măni-sa. TEODORESCU, P. P. 623. Hai, murgule, hai,.. . Să te las mumîne-mea. MAT. FOLK. 1264. A zis mîne-sa să-i deie berbecul. PAMFILE, VĂZD. 37. Eu îs pe vatra mea, nu-s pe-a tătîni-to ori pe-a mîni-ta. ALR I 648/378. ◊ (Regional, în formă prescurtată, determinat printr-un al doilea adj. pos.) Du-te la. mă-ta ta. ALR I/II h 158. Mumă-sa lor. ALR I 1680/190. ◊ (În forma articulată, cu elipsa adjectivului posesiv de pers. 1) De mama îmi aduc aminte ca prin vis. SLAVICI, V. P. 12. Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I, 103. Noi priveam uimiți. Mama s-a sculat tremurînd. SADOVEANU, O. I, 133. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Țară de jărtfă,... mumă fără copii, ficiorii tăi, rătăciți în vijelia omenească, pribegea în toate laturile. RUSSO, S. 134. Și soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma. EMINESCU, O. I, 172. [Natura] ți-este mumă. MACEDONSKI, O. I, 239. Nedreptatea le fu mumă. SADOVEANU, M. C. 174. ◊ (Determinat prin „bună” sau, regional, calc după magh. édes, „dulce”, în opoziție cu mamă vitregă) Mama mea bună nu m-ar fi vîndut. DAVIDOGLU, M. 20, cf. ALRM I/II h 215. Cînd bună mamă, cînd vitregă. ZANNE, P. IV, 471 ◊ (În formule exclamative de compătimire, de amenințare etc.) N-au și dînșii neveste și copii și necazuri, de vai de mama lor! C. PETRESCU, Î. II, 8. Vai de mama lui, că-l înțeleg, săracul! id. C. V. 85. Vai de mama ta, ciocoi! ANT. LIT. POP. I, 67. ◊ (În imprecații și în formule injurioase) Bată-v-ar mama lui Dumnezeu! EMINESCU, N. 20. Oare pe acesta cum mama dracului l-a fi mai chemînd? CREANGĂ, P. 245, cf. 303. Se puneau la pămînt și tăceau, bată-i mama cailor! SĂM. V, 1004, cf. 904. Pentru ce mama dracului ai alergat pînă aici după mine? AGÎRBICEANU, A. 367, cf. id. L. T. 32. Evanghelia mă-ti de putoare! sadoveanu, P. M. 68. Mama ta de pezevenghi! – gîndi Stânică, în sinea lui. CĂLINESCU, E. O. II, 280, cf. 90. Nafura mîne-sa! CAMILAR, N. I, 259. Ptiu, mama mîni-sa, mâi, asta parcă-i din poveste. GALAN, Z. R. 29, cf. ALRM II/I h 184. Mamă vitregă (sau, regional, mașteră, fiiastră, strîmbă, bătrînă, de salcă etc.) = soția tatălui considerată în raport cu copiii lui dintr-o căsătorie anterioară. Părinții vitregi și mumînile maștehă (a. 1685). GCR I, 278/4. Această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță și de mama cea vitrigă. CREANGĂ, P. 283, cf. DDRF. Această mamă vitregă.. . îi apăruse odinioară în copilărie.. . ca o madonă a fatalității și a relei prevestiri. GALACTION, O. 144, cf. com. din LOMAN-SEBEȘ, ALRM I/II h 156, 157, 217. (Regional) Mamă jurată v. j u r a t. Mamă Eroină = titlu acordat femeilor care au cel puțin zece copii în viață. Se conferă titlul de onoare de Mamă Eroină. . . următoarelor mame. . . BO 1954, 521. Unui mare număr de femei li s-a decernat titlul de Mamă Eroină. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2913. ◊ Loc. adj. De mamă sau (loc. adj. și adv.) despre mamă = (care se află) în linie maternă. Neamul și despre tată și despre mumă să trage de multe împărății. BIBLIA (1688), [prefață] 7/38. Era frate bun și de mumă cu Suleiman. VĂCĂRESCUL, IST. 254. ◊ E x p r. (De sau, rar, ca de) mama focului = grozav, strașnic, extraordinar. Scump de mama focului, I. IONESCU, P. 201. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. Era baba asta o zgripțoroaică urîtă și bătăioasă și rea de mama focului. VLAHUȚĂ, O. A. II, 126. Țipau și strigau de mama focului. I. NEGRUZZI, S. V, 115. Scot cu ifos piepturile înainte și-și răsucesc tuleiele de mama focului. SĂM. III, 168. Dășteaptă mama focului. DELAVRANCEA, O. II, 282. Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II, 62. Lișițele-ncep să strige Ca de mama focului. TOPÎRCEANU, B. 47. La mama dracului sau (regional) la mama săcretî = foarte departe, la capătul pămîntului, la dracu-n praznic. Avea o părere de rău neprefăcută pentru asemenea plecare bruscă tocmai cine știe unde, la mama dracului. SADOVEANU, O. IX, 161, cf. A III 19. Cum m-a (sau te-a, l-a) făcut mama = (după „gol”, „naiv”, „cinstit”, „curat” etc. indică superlativul acestora). El în viața lui nu alunecase pînă atunci, era curat cum îl făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 354. De cînd mama m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut sau de cînd m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut mama = de cînd sînt (sau ești, este etc.) pe lume; de totdeauna; (în construcții negative) niciodată (pînă acum). Parcă era de-acolo de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153, cf. GALAN, Z. R. 11. De (sau pe) cînd era mama fată (mare) = de foarte multă vreme, de cînd era bunica fată. Cf. ZANNE, P. IV, 477. (Popular) A cere cît pe mă-sa = a pretinde un preț exagerat, a cere cît dracul pe tată-său. Am vrut să-i cumpăr boul, dar cerea cît pe mă-sa. PAMFILE, J. II, 152. O mamă de bătaie = o bătaie strașnică. Să le burdușească o mamă de bătaie. C. PETRESCU, R. DR. 132. Cea întâi se chema bătaie, iar a doua, o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie. SADOVEANU, O. X, 517. ◊ (Regional) A face mumă = a dezvirgina. MAT. DIALECT, I, 231. (Regional) Ăsta e muma banilor, se spune despre cineva care, pentru bani, este în stare de orice. Cf. ALR I 301/180. ♦ P. gener. Animal femelă în raport cu puii lui. Vițelul. . . 7 zile vor fi supt mumă-și. BIBLIA (1688), 551/59. De vei întâmpina cuib de pasăre înaintea obrazului tău. . . , și muma cloceaște pre golași, sau pre oao, să nu iai pre muma cu puii. ib. 1421/25. Mînzii. . . , cît se înțearcă, trebuie depărtați de mumîni. ECONOMIA, 76/14. Vițeii alergau de colo pînă colo, căutîndu-și mamele. LUNGIANU, CL. 103. În multe povești, iapa e muma cailor năzdrăvani. RĂDULESCU-CODIN, Î. 273, cf. 173. Mielul blând suge la două mumi. ROMÂNUL GLUMEȚ, 30. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Numărul vacilor cu lapte în gospodărie va ajunge la 80. . . , al oilor mame la 400 de capete. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4832. ♦ (Regional, și în sintagmele mama puilor, mama gaia, de-a mama gaia, mama cu uliul, puii mamii de trei ori) Numele unui joc de copii; cloșca, de-a puia gaia. Cf. DDRF, H II 14, 34, 82, 119, 208, VII 52, 137, 393, XII 158, 229, ALR II 4356, 4357 , 4358. ♦ (Regional, adesea determinat prin „albinelor”) Matcă (1). Despră crăiță sau muma albinelor. TOMICI, C. A. 10/1, cf. MARIAN, INS. 144, H XVIII 261, 287, ALR I 1680/9, 190, A V 14. 2. (La vocativ, adesea împreună cu alt vocativ, sau la genitiv, ca determinant al unui apelativ în cazul vocativ) Termen de dezmierdare cu care o femeie se adresează copiilor ei sau, p. e x t., unei persoane mai tinere. Dar de ce pricină, mamă?. . . [ea] l-a întrebat. PANN, H. 64/1. De-aș avea un copilaș, Dragul mamei, îngeraș! ALECSANDRI, P. I, 80. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! CARAGIALE, O. I, 274, cf. 267. Radule, mamă, vezi de nu ne uita. VLAHUȚĂ, N. 7, cf. id. O. A. II, 150. Of! fetica mamii, cum ești de frumușică! POP., ap. GCR II, 362. Draga mamei torcătoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448, cf. 198. 3. (Adesea determinat prin „mare” sau, regional, prin „bătrînă”, „bună” etc.) Bunică. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Scoseseră la vedere de prin lăzi vechituri de care purtaseră mamele bune. BARIȚIU, P. A. III, 24. Se bucură că a venii mama mare, fiindcă totdeauna îi aducea cîte ceva. REBREANU, NUV. 244. Cînd certa vreun copil, păstra pe chip un zâmbet și părea mai mult o mamă mare. PAS, Z. I, 109, cf. ALRM I/II h 230. Mamă soacră = soacră. Mamă soacră, Poamă acră. ZANNE, P. IV, 610. (Prin Ban.) Mamă mare = soția fratelui mai mare al tatălui. LIUBA-IANA, M. 24. Mamă mică = soția fratelui mai mic al părinților, id. ib. ♦ (Regional) (De-a) mama oarbă =de-a baba oarba, v. b a b ă. H IV, 375, cf. XII 229, ALR II 4337/836, 848, 876. 4. (De obicei urmat de un nume propriu sau de alt nume de identificare) Termen de politețe folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vîrstă), care impune respect. Ce ceartă-i aici, mamă Bálașă? ALECSANDRI, T. 973. Mamelor preutese beția din cap nu le mai iese. CREANGĂ, A. 140. Săruta frumos mîna părintelui și mamei preotese, își lua legătura la subțioară și pleca. VLAHUȚĂ, N. 9. Privi lung pe mama Paraschiva. N. REV. R. I, nr. 1, 35. S-ajuți mamii Dochii. DELAVRANCEA, O. II, 12. Alături de părinții mei, în inima mea își are locul mama Sia. M. I. CARAGIALE, C. 73. Soarele trecuse de prînzul cel mic, și moș Matei cu mama Ioana nu mai soseau. MIRONESCU, S. A. 78, cf. H II 256, ALRM I/II h 307. II. 1. F i g. Protectoare, ocrotitoare, apărătoare. Muma ta beserica, carea te-au născut pren duhul sfînt (a. 1652). ap. TDRG. Sfînta și muma noastră beseareca. BIBLIA (1688), [prefață] 4/51. ◊ (Neobișnuit) Adunarea mumă = divanurile ad-boc, v. a d – h o c. El căzu prin votul dat de Adunarea mumă în ziua de 29 octombrie 1857. KOGĂLNICEANU, S. A. 202. 2. F i g. Punct de plecare ; început, obîrșie, izvor, origine, cauză. Muma a tuturor realelor. CORESi, EV. 245, cf. 224. Striga într-una că activitatea e mama succesului. REBREANU, I. 294. Prevederea e mama înțelepciunii. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Limba mamă = a) limbă de bază, din care s-au dezvoltat alte limbi; b) (învechit, rar) limbă maternă. Îndemnînd pe doritorii limbei mume. . . a se îndeletnici cu adunarea unor asemine cuvinte (a. 1847). URICARIUL, X, 399. 3. (Tehn.; în sintagme, atribuind calitatea ca un adjectiv) Soluție mamă = soluție lichidă rămasă în urma solidificării unui aliaj; soluție matcă. Impuritățile cu coeficient mai mare de solubilitate rămîn în soluție, formînd soluția mumă. MACAROVICI, CH. 61, cf. 23. (Calc după germ. Schraubemutter) Șurub mamă = șurub care transformă mișcarea de rotație în mișcare de translație, sau invers. Șurubul mamă de la strung, SOARE, MAȘ. 29. III. Compuse: mama (sau muma)-pădurii (sau, rar, pădurilor) sau (regional) mama-codrului, mama-huciului, mama-ogașilor = personaj din mitologia populară, închipuit de obicei ca o bătrînă urîtă și rea, care umblă cîntînd sau bocindu-se prin păduri (PAMFILE, DUȘM. 212, H II 171, 292) și care ademenește, ucide și chiar mănîncă oameni (H II 171), copiilor diii leagăn le ia somnul (PAMFILE, DUȘM. 212, id. CR. 166, H II 22) etc.; (regional) pădureana, vidma-pădurii, vîlva-pădurii, fata-pădurii, surata-din-pădure. Urla prin aerul cernit mama-pădurilor cea nebună. Ochii ei, un hău căscat, dinții ei, șiruri de pietre de mori. EMINESCU, N. 7. Aoleo! cum mi-e de frig, zise muma-pădurii, îmi clănțănesc dinții. ISPIRESCU, L. 384. Muma-pădurii, zmeoaica cea bătrînă, strigoiul. . . mi-apăreau în vis. DELAVRANCEA, T. 19. Să-și lese bijogul la mama-huciului și. . . să se pornească. MARIAN, O. II, 166. Cam pe la cîntători. . . numai ce aud un chiot zdravăn în pădure; chiuise mama-pădurei. ȘEZ. VI, 147. Tu, muma-pădurii. . . Tu, urîto, Spăimîntoaso, Colțato, Despletita, Grabnico, Tu noaptea te-ai arătat. MAT. FOLK. 1604, cf. 551, 595. Tu, muma-pădurii, Colțato. . . Du-te la copiii tăi. CANDREA, F. 337. Muma-ogașîlor, Fujiț. ARH. FOLK. III, 123. Fuji. . . Muma- codrului. ib. 126. (Regional) mama-pădurii = a) boală a copiilor mici, caracterizată prin insomnie și plînsete. Cf. CANDREA, F. 165, 224, 380, H IV, 93, ȘEZ. VI, 39, XII, 169. [Dă peste copii] boala numită „mama-pădure”, adică plîng mereu, tot într-una, noaptea. GOROVEi, CR. 214, cf. 273; b) (și în compusul mama-codrului) numele unui descîntec pentru copiii mici care plîng. Cf. H II 127, ALR II 4237/29, 872, 876. (Regional) mama-pădurii = caloian. PAMFILE, VĂZD, 133. (Popular) mama-pădurii = numele mai multor plante erbacee, folosite ca plante medicinale: a) mică plantă parazită cu flori purpurii, rar albe și cu rizomul ramificat; se dezvoltă pe rădăcinile arborilor din pădurile umede; șerpariță, buricu-pămîntului, floarea-șărpelui, iarba-șarpelui, murea-pădurilor, (Transilv.) cucuruz-de-pădure (Lathraea Squamaria). Cf. COTEANU, PL. 26, LB, BRANDZA, FL. 163, PANȚU, PL., ȘEZ. XV, 67; b) ferică-de-cîmp. Cf. BULET. GRĂD. BOT. XI, 52; c) barba-popii. Cf. BRANDZA, FL. 538, GRECESCU, FL. 200, PANȚU, PL. ; d) năprasnică (Genarium Robertianum). Cf. DDRF ; e) vinariță. Cf. BRANDZA, FL. 245, GRECESCU, FL. 268, PANȚU, PL. Iată mintă. . . sălvie. . . mama- pădurei, asperula. NEGRUZZI, S. I, 97. Prin mama-pădurii poporul înțelege o buruiană ce o întrebuințează în leacuri. H III 293, cf. 25, 116, IV 93, VI 25, IX 482, X 20, XI 496, XVI 146, 155, XVIII 71. Sînge de nouă frați, Iarba ciutei Și mama-pădurii. MARIAN, NA. 24, cf. PAMFILE, DUȘM. 228, id. B. 51, GOROVEI, CR. 39. Muma-pădurii, aia-i o buruiană, e bună și dă vaci și e bună și dă copiii care plînge noaptea. ALR II 4237/762, cf. 4237/812. (Regional) mama-ho = ființă imaginară cu care sînt amenințați copiii; gogoriță, caua. ALRM II/I h 199. (Rar) mama-mușă = vrăjitoare, ALEXI, W. mama-săcării = secară cornută. Cf. BIANU, D. S., VICIU, GL. (Regional) mama-ghici (sau gîciu) = rădăcina papurei. BQRONZI, L. 137, cf. H III 341. (Regional) mamă-mașteră = trei-frați-pătați. PĂCALĂ, M. R. 23. (Regional) mama-ploaie = pătlagină. BIANU, D. S., cf. PANȚU, PL. (Regional) mama-cucului = codobatură. ALR I 1042/305. (Regional) muma-muierii = placentă. ALRM I/II h 289. - Pl.: mame și (învechit și popular) mămîni. – Gen.-dat. sg.: mamei, mamii, (învechit și popular) mămînii, (în textele rotacizante) măriei; pl.: mamelor și (învechit și popular) mămînilor. Nom.-ac. și: (învechit și popular, numai în legătură cu un adj. pos. de pers. 2 și 3, în formele prescurtate) mă-ta (sau -sa), (învechit) ma-sa, (învechit și popular) mîne-ta (sau -sa), mîni-ta (sau -sa). Gen.-dat. sg. și: (învechit și popular, numai în legătură cu un adj. pos.) mîni mele (sau tale, sale). – Și: (învechit și popular) múmă, (învechit) ímă (scris și: îmmă) s. f. – Lat. mamma. – Mumă < mumîniei < *mămîniei, cf. DR. II, 196, DHLR II, 31, CADE; pentru a > u, v. CDDE. – Pentru formele cu î-, cf. alb. ë m ë. – Cf. TDRG, CDDE, BL XIII, 158.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MUT, -Ă adj., subst. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care este lipsit de facultatea de a vorbi, care nu poate vorbi; (despre organele vorbirii) lipsit de facultatea de a emite sunete -articulate. Mute să fie rosturile hicleane ce grăiesc spre derepți fără-leage. PSALT. 57. Giudețul să îndeamnă a mai micșura certarea celui vinovat, de cum spune pravila, cînd cel vinovat iaste surd sau mut. PRAV. 293. Au fostu sol mut și adusă carte, nescrisă la cetate neîntimiiată (cca 1750). GCR II, 62/1, cf. 150/13. Îl stropi cu apă vie și se însufleți, dară mut și surd. ISPIRESCU, L. 131. Se înstrăinase din ce în ce mai mult de bărbatul ei. . . Acasă tăceau ceasuri întregi, de parcă ar fi fost muți. V. ROM. februarie 1955, 232. După ce e mută, apoi e și slută. pann, p. v. i, 4/15. La poarta surdului Poți să bați oricît de mult, Că el îți va ședea mut. id. ib. 94/17, cf. ZANNE, P. II, 754. Cînd muierea e mută și bărbatul e surd, e viața cea mai bună între amîndoi, se zice pentru a ironiza limbuția femeii. ZANNE, P. II, 289, cf. 17. Vinul fără lăută Ca o gură mută. id. ib. IV, 189. ◊ (Prin lărgirea sensului) N-ai știut că eu sînt oarbă și mută ? Oarbă că nu pot ceti și mută că nu pot spune în scris. SADOVEANU, P. M. 62. ◊ (Prin analogie; despre animale) Dar mi-i murgul vită mută. Mă privește și m-ascultă. N-are gură să-mi răspundă. ANT. LIT. POP. I, 290. ◊ (În context figurat) Pierdut e totu-n zarea tinereții Și mută-i gura dulce-a altor vremuri. EMINESCU, O. I, 201. ◊ F i g. Tu ești o țărînă nesimțitoare și mută. MARCOVICI, C. 28/26. Și a mea toscană liră a sta mută se deprinde. ASACHI, S. L. I, 157. Și lupii ce urlă și arborii muți în negura deasă rămîneau pierduți. ALECSANDRI, P. I, 221. O inimă ce-i mută ca un mormînt fioros. BOLINTINEANU, O. 117. Dar mut îmi e mormîntul și mut orice mormînt. MACEDONSKI, O. I, 50, cf. 13. Iarna însă-l înspăimântă negura și mutul Ger. COȘBUC, P. II, 84. În odaie, trist sună lemnul mut: Poc ! BACOVIA, O. 64. Drum de vis ! E clipa mutei agonii, Cînd alaiul nopții trece pe cîmpii. TOPÎRCEANU, S. A. 28. ◊ (Substantivat) Eu ca surdu nu audziiu și ca mut nu deșchiș rostul meu. PSALT. 72. Dintr-apă vin făcu, din ologi cu picioare făcu, din surdzi a audzi și din muți a grăi. VARLAAM, C. 271. Să mira mulțimea văzînd muții grăind. N. TEST. (1648), 20v/20. Tăcut-am ca mutul. DOSOFTEI, PS. 129/8. Dezlegat de vina furtișagului easte mutul sau slutul. IACOV, SYN. 79. Pînă a-și exprima oamenii cugetarea prin vorbe, se serviră prin alte semne . . . sau gesturi mimice din mîini și din cap, după cum fac pînă astăzi muții surzi. HELIADE, O. II, 368. Robinson la aceste cuvinte dojenitoare cîtăva vreme au rămas ca un mut fără glas. DRĂGHICI, R. 13/14. Cercetară în dreapta și în stîngă ca să afle niscaiva leacuri . . . dar, parcă întîlnea tot surzi și mulți. ISPIRESCU, L. 160. Du-te unde a dus surdul roata și mutul iapa, se spune unei persoane (pe care supărat te-ai supărat și) a cărei prezență sau absență îți este indiferentă. Cf. ZANNE, P. II, 643, VI, 215, 378, A I 24. Mai bine cu muta decît cu limbuta. ZANNE, P. II, 643. ◊ (Familiar în fraze exclamative, exprimă o negație, ținînd locul lui „nimeni”, „nimic”, „nici vorbă”, „de loc”, „vorbă să fie” etc.) Știam că pleacă joi, dar cînd m-am dus să-l caut miercuri, mutu ! Plecase. L. ROM. 1963, nr. 6, 54. Mi-am rătăcit cartea. Caut în sus, caut în jos. Mutu ! ◊ E x p r. Mutu la ușă = obiect care se pune în fața ușii, pentru a arăta că nu e nimeni acasă (com. din CÎMPULUNG-MOLDOVENESC); intrarea oprită (IORDAN, STIL. 322). Eu ? se apără el. Eu cred câ-i pun de mîine mutu la ușă. ap. IORDAN, STIL. 322. A (se) juca cu mutul = a juca cărți în absența celui de-al patrulea jucător, împărțind cărțile ca și cînd acesta ar fi de față. Com. din GILĂU-CLUJ. S-o spui (sau să i-o spui) lui mutu (de la Manutanță) = s-o spui cui vrea să te creadă (căci eu nu te cred). Cf. IORDAN, STIL. 321. (Prin Ban., Transilv.) A bate (pe cineva) a mutu (sau a muta) = a bate (pe cineva) pe înfundate, mutește. BUDAI-DELEANU, LEX. ALR II 3 599/64. ♦ (Substantivat; m. pl. art.) Ostași cărora li se tăia limba, și care erau folosiți ca paznici la curtea împăraților și la palatele dregătorilor bizantini, turci etc. Străjile și-au fulgerat armele . . . iar muții, cuprinzînd de subsuori pe sfinții părinți, i-au purtat pînă la paturile umblătoare. SADOVEANU, O. XII, 100. Hadîmbii îi șoptiseră, muții îi arătaseră cu semne repezi . . . toate cîte făcuse și vorbise Constantin în vremea nopții. id ib. 131, cf. 103. ♦ (Substantivat, m.; rar) Gîde, călău, gealat. Nici la poarta serviciului nu va putea năzui, fără a se teme de ștreangul muților. SADOVEANU, O. X, 257. ♦ (Despre animale) Care nu scoate strigătele caracteristice speciei. Paserea se părea a fi mută, căci nu da nici un viers. ISPIRESCU, L. 297. Ferește-te de cîine mut și de om tăcut. ZANNE, P. I, 367. 2. (Despre acțiuni sau atitudini ale oamenilor) Care se face, se petrece în tăcere, cuvinte; care nu se exprimă prin vorbe. Ascult pierdută muta ei chemare. CAZIMIR, L. U. 64. Pînă la sfîrșitul mesei au fost între ei schimburi de priviri ca o luptă mută. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. Zîmbise, aprinzînd o țigară, la întrebarea mută a lui Dănuț. TEODOREANU, M. II, 22. Copilul bineînțeles nu putea să răspundă, și Caty interpreta în felul ei rîsetele lui mute. CĂLINESCU, S. 416. Vie singur, furișat, Să-i dau dulce sărutat, Să-i dau guriță tăcută, Să facem dragoste mută. ALECSANDRI, P. P. 332, cf. 356. ◊ Cor mut = ansamblu vocal care execută o melodie fără cuvinte. Film mut = (în opoziție cu f i l m s o n o r) film cinematografic care înregistrează numai imagini, nu și vorbirea personajelor, sunetele și zgomotele. Scenă mută sau joc de scenă mut = scenă sau joc de scenă dintr-o lucrare dramatică, în care personajele nu vorbesc, ci exprimă idei și sentimente prin gesturi. Deodată se oprește să facă joc de scenă mut și să-și mai tragă răsuflarea. CARAGIALE, O. III, 15. Literă mută = literă care, deși scrisă în cadrul unui cuvînt, nu se pronunță. Și „u” mut . . . este astăzi părăsit de marea majoritate a scriitorilor. MAIORESCU, CR. III, 185. Substantivele feminine franțuzești terminate în „e” mut, împrumutate de limba noastră, au trecut, în general, la decl. I. IORDAN, L. R. 230. ♦ (Despre sentimente) Care (este atît de puternic, încît) nu se poate exprima prin cuvinte. Cine ar fi văzut fața ei de-o durere mută . . . ar fi gîndit că-i o înmărmurită zînă a undelor. EMINESCU, N. 28. Era o fetișcană jigărită, cu fața smeadă, bolnăvicioasă, pe care se citea durere mută și nehotărîtă. REBREANU, NUV. 5, cf. 258. Străbunii mei . . . Atîta moștenire mi-au lăsat, Amarul mut din sufletele lor. CAZIMIR, L. U. 81. Alexandru, călare, își ducea prin întuneric mîhnirea-i mută. SADOVEANU, O. I, 13, cf. IX, 144. Sînt clipe de o înfiorare mută, clipe care par așa de lungi, încît un gînd de groază are vreme să-ți scapere prin minte. BART, S. M. 19. În suflet toarce mutul Regret, înfășurat în vînt. ARGHEZI, VERS. 98. ♦ (Despre vorbe) Spus în șoaptă, șoptit; (despre voce) care este abia șoptit, cu ton scăzut. Din gropi ei vin și mă-conjoară . . . Și cînd șoptesc cu voce mută Poema cea nepricepută, Tresar. MACEDOSNKI, O. I, 32. ◊ (În context figurat) [Inima] spune cu o mută zisă Că ce simț mi-e prea plăcut. I. VĂCĂRESCUL, P. 21/3. ♦ (Substantivat, m. art.; regional) Dans popular executat numai de feciori și în timpul căruia nici unul dintre ei nu vorbește. Cf. VARONE, D. 118. 3. (Despre oameni) Care, într-o anumită împrejurare, nu scoate nici o vorbă, care păstrează tăcere sau acționează in tăcere; (despre organele vorbirii) care, într-o anumită împrejurare, nu emite sunete articulate. Se roagă numai ochii, căci limba-mi este mută. HELIADE, O. I, 305. Am rămas mut de oțerire și de rușine. NEGRUZZI, S. I, 7. [Movilele] stau semănate în prelargul cîmpiii ca sentinele mute și gîrbovite subt ale lor bătrîneți. ODOBESCU, S. III, 16. Numai ochiul e vorbăreț, iară limba lor e mută. EMINESCU, O. I, 82. Mergea mut alături de mine. id. G. P. 48. Credincioșii casei umblă muți în tainica tăcere. IOSIF, PATR. 60. Și din valul de zăpadă Ca o mută arătare . . . Un drumeț ciudat apare. TOPÎRCEANU, B. 70. [Tipografule], mi-ai scos tu la lumină miile și zecile de mii de rînduri, pretutindeni martor mut. ARGHEZI, P. T. 168. Ce vrei ? Cine ești, De vii mut și nevăzut ca-n povești ? id. VERS. 108. Auzi ? Te strigă din urmă. Te-au cunoscut. Fă-te că n-auzi, fii mut. Altfel te curmă. BENIUC, V. 98. Ocoli capul mesei, se așeză pe bancă și râmase mut. PREDA, D. 118. Ana și Măriuca ședeau mute într-un capăt de laviță, V. ROM. iulie 1953, 181. [De friguri] bea zeamă de romaniță pisată . . . Tot astfel de troscot. Unii îl sapă muți. PAMFILE, D. 34. Buzele cele mute vorbesc pe tăcute (= și tăcerea este un răspuns). ZANNE, P. II, 26. ◊ F i g. Cartea lui Zoroastru – ea rămînea mută la întrebările mele. EMINESCU, N. 68. ◊ (Adverbial) Cîte nouă vîrfuri din nouă crenguțe . . . să fierbi în nouă ulcele de apă neîncepută și adusă mut de la izvor sau fîntînă (adecă cel ce aduce apă să nu vorbească pînă a doua zi), N. LEON, MED. 7. ◊ (Regional) Apă mută = apă adusă de la izvor sau de la fîntînă de către cineva care în tot timpul acestei acțiuni nu vorbește; p. e x t. apă neîncepută, v. n e î n c e p u t. Uneori, acela care rostește versurile de mai sus [ale descîntecului] ține în mînă două vase cu apă mută. PAMFILE, CER. 74. Hartă mută = hartă geografică pe care nu este scris nici un nume. ♦ (Substantivat, f.; în sintagma) Marea mută = armata (numită astfel, pentru că execută ordinele fără a le comenta). ♦ (Substantivat, m. art.; regional) Al doilea conducător în ceata călușarilor, care nu vorbește în timpul jocului și care, adesea mascat și îmbrăcat caraghios, reprezintă personajul comic al cetei; (regional) mutulică (I 3), primicer, cloj, zbicer. Cf. FRÎNCU-CANDREA, M. 133, PAMFILE, S. V. 54, 61, 69, DR. II, 217., 4. (Prin Transilv. și Maram.) Bîlbîit, gîngav. Cf. ALRM II/I h 40. 5. (Familiar; și substantivat) (Om) tăcut, morocănos, ursuz, posac, (regional) mutac, mutăreț. Nu mai e sigur alături de acest colonel mut și gras. SAHIA, N. 73. Mutu pămîntului. ALR I 1 573/750, cf. 1 573/385, ALR II 3 675/102. 6. P. e x t. (Despre elemente ale naturii, așezări umane, unități de timp etc.) Liniștit, tăcut. Cetatea era mută și pustie ca un mormînt de uriaș. NEGRUZZI, S. I. 160. Și tăcere e afară. Luminează aer, stele; Mută-i noaptea, numai rîul Se frămîntă-n pietricele. EMINESCU, O. IV, 280. În amurgul mutelor seri de toamnă, din plângerea singurătății grele se desface tristețea farmecului stins. PĂUN-PINCIO, P. 126. În mijlocul naturii mute eram eu singur călător. IOSIF, PATR. 76, cf. 21, CERNA, P. 13. Un arc de munți cu coame sure Din Cerna pînă în Ceahlău. Adîncuri mute de pădure Și murmur tainic de pîrău. D. BOTEZ, F. S. 6. ♦ Odihnitor, liniștitor; senin. Somn, a gîndului odihnă, O, acopere-mi ființa Cu-a ta mută armonie. Vino somn – ori vino moarte. EMINESCU, O. I, 49. În jurul lor plutea . . . fericirea impersonală, largă și mută a nopții. DEMETRIUS, A. 64. ♦ (Despre săli de spectacole, de concert etc.) În care vibrațiile sonore nu se repercutează. [Durata de reverberație] nu trebuie să fie nici prea lungă, fiindcă amestecă sunetele, nici prea scurtă, fiindcă sala devine „mută”. CIȘMAN, FIZ. II, 59. II. Subst. 1. S. m. și f. (Prin Transilv., Mold., Bucov.) Om nepriceput, prostălău, tont, idiot; om nătărău; om zăpăcit. Cf. MARIAN, O. I, 113. Săracii boii cornuți, Cum însoară niște muți ! Săracele sutele, Cum mărită mutele ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 454-455, cf. 484. Vai, sărace struț frumos, Amu cat să te țîp jos Pentru muta cea din dos. RETEGANUL, TR. 172, cf. 181. Cătră stînga cînd mă uit, Zic că vreau să mă sărut Și cu lotru și cu mut, Că pe mut îl celuiesc Și pe lotru îl iubesc. De pe ei bine trăiesc, BUD, P. P. 27, cf. ALR II 2 863/362,3 679/362,3 760/130. Trece ca mutu prin rai. A I 24. ♦ Epitet depreciativ pentru soț sau soție. Nevastă de pe pîrău, Cum trăiești cu mutul tău ? MARIAN, O. I, 113. Eu, bădiță, aș ieși, Da-s cu mînile în pîne și cu mutul lîngă mine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 412. Vecin mîndru de n-ar fi, Cu mutul ți s-ar urî. id. ib., cf. 106, 413. Vino, bade, joi la noi, Că mutul merge la oi. ȘEZ. II, 214. Cînd viscolește și-ngheață, Eu strîng pe muta mea în brață (Soba). SADOVEANU, P. C. 13. ♦ (Regional) Flăcău îmbrăcat ca o paparudă (ALRT II 122); măscărici la nuntă (ALR II 2 689/362). 2. S. m. (Prin Transilv., Mold.; eufemistic) Unul dintre numele dracului. Du-te, mîndro, mutului, Nu-mi fă val tu capului. HODOȘ, P. P. 124. Căciula mutului, în fundul pămîntului (Găleata). GOROVEI, C. 170. ◊ E x p r. Intră mutul în el, se spune despre cineva aprig, energic, neînduplecat. Ea n-a vorbit nimic. Încăpățînată ! Dacă dădea adresa fetelor care au trimis-o cu manifeste, scăpa! Dar o știm noi: cînd intră mutu-n ea, s-a isprăvit. ap. IORDAN, STIL. 322. 3. S. f. (Prin Mold., Bucov.; în descîntece) Numele unei ființe supranaturale rele. Ieși, Petre, Ieși Sîn Petre, Cu surda ta, Cu muta ta, Și-asurzește, Și-amuțește. MARIAN, V. 47. Tu, muta pămîntului, Ieși din vatra focului Și te du la (cutare) pe umeri, Cu coada să-l plesnești. ȘEZ. VII, 91. 4. S. m. și f. (Transilv.) Pușculiță. Mută (mică casă) de cruțat bani. VICIU, GL. 19. Bag bani în mut. Com. din OCNA SIBIULUI. Păstrez bani în mută. Com. din ALBA IULIA. Pl.: muți, -te. – Lat. mutus, -a, -um.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MĂRUNT, -Ă adj. I. (Indică dimensiunea) De dimensiuni, de proporții reduse ; mic. Pre pizmași goni-i-va cu fulgere multe, Și le va da spaimă cu săgeți mînunte. DOSOFTEI, PS. 51/8. Pre la marginele cărții, unde mărturia lor trebuiaște, cu slove mai mănunte insămnate le veți videa. CANTEMIR, HR. 52, cf. 90, id. IST. 143, PISCUPESCU O. 136/4. Sămínța ei este foarte mănuntă. I. IONESCU, c. 84/22, cf. CONACHI, P. 264. Unde-i acea mare Vidră ale căreia cuvinte, Ca o sămință măruntă, îmi cădeau adînc în minte? HASDEU, R. V. 152. Pomul nalt frumos răsare Din sămínța cea măruntă. ALECSANDRI, POEZII, 236, cf. 34. Puse de tăie scîndurile, făcîndu-le țîndări mărunte. ISPIRESCU, L. 65. Încă nițel, încă nițel și aripioarele lui vor curge ca niște flori mărunte. DELAVRANCEA, V. V. 87. Poate că intrase chiar, cu un pas mărunt, ușor și nesimțit, prin ușa întredeschisă a odăii. HOGAȘ, M. N. 20. O stea măruntă și vie din infinit se ivea mereu prin coroana unui plop. IBRĂILEANU, A. 182. Imensa lume a vietăților mărunte lucrase c-o hărnicie neistovită. SADOVEANU, O. IX, 79, cf. 13. Pe atunci umbla cu pași mărunți pe ulița noastră moș Bodrîngă. id. E. 114, cf. BENIUC, V. 23. Minerii noștri harnici de pe Jii Farămă muntele în cioburi mărunte. DEȘLIU, G. 46. Multe-s frate și mai multe Corturi mari, corturi mărunte. ALECSANDRI, P. P. 77, cf. GCR II, 300. Lelea cu mărgele multe Amiroase-a flori mărunte De pe vale, de la munte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 36, cf. 100, 169, 402, HODOȘ, P. P. 92,482. Piatră măruntă. ALR I 1 372/26, cf. 1 372/30, 35, 40, 45, 75, 77, 79, 85, 87, 251. Din grăunțe mărunte Se fac grămezi mai multe. ZANNE, P. I, 190, De la baltă pînă la munte, Tot zale mârunte (Stelele). GOROVEI, C. 356. ◊ Vite mărunte = denumire pentru oi și capre. De toată turma de vite mari sau mărunte. . . la pășune se lua de la lei 50 și pînă la 80. CR (1830), 251*17. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Ce mi-ai da dar, cînd ți-aș înșira pa nume, vere Moțăilă, numirea strugurilor?. . . Uite: strugure tămîios,. . . coada vulpii, mărunt (mărunțel). JIPESCU, O. 53. Mălaiul mărunt se seamănă ca și cerealele. PAMFILE, A. R. 196, cf. 68. Mei mărunt. PANȚU, PL. 175. Muscă d-a mănuntă. ALR SN I h 243, cf. ALR I 1952/35, 45. Prune mărunte. ALR II 6082/928. ◊ (Adverbial) Făcu semnul crucii mărunt și de multe ori, asupra ușilor și asupra perinei. SADOVEANU, B. 125. ♦ (Despre scriere) Cu litere de dimensiuni reduse. Privi mult scrisul mărunt al fetei. AGÎRBICEANU, A. 76. ◊ (Adverbial) E un volum elegant și mărunt tipărit, pe hîrtie velină. SADOVEANU, O. IX, 322. 2. (Despre suprafețe; în opoziție cu întins, vast) Care ocupă o suprafață redusă ; restrîns, mic. Și sînt și alte api curătoari. . . carile cură prin Acarnaniia și dă în marea ostroavilor mănunte. HERODOT (1645), 95. 3. (În opoziție cu î n a l t) De înălțime, măsură sau statură redusă ; scurt, scund, mic. Fiind locul despre apă cu pădure mănuntă, au pogorît pre mirodenia fumului la locul unde este acum mînăstirea Ețcani. SIMION DASC., LET. 15, cf. N. COSTIN, LET. I A, 5/5. Figura sa. . . domnea între urmașii lui ca un pin puternic între arborii mai mănunți. ASACHI, S. l. II, 70. Și din fundul celor munți Trec prin ape fără punți Albi mocani pe cai mărunți. ALECSANDRI, POEZII, 589, cf. 284. Cum nu-s vîntul ce aleargă Pe oglinda largă Luciul apei de-l încruntă Cu undă măruntă. EMINESCU, O. IV, 24, cf. ODOBESCU, S. III, 65. Pe cai de munte, mărunți, puternici și cuminți, caravana urca la pas. VLAHUȚĂ, O. A. III, 44. Astfel pe cale vorbind, mergeam spre mărunta căscioară. COȘBUC, AE. 157, cf. 55, DELAVRANCEA, H. T. 98. Ajunseră la o fîntînă cu ghizduri mărunte. SANDU-ALDEA, D. N. 67, cf. 12, 81. Trec pe vale la iernat Turmele mărunte. IOSIF, P, 52. Nu rareori se întîmpla ca măruntul meu călugăr să-și tragă iute mîna de pe cîte un hrib. HOGAȘ, DR. I, 233, cf. II, 87. Își făcu loc prin îngrămădeală un bătrîn mărunt, îndesat. SADOVEANU, O. V, 562, cf. X, 8, id. E. 116. Oameni mărunți apar, oameni de munte, și trec cu luntrea peste apele Oltului. BOGZA, C. O. 346, cf. STANCU, R. A. III, 155. Înlemnit în fața colonelului, un ofițer mărunt raporta. CAMILAR, N. I, 84. Ș-acum se găsesc De benchetuiesc. . . La des păltiniș, Mărunt aluniș. ALECSANDRI, P. P. 63, cf. H XI I 5, DR. V, 526. Masa-i măruntă. ALR II/I h 80. 4. (Despre nume de materie sau colective) Cu părțile componente mici sau foarte mici ; fin. Sarea măruntă ce se face tăind drobii nu se pierde aici ca la Ocna. I. IONESCU, P. 354, cf. URICARIUL, XIX, 379. Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur. EMINESCU, O. I, 87. Mustățile lungi și genele rășfrînte li s-au albit de pulberea măruntă din bolovanii de piatră în cari izbesc de dimineață pînă seara. DELAVRANCEA, V. V. 118, Cf. SANDU-ALDEA, D. N. 19. Suflarea aspră a crivățului. . . rîdica spre naltul nourilor vîrteje sure de gheață măruntă. MIRONESCU, S. A. 23. Și calea ți-aș vărui Tot cu var de cel mărunt Ca să ajungi mai curînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 115. Făină menuntă. ALR I 1372/85, cf. 1372/26,35, 40, 45, 69, 75, 77, I 79, 87, 251. Brînză măruntă la putină. ib. 1818/786. Cărbune mărunt. GL. V. J. ◊ (În ; context figurat) Și tot mai blînd răsună cîntări molcomitoare. . . Iar primăvara cerne un colb mărunt de floare. PĂUN-PINCIO, P. 93. ♦ Cu bobul mic. Cf. DR. XI, 125. Descarc băcălii Și-ncarc dimerlii Tot de grîu mărunt Și de arnăut. ALECSANDRI, P. P. 116. Iar prin brazde-a azvîrlit Arnăut cu grîu mărunt. PĂSCULESCU, L. P. 25. (Regional) Vin mărunt = vin de bună calitate. Aleze zin d'e cel mărunt. Gruia s-îmbâta curund. POP., în JAHRESBER. VI, 54. ** S p e c. (Despre ploaie, burniță sau ninsoare) Cu stropi sau fulgi mici și deși. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavale. EMINESCU, N. 33. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. VLAHUȚĂ, O. A. III, 72. Și-n țîrîitul măruntei ploi auzi Parcă-un suspin, ce-ncearcă să te-nmoaie. PĂUN-PINCIO, P. 48. Vin din iarna-ntunecoasă Zile lungi cu ploi mărunte. TOPÎRCEANU, B. 23, Începe o ploaie rece, măruntă. BART, S. M. 15, cf. CAMIL PETRESCU, O. III, 192, ALR I 1 978/35. ◊ (Adverbial) S-a luminat a ploaie... începe să cearnă mărunt și-nțepos. CARAGIALE, O. I, 144. Ningea mărunt și des, iar o furie de viscol împrăștia fulgii de-a lungul ulițelor. DEMETRESCU, O. 122. Ploua mărunt. . . Crengile pădurii începeau să se acopere de ploaie. SAHIA, N. 76. 5. (Adesea adverbial) (Tăiat, rupt, sfărîmat) în bucăți de dimensiuni (foarte) reduse. Și chedrii din Livanul Domnul îi detună. . . Mănunt îi zdrumică. DOSOFTEI, PS. 87/11. Tot trupul tăiat cu cuțite mănunt eși vitejeaște biruind cătră D[u]mn[e]dzău. id. V. S. octombrie 6v/6. Să iei patlageanele. . . și dupe ce le vei da undă să le scuri de apă bine și să le tai măruntu (a. 1749). GCR II, 43/34. În oale fierbea curechiu, cu clisă Rîncedă și cu ceapă mănuntă. BUDAI-DELEANU, Ț. 304. Să iai buruiană. . . proaspătă, mărunt pisată, un pumn plin. CALENDARIU (1814), 173/24. Unul apă îi aduce, Altul îi taie mere, Al treilea mărunt i le face. ȘEZ. IV, 144. Tai pînea mănunt. ALR II 3 474/76. 5. (Despre mers) Cu pași mici (și grăbiți). Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor măruntul mers, Readuc melancolia-mi Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I, 106. Iară freamătul de frunze Îngîna măruntu-ți mers. PĂUN-PINCIO, P. ◊ (Adverbial) Pășea iute, mărunt, ușor, ca un șoarice. DELAVRANCEA, H. T. 99, cf. AGÎRBICEANU, A. 458. Se urcă, fugi mărunt, își alese un loc și începu să se sorească. C. PETRESCU, R. DR. 26. Îmi închipuiam, cred, că mi-i dragă copila care trecuse mărunt pe lîngă mine. SADOVEANU, O. VII, 317. Două cîrduri de oi urcau mărunt spre cîmpie, pe culmea plină de nenumărate poteci. PREDA, I. 143. ♦ (Substantivat f. art. ; regional) Numele unui dans popular. Cf. VARONE, D. II. (Despre ființe) Care este de vîrstă fragedă, abia născut sau de cîțiva ani; care este nevîrstnic, mic. Să răpească și să fure Fete mari cu ochi de mure, Și copii mărunți de ani, Copilași de cei bălani. ALECSANDRI, POEZIIi, 414. Era odată un biet creștin sărac și c-o droaie de copii mărunți, DELAVRANCEA, V. V. 225, cf. 131. Copiii mei sînt toți mărunți. CIAUȘANU, GL. ◊ (Substantivat) Sforăiau subțire, învălmășiți în somn, mărunții familiei. V. ROM. ianuarie 1956, 37. ♦ (Substantivat, în credințele populare, eufemistic) Ielele. MARIAN, D. 336. Mă-n- tîlnii cu Frumoasele, Multele, Măruntele. id. ib. III. (Indică cantitatea ; învechit, substantivat, în l o c. a d v.) Cu măruntul = în cantitatate mică, cu bucata, în detaliu, cu amănuntul. S-au hotărît... ca acele cîte două plătească la vameșul cel ce le strînge cu măruntul (a. 1822). DOC. EC. 250. Îl va împărți prin vînzare și pe la alții din coprinsul Prințipatului, ca și ei să vînzâ cu măruntul pe la particulari (a. 1 839). ib. 732, cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU. Este o bonificație. . . ce o acordă angrosiștilor și aceștia detailiștilor. . . la vînzarea cu coletul sau cu măruntul. I. PANȚU, PR. 5. IV. (Învechit, rar ; indică intensitatea, în opoziție cu p u t e r n i c, t a r e, intens) De intensitate redusă ; ușor, slab, scăzut, mic. Se face slobozire de toate tunurile , și focul cel mărunt, începînd mehterhaneaua și altă muzică. GHEORGACHI, LET. III, 303/38. V. (Indică valoarea, calitatea) 1. (În opoziție cu v a l o r o s, î n s e m n a t, i m p o r t a n t) Care are o valoare, o importanță redusă, neînsemnat, mic. V. m i n o r. Nu huli . . . nici blâstemă pre zioa ceaia ce-au născut, fac mulți și în boale mărunte. CORESI. V. 146. De lucrurile a toată lumea gîndește, cele mai menunte le trece cu gîndul. M. COSTIN LET. I, 282/30. Multe războaie mai mănunte au avut romanii cu dachii în Misia. CANTEMIR, HB. 166, cf. 322. Noi aice ne mărginim numai a arăta lista cărților ce au ieșit de sub teascurile sale, afară de afișuri, bileturi, înștiințeri și alte tipărituri mărunte (a. 1 851). URICARIUL, XIII, 342. Să te angajezi la o tipografie mică, dintre acelea care execută lucrări mărunte, ca practicant. PAS, Z. I, 300. Judecă judecătorul procese mărunte – furturi de găini, furturi de oi, bătăi între neamuri. STANCU, D. 257, cf. V. ROM. iulie 1 953, 94. Evidența cheltuielilor mărunte o ține nevastă-mea. V. ROM. iulie 1 954, 297. Și-ți tot minte mii și sute Și mai mari și mai mănunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Cheltuieli mărunte fac datorii de frunte. ZANNE, P. V, 164. ◊ S p e c. (Despre bani, monede) O monedă măruntă se va stămpa din aramă. AR (1829), 1701/46. Să-mi dai bani mărunți de cîteva mii, ca să-i am la îndemînă. SADOVEANU, O. X, 577. Șept'e buț D'e ban morunț, Să nu-ț paie că-m dai mulț. T. PAPAHAGI, M. 100. ♦ (Substantivat ; la pl. sau la sg. cu sens colectiv) Mărunțiș (III 2) Și n-am mărunte. . . D-o săptămînă n-am luat socoteli prăvăliei. DELAVRANCEA, O. II, 361. Taxa diseară; acum n-am mărunte, zise el. CONV. LIT. XLIV1, 41. N-am mărunt. I. CR. III, 119. N-am mărunt să-ți dau restul. MAT. DIALECT, I, 180. ♦ ( Substantivat, f. pl., adesea în corelație cu „multe”) Fleacuri, nimicuri,. mărunțișuri. Cf. LM. Și acum intră în casă începe-a se chicoti și a spune de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. cf. ȘĂINEANU, D. U. S-au întors la Malu, vorbind cîte și cîte mărunte. SADOVEANU, M. C. 138. De la un asemenea flecar, cu agerime descusut, multe și mărunte se puteau afla. C. PETRESCU, A. R. 17. ** (Substantivat, f. pl.; rar) Amănunte, detalii. A cunoaște toate mănuntele unei pricini. PONTBRIANT, D. ◊ Loc. a d v. (Cu) de-a mărunta = în mod amănunțit, cu de-amănuntul. Cf. COSTINESCU, ARHIVA, II, 198, BARCIANU. Din oraș la Țăligrad La sărdaru lu Novac, Lua ul'iț d-a rînda, Birturi d-a mărunta. ALEXICI, L. P. 8. 2. (Despre oameni) Lipsit de finețe psihică și intelectuală, lipsit de înțelegere, de generozitate ; (despre idei, sentimente, fapte ale oamenilor) care arată sau trădează lipsă de rafinament, care dovedește orizont îngust. V. b a n a l, meschin. Femeile, în genere, cînd au simțul comicului, îl au mărunt. IBRĂILEANU, S. L. 45. Poale lungi și minte scurtă Judecată mai măruntă. ZANNE, P. III, 307. ◊ (Adverbial) Entuziasmul este altoit pe același fond de nemulțumire și pe aceeași concepție mărunt pesimistă. LOVINESCU, C. VI, 17. 3. Care se află pe o treaptă inferioară într-o ierarhie; de rînd. Ștefan vodă strîns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă. SIMION DASC., LET. 43. Aici, în ziua asta de duminică, e plimbarea poporului mărunt. SADOVEANU, O. IX, 230. Dacă mergi dumneata, merge tot Oboru, și dacă merge Oboru, merge toată negustorimea măruntă. CAMIL PETRESCU, O. II, 101. A cunoscut nevoile și suferințele părintelui unei mărunte familii mic-burgheze. V. ROM. septembrie 1 954, 137. - PL: mărunți, -te. – Și: (învechit și popular) mănúnt, -ă, (învechit) mînúnt, -ă, (regional) menúnt, -ă, morúnt, -ă adj. – Lat. minutus, -a, -um.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MÉRGE vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca deplasîndu-se dintr-un loc în altul; a umbla, a se deplasa. Mărrgîndu și apropiindu-me cătră Damascu. COD. VOR. 38/25, cf. 26/9. Să le arate taina, ca să vază toți cîți mergea pre cale. CORESI, EV. 89. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc. PRAV. 5. De-l va petreace ca un priatel și mărgînd să va prileji într-acea greșală, nu să va certa. ib. 310, cf. 39, 168, 285. Și veți învăța pre iale pre feciorii voștri, să le grăiască șăzînd în casă și mergînd în cale și culcîndu-să și sculîndu-sâ. BIBLIA (1 688), 1342/15. Mărgînd doi oameni pre cale (sec. XVII). CAT. MAN. I, 383. Și așa vitejaște au mers pînă lîngă curtea împăratului. ANON. BRÎNCOV., CM II, 322. Să meargă pe drumul cel mare, de la Ocna pînă la Sculeni (a.823). URICARIUL, XIV, 289. Nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. După ce merse cale lungă depărtată, ajunse la niște munți mari și înalți. ISPIRESCU, L. 19, cf. 34, 43. Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat – Mergea de-un gînd nebun purtat. COȘBUC, P. I, 233, cf. 317. Că-i iarba mare, d'e nu pot horind a mere. ap. VAIDA. Pe de-o lăture de sat Mere-un păun retezat, Dar nu-i păun retezat, Ci-i bădița fermecat. JARNIK-B]RSEANU, D. 11. Prin pădurea cu nuiele Merg răgute tinerele. id. ib. 309, cf. 17, 81, 253, 313, 497. Merge badea meu cu plugul Tot alăturea cu drumul. HODOȘ, P. P. 45. Alele ! mergînd pe drum Bătrînețele m-ajung. DOINE, 90, cf. 8, 15. Mergînd amândoi pe drum, iată că întîlnesc un grec. ȘEZ. IV, 6. Pe drumul care merg eu Nu e iarbă, nici dudău. ib. 218. Merse fără preget pe pustiul de zăduf. POPESCU, B. III, 111. Îmi place cum miege cálu ăsta. ALR II 969/172. Meream înăpoia cociei. ib. 3 212/53, cf. 3 212/64, 95, 157, 219, 228, 250, 272, 279, 284, 310, 316. O mărs o buca di drum. ib. 4 395/551. Pornește-a merje. A III 5. Mergăi printr-o pădurice, Găsii nouă ouă de vovice; Luai nouă, Lăsai două, Ca vovicea să mai ouă (Cartofii). GOROVEI, C. 20, cf. PASCU, C. 243. ◊ (Întărit prin repetare, arată durata prelungită a acțiunii) Și merge și merge, pînă ce înnoptează bine. CREANGĂ, P. 187. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă. id. ib. 199, cf. 207, 301. Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, L. 5. Merseră, merseră, cale lungă depărtată. id. ib. 22, cf. 26. De urît aș mere, mere, Calea mi se face stele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 211. Mai merge ce mai merge. ȘEZ. I, 5. ◊ (Cu determinări care indică modul de deplasare) a) (Determinarea indică dacă deplasarea se face pe jos sau cu un mijloc de locomoție) De acolo vrumu se luomu Pavelu. . . și vrea însuș pedestru se mearrgă. COD. VOR. 18/8. Un om s-au rugat să-i dau un cal, să margă călare dzeace mile de pămînt. PRAV. 41. Au mărs pre picioare. . . 2 mile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42r/9. Ea mergea bine pe cal. BOLINTINEANU, O. 428. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, CÍ. ȘEZ. I, 153. Mere călărește. ALR I 1 120/333. Mere cu bițicli [= bicicleta]. ALR II 2 575/260. b) (Determinarea indică sau sugerează ritmul de deplasare) Și, mergând tare, sosi în țara tătărască, și agiunsă la amândouă oștile tătărăști. HERODOT (1 645), 247. Gloata silită de foame Va căuta să meargă bărbătește. BUDAI-DELEANU, Ț. 106. Ei mergind ca vîntul se ceartă și se-ntreabă. EMINESCU, O. I, 447. Cătră sară pornește și el mergînd în pasul calului. CREANGĂ, P. 198. Și cînd venea ea, nene, dobora copacii: așa de iute mergea. ISPIRESCU, L. 5. Cîrdul mergea acum încet. PREDA, Î. 145, cf. V. ROM. septembrie 1 954. Și te uită după el Cum mere de cătinel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. Așa zice popa nost Cînd moare cel fără rost: Mergeți tare, Că bani n-are. id. ib. 468. Merseră ca gîndul, de întreceau vîntul. RETEGANUL, P. III, 14. c) (Determinarea indică poziția corpului în timpul deplasării) Cf. ZANNE, P. II, 101. Merge în patru picioare. ALRM I/II h 328. Merge în brînci. ib. Merge de-a bușilea. ib. Merge capră. ib. Merge de-a oaia. ib. Merge în patru mîini. ib., cf. A III 16. d) (Despre cai; determinarea indică poziția picioarelor în timpul deplasării, adesea și ritmul de deplasare) Calu a fos mergînd îm buiestru. GRAIUL, I, 34. Meri în trap. A I 23. Meri în galop. ib. Me-n paș. ib. 31. Merje calu de-a-nsăltatilea. ib. III 17. e) (Cu alte determinări modale) Gheorghiță, să mergi binișor mîne dimineață. TEODOREANU, M. II, 194, cf. ALR II 3 723/102, ZANNE, P. IV, 255. ◊ Expr. A merge pe două (sau trei, patru, șapte, nouă) cărări v. c ă r a r e. A merge în bobote v. b o b o t. A merge în dorul lelii v. d o r. (Regional) A merge de-a roata (sau de-a zbîrdigoala) = a se da peste cap, a se da tumba. Cf. ALR I 367/80, 218. F i g. Auzită fă mie demăreața meserearea ta, că în tire upăvăiiu; spune-mi, Doamne, calea într-însă se mergu. PSALT. 296, cf. 55. Înțelegu-te și deregu-te în calea ceasta ce mergi. CORESI, ap. GCR I, 13/23. Mă va păzi pre mine, în calea care mărg acum (a. 1 683). GCR I, 273/36. (T r a n z., învechit, rar) Au mers căi strîmbe. BIBLIA (1 688), 1762/20. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) De inima căruței atârnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, cînd mergea căruța. CREANGĂ, P. 106, cf. 40. Trenul mergea tot mai departe, se apropia tot mai mult de țelul călătoriei. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit. CAMIL PETRESCU, U. N. 219. Pe drumul Orăzii Merg carăle Gheorghiții. POMPILIU, B. 27. Merg carele după vin. JARNIK-BÎRSEANU, D. 53. ◊ (Despre aștri) Nu văz stele strălucind Nici luna pe ceri mergînd. ȘEZ. II, 9, cf. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ◊ F i g. Îi mergeau și gîndurile prin cap. GANE, N. II, 100. ♦ (Cu determinări locale; împreună cu aceste determinări, verbul capătă diverse accepții) a) (Cu determinarea „înainte”) A preceda (în spațiu). Înrainte mearge-veri amu înraintea feațeei Domnului a găta calea lui. PSALT. 335. (Despre abstracte) Dereptatea. . . înainte mearge și pure în cale urmele sale. ib. 176. Va mearge dereptatea ta înaintea ta și slava lu Dumnezeu acoperi-te-va. CORESI, EV. 52; b) (cu determinări ca „sus”, „în sus”, „la deal” etc.) a urca, a sui. Mere la deal cu greu. ALR II 3 113/228. Ion mere cîtinel la deal. ib. 3 113/235, cf. 3 113/141. Din treapta cea mai de jos, cînd vei aluneca în jos, lesne te mai scoli de jos, iar din cea mai de sus anevoie mergi în sus. ZANNE, P. III, 412; c) (cu determinări ca „jos”, „în jos”, „la vale” etc.) a coborî. Gios mergea în mare în corabie. PSALT. 230. Nu zice că „pogorî^”, ce „mergea în jos”. CORESI, EV. 391, cf. GCR II, 359, ALR I 1 221/159; d) (maghiarism regional; cu determinarea „din drum”) a-și schimba direcția de mers, a se abate din drum. Cf. ALR II 3 421/64, 105, 250, 310, 325, 334. ♦ T r a n z. (Învechit și regional) A străbate, a parcurge. Atîta mergeam de reapede acesta drum, cît îm părea că zburăm. DOSOFTEI, V. S. septembrie 11v/33. Și-a mers el multă lume și țară și nu și-a căpătat stăpîn. RETEGANUL, P. III, 27. ♦ A colinda din loc în loc, a trece dintr-un loc în altul. Și de-aciia ieșind și mergea pren Galileiu; și nu vrea de să-l știe cineva. CORESI, EV. 77, cf. 256. Mergînd prin țară, domnul întîlni o seamă de turci. BĂLCESCU, M. V. 242. Îi deteră voie să meargă prin toate locurile de prin prejur, pe unde va voi. ISPIRESCU, L. 8. Tot într-un pas mergeau de la o casă la alta. ȘEZ. III, 184, cf. ZANNE, P. III, 246, IV, 162, V, 106. ♦ (Cu determinări ca „la dreapta”, „la stînga”, „hăis”, „cea”) A (o) coti (spre. . .). Mărg la direapta sau la stînga. ALR II 5 637/316. Merem hois sau cea. ib. 5 637/334, cf. 5 637/349, 353, 531, 791. ♦ (Despre obiecte sau, p. e x t., despre ființe) A se deplasa prin aer; a zbura, a pluti. Și așa mearge pe deasupra pământului ca de doi coți. N. COSTIN, ap. GCR I, 201/26. ♦ (Despre nave ori despre alte obiecte plutitoare sau, p. ext., despre ființe) A se deplasa plutind pe apă; a pluti. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. VLAHUȚĂ, R. P. 5. Faci valuri pîn apă ca să morgă [barca]. ALR II 2 522/386. Curcubeta încă merge cît merge deasupra apei. . ., dar odată se cufundă. ZANNE, P. III, 537. ♦ (Familiar, despre mîncări sau băuturi; de obicei determinat prin „pe gît”) A putea fi înghițit ușor (și repede); a aluneca pe gît. Mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Lupul nostru începe a mânca hîlpov; și gogîlț, gogîlț, gogîlț, îi mergeau sarmalele întregi. id. ib. 32. ◊ (Glumeț, printr-o lărgire a sensului) Să-mi pun pelea la pază din partea lui Chitiuță, și apoi oi vedea eu cum i-o merge îmbucătura. ȘEZ. IX, 67. 2. (Deplasarea este văzută în stadiul inițial; de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre....). Deaci ieși, se mearrgă întru Machiedonia. COD. VOR. 14/17. Gotoviți doao sute de voinici, se mearrgă pănră la Chiesariia. ib. 54/11, cf. 8/7, 38/25, 52/18, 68/19. Îngerii oameniloru, a bărbaților și a muierilor, mergu la Dumnezeu să se închine (cca 1 550). GCR I, 1/9. Voinicul, cînd mearge la războiu, elu se teame și e întru grije multă. CORESI, EV. 78. Lazar, soțul nostru, au adurmit. Ce merg, să deștept el. id. ib. 95, cf. 170, 314. Eu iarăși merș la Ier[u]s[a]lim cu Varnavași luai Tit cu mine (cca 1 569-1 575). GCR I,* 15/28. Eu merși la iad, vrăjmașul cîlcaiu. COD. TOD. 208. Merș și vădzuiu acolo sadurile raiului. ib. 210, cf. 220. Te scoală de mergi întru tîmpinarea lui și-i spune lui de toate (cca 1 600-1 625). GCR I, 67/2, cf. 74/14. Iară den cîte avem aicea, toate vom să le lăsăm; și numai goli vom să meargem ca și cum ne-am născut (a. 1 642). id. ib. 97/2, cf. 115/31. Să cunoști asupra cărora oameni mergi tu cu oaste. HERODOT (1 645), 363. De va veni neștine la un priiatin, să poftească un cal, sau un bou, să margă pănă la cutare loc. PRAV. 41. Au trimis de l-au chemat, să margă să o găsească. ib. 189, cf. 309, 321. Iară cum auzi Is[us] că iaste Ioan prins, mearse în Galilea. N. TEST. (1 648), 6r/3, cf. m o l i t v e n i c (sec. XVII), 311. Noi după cuvîntul dumitale am mers la numitul sat Trudeștii (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 66. Lăsă Chesariia și iarăși mearsă în pustie. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42v/29. Meargeți în satul carele e în preajma voastra, și îndată. . . veți găsi un mînzu legat (a. 1 693). GCR I, 310/27. Vrînd să margă la biserică întru o duminică dimineața . . . au audzit un glas mare de om strigînd. NECULCE, L. 11, cf. 261. Ne-au părut râu și am mărsu de am supărat pe dumnealui giupănul Iordachi Rusăt (a. 1 710). BUL. COM. IST. IV, 194. Mergînd eu la curte marți seara și vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie de voia mea. ANTIM, P. XXIII . Obiceaiu au împărații cînd vor să meargă la un loc unde vor vrea, întîi să trimiță slugile (a. 1 747). GCR II, 39/3, cf. 64/10. Va merge starostele la casa vreunui ciubotar (a. 1 776). URICARIUL, XIV, 11. Preste puțin iară mearsem la locul acela. MINEIUL (1 776), 29V2 /11. Fac curături pentru aratu . . . de strică pădurele numai pentru că nu vor să margă la cîmp pentru depărtarea locului (a. 1 792). URICARIUL, L, 348. Să mergem la bărbierie, Să ne rază pe datorie (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 105/13, cf. 115/6. Să margă la starea locului. . . să le împartă și pădurea cu bună dreptate (a. 1803). URICARIUL, XXV, 91. Să meargă la sat la Bărgăoani și să strîngă oameni bătrîni și să le împarță moșia (a. 1 806). ib. 133. Ermina de-aci mersă nevăzută, Lăsînd pe voinic în uimire adîncă. BUDAI-DELEANU, Ț. 140. Mutîndu-și apoi lăcașul său, mearsă Din Stambul. id. T. V. 109, cf. MARCOVICI, D. 15/14. Au năimit pe un om cu îndatorire, ca. . . să meargă să vestească tatălui său. DRĂGHICI, R. 6/17, cf. 18/22. Aflînd de la vezir că îl poftește frate-său să meargă la India, îi păru cu totul bine. GORJAN, H. I, 2/29, cf. 4/16. Un loc pustiu și tainic, de curînd aflat la lume, Unde spre tămăduire pătimașii merg anume. CONACHI, P. 85. Să meargă la tabăra de la Sas-Sebeș. BĂLCESCU, M. V. 392. Merse în mijlocul bisericii și . . . se înturnă spre nord. NEGRUZZI, S. I, 149. Să mergem împreună acilea la un loc, Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc. ALEXANDRESCU, O. I, 343. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I, 183, cf. 63, 281. Eu mă duc și te las pe tine aicea. . . , dar înainte de-a merge, voi să-ți arăt în ce consistă nebunia vieții mele. EMINESCU, G. P. 91, cf. id. N. 3. I-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargă unde știe. CREANGĂ, P. 98. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. id. ib. 162. D-le Nae . . . Nu mai mergem pe la o țuică? CARAGIALE, O. VI, 163. Se înduplecă de rugăciunele neguțătorului și pofti să meargă să-i vază marfa. ISPIRESCU, L. 24. Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat. id. ib. 33, cf. id. U. 42. Văd în zori, cum merg s-adune Mură fetele: doinesc, Rîd pe drum și hohotesc. COȘBUC, P. I, 262. E, ai să mergi la război. DELAVRANCEA, O. II, 200. E timpul spre palat să mergem. DENSUSIANU, L. A. 130. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei. GÎRLEANU, L. 114. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. Ne urcăm mai bine în mașină și mergem la redacție. C. PETRESCU, C. V. 158, cf. id. R. DR. 16, SAHIA, N. 42, CĂLINESCU, E. 96. E neapărat nevoie să meargă o delegație la Constantinopol. CAMIL PETRESCU, O. III, 97. Mă pregătesc de plecare. . . - Ce tot băsădești? Unde vrei să meri? T. POPOVICI, S. 266, cf. id. SE. 66. Du-mă bade și pe mine Unde mergi, în țâri străine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 63. Cîndu-i mere a peți Și la mine nu-i veni, Căluți se poticnească. id. ib. 266. La moară nu te-oi mîna, De nu-i mere, nu-i mînca. id. ib. 392. Numai pe acel timp merge paserea după hrană și nu-i la cuib. SBIERA, P. 25. Să-și aleagă un cal mîndru, sireap, și apoi să meargă undeva în pețite. id. ib. 50, cf. 262, HODOȘ, P. P. 44, 47. Eu merg la lucru, unde voi căpăta ceva, tu stai în piață. RETEGANUL, P. II, 19, cf. I, 2. Merg țiganii-a colinda. DOINE, 79, cf. 82, 219, 253, 298. Eu ziceam că merg la fragi. ȘEZ. III, 156, cf. IV, 172, MAT. FOLK. 1 468. Să meargă unde îi vor duce ochii. BOTA, P. 5. Să margă s-adepe caii. ALR I 298/61, Merem cu oile să le împriorâm. ib. 619/218. Am mers la drum de cu noapte. ALR II 2 391/334. Tu nu vez că-ș ia pălăria și merge. ib. 3 037/192. Cînd ai mărs la tîrg, am zis să nu te uiț de leacuri. ib. 3 115/325. Hai să merem cală casă, că- i noapte. ib. 3 207/250. Merem la săniet. ib. 4 369/219. Mem la sapă la cucuruz cu plugul. ib. 5 132/64. Me cu boii la munți, A I 23. La culesul viei nu merge cu struguri în traistă. ZANNE, P. III, 407. La vînat cu pușca sacă să nu mergi. id. ib. IV, 680, cf. 527. Am o păserea Intr-un vîrf de nuia, Tot se caină ca vai de ea, Că nu mere nime să o ia (Aluna). GOROVEI, C. 11. ◊ (În corelație cu a s e î n t o a r c e, a v e n i) Grăiesc unuia să meargă, și mearge, și altuia să vie, și vine. CORESI, EV. 223. Din cvartirul seraschierului vin și merg curierii fără de răstimp. GT (1 839), 572/41. Badea mere și se-ntoarce, Sînul meu durerea-l stoarce ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 127. Oi veni Pe la Suceavă, Că dor-oi veni mai degrabă. Pîn-a mere și-a veni, Cărările s-ar stecli. MARIAN, NU. 500. Dacă mei . . ., vin-di grabă. ALR I 340/65, cf. 340/90, 98, 308, 345. ◊ (La imperativ, ca termen – sau în formule – de urare ori de îndemn) Mergi – și fii încredințată -, nimic nu m-a turburat. HELIADE, o. i, 431, cf. 457. Mergi, dar, fără mâhnire, te du și fii voioasă. ALECSANDRI, P. I, 138. Te du cu bine în cale depărtată Și mergi drept la Moldova în mari viteji bogată. id. T. II, 92, cf. 133. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Mergi cu bine, fătul mieu. id. ib. 185. Mergeți în pace, dragii miei. id. ib. 199, cf. 275. Nu stați, dragii mei, că nu-i de-a sta; mergeți în plata lui D-zeu sfîntul. RETEGANUL, P. V, 42, cf. ALR I 1 498/217. ◊ Expr. A merge înaintea cuiva sau a-i merge (cuiva) înainte = a se duce în întîmpinarea cuiva; a íntímpina (pe cineva). Nu se așteaptă feciorul să vie pînă la el, ce-i mearse înainte, de apucă pre el și-l sărută. CORESI, EV. 29, cf. 86. (Popular) A merge de la... = a pleca despărțindu-se de cineva. Mergînd, mîndră, de la voi, Plîngu-mi ochii amândoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 113, cf. 108. (Popular) A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori sa etc.) = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale. Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. CARAGIALE, O. II, 66. Zicînd acestea, s-au despărțit unul de altul, și fiecarele au mers în treaba sa. SBIERA, P. 200. (Regional) Mergi-ncolo! = a) pleacă de aici! lasă-mă în pace! Cf. ALR II 3108/228; b) nu mai spune! extraordinar: de necrezut! Com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. (Regional) Mergi în treabă-ți = pleacă de aici! lasă-mă în pace! Sîntem osteniți de drum și flămânzi, am intrat la d-ta, să cerem ceva de mâncare... – Mergeți în treabă-vă ! RETEGANUL, P. I, 56. (Regional) A merge în porneală v. p o r n e a l ă. A merge ață (sau întins, țintă, regional, oblu) v. a ț ă, î n t i n s, ț i n t ă, o b l u. A merge glonț v. g l o n ț. A(-i) merge (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult, á(-i) da satisfacție, a(-i) produce mulțumire. Cînd doinea în zori de ziuă . . . știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I, 139. Văzu pe masa lui mîncări de-acele ce merg la inimă. id. ib. III, 26. Cuvinte pline de foc, cari să meargă drept la inimă. GHEREA, ST. CR. II, 99. Cu mândra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam; Da cu mândra din- tr-ăst an Mînc un măr și două pere. La inimă tot nu mere. JARNIK-BÎRSEANU, D. 155. O puică ș-un cocoș. . . Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare; Și le pică cu slănină, Ca să-mi meargă la inimă. id. ib. 456. Fie pita cît de bună, Dacă-s în țară străină, Nu mai mere la inimă. MÎNDRESCU, L. P, 22. Mîncă ce mîncă, dar părea că aruncă la spate, căci nu-i mergea la inimă nici o îmbucătură. FUNDESCU, L. P. 97. ◊ (Cu determinări locale de felul „înainte”, „mai înainte”, „mai departe”, care arată continuarea deplasării, de obicei a deplasării întrerupte) De ocolea de la acel conac rădicîndu-sâ mers-au și mai nainte la satul Cărstiianul (a. 1 700). GCR I, 333/29. Cine va veni pănă aice, mai înainte să nu margă. ALEXANDRIA (1 784), ap. GCR II, 133/37. După ce ranele-ș legă doftorește, Mearsă înainte pe cale apucată. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Părăsit dar cu totul de puteri a merge mai înainte. . . au fost silit. . . să rămîie acolo. DRĂGHICI, R. 160/31. Nemaiputînd struni calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat. CREANGĂ, P. 185, cf. ISPIRESCU, L. 18. ◊ F i g. (În limbajul bisericesc) Părintele nostru Martin, răbdînd multe nevoi în Hărson răpăosâ și mearsă către Dumnăzâu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23r/34. Dar de vași muri cineva. . . merge cătră prea bunul Dumnezău. DRĂGHICI, R. 72/19. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. ◊ (Despre aștri) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea. BOLINTINEANU, O, 35. ◊ A se duce în vizită, a vizita; a frecventa. Nu. . . să meargem la crăcime și să ne îmbătăm. CORESI, ap. GCR I, 24/20. Sv[î]nt[u]l părintele nostru Ioan. . . mearse pre la sv[î]nt[e]le locurile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42v/9. În fiecare seară merg la cinematograf. CAMIL PETRESCU, P. 296. Dintre două mândre-a mele Nu știu la care-oi mai mere. MARIAN, O. II, 357, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 33. Mersui la voi, Mi-l țipă mâ-ta dinapoi (Scaunul). GOROVEI, C. 330, cf. PASCU, C. 243. ♦ (De obicei cu determinări de felul „la școală”, „la universitate”) A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățămînt. De cuconi mearseră la școală. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23r/5. Dorul tău mă bagă-n boală, De nu poci merge la școală. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. ALR II 2 987/29, 899. Care prunci mărg la școală? ib. 2 991/279, cf. 2 991/260, 310, 325, 334, 551, 762, A I 21. ♦ (Învechit și regional; despre ființe sau obiecte; cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra, a pătrunde. Pavelu luo bărrbații a doao dzi demăreața și se curâți. . . și mearrse în băsearecă. COD VOR. 32/17, cf. 70/24, 76/21. În vreamea aceaia mearse Isus în Capernaum. CORESI, EV. 54. Nu sînt destoinic, ca supt coperimîntul mieu să mergi. id. ib. 223, cf. 384. Din pămînt ești și iară în pământ veri mearge (cca 1 600-1 625). GCR I, 65/6. Dacă mearsă în besearică cu alți arhierei, îi deade patriarhul ev[an]g[he]liia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 52v/11. Și derease ei în cale dereaptâ, se între (întru să meargă D) în cetate. PSALT. 228. Se pleacă crengile frăgariului, se sucesc, ca să creape, cît merg în pămînt, apoi se îngroapă. ECONOMIA, 210/23. Degeaba așa nu mersesiți înlăuntru. KOTZEBUE, U. 6v/27. Că doresc a o vede Cum doresc în rai a me. POMPILIU, B. 52. Măi bădiță Neculai, Nu gîndi că mergi la rai. ȘEZ. I, 172, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. În pămîntul uscat pociumpul merge greu. Com. PAȘCA. Am mărs cu tății dodată-n casă. ALR II 3 164/279, cf. 3 164/310. În cruce vine o scoabă de fier, prin scoabă mere ruda. ib. 5 647/260. Țevea care mere-n apă rece. ib. 6 356/250. I mai copt, nu me unghia în el. A I 23. ♦ (Învecbit; deplasarea este văzută în stadiul final) A ajunge, a sosi. Aceștia ainte mearrseră (s o s i r ă N. TEST. 1 648) și aștepta noi întru Troada. COD. VOR. 16/4. Răspunse lui bolnavul: Doamne, om n-am, cum, cîndu se turbură apa, să mă bage în lac; e cînd merg eu, altul mainte de mine au deștins. CORESI, EV. 143. ◊ F i g. (Sens curent; cu determinări introduse prin prep. „pînă”) Spiritul de superstiție și de misticism. . . merse pînă a crede că și schimbarea portului. . . fusese un semn rău. BĂLCESCU, M. V. 392, cf. HASDEU, I. V. 206. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II, 135. Turcii . . . merseră pînă a ridica de pe malul românesc șlepuri cu grîne. D. ZAMFIRESCU, R. 54. ◊ E x p r. A merge prea departe = a trece peste limitele îngăduite. Cf. COSTINESCU. ♦ (Popular, cu determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A se angaja, a intra (într-o slujbă). O învăță tot ce trebuia să știe un viteaz care merge la așa slujbă înaltă. ISPIRESCU, L. 13. Să merg în cănțelărie, Să mă-nvâț și eu a scrie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 26. Fata babei însă au fost șăzut pînă acuma tot pe-acasă. . .; nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă. SBIERA, P. 208. ♦ (Cu determinări de felul „la armată”, „în armată”, „la oaste”) A se înrola. De va lua calul să margă la oaste, atunce nu iaste cu cale aceasta vină. PRAV. 53. Numaidecît să poruncească să meargă la oaste. IST. Ț. R. 54. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la”) A cere sfatul, a consulta; a cere sprijinul, a apela. Stăpînul. . . să margă la giudeț și să-i facă leage, să-i dea boul. PRAV. 19, cf. 237. Pentru vrăji și pentru ceia ce mărg la vrăjitori. EUSTRATIE, ap. GCR I, 116/2. Bărbatu și nevasta „mergea pă la popi”, de cerea să-i despărțească. PITIȘ, ȘCH. 153. Numa ce s-o julit la un ghejet și gata, mere la domn părinte să-i cetească. STĂNOIU, C. I. 52. 3. (Cu determinări nume de ființă, sau cu echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania. Ceia ce merrgea cu meînre, toți cădzură spre pămîntu. COD. VOR. 76/28. Și mergea cu nusa iudeii plîngea-se. CORESI, EV. 96. Lot încă rnearse cu el. PALIA (1 581), 48/7. Să meargă toți cu dînsul, să-l petreacă pînă la groapă (cca 1 600-1 650). GCR I, 139/37. Și luă cu el și pre ceaialanți fraț și marsăm cu dînsa (a. 1692). id. ib. 307/1. L-au și întrebat de primește să meargă cu dînsul. DRĂGHICI, R. 6/2, cf. 26/9. Oriunde vei merge cu mine, nu cumva să bleștești din gură. CREANGĂ, P. 207. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb, și pace bună. id. ib. 274. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască. . .!? SP. POPESCU, M. G. 57. Rîd suratele gătite Mînă-n mînă cu flăcăii; Și mi-e drag să merg cu dînșii, Să-i privesc și să-i ascult. IOSIF, PATR. 38. Mergi apoi cu mine, și cu restul îți aleg o cravată pă cinste. C. PETRESCU, C. V. 55, cf. 323. Nici unu dintre voi să nu margă cu mine. ALR II 3 098/551. Aș vrea să meargă cu mine. A III 3. Spune-mi cu cine mergi și-ți voi spune ce plătești. ZANNE, P. IV, 220. (În context figurat) Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară . . . Dar în zădar! că durerea merge. . . Cu mine. CONACHI, C. 103. ◊ (Cu determinarea subînțeleasă) Eu știu un vin bun, într-un loc unde sînt servit bine . . . Mergi? C. PETRESCU, C. V. 305. ◊ E x p r. A merge mînă în mînă (cu . . .) = (despre întîmplări, fenomene etc.) a se afla în strînsă legătură, a fi strîns legate între ele. Rasismul și anticomunismul merg mînă-n mînă, aspecte ale aceleiași plăgi a capitalismului. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 392. ♦ (În expr.) A merge după (cineva) = a) (Învechit) a urma (pe cineva). Cine va sluji mie, după mine să meargă ! CORESI, EV. 68. Păsați după mine și face-voiu pre voi vînâtori de oameni. Ei amu lăsară mreaja, după el mearseră. id. ib. 208. Nu iaste datoare muiaria să margă după bărbat, cînd va vrea. . . bărbatul să lăcuiască într-alt sat. PRAV. 168, cf. ANTIM, P. 3, ZANNE, P. II, 122, 608; b) (Învechit și popular, despre femei) a urma (pe cineva) în căsătorie; a se căsători (cu cineva). Femeile vaviloncițe ce-au mărs după evrei și carii n-or vrea să se desparță, să nu-i treci cu tine Iordanul. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 107r/21. Nu poci suferi a mearge după căsătoriu mai prost decît mine. id. ib. noiembrie 161v/24. Să nu mergi tu după tineri, macar sărac, macar avut. BIBLIA (1 688), 1932/12. A u amăgit-o un grec, de s-au măritat după dînsul. . . Și după ce-au mărsu dup-acel grec, au amăgit-o. NECULCE, L. 82. Mi te cere-un diecel: Mere-i, mîndră, după el? – După diac nu m-oi duce. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75, cf. 181, 452. Of! draga mea! da cum de-ai putut tu merge după un măre hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. Vin la maica de mă cere, Că io după tine-oi mere. MÎNDRESCU, L. P. 53, cf. HODOȘ, P. P. 187. Merge-aș, bade, după tine, Dar pămîntu nu mă ține, Că ți-i casa jelitoare. MARIAN, SA. 9. Tată, te-ai dus la fata împăratului, să vezi, merge după mine? ȘEZ. II 109; c) a accepta, a urma sfaturile, învățăturile cuiva. Se schimbă și în dereapta și în stîngă. . . sau i se și pare că mearge după Hristos. CORESI, EV. 71, cf. 438. Ș-au închis și pe Iordachi vornicul . . . ș-au pus câmaican în locul lui pe Ion Buhuș. . . , ca să poprească țara să nu margă după dînsu să-l pîrască. NECULCE, L. 166; d) (rar) a urmări. Iar deca merge omul după dînsul [după șarpe], și-l ajunge . . ., el își acopere capul cu tot trupul (a. 1 654). GCR I 166/39. A merge pe urma (sau urmele) cuiva v. u r m ă. (Învechit) A merge pe legea cuiva = a accepta sau a respecta o credință. Să ispitescu pre ei, de vor mearge pre leagea mea au ba. BIBLIA (1 688), 502/34. (Regional) A merge în urma cuiva = a urmări. I-am văzut, chiar pe drumul acesta trecură. . . – Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor ! RETEGANUL, P. I, 37. (Învechit) A merge în (sau la) sfatul cuiva = a accepta, a urma sfaturile cuiva. Ferice bărbat ce nu mearge la sfatul necuraților și pre calea păcătoșilor nu stă. PSALT. 1. Ferice de omul ce n-a miarge în sfatul celor fără de liage Și cu răii nu va sta-n cărare. DOSOFTEI, PS. 11/8. (Învechit) A merge spre nuntă sau (regional) în cununie (cu...) =a se căsători, a se cununa. El era născut den fată, nu den muiare ce mersease spre nuntă. CORESI, EV. 527. Cînd o mers în cununie, icoanile-o prins a plînge. MÎNDRESCU, L. P. 182. Ce iubesc mamii nu-i place; De-ar plăcea mamii ca mie, Mîne-aș mere-n cununie. MARIAN, NU. 82. ♦ (La unele jocuri, mai ales la jocul de cărți) A se angaja, a participa (la joc). Pune miza, zise căpitanul de intendență. – Am pu-u-u-s doi franci. . . – Dumneata mergi, domnule maior? – Da. D. ZAMFIRESCU, R. 203, cf. BUL. FIL. V, 261. II. 1. (Despre ape curgătoare) A curge. Un părâu . . . mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46r/ll. Iată că merg patru rîuri din raiu, unul Tigru, altul Efrat, altul Fison, altul Gheon. ALEXANDRIA, 106/16. Ș-așa cîntă de cu jele, De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură, De stă Oltul și nu cură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 106, cf. DOINE, 97. Peste noi a trece vînt, Și picăm fără de rînd. P'îngă noi, d-a mere apă, Și picăm fără de seamă. BÎRLEA, B. 10. Me apa la Criș. ALR I 422/80. Ampoiu meie lin. ALR II 2 505/102, cf. 2 505/157, 3 498/386. 2. (Popular, despre lichide sau despre secreții organice) A curge, a se scurge. Bătaia, cînd să face cu toiagul, și mai vîrtos cîndu să va svărîma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sînge . . . , atunce de pururia să va certa bărbatul. PRAV. 159. Am descoperit smochinele, și. . . le mergea laptele. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 106v/1. Să apropie de Alexandru și-și plecă capul la domnul său și-i mergea lacrămile din ochii lui izvor. ALEXANDRIA, 168/16. Bădiță . . . Tare râu sîngele părău. RETEGANUL, TR. 134. Merg balele. ALRM II/I h 55, cf. ALR II 4 211/362, 4 212/95, 362. Mier lăcrămile pe obraz. ALR II/I MN 4, 6 829/836 Întotdeauna îi merge lacrimi din ochi. ib. h 17. 3. (Popular, despre praf, fum, aburi etc.) j ieși (din. . .); a se desprinde din. . . (deplasîndu-se în spațiu). Atunci e mai bun semănați orzului, cînd după grapă mearge pulbere. ECONOMIA, 39/4. Ian caută la obiele, Cum merg fumul din ele. DOINE, 136, cf. ALRM II/I h 310. 388. Le-am frecat hanele să margă zgura din ele. ALR I 643/295. Merze aburi din gunoi. ALR II/I MN 129, 3 864/27, cf. ib. 3 864/29, 36, 76. ◊ E x p r. (În legătură cu diverse verbe, mai ales cu „a bate” sau cu echivalente ale acestuia pe lîngă care expresia capătă valoare adverbială) De-i merge (sau să-i meargă) colbul (sau fulgii, peticii, peticile, untul, rar, scînteile) = zdravăn, tare, violent. Și înherbîntă o tigaie de o înfocă de-i mergea scînteaiele. DOSOFTEI, V. S septembrie 7v/4, cf. BARONZI, L. 48. Scoteau mîțele de prin ocnițe și cotruțe, și le flocăiam și le șmotream. . . de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă, și vă croiesc de vă merg petecile. id. ib. 38, cf. id. P. 24, 148 O lovi o dată cu mîțele de-i merse fulgii. ISPIRESCU ap. CADE. Bărbatul său însă. . . mi-o bătu ș de astă dată de-i merse colbul. MARIAN, O. I 347. N-am eu vreme de pierdut și mi-i capu la altele, altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Te muștruluiește de-ți merge untul. BRĂESCU, V. A 132. Cam cu chef cum era, au început deodată să joace, și unde nu juca, și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. S-au dat la jucat, și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. De feli nu-i cruțau, ci-i măcilăreau de le mergeai peticele. MARIAN, T. 228. Le-a tras o bătaie de le-a mers colbul și i-a alungat departe. id. ib 267, cf. ȘEZ. III, 143. L-a bătut de i-au mers fulgii. ZANNE, P. IV, 274, cf. 162, III, 294. Te pălesc de-ți merg fulgii. ALR I 1 435/887. ♦ (Prin Transilv., despre pete, murdărie etc.) A dispărea, a se șterge (prin frecare, curățire etc.). Com. din ALBA IULIA. III. (De obicei cu determinări locale) 1. (Despre drumuri) A duce (la. . .), a o lua (spre . . .) Amîndouă drumurile acestea merg tot la Țuțora. (a. 1803). URICARIUL, XXV, 258. Drumul care mergea la capiște era presărat cu flori. BELDIMAN N. P. I, 61/13. Arată-mi drumu cum mere cătă casă. ALR II 3 459/102. Să mă-ndrepți că-ncătrău mere drumu ăsta. ib. 3 459/235, cf. 2 938/235, 250. ♦ (Despre întinderi de pămînt, drumuri linii de hotar etc.) A se întinde, a ține (pînă la. . . sau de la . . . , de la pînă la . . .), a ajunge (pînă la. . . sau de la pînă la . . .). Această moșie țearca căriea îi merge hotarul de la un loc pe valea Sulinarului. . . până în via Mecolei (a. 1 776). URICARIUL, VII, 20. Acele pămînturi din Maxinești merg pînă la hotarul Honcului și lovesc în capul iazului Bălăneștilor (a. 1 797), ib. XXV, 242. Mergea atunci podul. . . de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului. . . pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, M. V. 164. Atîta rămăsese din livada. . . ce mersese pînă-n ulița din dos. REBREANU, I. 47. %Cărărușa merge-n rît, Dragi am fost și ne-am urît; Cârărușa merge-n vii, Dragi am fost de mici copii. JARNIK-BÎRSEANU, 162. 2. A se extinde, a se propaga, a se generaliza. Focu într-însu înrainte mearge și arde împregiuru dracii lui. PSALT. 201. Apoi au început a slobodzi drăgănimea flintele . . . din om în om împregiur. Ca. . . fulgerul, așe merge focul împregiur. NECULCE, L. 232. Mere pîrjol pîn tătă pădurea. ALR 1 692/270. Marsă sun [= ecou] pîm pădure. ib. 1367/80. Mere răsunu. ib. 1367/295, cf. 1367/93. Căscătura așa merge din omu-n om, ca pasărea-n zbor. ALR II/I MN 10, 6 869/705, cf. ib. 6 869/886. 3. (Despre vești, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspîndi (la toți). Aceastași poroncă și domnului muntenesc lui Gligorie vodă i-au mărsu. N. COSTIN, LET. II, 3/21. N-au așteptat pănă le va merge răspunsul, ce îndată au trimis ordinanțu la toți oștenii. AXINTE URICARIUL, ib. 147/28. Mersăse cuvîntul din om în om. . . pănă . . . la urechile celor mari (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 235/32. Cărțile de poronci, ce le vor fi mers, cît au fost în treabă ispravnicii (a. 1820). URICARIUL, I, 254. Un aspru împărat, La care cum au mers asemine știință Au și găsit de cuviință. Pe om se-l de subt judecată. DONICI, F. I, 29/6. Zgomotul serenadelor și serbătorilor deșteptă atențiunea vecinilor și vestea merse pînă la postelnicul. FILIMON, O. I, 119. ◊ E x p r. Merge vorba sau vorba merge = se spune, se vorbește (peste tot). Pe timpii de atunci, mergea vorba că îndeobște călugării de la Sîntele-Locuri erau. . . învățați. ODOBESCU, S. II, 36. Vorba mergea că ar fi dat trupul la dobitoace, și că de aceea nu s-au găsit decît mantaua și iarmurca. CONTEMPORANUL, II, 221. El, după cum îl știm, nu era de cei ce poartă frică de o furnică, cum merge vorba. MARIAN, T. 323. Mai mergea vorba că e și tare învățat. CIAUȘANU, R. SCUT. 16. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el că. . . , i s-a dus vestea (că. . .); este denumit, i se spune. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burdujani pănă la Galați. NEGRUZZI, S. III, 75. Și de-atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omu lui vodă. CREANGĂ, A. 20. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10, cf. COȘBUC, P. I, 238. De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe. AGÎRBICEANU, A. 74. Îi mersese vestea că face din cînepă cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220, cf. ZANNE, P. V, 510. (Cu schimbarea topicii și a accentului stilistic, peiorativ) E un tîrîie-brîu, căruia numai vorba-i merge că-i la Iași, la învățătură. MIRONESCU, S. A. 137. Meargă-i numele! = (în imprecații) să nu se mai audă despre el sau ea (decît numele)! să se facă de rîsul lumii ! Îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandei noră ! O, meargă-i numele! COȘBUC, B. 123. IV. 1. (Despre acțiuni, fenomene, evenimente etc.; de obicei cu determinări modale) A se desfășura, a evolua, a decurge. Va vedea cum merg vremile. AXINTE URICARIUL, LET. II, 171/8. Vâdzîndu pe Antohie Vodă că-i mărgu lucrurili cu-ntemeiere bună, începu în sfaturi cu boieri pribegi. NECULCE, L. 135. Mulți sînt care pot zice că încă lucrurile nu merg bine. HELIADE, O. II, 415. Sabia această pînă Nu mi să va da în mînă, Toate merg într-un zădar. PANN, E. II, 52/12. Să închizi ochii și să-ți cauți de treabă. . . iară trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130, cf. BOLINTINEANU, O. 141. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! CREANGĂ, A. 34, cf. 4. Harap-Alb vede el bine unde merge treaba. id. P. 219, cf. 248. Terzetul final din actul întîi a mers admirabil. CARAGIALE, O. I, 3. Pînă acum m-ai ascultat la orice ți-am zis, și toate ți-au mers bine. ISPIRESCU, L. 21. Toate merg bine. ODOBESCU, S. III, 66. Îi mergeau prost afacerile, era încurcat și pe la bănci, AGÎRBICEANU,123, cf. id. P. M. 137. Era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I, 231. Tare-i plăcea cum mere treaba la rumâni la botez. PRIBEAGUL, P. R. 105. Mergea treaba de-a mai mare dragul, fără sîcîieli, fără bateri pe loc. V. ROM. noiembrie 1953, 161. Să meargă treaba-n plin. teodorescu, P. P. 151, cf. RETEGANUL, P. II, 3, ZANNE, P. III, 154, 187, IV, 636. ( E x p r.) A(-i) merge strună (sau găitan, ca din apă) v. s t r u n ă, g ă i t a n, a p ă. ◊ I m p e r s. Dar cu limba merge altfel: ea nu are vreme hotărîtă că în atîtea luni sau în atîția ani. . . să se formeze. HELIADE, O. II, 129. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă) A se desfășura (destul de) bine, normal; a da rezultate (destul de) mulțumitoare. Apoi de mărs o mărs [executarea cîntecului], frate Dincă, da nu-ș cum. . . , voi oltenii o luați mereu prea iute. CAMIL PETRESCU, B. 177. Fac cereale, domnule colonel. . . – Și merge? – Merge . . . Dar, pe lîngă cereale, m-am gîndit să fac și puțin astrahan. . . Și merge. CAMILAR, N. II, 98. ♦ (Despre aparate, mecanisme, sisteme tehnice) A fi în funcțiune sau a putea fi pus în funcțiune; a funcționa. Cf. LM. Ceasornicul nu merge. DDRF. Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați. BOGZA, V. J. 82. Plugu gazdii mere tăt ca ș-a meu. ALR I 242/257, cf. ALR II 6 714/172, 6 715/172. ◊ E x p r. A-i merge (cuiva) gura v. g u r ă. 2. I m p e r s. (Despre ființe, cu complementul în dativ; de obicei cu determinări modale ca „bine”, „rău” etc.) A o duce, a-i fi (într-un anumit fel). Și deodată mergea cu năroc lui Ștefan Vodă. URECHE, LET. I, 101/17. Să-ți margă tot bine și cu năroc. VARLAAM, C. 261. Petru Vodă... socotind că nu-i merge pe treaba lui. . . s-au dus în țara leșască. N. COSTIN, LET. II, 37/25. Să fii mai îngăduit, măria ta, păn' li s-ar fi vădzut. . . cum le merge. NECULCE, L. 219. Cătră seară le merse brașovenilor mai bine, căci luară de la români un tun. BĂLCESCU, M. V. 519. Las' pe mine, că te-oi iuți eu, bade Stane. . . nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611, cf. 970. Mă! că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46, cf. 144, id. A. 52. Hotărîră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească . . . Așa făcură, și le mergea bine. ISPIRESCU, L. 49. Și-a fost Cuminte om; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I, 229, cf. 260. Nici mie n-o să-mi meargă râu. Avendrea e priceput la toate. STANCU, D. 252. Nu l-am mai întrebat cum îi merge. V. ROM. mai 1955, 42. Nu-i mergea bine în nici o treabă, măcar de ar fi muncit el orișicît. SBIERA, P. 187, cf. 195. Cu popă și cu iepure cine să întîlnește la drum, bine nu-i merge. ȘEZ. I, 18, cf. 51, GOROVEI, CR. 43. La pruncii aiștea le me bine. ALR I 259/80, cf. 259/61, 63, 103, 170, 231, 308, 343, 839, ALR II 3 175/102. ◊ (În formule de urare) Să-ți meargă tot cu bine. HODOȘ, P. P. 214. ◊ (Prin extensiune, despre plante) Cu cît se seamănă mai afund și mai rar cucuruzul, cu atîta îi mearge mai bine. ECONOMIA, 41/27. Prin aceasta multe buruiene se vor stîrpi, și cartofelor le va merge atîta de bine, ca și cînd ar fi fost prășite. IONESCU, C. 81/11, cf. 182/4. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă; adesea în construcții negative) A o duce bine, a-i fi bine, a avea succes; a-i prii. Văzînd și domnul că nu-i merge în pămîntul Moldovei, fiind învățat în Țara Românească cu venituri mai mari, au scris la Țarigrad (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 200/15. ♦ (Adesea în construcții negative) A reuși, a izbuti. Începu să povestească amănunțit cum „a pus mîna” el cîndva pe cămara lui Răghină. . . , cum „i-a mers”. V. ROM. mai 1954, 72. ♦ Cu mine nu i-a mers. 3. (De obicei cu determinări modale de felul lui „înainte”, „bine”, „încet”, „greu”) A înainta, a progresa; a se dezvolta. Carile dintr-un loc mai înainte nu mearge nici mai adaoge, acela prea pe lesne îndărăpt să dă și scade. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/7. În acest chip lucrul merge înainte. I. IONESCU, C. 58/14. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, M, V. 3. Fără să perdem un minut, am cercat să facem ceva; știți însă că la noi lucrurile merg încet. ap. SBIERA, F. S. 240. Umblam la școală, unde mergeam bine. ap. TDRG. Nu-mi merge lucrul din mână. Com. din BRAȘOV, cf. DEȘLIU, G. 15, TULBURE, V. R. 43. ◊ I m p e r s. Eu scriu mereu și merge greu. CARAGIALE, O. VII, 62. ♦ (Despre oameni; cú determinări de felul „(tot) înainte”, „mai departe”) A persevera, a continua. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. 4. (În e x p r.) A merge pe . . . = (despre oameni sau în construcții impersonale; urmat de o determinare numerică) a se apropia de sau a se îndrepta spre data la care împlinește un an în plus. Asta nu se poate spune. Eu, babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa --. . . și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Iaca eu sînt om de merg pe șaptezeci și patru de ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. (Cu o construcție învechită) De vreame ce cel. . . ce face greșalâ, va fi de optspredzeace ai mărgînd, atunce să-l bage în hiară. PRAV. 261. A merge spre. . . (sau către. . .) = a se apropia de un anumit stadiu de evoluție, de o anumită fază, de perioada de timp imediat următoare. [Holda] merge spre copt. ALR SN I h 43. (I m p e r s.) Mergea spre toamnă. ap. CADE. (I m p e r s.) De ce (sau, rar, pe cît) merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. Holera, de ce merge, crește în Paris. CR (1832), 872/11, cf. DRĂGHICI, R. 9/10. De ce merge, se întinde gustul cititului. GT (1839), 272/44. Siguritatea se întemeiază pe an ce merge. ib. 1732/16. Tîrgul-Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I, 192. Oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I, 160. Pe zi ce merge, perfectul compus, datorită tocmai expresivității lui, tinde să ia pretutindeni locul celui simplu. IORDAN, STIL. 151. 5. (Despre ființe) A trece (dintr-o situație în alta), a ajunge (într-o anumită situație). Mearge-voru din virtute în silă. PSALT. 173. A trupului hrană sfîrșaște-se și întru putredire mearge. CORESI, EV. 233. Cu lacrămile în ochi îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la peirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Scoală, Adame, hai cu mine, Să miei de la rău la bine. BÎRLEA, B. 91. ♦ (Regional; despre obiecte) A se face, a deveni (Voivozi-Șimleul Silvaniei). ALR II 3 952/325. Tăt o mărs țîră [= s-a făcut cioburi], ib. V. 1. (Despre materiale, în special despre alimente) A fi necesar (în cantități determinate) la realizarea unui produs; a se consuma, a se întrebuința, a se cheltui. Fac nouă turtițe, le ung cu miere și le dau la cuptor; mulți însă, ca să nu meargă miere multă. . ., le ung pe deasupra. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta (dacă s-a cheltuit atît de mult, se mai poate cheltui încă puțin; p. e x t. fie, treacă de la mine!). Cf. ZANNE, P. V. 424. ♦ (Rar; cu determinări nume de alimente introduse prin prep. „pe”) A se hrăni, a se alimenta. Din toate drumurile, acest de iarnă este acel mai greu, fiindcă vitele merg numai pe fîn și cheltuiala se rădică. I. IONESCU, C. 221/17. 2. (Învechit și popular) A se calcula, a se socoti; a se adăuga (la socoteală). Căci [peste] acele multe și mari supărări ce se făcea peste locuitori, le mai merge săracilor încă al doilea văcărit (a. 1 757). URICARIUL, IV, 9/1. Și dobînda de 50 la sută merge la. . . – La capelele întregi! DELAVRANCEA, O. II, 366. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. Patru-n opt merge de două ori. ALR II 2 353/36, cf. 2 353/47, 76, 105. Doi mere de două ori în patru. ib. 2 353/250, cf. 2 353/260, 279. VI. 1. (De obicei impers.; adesea în construcții negative) A fi posibil, acceptabil, permis sau valabil; a se putea, a se accepta, a se admite. Înțeleg să aveți respect de opinia publică;. . . dar, de respectul opiniei publice, să nesocotiți pe un confrate bătrîn – iar nu merge. CARAGIALE, O. VII, 425. Opt versuri, le-am făcut! așa cu gluma. . . O, de-aș găsi acum o rimă-n „uma”; Dar, haid! și fără rimă văd c-a mers. COȘBUC, P. II, 267. Toate merg pînă la un timp. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. Ți-o spun hotărît, nu mai merge, trebuie să facem economie. BRĂTESCU, V. 5. Te înșeli amar!. . . Cu mine nu merge așa! . . . Nu scapi cu una, cu două! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ E x p r. (Mai ales în construcții negative) A-i merge la socoteală = a-i conveni. Cf. CADE. Treacă-meargă v. t r e c e. ♦ A se potrivi; a se armoniza, a se asorta. Albastrul merge bine cu albul. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare; a curge. Prescripțiunea începe să meargă numai din momentul punerii în întîrziere. COD. PEN. R.P.R. 599. 3. (Prin nordul Transilv.; despre vorbe, expresii etc.) A se (putea) folosi, a se (putea) întrebuința; a se spune, a se zice. Cf. ALR II/I MN 68, 2 630/284, alr i 383/278. 4. (Rar) A avea valoarea de . . .; a fi socotit, considerat ca avînd valoarea de . . .; a valora, a face. Pui patru cărți jos, dai cîte patru fiecărui, iei carte cu carte, sau cu șapte iei trei și patru de jos. . . la urmă, cărțile „merg două” (dacă ai cel puțin 37), spatiile 1. PAMFILE, J. I, 15. 5. (Despre bani, p. ext. despre documente care conferă anumite drepturi) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. Banii vechi nu mai merg. SCRIBAN, D. 6. (Despre salarii, venituri etc.) A reveni (cuiva) în continuare. Leafa îi merge pe vacanță. SCRIBAN, D. 7. (Învechit, despre bunuri materiale) A-i reveni cuiva de drept, a fi atribuit cuiva. De s-ari pedepsi cineva cu moarte, averea lui, după obiceiul țărăi aceiia, să margă la rude și la urmașii lui. N. COSTIN, L. 578. 7.(Învechit, rar, despre legi) A prevedea, a specifica, a stipula. Un plugar oarecarele de să va prileji să aibă a să pîrî cu cineva pentru vreun pămînt sâmănat și nu-ș va întreba întÎi la giudeț, să vadzâ cumu-i va miarge leagia . . . PRAV. 3. VII. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a se îmbrăca (într-un anumit fel); a purta. Își legase multă vreme capul cu o basma, apoi începu a merge vara cu capul gol. CĂLINESCU, S. 142. - Prez. ind.: merg și (prin Transilv.) meg (ALR II 4 797/130), pers. 2 (prin Transilv.) și megi (ib. 4 797/130, 172), pers. 3 (prin Transilv.) și mege, pers. 4 (popular) accentuat și mergém (BUL. FIL. II, 105, IORDAN, L. R. A. 128), (prin Transilv.) și megem (ALR II 4 797/172), pers. 6 (prin Olt.) și merge (ib. 4 797/886); perf. s.: pers. 1 mersei și (regional) mergei (ARH. FOLK. I, 168), mergâi, mersui, (învechit) merși, merșu, pers. 3 (regional) și mersu (D. POP, M. 154), pers. 4 (învechit) și mersem m. m. perf. pers. 5 (învechit, rar) și mersesiți. – Și: (regional, mai ales Transilv.) mére (prez. ind. pers. 2 meri, 3 mere, 4 merem, 5 mereți, 6 mer ZANNE, P. VI, 46, ALR SN I h 124/812) vb. III ; (regional, mai ales Maram. și nordul Transilv.) me (prez. ind. pers. 2 mei, 3 me și meie, 4 mem și meiem ALR II 4 797/102, pers. 5 meți și meiți ib. 4 797/104, 106) vb. III. – Lat. mergere „a se cufunda”.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura2. Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine2 (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine2 (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine2 (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap1 (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap1 (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ȚINE, țin și (regional) țiu, vb. III. (Și în forma ținea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să-i scape. O amenință cu toporul, pe care-l ținea înălțat cu dreapta. SADOVEANU, O. VIII 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă. ISPIRESCU, L. 153. Nănașa pe prag ședea, Cu-o mînă acid ținea, Cu alta lacrimi ștergea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumînarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naș (cuiva) la cununie. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a sta lîngă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumînare aprinsă în mînă (după vechiul obicei creștin). E rece ca gheața, vorbi el încet; am împărtășit-o. Bătrînele îi țin lumînarea. SADOVEANU, O. VIII 31. Cînd era sara la cină, La Vilean ținea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. A ține frînele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpîni, a guverna o țară. Eu țiu frînele crăiei În părțile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. A ține (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. În orele mele de singurătate, cînd mă gîndesc la ce aș voi să scriu, am impresia că țin lumea în mîna mea. TEATRU, I 14. A ține ursita cuiva (în mînă) = a fi stăpîn pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ținîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. A-și ține inima cu dinții v. dinte (1). A ține balanța dreapta v. balanță. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Întîlnii viteaz oștean... Mîna-i dreaptă ținea pală. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «de după» sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfințea soarele, și țineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. VII 294. Sfîntul Chirica șchiopul, care ține dracii de păr. CREANGĂ, P. 149. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuța pînă-n brîu, Și ține murgul de frîu. ALECSANDRI, P. P. 49. (Expr.) A ține (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau... Ca doi copii, ținîndu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. BOTEZ, F. S. 23. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-se pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuși) Maică, ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestalalt. SBIERA, P. 34. [La pescuit] omul ține de nuia și, cînd se cufundă pluta, rădică în sus. ȘEZ. IV 116. ♦ (La imperativ) Ia, primește. Corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule. ISPIRESCU, L. 44. Și odată scoate sfînta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea și, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. CREANGĂ, P. 224. Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ Absol. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ține, aci ai o ceteră... un pieptene și-o cute. RETEGANUL, P. V 37. Ține, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. ♦ (De obicei determinat prin «în brațe» sau «îmbrățișat») A înlănțui pe cineva cu brațele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrățișa. În toată neagra vecinicie O clipă-n brațe te-am ținut. EMINESCU, O. I 212. Toți au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ținea strîns îmbrățoșată. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Determinat prin «în mînă»; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ținut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic și cu înțelepciunea. SADOVEANU, N. P. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pămînt) și a nu-l lăsa să cadă. Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, O. IV 112. Un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid. id. N. 51. ◊ Expr. Cît îl ține pe cineva (sau, rar, intranz.) cît îi ține cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ținea gura. STANCU, D. 27. Strigă tu... cît ți-a ținea gura... că nu te slăbesc. ALECSANDRI, T. 713. Cît îl țin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meșii) v. c. A nu-l mai ține (pe cineva) balamalele v. balama. ◊ (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», «în brațe» etc.) Dacă ești tu așa de tare... putea-mă-vei tu ținea pe mine pe palmă? SBIERA, P. 98. Pe genunche mă țineai. BIBICESCU, P. P. 52. Într-o vreme, peștii care țin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, și atunci pămîntul... a crăpat tare, formînd văile. ȘEZ. I 232. ♦ Fig. A răbda, a suporta, a îndura. În loc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele. – Și tu și astea le-ai ținut? – Ce aveam să fac? Le-am răbdat. RETEGANUL, P. II 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ție, să-l ridice. DUMITRIU, N. 153. Dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care plutește să cadă sau să se scufunde. De undiță stă legată o plută, care ține să nu se cufunde greutatea fierului și a nadei. ȘEZ. IV 116. ♦ (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menține, a nu lăsa să cadă. Codru-i jelnic ca și mine, Că nici frunza nu ș-o ține. HODOȘ, P. P. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ținea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ȘEZ. V 93. Pînă codru frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ◊ Refl. Frunza-n codru cît se ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc și ține patru frați în el (Nuca). GOROVEI, C. 240. ◊ Expr. A nu-l ține pe cineva pămîntul = a nu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; fig. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăților). Așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i putea ține pămîntul. ISPIRESCU, M. V. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ținea pămîntul. CONTEMPORANUL, VI 296. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (În imprecații) Cine-a sămănat urîtul, Să nu-l mai țină pămîntul. HODOȘ, P. P. 124. A nu-l (mai) ține (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-și mai găsește locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ține locul. COȘBUC, P. I 251. Cînd gîndesc că am să merg la București, ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a nu-l mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăța, crampona. Încălecînd, să te ții bine... de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. De-acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. CREANGĂ, P. 126. M-am ținut de strană ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A se ține cu dinții de ceva v. dinte (1). ◊ Fig. Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcțiunea, a potoli o senzație dureroasă etc.). Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Glumele... te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ♦ A se menține, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten și se ținea tare în șa. SADOVEANU, N. P. 380. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. Refl. A fi fixat ușor de ceva, prins sau legat prea puțin, prea slab. Portița putredă se ținea numai într-o balama. SADOVEANU, la TDRG. Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. EMINESCU, O. IV 107. ◊ Expr. A nu se ține nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrențe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se țin nădragii pe ei. STANCU, D. 43. A se ține (numai) în ață sau a se ține într-un (ori de un) fir de ață = (despre țesături) a fi pe punctul de a se rupe; fig. (despre viață) a fi aproape de sfîrșit, pe punctul de a se sfîrși. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață. CREANGĂ, P. 148. ♦ Intranz. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ține bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A merge în urma cuiva, pășind cît mai aproape de el, fără a-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. ◊ Expr. A se ține de capul cuiva v. cap1 (I 1). A se ține de coada cuiva sau a se ține coadă după cineva v. coadă (4). A se ține gaie (sau gaiță, grapă, lipcă, mînz, mort) de (sau după) cineva v. c. A se ține de poalele (sau poala) mamei v. poală (I 1). A se ține scai de cineva sau a se ține de cineva ca scaiul de oaie v. scai. A se ține drug (de cineva sau de ceva) v. drug. ◊ (Metaforic) Luna se ține mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar și ziua. IBRĂILEANU, A. 200. ◊ (Mai rar urmat de loc. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură și aramă, Eu mă țineam în urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, B. 94. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului... trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț, și să te ții după dînșii. ISPIRESCU, L. 25. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele, cu insistențele pentru a-i cîștiga simpatia, dragostea. Iar se ține Ion de mine. POPA, V. 311. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ții după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. 4. Refl. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înșirui. La șosea, automobilele se țineau lanț. C. PETRESCU, C. V. 75. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, cari se țin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... Nu spun eu? se țin de vizite. SADOVEANU, B. 193. Cine dracul ți-a șoptit Să te ții tot de iubit? TEODORESCU, P. P. 339. ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. ◊ Expr. A ține de casa cuiva v. casă1 (3). ♦ (Despre bunuri imobile) A aparține cuiva, a face parte din proprietățile cuiva. Într-o casă ce ținea de primărie... puseseră bănci lungi din trei scînduri. SDUMITRIU, N. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de curînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ține de viața ei. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A fi de datoria, de competința cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte și ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ținea de mine. VLAHUȚĂ, O. A. 150. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; a iubi. Am văzut eu adineaori cît de mult ții tu la munca noastră. BARANGA, I. 190. Căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. ♦ A avea pentru cineva o afecțiune puternică; a iubi. Sătenii țineau mult la bătrînul acela hazos și cuminte. POPA, V. 96. Ținea și ea la Sandu ca la copilul ei. MIRONESCU, S. A. 47. Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult. GANE, N. III 28. Împăratul... ținea mult la cerb. ȘEZ. I 164. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi pentru interesele sau scopul dorit și urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate țin cu tine. COȘBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ții? – Eu țin, Pinteo, cu cei mulți. BIBICESCU, P. P. 319. Oltule! rîu blăstemat!... Să-ți rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ținut cu noi, Și te-ai vîndut la ciocoi! ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Expr. (Regional) A ține la un loc = a fi uniți, solidari. Ei ținea la un loc și sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Tranz.). A-i ține (cuiva) parte (sau, rar, intranz., de parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au și tăbărît bălaurii pe mine și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= țigancă) mai tînără între dînșii, care să-mi ție de parte. CREANGĂ, A. 54.Ți-oi fi ca frate Și ți-oi ținea parte D-acum pîn’ la moarte. TEODORESCU, P. P. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie; a simți imboldul de a face ceva. Țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori. CAMIL PETRESCU, U. N. 146. Iar dacă ții să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. C. PETRESCU, C. V. 329. Ținea morțiș să scoată un personaj literar dintr-un ucigaș banal și etichetat. POPA, V. 93. ◊ (În formule de politețe) Domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. Tranz. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. Mîrtanul ținea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. V 14. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. Trei fete are cîrciumarul Toma Ocî... Țin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barișe. STANCU, D. 40. Nu vezi că cei mai mulți de seama d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? CREANGĂ, P. 162. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-i) ține (cuiva) piept v. piept (1). A ține clanț (sau fuior) cu cineva v. c. ♦ (Cu complementul «ochi»; urmat de determinări introduse prin prep. «la», «către», «spre»; de obicei precizat prin «țintă», «țintit» etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîțișorul... ținea ochii ațintiți drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Te-aș iubi și-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Și ține ochii la mine. HODOȘ, P. P. 149. 2. Tranz. (Cu un complement de loc) A face (pe cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit loc. Nu-l țineți pre copil... aici în casă. DUMITRIU, N. 156. Iar oștile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ținea pe margeni. NEGRUZZI, S. I 143. Ține-o, doamne, lîngă mine, Șă mă-nvețe jocul bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ține (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ține (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ține (pe cineva) la distanță v. distanță (2). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ținut trupa în bordeie. C. PETRESCU, Î. I 58. Un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. ISPIRESCU, L. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-și țin turcii robii. ȘEZ. IV 9. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în») A pune pe cineva să stea, cu forța, într-un anumit loc. (Fig.) Milioane de oameni se smulg din întunericul neștiinței de carte, al ignoranței și lipsei de cultură în care i-au ținut pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2863. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de cînd ești, pupăză ținută în colivie? BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Tatăl fetelor le ținea pe toate închise în cîte un foișor. SBIERA, P. 89. ◊ Fig. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. ISPIRESCU, L. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Și-mi dă cal ca să mă duc... Nu mă ținea fermecat Ca ș-un cal legat de gard. HODOȘ, P. P. 98. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzîndu-l cu mîinile sau legîndu-l); a imobiliza. Ținîndu-l acolo sub picior și cu sabia goală în mînă... îl întrebă despre frații fetei. ISPIRESCU, L. 196. Odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. Țineți-i bine, voinici! ALECSANDRI, T. I 98. Unul ține vaca și altul o mulge, se spune cînd unul duce greul și altul trage folosul. ◊ Expr. A ține (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (Fig.) [Dorința de cîștig] apasă asupra lumii ș-o ține sub picior. MACEDONSKI, O. I 45. A ține (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ține (pe cineva) în (sau din) frîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acțiune sau de mișcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frîu... ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri v. hăț2. 4. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. El ținea la casa sa toate în cea mai bună rînduială. SBIERA, P. 246. Țineam ceaslovul deschis. CREANGĂ, A. 4. Îi ținuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în (sau la) curent v. curent2. A ține (pe cineva) în (sau la) respect v. respect. A ține (pe cineva) pe mîncate și pe băute v. mîncat. 5. Tranz. (Uneori determinat prin «pe loc» sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său și a-l face să rămînă pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. Măi tatare, ține-ți calul... Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I 74. Caii... Mușcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ținea... pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ș-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Și ținea potera-n loc. ALECSANDRI, P. P. 289. ◊ Fig. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Și nime nu-l poate ține... Numai io, cu inima. HODOȘ, P. P. 36. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul... i-au ținut calea și, cînd au dat zmeul să iasă, i-au și ras capul. SBIERA, P. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ție drumul. CARAGIALE, O. I 58. Sfarmă-Piatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. ALECSANDRI, P. III 237; b) a pîndi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aține calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ține calea... și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. RETEGANUL, P. V 12. Baba... Drumul lui vodă-i ținea, De departe-ngenuchea. TEODORESCU, P. P. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîștiga bunăvoința, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea, Să nu mai am grija ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. A ține drumul (calea sau drumurile) = a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan... ucigașul ce ține drumurile... merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, S. I 31; b) a umbla fără rost, haimana. (Popular) A-i ține (cuiva) drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulți m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut... De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi ținea drumul legat. ȘEZ. II 56. ♦ A nu lăsa pe cineva să plece; a reține. Un gînd o ține-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un pic – Sîntem așa de-aproape-acum... PĂUN-PINCIO, P. 70. Apoi l-au ținut pînă a doua zi demineața. SBIERA, P. 35. Alții adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl țin în Petersburg. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîndu-l să-și vadă de lucru). Dar eu te țin de vorbă, domnule... și poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, Î. II 167. Pîn’ de vorbă i-ei ținea, O sosi și Neculcea. TEODORESCU, P. P. 545. 6. Tranz. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aștepte. Cei doi domni așteptau... – Hai, cît ne ții? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanțial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se ținea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriași. SADOVEANU, O. VII 239. Nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ISPIRESCU, M. V. 33. Mărgărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Expr. A se ține în rezervă (la o parte sau la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91. A se ține locului v. loc (I 1). A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ține sufletu-n mine. SBIERA, P. 239. ♦ A-și duce traiul, a trăi, a viețui (undeva). [Un taur mare] să ține aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV 41. Un sat foarte mic... se cunoștea pe deasupra că nu se pot ținea neguțătorim în el. SBIERA, P. 216. 8. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ținută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ținea înfipt și mut. BART, S. M. 102. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. CR. II 88. Cum ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare în apropierea unei mese, pe care își sprijinea o mînă lungă și despuiată. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ține pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare. ISPIRESCU, L. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă țin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODORESCU, P. P. 302. (La forma afirmativă, în construcție cu adv. «abia») Te rog, privește-l, abia se ține pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. De-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. Obosit și înfierbîntat cum era, de-abia se mai ținea pe picioare. SLAVICI, O. I 169. A se ține pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Pușca] mi-a ros umerile, Sabia șoldurile, Cît de-abia mă țin pe loc Și n-am parte de noroc! ALECSANDRI, P. P. 297. A se ține în poziția de drepți v. drept4 (A I 2). 9. Refl. (Determinat prin «mîndru», «mare» sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. Ori te ții mîndră că ți-a fost Anton la congres? DAVIDOGLU, M. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. ◊ (Eliptic; cu pronunțare regională) Cu ce te țîi, bade, tu? Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148. Mihai-vodă... nu-și putu ține mînia și le răspunse îndată. BĂLCESCU, O. II 275. ◊ Expr. A-și ține gura (sau limba) = a tăcea, a se abține să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-și ție gura și a zis așa cam într-o doară... STĂNOIU, C. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, și-apoi să-ți ții gura! SBIERA, P. 254. Da mai ține-ți gura, soro, că mă dai de rușine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul. TEODORESCU, P. P. 169. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui. N-am prea ținut secretul. BARANGA, I. 217. Îl puse de se și jura... că va ține în sine taina aceasta. ISPIRESCU, U. 111. (Eliptic) Bărbierul... ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a nu-și pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn strașnic... dară tot și-au ținut firea pînă-ntr-o bucată de vreme. SBIERA, P. 59. Împăratul... se tînguia... și cît p-aci să-l biruie mîhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mîngîia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, L. 52. Ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup. CREANGĂ, P. 121. A-și ține răsuflarea (sau răsuflul, sufletul) v. c. ♦ Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. «de») A se stăpîni, a se abține. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Doamna M... nu s-a putut ținea de rîs și s-a dus în casă. IBRĂILEANU, A. 74. Mă țineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. VLAHUȚĂ, O. A. 479. ◊ (Eliptic) Boierul... se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ținea. SBIERA, P. 266. Se mai ținu el; dară... parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de» sau «de la») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. (Eliptic) Boierii, cîți i-ai mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga și-l vor lăsa. NEGRUZZI, S. I 138. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau pentru a-l avea la îndemînă în caz de trebuință). Ce face cu ele [cu armele] ? – Nu face nimica. Le ține în cui, deasupra laiței unde doarme. SADOVEANU, O. VIII 254. Copilul nu știa unde țin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase să-și facă un beci... pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. ♦ A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roșii, ouă ținute. DELAVRANCEA, La TDRG. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (Fig.; cu pronunțare regională) Lelicuță de la bălți, Nu da gura pe la tăți, Și mi-o țîne numai mie. ȘEZ. IV 137. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede își scoase inelul din deget și i-l dădu să i-l țină. MIRONESCU, S. A. 50. ♦ A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reține (pe nedrept). Începe Toderaș a să ruga de împăratul... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. Una [dintre săbii] și-a ținut-o sieși, iar celelalte le-a dat fraților săi. id. ib. III 69. Unii săriră ca să ajute... pe Paris, ca să-și ție prada. ISPIRESCU, U. 10. 2. Tranz. A păstra neatins și neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice; a conserva. Cărările-acelea... or ținea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. ◊ (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ține mintea-ntreagă. HODOȘ, P. P. 38. ◊ Expr. A ține supărarea sau a-i ține cuiva (sau, regional, pe cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a rămîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. Îl cuprinse mila de vecina lui și ar fi alergat în grabă, dacă ar fi știut că ea nu mai ține supărarea. DUNĂREANU, CH. 75. El doară știe Că lui nu-i pot ținea mînie. COȘBUC, P. I 185. Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. A ține (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). ♦ A cruța, a nu distruge. Tată, atîția ani l-ai ținut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta. ISPIRESCU, L. 82. ♦ (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndrulița ta... E neagră ca și noaptea... Iubește-o, bade, ș-o ține, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ Absol. Cine iubește și ține, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubește și lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 3. Tranz. (Folosit și absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrînească... Cind se încălzește, apoi ține. SADOVEANU, O. VII 259. ◊ Expr. A ține Umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. REBREANU, I. 11. A-i ține cuiva saț (sau, intranz., de saț) sau a-și ține sațul v. saț. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); fig. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. În noaptea asta ne vin mantăile... Am să-ți opresc și ție una. Una largă și lungă, Serdici, să-ți țină cald. SAHIA, N. 117. Cu obiele de bumbac... Că ține la ger mai cald. TEODORESCU, P. P. 474. (Intranz.) Nu-mi ține nici de cald, nici de rece v. cald. A ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună și preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu țin de foame... C. PETRESCU, Î. II 215. A ține (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-l, pentru a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urît. REBREANU, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ție de urît mă-sii, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul «drum», «cale»; uneori determinat prin «înainte», «drept» etc.) A urma mereu aceeași direcție sau același drum, a nu se abate din drum; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriței. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ținut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Și mergea, mergea, Drumul drept ținea, Nu să mai oprea. ANT. LIT. POP. I 406. Drumul că tăia Și calea ținea, Pîn’ s-apropia. TEODORESCU, P. P. 448. ◊ Absol. [Taurul] ținea drept cătră el. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Expr. A ține dreapta (sau stînga) v. c. A ține marginea v. margine (1). A ține rîndul v. rînd. ◊ Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot ține-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. ♦ (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, și cu complementul «drumul») A-și continua drumul. Tinere hușean... Ia ține-ți drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuți voinicul. TEODORESCU, P. P. 448. ♦ A umbla într-un anumit loc; p. ext. (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. Pe lîngă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținînd poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. V 82. Cei doi frați ținură înainte malul. SANDU-ALDEA, U. P. 48. ◊ Expr. (Învechit) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stîncă despre coastă, căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270. Am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți. GHICA, la TDRG. ◊ Refl. La poalele dealului, drumul se despica în două: unul o lua peste creastă, iar altul se ținea de poală. V. ROM. februarie 1952, 98. 5. Tranz. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu strictețe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leșii n-au ținut învoiala. DELAVRANCEA, O. II 17. Țiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să țină împărăteasa cînd va naște. RETEGANUL, P. II 28. ◊ A ține legea = a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ține post = a posti. ◊ Expr. A-și ține cuvîntul (sau vorba) sau (refl.) a se ține de cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Refl.) A se ține de condiție v. condiție (3). ♦ (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăznui, a cinsti. Ai ținut sărbători multe și nimica n-ai lucrat. PANN, P. V. I 140. ◊ Expr. (Popular) A ține zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorință. Mult, măicuță, te-am rugat... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu zile nu ținuși Și departe mă dăduși. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Absol. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Refl. pas. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Vinerea nu se coase, nu se croiește... se ține, în sfîrșit, ca o zi sfîntă. ȘEZ. III 200. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu... Traducătorul s-a ținut strict de text. ▭ Petrea Voinicul s-au ținut de sfatul prietenei sale și nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Nu știu dacă în ziua de astăzi ei se țin de postu mare și de postul Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. I 378. ◊ Intranz. (În expr.) A ține la vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărîrea. Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare ar fi, ți-l dau. – Nu, pe acesta-l voi – zise Făt-Frumos, ținînd la vorba lui. EMINESCU, N. 22. 6. Refl. și, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine», «tare», «dîrz») A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare și se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii pășeau cuminți și se țineau bine. SADOVEANU, O. I 31. Au încercat ieșiri din împresurare, dar oștile împărăției au ținut bine. id.ib. 6. Tudor cu soața lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. id. ib. VII 173. Dolheștenii de felul lor se țin cam dîrji în apărarea drepturilor. ȘEZ. IV 17. ◊ Expr. A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorința... teama... m-au ținut treaz. STANCU, D. 338. A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ține-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISPIRESCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. id. M. V. 37. Ține-te (sau te ține) bine sau ține bine, formulă de încurajare și de îndemn. Acum ține-te bine și de aci înainte. ODOBESCU, S. III 63. De-acum te ține bine, C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. Apoi, greu el înota... Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să se țină bine, formulă de amenințare. Să se ție bine de aici înainte țopîrlanii, am să-i calicesc pe toți. La TDRG. A se ține drept v. drept4 (A I 2). ◊ Tranz. Asta e gîndul care-l bucură, care-l ține tare. STANCU, D. 109. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal și cu rolul stilistic de a anima narațiunea, întrerupînd povestirea obiectivă și introducînd stilul oral) Și tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COȘBUC, P. I 225. ◊ (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează și anunță o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noțiunii respective) De-acu-ncolo, țin’ te, popularitate! CARAGIALE, N. S. 23. După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... id. O. I 280. ◊ Expr. Să te ții, pîrleo, intensifică acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. Abia mă arătam... și, să te ții pîrleo! îi sfîrîia călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te gătești, De murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint Ca să ție la fugit? ȘEZ. I 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate și putere. Se ține încă bine moșneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. ◊ Tranz. Lume, lume... Și d-ai ținea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ♦ (De obicei determinat prin «viu», «în viață» etc.) A se menține în viață; a trăi, a ființa. Te minunai cum se mai ține cu viață o ființă atît de istovită și așa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagă? CONACHI, P. 267. Lasă-mă să beau rachiu, Că cu-atîta mă mai țiu. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Tranz. Acesta numai m-au mai ținut în viață și m-au mîngăiat. SBIERA, P. 229. (Cu complementul «viața», «zilele») De aici inăinte numai cu aceste alunele... și-au ținut ea zilele. SBIERA, P. 297. ◊ Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o țină bunul dumnezeu. RETEGANUL, P. III 4. Încălecînd, pornește spre împărăție, dumnezeu să ne ție, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 216. Ține-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tînăr și curat. BIBICESCU, P. P. 29. ♦ A se păstra, a se conserva. O seminție de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ține înainte: fața gălbăgioară, ochii tulburi. ȘEZ. IV 16. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). Loc puțin eu țiu în lume, Rău puțin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. ◊ Expr. A ține loc de... (sau a ține loc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... Gîtul unui clondir, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. Partea cămeșii de pe umăr ce ține loc altiței. ȘEZ. III 84. A ține locul cuiva = a înlocui, a suplini pe cineva. 2. A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Armata grecească pornește spre Slatina ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi-Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. GHICA, la TDRG. Să ținem codrii și valea Noi vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi. ALECSANDRI, P. I 63. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. Fa, Oană, pe tine te ține degeaba la curte. DELAVRANCEA, O. II 13. Atuncea și eu oi fi boieri și mi-oi ținea și eu porcari ca să-mi pască, turmele de porci. SBIERA, P. 251. Ea ține oameni cari să i le păzească un an. EMINESCU, N. 18. 4. A avea ceva sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi îrsărcinat cu o funcție (și a o exercita). Mă rog, cine ține poștele? ALECSANDRI, T. 397. Nimenea s-adevăra Să se ducă să-l aducă, Făr’ de numai trei beșlii, Care țin raiaua-n Dii. TEODORESCU, P. P. 606. ◊ (Metaforic) Filomele-i țin orchestrul. EMINESCU, O. I 100. ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. A ține socoteală (sau seama) de ceva (sau de cineva) sau a ține în socoteală (sau în seamă) ceva (sau pe cineva) = a lua în considerație, a nu trece cu vederea; a respecta. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Ei nu i-au ținut vorba-n samă. SBIERA, P. 11. Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă? CREANGĂ, P. 212. A ține cont (de ceva) v. cont (2). A ține registrele (sau catastifele) = a fi însărcinat cu evidența registrelor. A ține evidența v. evidență. 5. (Cu complementul «animale» sau un echivalent al acestuia) A poseda, a crește (pentru folosul pe care-l dau). Ține păsări. ▭ Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos, tot de-a dragul să-l ții la curte. SBIERA, P. 33. 6. A avea pe timp limitat în folosință o proprietate, o întreprindere; a deține (ca chiriaș, ca arendaș). Negustori care umblau prin țară îmi spuseră că ține un han în București. SADOVEANU, O. I 424. O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare: – Da bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete? VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. 7. (Complementul indică o marfă) A avea de vînzare (în prăvălie). Mîndruța peste punte... Ține rachiu de frunte. BIBICESCU, P. P. 194. VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei moșii etc. Feciorii să însurau îndată ce chibzuiau că pot ținea casă. RETEGANUL, P. V 81. Cu mica leafă ce avea... își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. Da cu bani de pe hoție Eu țin curte și moșie. ȘEZ. I 140. (Refl. pas.) Obrazul subțire cu (mare) cheltuială se ține v. obraz. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin (una pentru pretențiile pe care le creează, cealaltă pentru pagubele pe care le pricinuiește). ◊ Expr. A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a duce un fel de viață sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care îl ocupă în societate. 2. A da cuiva cele necesare pentru trai (mai ales hrana), a înzestra cu lucrurile de care are nevoie; a întreține. Dar ce soartă, Luminițo, cînd ți-e tot părul alb... să te țină copiii! C. PETRESCU, Î. II 239. Pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. III 7. Eu cred că tocmai acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii. CREANGĂ, P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de» și arătînd felul hranei) Rău v-a mai ținut de ovăz cine v-a avut. SEVASTOS, N. 317. Să-mi ții nevăstuica bine, Cu pîne și cu masline. id. C. 249. Cucule, vin lîngă mine, Că mă giur să te țin bine, Cu vin dulce, strecurat. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Refl. pas. Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe ( = mere pădurețe), Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. Cară-te de-aici, mergi în lume și te ține cum poți. RETEGANUL, P. V 45. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. CARAGIALE, P. 68. Ei avea o casă de copii, dară se ținea hăt binișor, pentrucă cu toții erau harnici. SBIERA, P. 251. Eu mai bine m-oi ținea Cu hrana ce mi-a plăcea. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Expr. A se ține în ființă v. ființă (2). 3. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciuliță Să te țin ca un bădiță! ALECSANDRI, P. I 5. Și-l țineam ca pe-un puiuț, Și-l iubeam ca pe-un drăguț. HODOȘ, P. P. 121. Rado, Rădișoară... Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ținea bine. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ Expr. A ține (pe cineva) ca pe palmă (ca în brațe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i toate dorințele. Bărbatul își iubea nevasta, încît o ținea ziua și noaptea numai în palme și îi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ține bine = a păstra în ordine deplină, a întreține bine. La Brustureni... ea găsi... o grădină bine ținută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militaru, care o ține pe tușa Sorana. STANCU, D. 46. Cumnatul său... ținea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUL, P. III 45. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea. ALECSANDRI, P. P. 99. ♦ (Cu complementul «amant», «drăguț» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-și ținea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învățată Ca să-mi țiu drăguț pe plată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ține, unul Marinache Piele. STANCU, D. 13. A scăpat, nu știi cui, vorba... că domnul Teodoru se ține cu nepoata. PAS, Z. I 111. Și spun așa, că s-a ținut cu văduva din casa aceea. COȘBUC, P. I 243. VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ține decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Gerul ținea de patru săptămîni... și nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I 233. A ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfîrșit. CREANGĂ, P. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Tranz. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ține, ține ziua mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). Nu mult i-au ținut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupești, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult. DELAVRANCEA, la TDRG. El i-a răspuns că tare i-i rău, și de l-a ținea mult așa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, P. 131. Cînd ți-o fi pîinea mai bună, Să te ție boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. ◊ Expr. Cînd te-apucă, mult te ține? v. apuca (I 5). ♦ (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ține coșul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, O. II 362. 4. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). Cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot. GANE, N. III 102. A fost o țară făloasă, care ținea o mie de mii de pași împrejur. La TDRG. Cît ține răsăritul se-nalț-un munte mare. EMINESCU, O. IV 129. VIII. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea lui o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie ținu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Expr. A ține (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul... a ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă, pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Trîntitura... produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. A (o) ține înainte (sau într-una) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... Tu s-o ții înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, la TDRG. Ceilalți zei țineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. ISPIRESCU, U. 7. A o ține (una și) bună v. bun4 (III 5). A o ține (tot) una (cu...) = a nu se opri (din... ), a continua (să... ). Afară ninsoarea o ținea una. CONTEMPORANUL, VII 144. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. A ține pasul cu cineva v. pas. A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să țină pasul vremii. PAS, Z. I 90. A(-i) ține (cuiva) isonul (sau hangul) v. c. A o ține drug (înainte) v. drug (1). ♦ (Urmat de construcții introduse prin locuțiunile «tot în...», «numai în...») A nu mai slăbi pe cineva cu... Mă ține neamțul numai în telegrame. C. PETRESCU, Î. I 8. Îi ieși iar înainte cu paharul plin și tot într-o cinste l-o ținut pănă-n noapte. ȘEZ. I 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuțiuni verbale) A ține o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs) = a vorbi în fața unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ținu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I. 221. Comandantul... ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. A ține judecată = a judeca. Dar noaptea se trezește și ține judecată. EMINESCU, O. I 96. A ține sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii... ținură sfat în ascuns. RETEGANUL, P. I 8. Sfetnici și filozofi au stătut Și sfat au ținut. TEODORESCU, P. P. 163. (În contexte figurate) Florile... ținură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29.A ține război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) =a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon. RETEGANUL, P. I 10. Huniad, cu unguri și cu romîni, au ținut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. BĂLCESCU, O. I 26. Ș-apoi... mergem amîndoi Să ținem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ține strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A ține o adunare (sau o ședință etc.) = a se întruni (într-o ședință etc.). În orice caz, socotesc că va trebui să ținem o adunare cu poporul. VORNIC, P. 155. A ține divan v. divan (II 1). IX. Tranz. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata ești mai tînăr decît moș Neculai? Eu te țineam mai în vîrstă. SADOVEANU, O. V 476. Tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut. ISPIRESCU, L. 301. Țin ei de ocară... numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O. II 176. Să știi, Feciori de domni să ne ții, De domni și de împărați. TEODORESCU, P. P. 104. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău. PANN, P. V. II 5. Măi bădiță Gheorghieș, und’ te duci și cui mă lași... – Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ținea de rău, Tu rămîi în satul tău. ȘEZ. I 73. ♦ Refl. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile întrun anumit fel, a fi de părere că... Nici nu se mai ține rudă cu el. STANCU, D. 115. Se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, U. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, A. 145. Nu înțelegeam nimic, eu, care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ține, Ci-i frumos cui îi stă bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A se ține (sau, intranz., a-și ține) cu bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-și aduce o imputare, a-și face o mustrare. Moșneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate... da mai pe urmă... ș-o zis: dă... îmi țin și eu cu banat. ȘEZ. II 153. Iar d-voastră nu vă țineți cu banat, Că al nostru... împarat Pe aicea a mai umblat. ib. III 42. X. Tranz. A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTION, O. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă... Rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. Doresc... să văz... măcar un măr din acest pom, care m-a ținut atîta sumă de bani. ISPIRESCU, L. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista ține pînă acuma 696 lei? ALECSANDRI, T. 213. ◊ Expr. Gura nu ține chirie v. chirie. – Variantă: ținea vb. II.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb1 (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap1 (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap1 (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap1 (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap1 (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni