BUNĂTATE. Subst. Bunătate, omenie, omenire (înv.), cumsecădenie, blîndețe, blajinătate (rar), mansuetudine (livr.), bonomie (livr.). Mărinimie, magnanimitate (livr.), generozitate, galantonie (fam., rar), larghețe, dărnicie; binefacere, filantropie; altruism. Indulgență, îngăduință, îndurare, milă, milostenie, milostivire, miluire, compătimire, compasiune (livr.), toleranță, tolerantism, clemență (livr.), caritate, iertare, iertăciune (înv. și pop.), umanitarism, umanitate. Dragoste, prietenie, iubire, afecțiune. Cordialitate, bunăvoință, proeresis (grecism înv.), voie vegheată (înv.), afabilitate, solicitudine, amabilitate. Om de bine, bonom (livr.); binefăcător, binevoitor, filantrop, altruist. Adj. Bun, binevoitor, uman, omenos, omenesc (înv. și pop.), inimos, de inimă, cu inimă, de omenie, cumsecade, generos, galanton (fam.), galant, larg (fig.), culant, amabil, inimos, omenit (înv.), blînd, mansuet (rar), blajin, bun la suflet (inimă), bun ca pîinea caldă, de miere, de zahăr, bun ca sînul mamei, bun de pus la rană. Mărinimos, magnanim (livr.), generos, darnic, miluitor (înv.), binefăcător, benefic, filantropic; altruist, cu inima largă. Indulgent, înțelegător, îndurător, îngăduitor, milos, milostiv, tolerant, clement (livr.), caritabil, iertător. Cordial, afabil, amical, prietenos, prietenesc. Vb. A fi bun, a fi om de inimă, a fi bun la inimă, a avea inimă bună (largă), a fi plin de omenie, a fi omul (pîinea) lui Dumnezeu. A face un bine (cuiva), a dărui, a dona, a face pomană, a milui (înv.), a da (ceva) cu mîneci largi. A se îndura, a ierta, a cruța, a se milostivi. A iubi, a simpatiza, a privi pe cineva cu ochi buni, a dori (cuiva) binele. Adv. Cu bunătate, cu bunăvoință, cu duhul blîndeții, cu buna, cu omenie, cu generozitate; cu dragă inimă, cu toată inima, din inimă, ca de la om la om, omenește. V. dărnicie, dragoste, iertare, milă, moralitate, omenie, prietenie.

CONCESIV adj. indulgent, îngăduitor, tolerant, (înv.) răbdător. (Ești prea ~!)

CONCESIV adj. indulgent, îngăduitor, tolerant, (înv.) răbdător. (Ești prea ~!)

Exigent ≠ indulgent, tolerant, liberal, îngăduitor

GÎTUI, gîtui, vb. IV. Tranz. 1. A strînge (pe cineva) de gît; a sugruma. Nu-i rămînea decît să sară la ea și s-o gîtuie, să-i sucească gîtul ca la un pui de vrabie. SLAVICI, O. I 342. Cît pe ce erai să mă gîtui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 120. ◊ Fig. Erai gîtuit de emoție. PAS, Z. I 70. Femeia a dat să se scoale, să fugă, ori să răspundă. Dar, gîtuită de-o teamă năprasnică, a venit mototol la loc. POPA, V. 317. 2. Fig. A înăbuși, a împiedica un proces în dezvoltarea lui. Acolo unde critica de jos este gîtuită, sub o formă sau alta, apar atitudini tolerante față de lipsuri, lăudăroșenie, îngîmfare, automulțumire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 51. – Prez. ind. și: gîtuiesc (CREANGĂ, P. 115).

IERTARE. Subst. Iertare, iertat, iertăciune (înv. și pop.), îndurare, remisiune (livr.), cruțare; îngăduință, îngăduială, îngăduire, indulgență, clemență (livr.), toleranță, tolerare. înțelegere, înduioșare, milă, miluță (dim.,pop.), milostenie (înv.), miluire, milostivire, milosîrdie (înv.), îmbunare, înduplecare. Bunătate, blîndețe, generozitate, omenie, omenire (înv.), bunăvoință, cumsecădenie, mărinimie, larghețe, caritate, umanitate, umanitarism, tolerantism, filantropie. Scuză, păsuire, păsuială, răgaz, îngăduință (fam., rar), amînare, răbdare. Scutire, absolvire, pardon (înv.), dezvinovățire, dezvinuire (rar), disculpare; amnistiere, amnistie, grațiere, achitare, reabilitare. Tolerant, binevoitor, umanitarist, filantrop. Adj. Iertător, îngăduitor, îndurător, cruțător (rar), indulgent, clement (livr.), tolerant, înțelegător, răbdător. Bun, blînd, generos, omenos, de omenie, omenit (înv.), uman, binevoitor, cumsecade, de treabă, culant, amabil, larg (fig.), mărinimos, umanitar, caritabil, filantropic; milos, milostiv. Scuzabil, tolerabil, admisibil, suportabil, acceptabil. Amnistiabil. Reabilitat. Vb. A ierta, a se îndura, a cruța; a tolera, a îngădui, a fi îngăduitor, a fi indulgent, a trece cu vederea, a fi clement, a fi tolerant, a da dovadă de mărinimie, a avea inimă mare. A înțelege, a da dovadă de înțelegere, a avea înțelegere, a se înduioșa, a se îndupleca, a se îmbuna, a se milostivi, a-i fi milă, a milui (înv.). A scuza, a găsi scuze; a păsui, a da răgaz, a amîna. A achita, a scuti, a pardona (înv.), a absolvi, a lăsa în pace, a lăsa (pe cineva) în plata Domnului (a lui Dumnezeu), a disculpa, a dezvinovăți, a dezvinui (rar); a amnistia, a grația, a reabilita. Adv. Cu iertare, cu îngăduință, cu îndurare; cu duhul blîndeții; cu bunătate, cu înțelegere. V. bunătate, milă, omenie.

IERTĂTOR ~oare (~ori, ~oare) Care iartă cu ușurință greșelile altora; îngăduitor; indulgent; tolerant. /a ierta + suf. ~ător

in- Pref. lat. care servește pentru a da anumitor cuvinte o valoare contrarie sau negativă, indicînd lipsa ori absența. Lat. in-. Apare numai în cuvinte neol., introduse în principal prin filieră fr., ca inaccesibil față de accesibil, inconsistență față de consistență, intolerant față de tolerant.

INDULGENT adj. 1. iertător, îndurător, îngăduitor, milostiv, (livr.) clement. (Om ~.) 2. concesiv, îngăduitor, tolerant, (înv.) răbdător. (Prea este ~!)

indulgent, ~ă [At: ARISTIA, PLUT. / Pl: ~nți, ~e / E: fr indulgent, it indulgente, lat indulgens, -tis] 1-2 smf, a (Îoc sever) (Persoană) care iartă ușor Si: iertător. 3-4 smf, a (Persoană) care manifestă indulgență (1) Si: îngăduitor, tolerant. 5 a Care trece cu vederea. 6 a Care se arată bun cu cei care au greșit Si: iertător, îngăduitor.

INDULGENT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre persoane) Care iartă cu ușurință greșelile cuiva; îngăduitor; iertător; tolerant. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care vădește bună înțelegere; îngăduitor; blând; blajin. Atitudine ~tă. /<fr. indulgent, lat. indulgens, ~ntis

INDULGENT, -Ă adj. care manifestă indulgență; iertător; îngăduitor; tolerant. (< fr. indulgent, lat. indulgens)

INTOLERANT, -Ă, intoleranți, -te, adj. Care nu e tolerant; neîngăduitor. Certitudinea e severă și intolerantă. C. PETRESCU, Î. II 185.

INTOLERANT ~tă (~ți, ~te) Care nu este tolerant; neîngăduitor. /<fr. intolérant

intolerant adj. m. tolerant

Intolerant ≠ tolerant

intolerant a. care nu e tolerant.

Intransigent ≠ tolerant

îndura (îndur, îndurat), vb. – 1. A face tare, a se întări. – 2. A suporta, a rezista. – 3. A suferi, a pătimi. – 4. (Refl.) A consimți, a îngădui, a tolera. – 5. A-i fi milă, a se milostivi. Lat. indurāre „a se întări” (Pușcariu 825; Candrea-Dens., 857; REW 4386; DAR), alb. duroń, it. indurare „a se întări”, fr. endurer „a suporta”, sp. endurar. Explicația lui Philippide, Principii, 99, pe baza lat. *indolescĕre, este greșită. Evoluția semantică a fost prost explicată. Tiktin consideră că sensul 2 se explică prin fr. DAR crede că o expresie ca nu te îndura „nu fi neîndurător” trebuie să fi fost interpretă ca îndură-te „ai milă” și, de aici, printr-o evoluție care pare contradictorie, sensul de „a se întări”, alături de cel de „a avea milă”. Aceeași opinie la Iordan, BL, IX, 67; în vreme ce Graur, BL, V, 66, crede că este vorba de o evoluție pur balcanică. De fapt, semantismul oferă un perfect paralelism cu tratamentul romanic, cf. fr. endurer, sp. endurar și cu răbda. Plecînd de la forma refl., „a se întări”, înseamnă firește „a rezista mai bine”, adică „a suporta fără să cedeze” (endurer, endurar). Trecerea de la „a suferi” la „a consimți” apare în toate limbile. Se cuvine doar să adaugăm că evoluția lui îndura merge mai departe decît cea din fr. sau sp., ca și cea a lui răbda, s. v. Sensul 1 apare numai în propoziții negative, și este înv. Der. neîndurat, adj. (fără milă); îndurător, adj. (tolerant, răbdător, indulgent; milostiv, bun); neîndurător, adj. (intolerant); îndurătate (var. îndurătură, îndurăminte), s. f. (înv., milă, bunătate).

îngădui (îngădui, îngăduit), vb. – 1. A permite, a lăsa. – 2. A admite, a accepta, a se învoi. – 3. A îndura, a suporta. – 4. A slăbi, a diminua, a domoli. – 5. A ierta, a absolvi, a scuti de (o pedeapsă). – 6. A aștepta, a avea răbdare. – 7. (Refl.) A se înțelege, a se avea bine. Mag. engedni (Cihac, II, 50; Tiktin; DAR; Gáldi, Dict., 93), cf. bg. din Trans. enieduva (Miklosich, Bulg., 121). – Der. îngăduială (var. îngăduință), s. f. (permisiune, voie; concesie; toleranță; cedare; răbdare; păsuire, răgaz); îngăduitor, adj. (tolerant, răbdător); neîngăduitor, adj. (intolerant); neîngăduință, s. f. (intoleranță).

îngăduitór, -oáre adj. Indulgent. Tolerant.

ÎNGĂDUITOR adj. 1. iertător, indulgent, îndurător, milostiv, (livr.) clement. (Om lesne ~.) 2. (BIS.) bun, îndurător, milos, milostiv, (înv. și reg.) milostivnic, (înv.) cruțător, milosîrd, milosîrdnic, mizericordios. (Dumnezeu este considerat ~.) 3. concesiv, indulgent, tolerant, (înv.) răbdător. (Prea este ~!) 4. binevoitor, compătimitor, înțelegător, mărinimos, milos, milostiv, (înv.) milosîrd, priincios, priitor. (A fost ~ cu nevoile lor.) 5. bun, cumsecade, înțelegător, omenos, (înv.) omenit. (Ce om ~!)

îngăduitor, ~oare a [At: CORESI, EV. 49/29 / V: (înv) ~iu / Pl: ~i, ~oare / E: îngădui + -tor] 1 Care permite, încuviințează cu ușurință. 2 Înțelegător. 3 Indulgent. 4 Iertător. 5 Tolerant. 6 Împăciuitor. 7 Răbdător. 8 Bun. 9 Concesiv. 10 Blând.

ÎNGĂDUITOR, -OARE, îngăduitori, -oare, adj. 1. Care încuviințează, care permite ceva; tolerant, răbdător. Cînd o să ne cunoaștem mai bine, ai să fii mai îngăduitor față de mine. DEMETRIUS, C. 28. Îi povățuia să fie mai cu răbdare, mai îngăduitori, ca să nu se amărască pînă într-atît părinții. ISPIRESCU, L. 175. 2. Blînd, bun, de treabă. Slnteți mai îngăduitor și o să puneți o vorbă bună. REBREANU, R. I 121.

ÎNGĂDUITOR ~oare (~ori, ~oare) 1) (despre persoane) Care îngăduie; caracterizat prin toleranță față de abaterile de la normă; indulgent; iertător; tolerant. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care vădește bunătate; caracterizat prin bunătate; blajin; blând. /a îngădui + suf. ~tor

latitudinar, ~ă smf [At: LM / Pl: ~i, ~e / E: fr latitudinaire] (Îvr) Persoană foarte tolerantă față de dogma religioasă.

LAXISM s. n. sistem (teologic, filozofic, politic) tolerant, care susține că în absența unei interdicții, evidente, o acțiune poate fi înfăptuită, mai ales dacă există temeiuri bine determinate. (< fr. laxisme)

LAXISM s. n. Sistem, atitudine teologică, filozofică, politică tolerantă. – Din fr. laxisme.

LAXISM s. n. Sistem, atitudine teologică, filosofică, politică tolerantă. – Din fr. laxisme.

LAXISM s.n. Sistem (teologic, filozofic, politic) tolerant. [< fr. laxisme, cf. lat. laxus – slab].

liberal, -ă s.m., adj. I s.m. (polit.) <înv.> stângaci. Este un liberal convins. II adj. (înv.) 1 (despre oameni sau despre atitudini, manifestări etc. ale lor) v. Degajat. Dezinhibat. Dezinvolt. Firesc. Liber. Natural. Neafectat. Neartificial. Necăutat. Neconvențional. Neprefăcut. Nesilit. Nesofisticat. Nestudiat. Nonconvențional. Nonșalant. Simplu. Spontan. 2 (despre oameni) v. Culant. Darnic. Galant. Generos. Mărinimos. Milostiv. 3 (despre oameni) v. Concesiv. Indulgent. Îngăduitor. Permisiv. Răbdător. Tolerant. 4 (despre idei, concepții, opinii etc. ale oamenilor) v. Tolerant.

LIBERAL, -Ă I. adj. 1. care aparține liberalismului. ♦ partid ~ = partid de orientare liberalistă. 2. iubitor de libertate. 3. înțelegător, cu vederi largi, tolerant. II. s. m. membru al unui partid liberal. (< fr. libéral, lat. liberalis)

LIBERALISM s. n. 1. doctrină politică și economică, în epoca de ascensiune a burgheziei, care tindea să îngrădească monarhia prin parlament, să lărgească dreptul de vot și să admită libertăți democratice. 2. atitudine tolerantă; împăciuitorism. (< fr. libéralisme)

LIBERALISM s.n. 1. Doctrină politică și economică apărută în epoca de ascensiune a burgheziei industriale, cînd aceasta lupta împotriva aristocrației feudale pentru cucerirea puterii, care tindea să lărgească dreptul de vot și să admită în anumite limite libertăți democratice; 2. Atitudine excesiv tolerantă și binevoitoare față de greșelile altora; împăciuitorism. [< fr. libéralisme].

MILĂ. Subst. Milă, miluță (dim., pop.), milostivire, îndurare, milostenie (înv.), milosîrdie (înv.), mizericordie (livr.), mizerație (livr.), comizerație (rar), compătimire, părere de rău, compasiune (livr.); iertare, iertăciune (înv. și pop.), indulgență, îngăduință, toleranță, clemență (livr.); caritate, filantropie. Bunătate, bunăvoință, blîndețe, generozitate, mărinimie. Adj. Milos, milostiv, cu inimă, îndurător, mizericordios (livr.), compătimitor; iertător, indulgent, tolerant, clement (livr.); uman, caritabil, filantropic. Bun, binevoitor, blînd, generos, mărinimos. Vrednic de milă, vrednic de plins, deplorabil, jalnic, lamentabil. Vb. A fi milos, a avea inimă bună (de aur), a fi bun la inimă (cu inima bună), a-i fi milă de cineva, a se îndura, a-i părea rău de cineva, a compătimi, a căina, a deplînge, a deplora (rar), a plînge cuiva de milă; a i se face milă, a se muia la inimă, a fi cuprins de milă, a i se rupe cuiva inima (sufletul), a se înduioșa, a se milostivi, a se îndura; a ierta. A găsi milă, a găsi compasiune, a găsi îndurare. A fi vrednic de milă, a fi vrednic de plîns, a face (a produce) cuiva milă, a înduioșa. Adv. Din milă, de mila cuiva; cu milă, cu compasiune. V. bunătate, iertare, omenie, regret.

Neîngăduitor ≠ tolerant

OMENIE. Subst. Omenie, omenire (înv.), umanitarism, umanitate, dragoste de oameni. Bunătate, cumsecădenie, generozitate, noblețe, nobilitate (înv.), mărinimie, dărnicie, larghețe; altruism. Blîndețe, blajinătate (rar). Bunăvoință, îngăduială, îngăduință, îngăduire, indulgență, clemență (livr.), toleranță. Milă, milostivire, milosirdie (înv.), milostenie (înv.), mizericordie (livr.), compătimire, compasiune (livr.), înțelegere, îndurare; iertare, iertăciune (înv. și pop.). Caritate, binefacere, filantropie. Atenție, grijă, solicitudine. Umanitarist; filantrop, binefăcător. Adj. Omenos, omenit (înv.), uman, umanitar. Bun, cumsecade, generos, nobil, mărinimos, darnic, larg (fig.). Blînd, blajin. Binevoitor, omenesc (înv. și pop.), îngăduitor, indulgent, clement (livr.), tolerant. Milos, milostiv, mizericordios (livr.), compătimitor, înțelegător, îndurător, iertător. Caritabil, binefăcător, filantropic. Atent, grijuliu, grijitor (reg.), grijnic (înv.). Frățesc, patern. Vb. A fi omenos, a fi plin de omenie. A ști (la) omenie, a ști ce-i omenia. Adv. Omenește, cu omenie, frățește. V. atenție, bunătate, cordialitate, dărnicie, iertare, milă, politețe, prietenie.

PERMISIV, -Ă adj. care manifestă o mare toleranță față de comportamentul nonconformist; îngăduitor, tolerant. (< fr. permissif)

*permisiv (tolerant) adj. m., pl. permisivi; f. permisivă, pl. permisive

permisiv (tolerant) adj. m., pl. permisivi; f. permisivă, pl. permisive

PROGRÉS (< fr., it., lat.; {s} pro-² + lat. gressus „pășire”) s. n. Etimologic înseamnă mers înainte. În sens obișnuit, cu intenție valorizatoare, orice transformare graduală dinspre mai puțin bine spre mai bine. În sens absolut, credință potrivit căreia epocile ulterioare prezintă îmbunătățiri în raport cu cele anterioare, iar omenirea cunoaște o perfecționare graduală. Credința în p. este caracteristică gândirii filozofice din sec. 18 iluminist (Voltaire, Condorcet, Kant); Hegel, într-o viziune a istoriei ca realitate progresivă a principiilor raționale, a teoretizat p., în mod global, ca o înaintare temporală a popoarelor, de la cea mai primitivă societate la cea mai avansată; la fel de importantă a fost ideea de p. pentru Compte, Marx și Spencer. Dar nu întotdeauna filozofii au fost atât de optimiști în privința ideii de p. De altfel, p. este un concept modern, ale cărui origini nu merg mai departe de concepția creștină medievală despre providență. Este important să distingem între p. științific și p. tehnologic, unde îmbunătățirile în domenii ca tratamentul medical, mijloacele de transport, teoriile științifice etc., sunt relativ ușor de stabilit, și p. moral și spiritual, care ridică profunde probleme filozofice privind natura fericirii și moralității: nu este deloc evident că noi suntem mai fericiți, mai morali sau mai pioși, mai puțin dogmatici sau mai toleranți decât înaintașii noștri. ♦ Mers înainte, propășire; dezvoltare. ◊ P. economic = ameliorarea performanțelor globale ale funcționării unei economii naționale, care se concretizează în îmbunătățirea calității vieții populației. ♦ Creștere.

răbdător adj. v. CONCESIV. INDULGENT. ÎNGĂDUITOR. TOLERANT.

RĂBDĂTOR adj. v. concesiv, indulgent, îngăduitor, tolerant.

răbdătór, -oáre adj. Care rabdă, care poate răbda: cămila e foarte răbdătoare de foame și de sete. Care are răbdare, care nu se enervează: bătrîniĭ îs maĭ răbdătorĭ de cît tineriĭ. Tolerant, îngăduitor.

suferi (-r, it), vb. – 1. A suporta, a pătimi. – 2. A tolera, a admite, a susține. – 3. A experimenta. Lat. sŭffĕrre (Pușcariu 1675; REW 8428), cf. it. soffrire, prov. soffrir, fr. souffrir, cat., sp. sufrir, port. soffrer. – Der. suferind, adj. (care suferă), după fr. souffrant; suferință, s. f., după fr. souffrance; suferitor, adj. (care suferă, tolerant); nesuferit, adj. (intolerant). – Din rom. provine bg. din Trans. ssuferi (Miklosich, Bulg., 136).

tolerant, ~ă [At: SĂULESCU, HR. I, 224/2 / Pl: ~nți, ~e / E: fr tolérant] 1-2 smf, a (Persoană) care tolerează (1) Si: indulgent, îngăduitor. 3 a (D. organism) Care suportă anumite medicamente sau substanțe.

tolerant a. 1. care tolerează, mai ales în materie de religiune; 2. indulgent în daraverile vieții.

tolerant adj. m., pl. toleranți; f. tolerantă, pl. tolerante

Tolerant ≠ intolerant, intransigent, netolerant

*toleránt, -ă adj. (lat. tólerans, -ántis; fr. tolérant). Care permite să aĭ ideile și credințele tale religioase: Romaniĭ eraŭ un popor tolerant. Îngăduitor, indulgent în morală. Care suportă medicamentele: bolnav, stomah tolerant.

TOLERANT adj. v. concesiv.

tolerant adj. m., pl. toleranți; f. sg. tolerantă, pl. tolerante

TOLERANT adj. concesiv, indulgent, îngăduitor, (înv.) răbdător. (Prea este ~!)

TOLERANT ~tă (~ți, ~te) Care tolerează; îngăduitor; indulgent; iertător. /<fr. tolérant

TOLERANT, -Ă adj. Îngăduitor, indulgent. [Cf. fr. tolérant].

TOLERANT, -Ă, toleranți, -te, adj. Care tolerează; îngăduitor, indulgent. Să nu fim sectari, dar nici toleranți sau indiferenți, atunci cînd vom fi chemați să desemnăm pe noii colegi. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 109, 7/2.

TOLERANT, -Ă adj. care tolerează; îngăduitor, indulgent. (< fr. tolérant)

tolerant adj. m., pl. toleranți; f. tolerantă, pl. tolerante

TOLERANȚĂ ~e f. 1) Atitudine de om tolerant; îngăduință; indulgență. ~ religioasă. ◊ Casă de ~ bordel; lupanar. 2) Abatere admisă de la greutatea, măsura sau calitatea unei mărfi. 3) Obișnuință a unui organism de a suporta un medicament. /<fr. tolérance