asinergie s. f. → sinergie

GÂNDÍRE (< gând) s. f. 1. Proces cognitiv complex cuprinzând reflectarea subiectivă a obiectului și construcția ideatică („creștere din interior”, J. Dewey). Psihologia a demonstrat că g. este o construcție generalizată și abstractizată a realului și a posibilului. G. umană ființează și și acționează prin următoarele dimensiuni fundamentale: a) formarea și transformarea conceptelor; b) înțelegerea (surprinderea relațiilor și extragerea semnificațiilor); c) rezolvarea și descoperirea de probleme; d) operațiile gândirii (analiza și sinteza care sunt fundamentale, abstractizarea și concretizarea, generalizarea și particularizarea, analogia și disanalogia, clasificarea și diviziunea etc.). Pentru rezolvarea și descoperirea problemelor, ca și pentru formarea conceptelor și înțelegere, g. utilizează diverse strategii: a) algoritmi (reguli și metode); b) euristici (inovații, invenții și descoperiri); c) strategii mixte (euristico-algoritmice și algoritmico-euristice). J.P. Guilford a pus în evidență o g. convergentă (caracterizată prin rigoare și și algoritmizare), care s-ar afla în opoziție cu o g. divergentă (care stimulează creația). M. Bejat a demonstrat experimental posibilitatea realizării unei relații complementare între aceste două modalități. Creația nu poate fi doar opera g., este necesară interacțiunea tuturor proceselor cognitive, mai ales interacțiunea g. cu imaginația. Prin complementaritatea g. și imaginației se realizează un proces mixt care poate fi numit „imaginație conceptuală” sau „gândire imagistică”. G. poate fi concepută și ca proces decizional prin însăși desfășurările ei, pentru că a gândi înseamnă a selecta informați și strategii în vederea unei construcții; în același timp se pot identifica funcțiile de decizie ale g. în adaptarea inteligentă la mediu. Atributele principale ale g. moderne sunt: integrativitatea, complementaritatea, sinergia, constructivitatea, probabilitatea, structuralitatea, generativitatea, emergența, combinatorica, utilizarea metaforei și analogiei, transpoziția etc. 2. (În filozofia marxistă; în opoziție dialectică cu materia) Factor ideal derivat care reflectă veridic realitatea obiectivă; conștiință (1), spirit (I, 1). 3. Meditare, reflexie; reverie. ♦ Imaginație, fantezie.

SINERGETIC, -Ă adj. Referitor la sinergie. [Cf. germ. synergetisch].

sinergetic, ~ă a [At: DN³ / Pl: ~ici, ~ice / E: ns cf ger synergetisch] Referitor la sinergie (1).

SINERGIC, -Ă, sinergici, -ce, adj. (Biol.) Referitor la sinergie, al sinergiei. – Din fr. synergique.

SINERGIC, -Ă, sinergici, -ce, adj. (Biol.) De sinergie, al sinergiei. – Din fr. synergique.

SINERGIE s. f. Asociație a mai multor organe sau țesuturi pentru îndeplinirea aceleiași funcțiuni. – Din fr. synergie.

sinergie sf [At: RALEA, S. T. II, 91 / Pl: ~ii / E: fr synergie] 1 Asociație a mai multor organe sau țesuturi pentru îndeplinirea aceleiași funcțiuni. 2 (Pex) Asociație a două sau mai multe fenomene, situații, acțiuni etc. în virtutea aceleiași funcționalități și a atingerii aceluiași scop.

SINERGIE s. f. Asociație a mai multor organe sau țesuturi pentru îndeplinirea aceleiași funcții. – Din fr. synergie.

sinergie s. f., art. sinergia, g.-d. sinergii, art. sinergiei

!sinergie s. f., art. sinergia, g.-d. art. sinergiei; pl. sinergii, art. sinergiile (desp. -gi-i-)

sinergie, sinergii s. f. 1. Asociație a mai multor organe pentru îndeplinirea aceleiași funcțiuni. 2. (Bis.) Răspuns al credinciosului la chemarea Sfântului Duh; cooperare tainică și liberă între harul lui Dumnezeu și voința omului în vederea mântuirii. – Din fr. synergie, gr. sinerghia.

SINERGIE s. f. 1. asociere a mai multor organe, sisteme, factori care desfășoară activități simultane; sinergism. 2. coordonarea mai multor acțiuni în vederea obținerii unui rezultat comun cu economie de mijloace. (< fr. synergie)

SINERGIE s.f. Acțiune simultană, îndreptată în același sens, a mai multor organe sau a mai multor agenți. [Gen. -iei / < fr. synergie, cf. gr. syn – cu, ergon – acțiune].

sinergie s. f., art. sinergia, g.-d. art. sinergiei; pl. sinergii

SINERGISM s. n. sinergie (1). (< fr. synergisme)

sunet (< lat. sonitus) 1. În mod obiectiv și în sens larg, orice vibrație* mecanică în măsură să producă o senzație auditivă; în mod subiectiv, efectul vibrației, senzația însăși (v. și zgomot). Pentru crearea senzației, vibrația trebuie să aibă frecvența cuprinsă între c. 16 și 16.000 Hz (v. auz). Unele animale (câinele, pisica și mai ales liliacul) aud s. cu frecvențe de zeci de mii de Hz. Studiul s. cuprinde producerea, analiza calităților, propagarea, reproducerea și înregistrarea s., inclusiv studiul fenomenelor conexe. De primă importanță este clasificarea s. în pure (datorite unei vibrații sinusoidale, unda* sonoră respectivă fiind reprezentată de o curbă sinusoidală) și complexe (s. care conțin un număr de s. pure). Instr. muzicale emit s. complexe, numite și compuse sau timbrate; sunt formate dintr-o fundamentală și un număr de armonice*. Unele s. ale fl. și ale altor tuburi de orgă* sunt însă aproape pure; ocarina* și mai ales diapazonul (6) sau s. practic pure. Caracteristicile (calitățile) generale ale s. sunt în principal înălțimea* (v. și frecvență), tăria (v. intensitate) și timbrul*. Intensitatea s. nu se confundă cu volumul său. Prima depinde de amplitudinea* de oscilație* a elementului vibrator al instr. muzical (ancie*, coardă*), pe când al doilea de forma și mărimea spațiului rezonator (tubul, cutia de rezonanță*). Un s., deși emis cu putere, poate avea un volum mic și invers. La cele 3 calități arătate se adaugă durata*, în cazul s. muzicale. În acustica fizică, durata nu constituie o calitate a s., dar pentru muzică – artă temporală – ea este o calitate esențială. De durata relativă a s. depind valorile notelor*, măsura*, metrul (I), ritmul* cu formulele sale etc. 2. S. muzical, în sens larg, orice c. care poate îndeplini o funcție muzicală. În sens restrâns, un s. care posedă un plus de însușiri peste cele considerate în acustica fizică: o înălțime constantă, precis determinată și identificabilă cu vocea (1) sau cu un instr. muzical; o intensitate care poate fi modulată după necesitate sau dorință, în limitele permise de sursa emitentă; un timbru caracteristic, bine definit; o durată convenabilă, suficientă execuției, durata care poate fi organic mică (coarde lovite sau ciupite), mare sau cât mai mare (coarde solicitate cu arcușul, instr. de suflat, orgă, armoniu). De mare importanță în muzică sunt așa-numitele „procese tranzitorii” ale s., de care acustica fizică nu se ocupă. Este vorba de atac (1) (începutul s., perioada în care ia naștere și se stabilizează) și de extincție (sfârșitul, perioada în care se stinge). În timpul atacului și al extincției, frecvența, tăria și timbrul variază mult, ceea ce face ca în aceste perioade s. să aibă caracteristicile zgomotului. În ansamblu, toate acestea definesc și particularizează s., creându-i adevărata sa personalitate (v. timbru). S. considerate în felul arătat capătă o configurație muzicală atunci când sunt organizate într-o structură specifică, bazată pe funcționalitate, structură din care nu lipsește niciodată factorul zgomot, intrinsec și extrinsec. În arta muzicală, s. au un rol analog cuvintelor din lit. și culorilor în pictură. S-au studiat și unele corelații dintre s. muzicale și culori, în speță sinergia dintre organul văzului și cel al auzului care se manifestă în diferite moduri (audiție colorată, fotisme muzicale etc.). 3. S. alb v. alb, sunet. 4. S. armonic v. armonice, sunete. 5. S. cromatic*, alterație*, suitoare sau coborâtoare a unui s. diatonic*, dată de ex. de clapele negre ale pianului. 6. S. diatonic*, care face parte din scara diatonică, dat de ex. de clapele albe ale pianului. 7. S. eolian, s. specific, sugestiv, uneori straniu, produs de vântul care pune în vibrație o sârmă sau o coardă slab tensionată. Este un fel de muzicalitate a vântului utilizată în hf. eoliană (o cutie de rezonanță* cu lungimea de c. 1 m, pe care pot fi montate de ex. 12 coarde cu diametrul de la 0,2 la 1,5 mm, nu prea întinse și acordate la unison) (v. harfă). 8. S. lui Tartini, s. descoperit în 1754 prin studierea vibrațiilor simultane a două coarde ale vl. puternic solicitate cu arcușul. Tartini și marii teoreticieni din trecut au încercat fără succes să explice geneza acelui s. Fiziologia modernă a aparatului auditiv au arătat că este vorba de un așa-numit s. rezultant sau de combinație sau combinatoriu, efect subiectiv, creat de urechea însăși, ca și armonicele aurale. Asemenea s. nu există în afara urechii și se datorează disimetriei timpanului (fața exterioară a acestuia este liberă, pe când cea interioară este în contact cu lanțul osos care conduce vibrațiile în urechea internă). Au fost numite și „s. fantomă”. 9. S. temperat v. temperare. V. și: acustica sălilor; bătăi acustice; undă.

vibrato (cuv. it.), fluctuație regulată (dar nu riguros periodică) a sunetului în înălțime*, intensitate* și timbru*. ♦ Caracteristicile v. vocal, cu o fluctuație de 6/7 ori pe sec., au fost stabilite prin numeroase măsurători efectuate asupra vocii (1) multor cântăreți cu renume (Caruso, Șaliapin, Amelita Gali-Curci, Gigli, Jeritza, Tetrazzini etc.). Vocea copiilor nu are decât arareori v. Dintre adulți, unul din cinci nu are un v. natural. Analiza înregistrărilor grafice electroacustice a arătat că, într-un v. de bună calitate, variația de înălțime este de c. un semiton*, iar cea de intensitate de 2-3 db*. Variațiile devin mai ample pe măsură ce se cântă mai puternic, fiind maxime în fortissimo*. Este eronată părerea că v. vocal înseamnă o modulație de amplitudine*, chiar dacă fluctuațiile înălțimii sunt sincrone cu variații periodice (mici) ale tăriei și timbrului. În general, orice voce convenabilă posedă un v. propriu, natural; vocea lipsită de v. este plată, mată, ștearsă. Explicația fiziologică a v. pleacă de la constatarea că realizarea oricărui gest se bazează pe contracție sinergetică a unui grup de mușchi. Când contracția devine mai puternică, mușchii încep a tremura, prin însuși mecanismul lor normal de funcționare (de aceea este aproape imposibil să se cânte ff fără v.). Or, producerea vocii este rezultatul unor numeroase sinergii mușchiulare, contracțiile respective fiind cu atât mai mari, cu cât se cântă mai puternic. Variațiile de înălțime, intensitate și timbru ale v. au drept cauză participarea tuturor mușchilor fonației*, respirației, laringelui și organelor de rezonanță. V. crescendo (it.), creștere (exagerare) a v. spre sfârșitul unui sunet mai lung (susținut). ♦ Particularitate a tehnicii de mână stângă la instr. cu coarde și arcuș*, folosită pentru „încălzirea” sunetului prin adăugarea de vibrații la cele produse de simpla frecare a coardei cu arcușul. Variațiile de înălțime sunt de o cincime sau un sfert de ton (v. microinterval). V. este executat printr-o oscilare a degetului pe coardă, acțiune în care intră în mișcare degetul, mâna, poignetul (încheietura mâinii) și, în parte, și antebrațul. Frecvența oscilării trebuie adaptată cu pendulări mai mari în cantilenă și cu pendulări msi strânse în pasagii energice sau în trăsături sprintene. V. apare în primii ani de studiu ca o necesitate firească de înfrumusețare a sunetului. Dacă nu apare în formă naturală, se poate studia. Folosirea lui atestă însă muzicalitatea și bunul gust al instrumentistului. ♦ La balalaică*, ca și la alte instr. cu coarde ciupite, v. se obține oscilând palma lipită de tăblie, lângă căluș*. ♦ Un v. expresiv este posibil la clavicord* prin vibrarea mâinii sprijinite de clapă*. ♦ La instr. de suflat din alamă (mai ales la trp. și trb.), v. rezultă din agitarea ușoară a întregului instr.; în jazz* un v. exagerat poartă denumirea de v. negru. ♦ La orgă*, registre (II) ca unda maris sau vox caelestis unite cu alte registre ce produc bătaia* au un efect de v. Sistemele de modulare a caracteristicilor sunetului încorporate în orgile electronice nu pot produce decât un v. riguros periodic, chiar în perioada regimurilor tranzitorii (v. sunet, timbru). De aceea, asemenea instr. dau sunete mecanice, palide, lipsite de căldură.