VAGMISTRU, vagmiștri, s. m. (Înv.) Grad de sergent-major de cavalerie sau de artilerie; persoană care avea acest grad și care se ocupa cu administrarea unui escadron sau a unei baterii. – Din rus. vahmistr, germ. Wachtmeister.

MAJOR, -Ă, majori, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care a împlinit vârsta legală pentru a putea beneficia prin lege de drepturi civile și politice depline. 2. Foarte important, principal. ♦ (Log.; în sintagmele) Termen major = predicatul concluziei unui silogism. Premisă majoră = premisă care conține termenul major al silogismului. 3. (Înv.; Mil.; în sintagmele) Sergent major v. sergent. Plutonier major (și substantivat, m.) v. plutonier. 4. (Muz.; în sintagma) Gamă majoră sau mod major = gamă sau mod care cuprinde cinci tonuri și două semitonuri. – Din fr. majeur.

PLUTONIER, plutonieri, s. m. Grad de subofițer imediat superior sergentului-major; persoană care are acest grad. Plutonier-major = grad de subofițer imediat superior plutonierului; persoană care are acest grad. Plutonier adjutant = cel mai mare grad de subofițer, imediat superior plutonierului-major; persoană care are acest grad. [Pr.: -ni-er. – Var.: (pop.) plotoner, plotonier, plutoner s. m.] – Pluton¹ + suf. -ier.

sergent-major s. m., pl. sergenți-majori

PLUTONIER ~i m. (în armatele unor state) 1) Militar cu grad superior celui de sergent major. ◊ ~ major militar cu grad superior celui de plutonier. ~ adjutant militar cu grad superior celui de plutonier major. 2) Militar care comandă un pluton. [Sil. -ni-er] /pluton + suf. ~er

strajameșter, strajameșteri, s.m. (înv. și reg.) sergent-major de cavalerie sau de artilerie (în armata austro-ungară).

strajnic, strajnici, s.m. (înv.) 1. paznic. 2. sergent-major polonez.

SERGENT s.m. Grad inferior în armată sau în miliție, mai mare decît cel de caporal; militar care are acest grad. ♦ Sergent-major = grad militar superior sergentului și inferior plutonierului, primul grad de subofițer. [< fr. sergent].

PLUTONIER s. m. grad de subofițer, superior sergentului major. (< pluton + -ier)

obuz (obuzuri), s. n. – 1. Campament, tabără. – 2. Forță militară, armată. Pol., rut. oboz (Tiktin). Sec. XVII, înv. – Der. obuznic, s. m. (înv., sergent major de garnizoană).

vagmistru (-ștri), s. m. – Plutonier de cavalerie, sergent major. – Var. vahmistru. Germ. Wachtmeister, prin intermediul rus. vachmistrŭ (Tiktin; Sanzewitsch 212).

STRAJAMEȘTER, strajameșteri, s. m. (Reg. înv.) Sergent-major. – Magh. strazsamester.

baș n., pl. urĭ (turc. baš, cap, șef, superior, vîrf, de unde și bg. baš, șef, agiŭ. V. bașa, bimbașa, bașlic). Agiŭ la zarăfie (Vechĭ). Prisos, plus, rest: bașu ce-ĭ ieșea de la raz (CL., 1910, 77). Prefix care arată superioritatea: baș-cutnie (cutnie de prima calitate), baș-ceauș (sergent-major de infanterie), baș-hoț (mare hoț). V. arhi-, para-, stră-, vel-. – În Banat. (după sîrb.) „chear, tocmai”. V. baron.

GRAD (< fr., lat.) s. n. 1. Unitate de măsură a unor mărimi fizice în cadrul anumitor sisteme sau scări de reperare (ex. g. areometric). ◊ G. termometric = unitate de măsură pentru temperatură. Reprezintă un interval de temperatură egal cu o unitate fracțiune dintr-un interval fundamental, definit între două temperaturi de referință: g. Kelvin (simbol: K), egal cu fracțiunea 1/273,16 din intervalul de temperatură cuprins între zero absolut (0 K) și punctul triplu al apei (173,16 K); g. Celsius (simbol: °C), egal cu gradul Kelvin; g. Fahrenheit (simbol: °F), egal cu 0,555 K; g. Réaumur (simbol: °R), egal cu 1,25 K. V. temperatură. 2. Unitate de măsură a unghiurilor. V. centezimal, sexagesimal. 3. G. de libertate = fiecare dintre parametrii independenți care caracterizează posibilitățile de mișcare ale unui sistem mecanic. 4. (MAT.) Gradul unui monom = a) (în raport cu o mărime literală) exponentul literei respective; b) (în raport cu două sau mai multe mărimi literale) suma exponenților acestor litere. ◊ Gradul unui polinom = cel mai mare dintre gradele monoamelor care îl alcătuiesc. 5. Diviziunea a unei scări de reperare în cadrul unui anumit sistem de măsuri al unor mărimi (ex. g. areometric, g. de duritate etc.). 6. Valoare relativă a unei mărimi în raport cu o valoare de referință. ◊ G. alcoolic = proporția de alcool absolut, exprimată în procente, dintr-o băutură sau soluție alcoolică; exprimă tăria alcoolică a acesteia. 7. Criteriu de apreciere calitativă a unor produse sau a proceselor executate de anumite mașini, instalații etc. (ex. g. de umplere, g. de îndesare etc.). 8. (GEOGR.) G. de latitudine = unitate de măsură a latitudinii, egală cu un g. sexagesimal, corespunzând unei lungimi medii de 111,05 km. G. de longitudine = unitate de măsură a longitudinii, egală cu un g. sexagesimal, corespunzând unei lungimi care variază, în funcție, de latitudine, de la Ecuator (111,3 km) spre poli (0 km). 9. G. de seismicitate v. seismic, scară ~. 10. (LINGV.) G. de comparație = formă pe care o iau adjectivul și unele adverbe pentru a arăta măsura în care un substantiv sau un verb determinat de acestea posedă caracteristica exprimată prin adjectivul sau adverbul respectiv. 11. Treaptă, nivel, stadiu (al unei situații, stări etc.). ◊ G. de rudenie = raportul de apropiere între rude; se calculează după numărul nașterilor ce despart două rude în linie dreaptă (ascendentă sau descendentă), respectiv după numărul nașterilor de la fiecare rudă până la cel mai apropiat descendent comun, însumate. ◊ Loc. În ultimul grad = în stadiul cel mai avansat, cel mai grav. 12. Treaptă în ierarhia administrativă, corespunzătoare unei anumite funcții. ◊ G. militar = fiecare dintre treptele ierarhiei militare. În armata României, g. m. sunt: soldat, pentru soldați; fruntaș, caporal și sergent pentru gradați; sergent major, plutonier, plutonier major și plutonier adjutant pentru subofițeri; maistru militar clasa a IV-a, maistru militar clasa a III-a, maistru militar clasa a II-a, maistru militar clasa I și maistru militar principal pentru maiștri militari; sublocotenent, locotenent și căpitan (căpitan-locotenent la marina militară) pentru ofițeri inferiori; maior, locotenent-colonel, colonel (respectiv căpitan de rangul III, căpitan de rangul II și căpitan de rangul I la marina militară) pentru ofițerii superiori; general de brigadă, general de divizie (respectiv contra-amiral, viceamiral, amiral la marina militară), general de corp de armată pentru generali și amirali, mareșal al României.

*plotoniér m. (fr. pelotonnier). Subofițer care comandă un ploton. Plotonier major, plotonier care conduce administrațiunea companiiĭ, escadronuluĭ, bateriiĭ ș. a. în locu vechĭuluĭ sergent major.

sergent-major s. m., pl. sergenți-majori; abr. serg.-maj.

vágmistru și -ístru m. (rus. váhmistr [d. germ. wacht-meister, maestru orĭ șefu străjiĭ, și wagen-meister, șefu căruțelor]. V. barabaftă). Vechĭ (vahm-). Subofițer de cazacĭ. Sec. 19-1910. Sergent major de cavalerie saŭ de artilerie (azĭ înlocuit cu plotonieru major).

*sergént m. (fr. sergent, d. lat. serviens, -éntis, care servește. V. servant). Subofițer din orĭ-ce armă saŭ serviciŭ. Gardist (numit și gardian, sergent de oraș orĭ sergent de stradă). Sergent major (cu art. sergentu major saŭ și sergent-majoru), primu sergent, acela care ținea contabilitatea uneĭ companiĭ (V. vagmistru și plotonier). Sergent furier, sergentu care ține corespondenta, secretaru companiiĭ, escadronuluĭ, bateriiĭ ș.a.

vagmistru m. sergent-major de cavalerie și artilerie, însărcinat a conduce adminitrațiunea unui escadron sau a unei baterii. [Rus. VAHMISTRŬ (din nemț. Wachtmeister)].

sergent m. 1. grad inferior în armată: sub-ofițer; sergent-major, primul sub-ofițer al unei companii de infanterie, însărcinat cu contabilitatea; sergent-furier, ajutorul sergentului-major și care poartă grija proviziunilor; 2. agent de poliție numit și gardian: chiamă pe un sergent.

VAGMISTRU, vagmiștri, s. m. (Înv.) Grad de sergent-major de cavalerie sau de artilerie care se ocupa cu administrarea unui escadron sau a unei baterii; persoană care avea acest grad. – Din rus. vahmistr, germ. Wachtmeister.

PLUTONIER, plutonieri, s. m. Grad de subofițer imediat superior sergentului-major; persoană care are acest grad. ◊ Plutonier-major = grad de subofițer imediat superior plutonierului; persoană care are acest grad. Plutonier-adjutant = cel mai mare grad de subofițer, imediat superior plutonierului-major; persoană care are acest grad. [Pr.: -ni-er. – Var.: (pop.) plutoner, plotoner, plotonier s. m.] – Pluton¹ + suf. -ier.

MAJOR, -Ă, majori, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care a împlinit vârsta legală pentru a putea beneficia prin lege de drepturi civile și politice depline. 2. Foarte important, principal. ♦ (Log.; în sintagmele) Termen major = predicatul concluziei unui silogism. Premisă majoră = premisă care conține termenul major al silogismului. 3. (Înv.; Mil.; în sintagmele) Sergent major v. sergent. Plutonier major (și substantivat, m.) v. plutonier. 4. (Muz.; în sintagma) Gamă majoră sau mod major = gamă sau mod care cuprinde cinci tonuri și două semitonuri. – Din fr. majeur, major.

MAJOR, -Ă, majori, -e, adj. 1. (Despre oameni; în opoziție cu minor) Care a împlinit vîrsta cînd se poate bucura prin lege de drepturi civile și politice depline. Eleonora era majoră, era stăpînă pe moșie mai mult ca oricînd. DUMITRIU, B. F. 146. Ca mîine vii să-mi ceri consimțămîntul; și nu ți-l dau... – Nu-mi pasă; sînt majoră. D. ZAMFIRESCU, R. 139. 2. Foarte important, principal, de căpetenie. Preocuparea lor majoră, artă sau speculația filozofică, le absoarbe întreaga existență. SADOVEANU, E. 30. ◊ Caz de forță majoră v. forță. 3. (Mil.; numai în expr.) Sergent-major v. sergent. Locotenent-major v. locotenent. (Ieșit din uz) Plutonier-major v. plutonier. Stat-major = grup de ofițeri care funcționează pe lîngă un comandant în scopul conducerii trupelor. [Un] general scund și grozav de spătos, în uniformă cu buzunări numeroase și enorme, încît ar fi putut cuprinde toată arhiva marelui stat-major. C. PETRESCU, Î. II 71. 4. (Muz.; în expr.) Gamă majoră = modul diatonic (cu semitonuri între treptele 3-4 și 7-8) pe care se bazează sistemul armonic tonal. 5. (Logică; în expr.) Termen major (sau premisă majoră) = unul din cei doi termeni (sau din cele două premise) ai unui silogism, și anume acela care conține obiectul concluziei.

MIELUȘEL, -EA, mielușei, -ele, s. m. și f. Diminutiv al lui miel. Boierul avea un mielușel. ISPIRESCU, L. 65. Cînd primăvara vine se-nalță turturica; Aleargă mielușeaua; zîmbește floricica. BOLLIAC, O. 67. De-oi pierde-o mielușea, Oi slugi un an pe ea Și de-oi pierde-un mielușel Oi slugi doi ani pe el. ALECSANDRI, P. P. 208. (În comparații) A venit alt sergent-major, blînd ca un mielușel. PAS, Z. I 113.

SEAMĂ, (2, rar) semi, s. f. (Și în forma samă) 1. (În locuțiuni și expresii; exprimă ideea de calcul mintal, judecată, constatare, observație) De bună seamă = desigur, fără îndoială, fără doar și poate. Deodată, în liniștea adîncă, porni din cîmpie un glas limpede. Cînta de bună samă vreo fată care se întorcea întîrziată în sat. SADOVEANU, O. I 107. Dar dintr-al prinților șirag, Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. Mai cu seamă = mai ales, îndeosebi, în special. Mai cu seamă oamenii de astăzi nu mai seamănă cu cei și cele din tinerețea mea. GALACTION, O. I 64. Discută împreună mai cu seamă de afaceri. REBREANU, R. I 58. Vinațele, cafeaua, pînea și pelinul mai cu seamă, fără care nu este zi-întîi-mai! RUSSO, S. 103. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe, a se dumeri, v. da³ (I 16). A lua seama (sau, mai rar, seamă) = a) a se gîndi, a reflecta adînc, a chibzui, a fi atent la ceva. O, Despot, dar ia seama, ia seama la furtună! ALECSANDRI, T. II 157. Să fi luat seama bine Cu cine te împreuni Și cu cine te cununi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a observa îndeaproape pe cineva, a urmări; a supraveghea. Îi luam seama lui Oance și mi se părea că și el mi-o lua mie. GALACTION, O. I 66; c) a observa ceva, a remarca. Uite, zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa Și ce fată frumușică Are mama. COȘBUC, P. I 103. O ciută mioară... Iarbă nu păștea, Nici apă nu bea... Nimeni seamă-i lua, Afară d-un cerb, D-un cerb tretior, Al ei frățior. TEODORESCU, P. P. 59; d) a înțelege, a se lămuri. Romînii încă nu au luat bine sama ce au vrut să zică cînd au vestit și descoperit că Ardealul, în veacul trecut, au restaurat limba. RUSSO, S. 64. A-și lua seama (sau de seamă) = a se răzgîndi. Un moment se gîndi să cumpere și îndată-și luă de seamă. VLAHUȚĂ, la TDRG. A băga de seamă sau (rar) a băga seama că... v. băga (II 7). 2. Socoteală, cont. Socotelile sau semile mănăstirilor închinate... dovedesc cu prisos că într-astfel s-a urmat atunci, pe cînd clauzele donatorilor erau încă respectate. ODOBESCU, S. II 47. ◊ Expr. A ști seama = a cunoaște situația unui lucru (sub raport numeric, statistic); a ști rostul. Mămuca știe sama ouălor, caută găinile în fiecare dimineață. SADOVEANU, O. VIII 140. Popa Stoica din Fărcași... Știe seama oștilor, Cred și pe-a războaielor. ODOBESCU, S. II 427. A da seamă v. da³ (I 16). (Învechit) A cere (cuiva) seamă v. cere (4). 3. (În locuțiuni și expresii; exprimă ideea de folos, interes, grijă, sarcină) Pe seama (cuiva) = a) în folosul sau în interesul (cuiva), pentru (cineva). O, n-ai putea să-mi spui, Minune de copilă dalbă, Pe seama cui speli pînza albă? IOSIF, T. 65. Ești un nemernic Cînd n-ai un țel hotărîtor. Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni, Te lupți pe seama tuturor. COȘBUC, P. I 194. Comisionarul unui turc din Vidin... pe seama căruia strîngea zaherea de prin satele vecine. GHICA, S. A. 31; b) în sarcina (cuiva), asupra (cuiva). Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită... rușinea va rămînea numai pe seama mea, căci este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10. Pe seamă = în proprietate sau în folosință personală; propriu. Se hotărî să-și deschiză prăvălie pe seamă. VLAHUȚĂ, O. A. 207. A lăsa pe (sau în) seama cuiva sau a da pe (sau în) seamă (sau în seama cuiva) = a da (sau a lăsa) în grija, în paza, în posesia cuiva, v. lăsa (4). Vodă... cheamă pe un edecliu și-i dă pe Niculaie în seamă, să-l ducă în munte. GHICA, S. A. 33. A lua (pe cineva) pe seamă = a lua (pe cineva) în grija și pe răspunderea sa; a apăra, a ocroti (pe cineva). Lasă-n urmă-ți teamă, Că te iau pe seamă Istor brațe groase, Groase și vînoase... Istui păloșel Cu buza de-oțel. ALECSANDRI, P. P. 64. A lua seama (de cineva) = a se ocupa, a se îngriji, a avea grijă (de cineva). O rugă... să ia seama de fetițe. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. A ține seama (sau, mai rar, seamă) de cineva (sau de ceva) = a lua în considerație, a avea în vedere. Voia tînărul să nu ție seama și totuși stătuse pe ghimpi la masă. REBREANU, R. I 90. 4. Însemnătate, importanță; vază, faimă, trecere. Supărară mai bine de trei sute de ani pe împărații romani de seama lui Aurelian, lui Teodosie, lui Justinian. ODOBESCU, S. III 108. ◊ Loc. adj. De seamă = important, însemnat; cu trecere. Cînd se va libera sergent-major, se va ruga în genunchi de toți superiorii și de toți oamenii de seamă din Romanați să-i deschidă o portiță în școala militară. GALACTION, O. I 129. Unde-i norocul s-o ia un fecior așa de seamă. REBREANU, I. 86. Să-ți cheltuiești puterea celui mai de seamă dar, Ca să-i faci mai răi pe oameni și mai sceptici și mai triști?... Asta vi-i chemarea sfîntă de profeți și de artiști? VLAHUȚĂ, O. AL. 65. ◊ Expr. A băga (sau a lua) pe cineva (sau ceva) în seamă v. băga (II 7). 5. Fel, gen, soi. Ba eu nu m-oi mărita, Pînă nu te-i însura, Să văd pe cine-i lua. De-i lua de seama mea, Tot să poți trăi cu ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. Te cunoști de pe năframă, Că ești de-a maică-ta seamă. id. ib. 249. ◊ Expr. De-o seamă cu cineva sau de seama cuiva = la fel cu cineva, în aceeași situație, stare, categorie socială cu cineva, de aceeași vîrstă cu cineva. Avea un fecior... Era de-o seamă cu Oleana și, mici copii, se jucaseră împreună. GALACTION, O. I 68. Nu mai știa încotro să meargă, pentru că îmblase pretutindine pe unde știa că sînt fete de sama lui. SBIERA, P. 216. Tu n-ai tată, eu n-am mamă, Amîndoi sîntem de-o seamă. ALECSANDRI, P. P. 242. 6. Rost, rînduială. Săreau în două picioare, nechezînd speriați... «Dar ce, măre, să mai fie și asta?» strigau unii din drumeții nencercați la seama cailor. ODOBESCU, S. I 162. ◊ Expr. A ști seama (la ceva) = a cunoaște rîndul sau rostul unui lucru, al unei îndeletniciri; a avea experiența unui lucru. Miclăuș, cîne-nvățat, Știa seama la vînat. ODOBESCU, S. III 183. A ști de seama cuiva = a avea știri despre cineva; a avea cunoștință de soarta cuiva. Îi mai spuse că l-a întrebat despre bărbatul ei și fiu-său îi răspunse că nu știe de seama lui nimic. ISPIRESCU, L. 57. A-i face (cuiva) seama = a omorî, a ucide (pe cineva). A-și face (singur) seama (sau, mai rar, seamă) = a se sinucide. Se mîhni pînă în adîncul sufletului și, după ce văzu că nu mai este mîntuire pentru bărbatul său, se duse și ea de-și făcu seamă singură. ISPIRESCU, U. 77. 7. (Învechit și popular, precedat de art. nehot.) Număr, cantitate (nedeterminată); cîțiva. O samă se cățăraseră și pe zidul de împrejmuire al mănăstirii, ca să vadă trecînd alaiul. SADOVEANU, Z. C. 214. Sigismund trimise pe mireasa sa la Gherla și grăbi a porni o seamă de oștiri, ce avea gata, în Țara Romînească. BĂLCESCU, O. I 196. O samă de învățați a Ardealului apără limba născută din sisteme ca limba ardelenească. RUSSO, S. 80. ◊ Loc. adj. și adv. Fără număr și fără seamă = în număr mare; mulțime, puzderie. În cîțiva ani, oi avea... fără număr și fără samă. SBIERA, P. 250. Peste seamă = peste măsură, foarte. Tăcerea... îi plictisise peste seamă. VORNIC, P. 127. Vitoria și Gheorghiță au intrat într-o odăiță peste samă de caldă. SADOVEANU, B. 120. ♦ (În legătură cu noțiuni temporale) Interval, bucată. Așa trăia biata mă-sa de o seamă de vreme. VLAHUȚĂ, O. A. 98. – Variantă: (regional) samă s. f.

SERGENT, sergenți, s. m. 1. Grad inferior în armată sau în miliție, imediat superior gradului de caporal; persoană avînd acest grad. Mai tîrziu un sergent care face legătura la batalion mă lămurește. CAMIL PETRESCU, U. N. 338. Radu luă loc, privind la sergentul șef de post, Iftodiu Dumitru, cu cea mai mare nedumerire. C. PETRESCU, Î. II 170. Sergentul jandarmilor din sat a înaintat semeț prin mulțime pînă la scamatorul urcat pe scaun. SAHIA, N. 68. Se știa că la cazarmă [Bălcescu] aduna pe lîngă dînsul, în orele de recreație, mai mulți sergenți și soldați cărora le povestea despre vitejiile romînilor în luptele cu turcii. GHICA, S. A. 141. ◊ Sergent-major = persoană care urmează în grad după sergent. Îl cercetează un sergent-major. STANCU, D. 160. Instrucția pe școli o făceau sergenți-majori care uitau că nu sînt la cazarmă, astfel că vă înjurau și vă băteau ca pe soldații lor. PAS, Z. I 112. 2. (În trecut, de obicei determinat prin «de stradă») Agent de poliție însărcinat cu menținerea ordinii publice pe străzi și cu paza vieții și avutului cetățenilor; gardian, gardist. V. polițist. Căpătă de la un sergent de stradă lămuririle de care avea nevoie. GALAN, B. I 16. Pleacă, fiindcă acum chem sergentul! C. PETRESCU, C. V. 270. Birjarii... trag cu biciul, sergenții îi cară la pumni, iar țăranul zăpăcit, pierdut nu știe... unde să cîrmească. GHEREA, ST. CR. III 126.

STRAJAMEȘTER, strajameșteri, s. m. (Transilv., învechit) Sergent-major. Ehei, unde-i vremea cînd eram eu strajameșter! REBREANU, I. 15.

GRADE MILITARE. Subst. Soldat, soldățel (dim.), soldățoi (augm., peior.). Gradat; fruntaș (soldat fruntaș); caporal, căprar (pop.); sergent; sergent-major; plutonier; plutonier-major, majur (pop.); plutonier-adjutant; subofițer; ofițer; ofițer inferior; ofițer superior; sublocotenent; locotenent; locotenent-major; căpitan; maior; locotenent-colonel; colonel; general-maior; general-locotenent; general-colonel; general; general de armată; mareșal; generalisim. Grade din marina militară: Marinar, matelot, matroz (ieșit din uz); cartnic; miciman (ieșit din uz); contramaistru (înv.); căpitan-locotenent; căpitan de rangul al treilea; căpitan de rangul al doilea; căpitan de rangul întîi; comandor (înv.); contraamiral; viceamiral; amiral. Adj. Soldățesc, ostășesc, militar, milităresc; ofițeresc. Vb. A avea gradul de..., a purta gradul de...; a avansa, a înainta în grad. A acorda cuiva gradul de..., a avansa, a înainta în grad (pe cineva). A-i lua cuiva gradul de..., a degrada. Adv. Soldățește, ostășește, militărește; ofițerește. V. armată, ostaș.

major, ~ă [At: NEGULICI / V: (înv) ~e, maior, (rar) ~oară, (pop) ~jur / Pl: ~i, ~e / E: fr majeur, major] 1-2 smf, a (Persoană) care a împlinit vârsta legală pentru a putea beneficia de drepturi civile și politice depline. 3 a Foarte important Si: principal Cf superior 4 a (La jocurile de cărți) Terță (sau cvartă, cvintă) ~ă Serie de trei (sau patru, cinci) cărți de aceeași culoare, în ordine descendentă, începând de la as. 5 a (Log; îs) Termen ~ Termen care servește de predicat concluziei unui silogism. 6 a (Log; îs) Premisă ~ă Premisă care conține termenul major al silogismului. 7 a (Mil; îs) Sergent ~ Grad militar între sergent și plutonier. 8-9 sm, a (Mil; îas) (Persoană) cu gradul de sergent major (6). 10 a (Mil; îs) Plutonier ~ Cel mai mare grad în ierarhia subofițerilor. 11-12 sm, a (Mil; îas) (Persoană) cu gradul de plutonier major (10). 13 a (Mil; îs) Locotenent ~ Grad militar în ierarhia ofițerilor între locotenent și căpitan. 14-15 sm, a (Mil; îas) (Persoană) cu gradul de locotenet major (13). 16 a (Muz) Care are un caracter aspru, dur. 17 a (Muz; îs) Mod ~ Mod a cărui gamă are la bază o terță mare. 18 sf (Muz; îs) Gamă ~ă Succesiune de opt sunete muzicale dispuse astfel, încât între treapta a treia și a patra, ca și între a șaptea și a opta, să existe un semiton, iar între celelalte trepte să existe tonuri.

plutonier sm [At: REBREANU, R. II, 220 / P: ~ni-er / V: (pop) ~ner, plotoner, ploto~, (nob) platoner / Pl: ~i / E: pluton¹ + -ier] 1 Grad militar, în ierarhia subofițerilor, imediat superior sergentului major. 2 Persoană care are gradul de plutonier (1). 3 (Îc) ~-major Grad de subofițer, imediat superior plutonierului (1). 4 Persoană cu gradul de plutonier (3)-major. 5 (Îc) ~-adjutant Cel mai mare grad de subofițer, imediat superior plutoniemlui (3)-major. 6 Persoană cu gradul de plutonier (5)-adjutant.

strajameșter sm [At: (a. 1784) IORGA, S. D. XIII, 15 / V: ~jăm~ (S și: strajă-meșter), ~jem~ / S și: straja-meșter / Pl: ~i / E: mg strászemester] (Trs) Sergent-major de cavalerie sau de artilerie (în armata austro-ungară).

strajnic¹ sm [At: CORESI, L. 56/14 / V: ~nec / Pl: ~ici / E: slv стражьникъ, pn strażnik] 1 (Înv) Paznic² (2). 2 Sergent major polonez. corectat(ă)

vagmistru s.m. (milit.; în trecut) Grad militar de sergent-major de cavalerie sau de artilerie, superior celui de sergent și inferior celui de plutonier. ♦ Persoană care avea acest grad și care se ocupa cu administrarea unui escadron sau a unei baterii. • pl. -iștri. și (înv.) vacmaistru s.m. /<rus. вахмистр, germ. Wachtmeister.

MAJÓR, -Ă adj. 1. (Despre persoane, în opoziție cu minor) Care a împlinit vîrsta legală pentru a putea beneficia de drepturi civile și politice depline. Cf. NEGULICI, STAMATI, D. Majori se socotesc atît bărbatul cît și femeia cari au îndeplinit douăzeci și unu ani. HAMANGIU, C. C. 111. Ca mîine vii să-mi ceri consimțimîntul și nu ți-l dau. .. – Nu-mi pasă: sînt majoră. D. ZAMFIRESCU, R. 139. Mi se pare că dînsa-i majoră. C. PETRESCU, Î. II, 172. Cînd și-a publicat primul său volum de ode, tînărul poet nici nu era major. SADOVEANU, E. 224. ◊ (Substantivat) Majorele nu poate să-și atace accepțiunea. HAMANGIU, C. C. 168, cf. 279. 2. Foarte important, de căpetenie; principal. Cf. s u p e r i o r. Calitatea majoră a cărții lui nu constă de aceea numai în faptul că a adus în literatură o lume nouă. CONTEMP. 1949, nr. 159, 2/4. Preocuparea lor majoră, artă sau speculația filozofică, le absoarbe întreaga existență. SADOVEANU, E. 30. Se vor depune eforturi sporite... în vederea orientării ferme către problemele majore care stau în fața științei. CONTEMP. 1963, nr. 871, 7/7. ◊ Caz de forță majoră v. f o r ț ă. ♦ (La unele jocuri de cărți) Terță (sau cvartă, cvintă) majoră = serie de trei (sau patru, cinci) cărți de aceeași culoare, în ordine descendentă, începînd de la as. Cf. COSTINESCU. ♦ (Logică, în sintagmele) Termen major = termen care servește de predicat concluziei unui silogism. Premisă majoră = premisă care conține termenul major al silogismului. Cf. DICȚ. 3. (Mil., în sintagmele) Sergent major = grad militar între sergent și plutonier; persoană care are acest grad. Sergent major de pompieri. MAIORESCU, CR. II, 240. Îl cercetează un sergent major, STANCU, D. 160. Instrucția pe școli o făceau sergenți majori. PAS, Z. I, 112. Plutonier major (și substantivat, m.) = cel mai mare grad in ierarhia subofițerilor; persoană care are acest grad. Au rămas majurii... n-am putea intra... decît cu viclenie. SADOVEANU, N. F. 102. Își muștruluiește chiriașii mai abitir decît ne muștruluiesc pe noi majurii la cazarmă. STANCU, D. 245. Toader cornistul își puse la gură cornul și începu, cu glas repezit, adunarea majurilor. CAMiLAR, N. I, 404, cf. 395. Locotenent major = grad militar în ierarhia ofițerilor între locotenent și căpitan; persoană care are acest grad. ♦ Stat major v. s t a t. 4. (Muz.) Care are un caracter dur, aspru. Cf. TIM. POPOVICI, D. M., ȘĂINEANU, D. U. Ritmul roților vagonului bătea măsura pentru muzica amintirilor lui, o muzică aspră, majoră, colorată de mînie. BENIUC, M. C. I, 249. ◊ Mod major = mod a cărui gamă are la bază o terță mare. Gamă majoră = succesiune de opt sunete muzicale dispuse astfel, încît între treapta a treia și a patra, ca și între a șaptea și a opta, să existe un semiton, iar între celelalte trepte să existe tonuri. În muzica modernă se întrebuințează pentru același ton fundamental două game: cea majoră și cea minoră. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. II, 59. – Pl.: majori, -e. – Și: (învechit) majore, maior, -ă, (rar) majoáră (DDRF), (3 popular) majúr adj. – Din fr. majeur, major. Cf. lat. m a j o r.

vizavi adv., s.m. 1 adv. În punctul exact opus, peste drum, (față) în față. ◊ Loc.adj. De vizavi = care este situat în față, în punctul opus, peste drum. Din casa de vizavi nimic n-a mai rămas (H. LOV.). ◊ Loc.prep. Vizavi de... = a) înaintea, dinaintea, în fața cuiva sau a ceva; opus cu... Am mers la cofetărie, vizavi de restaurant.; b) față de..., în raport cu..., în comparație cu... Dumneaei n-are niciodată o politică vizavi de mușterei (CAR.). 2 s.m. Persoană care se află în fața cuiva la o masă, la o întrunire etc. La figura a treia sergentul-major trebuia să vie spre ginere, care era vizaviul miresei (BAC.). • scris și vis-à-vis. /<fr. vis-à-vis.

sergent-major s. m., pl. sergenți-majori; abr. serg.-maj. erată

MIELUȘEL, -EÁ, -ÍCĂ subst. I. 1. S. m. și f. Diminutiv al lui m i e l (I 1); mieluț (1), (rar) mieluș (1), mielușor, (regional) mieluc. Pentru jîrtva mintuirei. . . mielușale de un an, cinci. BIBLIA (1688), 99²/15, cf. COD. PUȘC. 79, ANON. CAR. De toată darea. . . adecă de dijma grîului, secărei. . . mieilor, mielușeilor .. . să-i scutim. ȘINCAI, HR. III, 82/21, CÍ. BUDAI-DELEANU, LEX., POLIZU. Se gudur porumbeii; se-nalță turturica; Aleargă mielușeaua; zîmbește floricica. BOLLIAC, O. 67, cf. REV. CRIT. III, 160, STOIAN, PĂST. 53. De-oi pierde-o mielușea, Oi slugi un an pe ea. ALECSANDRI, P. P. 207, cf. 208. După ciobănel m-oi duce. . . El întreagă ziulițâ Nu se lasă de doiniță. . . Mînînd printre ghilicei Mielușei tot frumușei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 76. Căci eu mă lupt cu urși, cu lei, Cînd vor să-mi ia din mielușei. TEODORESCU, P. P. 111. Verde, verde ș-o lalea Și-ș avea Tudor ș-avea: Tot cinzăci dă mielușei, Mielușei cam berbecei. ȘEZ. III, 212. Și-s mîncat și de ai mei, Ca iarba de mielușei. RETEGANUL, TR. 24. Da Ion mi-avea, Mi-avea o mielușică, Mîndră, frumușică. MAT. FOLK. 3. Cîte flori sînt pe vălcele, Atîtea-n vară mielușele. PĂSCULESCU, L. P. 12, cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 15, ALR I 1773/190, 554, 1774/164,166,190, 200, 370, 690 ,870, ALR II/170. Cé mi-i bună mie mielușaua cea tînără, fiind oaia cea grasă și frumoasă gata? CANTEMIR, HR. 413. ◊ (Ca termen de comparație, de obicei cu aluzie la blîndețea caracteristică animalului) Nu cu . . . argintu sau auru izbăvitu-vă. . . ce cu sîngele cela curatul ca de mielușelu nevinovata și nespurcatu H[risto]s. COD. VOR. 144/2. Mărgînd la răstignire ca un mielușel spre giungheare. VARLAAM, C. 361. Pînă la sfîrșitul cununiei, duminică seara, era blîndă și supusă ca o mielușea. CARAGIALE, O. II, 223. Auzind așa viteazul, se duse singur de voia lui și se supuse ca un mielușel. ISPIRESCU, U. 29. Îi bună și blîndă ca mielușelul ? PETRESCU, r. dr. 19. Se țineau femeile de el. . . I se părea atît de firesc să le vadă ca niște mielușele în jurul lui, încît nu găsea de loc de ce ar putea fi mîndru. CAMIL PETRESCU, O. II, 520. A venit alt sergent-major, blînd ca un mielușel. PAS, Z. I, 113. Facem orice ne-o porunci el, ca mielușeii o să fim ! V. ROM. august 1954, 140. ♦ Epitet dat unei persoane bune și blînde. Cf. GORUN, F. 160. ♦ (La m.; în limbajul bisericesc și în sintagmele mielușelul lui Dumnezeu, mielușelul Domnului) Isus Hristos. Acesta iaste mielușelul lui Dumnedzău. VARLAAM, C. 412. Pre mielușălul său. . . stăpîna cea cu totul fără prihană pre cruce deaca l-au văzut. . . vai mie plîngînd au zis. MINEIUL (1 776), 1^v2/21, cf. 8^r2/1. Mielușelul Domnului a răbdat. . . răstignire. DELAVRANCEA, S. 17. ♦ (La f.; în limbajul bisericesc) Fecioara Maria. Mielușa carea ai născut pre . . . cel fără prihană. MINEIUL (1776), 99^v2/21. Aș Mielușeaua Domnului =. mucenică. Svi[n]tele acestea mielușeale a D[o]mn[u]lui. .. cu cinstita lor maică sv[î]nta Sofie biruiră. DOSOFTEI, V. S. septembrie 20^r/29. 2. S. m. (Neobișnuit, glumeț, în sintagma) Mielușel cu botul lung = porc. Cf. ALEXI, W. II. S. m. pl. (Ban., Transilv.) Ninsoare în formă de mici particule sferice (aALR SN III h 797, com. din DUMBRĂVENI) ; ploaie cu gheață, grindină (ALR I 1253/136, 156, 158); (regional) țîrțăriță, zăpada mieilor. Ziua alegerii sosi cu învăluiri mari de vînt, de ploaie, de mielușei și zăpadă. AGÎRBICEANU, L. T. 237. De cu seară vîntul începu să bată iarăși cu mielușei. id. ib. 255. III. S. m. (Bot.) 1. (Mold.; în forma meloșel) Numele mai multor ciuperci: a) ciupercă de culoare gălbuie, cu piciorul subțire, foarte ramificat; (regional) tocmăgel, barba-caprei (Clavaria formosa). Cf. PANȚU, PL. ; b) bureți-de-conopide (Clavaria coralloides). Cf. id. ib.; c) creasta-cocoșului (Clavaria fava). Cf. id. ib.; d) rămurele (Clavaria botrytis). Cf. id. ib.; e) togmăgel (Clavaria crispula). Cf. id. ib. 2. (Olt.) Papanași (Trifolium arvense). Cf. PANȚU, PL. 3. (Regional, la pl.) Odagaci (Saponaria officinalis) (Imoasa-Strehaia). ALR I 1911/842. 4. (Regional) Ament de alun (Recea-Pitești). Cf. ALR I 990/790. – Pl.: mielușei, -ele. – Și: (cu schimbare de suf.) mielușică s. f., (regional) mieloșél (PANȚU, pl.), meloșél, mierloșél (ALR SN III h 797/27) s. m.; mielușáuă (BUDAI-DELEANU, LEX.) s. f. – Mieluș + suf. -el, -ea. – Mielușică: cu schimbare de suf. – Mielușáuă: refăcut după sg. art.

*ADJUTANT sm. 🎖️ 1 Ofițer atașat pe lîngă persoana unui suveran, principe ori comandant de corp, spre îndeplinirea serviciilor personale, aghiotant: Nicolae Ipsilante... căutase să tragă și pe frate-său Alexandru, ... ~ împărătesc (I.-GH.) ¶ 2 🎖️ Ofițer atașat comandanților de trupe și care e însărcinat de a ajuta pe șef în comandă și de a transmite ordinele acestuia ¶ 3 Sergent-adjutant, sub-ofițer însărcinat cu poliția interioară a corpului, are autoritate asupra sergenților-majori și asupra celorlalte grade inferioare în tot ce privește serviciul și purtarea lor în și afară din serviciu; el se recunoaște după două galoane late de aur și unul mai îngust pe care le poartă la mîneci; 👉 PLUTONIER-MAJOR [fr. < lat.].

MOARE s. f. 1. (Regional, de obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Apă cu sare (v. saramură) sau cu oțet (folosită la conservarea legumelor); lichid acru în care se țin ori s-au ținut murături; s p e c. zeamă de varză. Și l-au bătut nepărăsînd și stropindu-l cu moare de oțăt, frecindu-i ranele cu tlrsine. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 128^r/22, cf. ANON. CAR. Într-un blid mămăligă cu moare, Intr-altul fălci de porc afumate, Apoi curechiu fiert cu rîncezală. BUDAI-DELEANU, Ț. 304, cf. LB. Moare de curechi. ALECSANDRI, T. 695. Capul te doare și cînd ai făcut vreun huleai (chef) cu prietenii; în acest caz, moarea de curechi te răcorește. ȘEZ. III, 14. Se bea boabe de cîrmîz fierte în vin ori în moare. N. LEON, MED. 29. La pește fiert în moare (zamă de varză) ne lăsăm prea mult îmbiați. F (1906), 6. Zeama de varză, numită și moare, este foarte plăcută la gust și cu cît este mai sărată cu atît este mai purgativă. BIANU, D. S. 784. Să iei o parte de moare de curechi și două de ulei de in. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 48. Se culege aliorul tînăr. . . se fierbe, se stoarce bine, iar zeama se lăsă să se limpezească. În vasul cu aceste gălbenele se pune apoi lîna care a fost împietrită în moare de varză – zeamă de varză acră. PAMFILE-LUOESCU, CROM. 48, cf. 65. Mîncarea principală era zama de fasole, „moarea”-zama de varză – și mămăliga cu ceapă sau coaptă pe jar. DRAGOMIR, O. M. 16. Vinul trebuie ținut departe de murături, că se îmbolnăvește, zise Simion. Capătă miros de moare. BENIUC, M. C. I, 203. Moare de curechi . . . am eu în beci. . . îi acră și sărată. CAMILAR, N. II, 416. Și apoi pre lîngă făsaică Cîte un pic de moare acră. RETEGANUL, TR. 164. La pămînt cu bătuta Să moară iubovnica Și să moară-n postu mare Cu fasole și cu moare. ȘEZ. IV, 236. Ẑinu ista parcî-i moari di pepini. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Băgăm la moare cureci. ALR I 753/65. Să s-acrască, să facă moare. ib. 753/343. Moare de pe curechi. ib. 755/140. Moare acră. ib. 755/266. Crîstăveți în moare. ib. 756/45. Moare „apa caldă, sărată ce se pune în cada cu curechiu tocat”. ALR II 4 097/29. Bagă sare și apă să se facă moare. ib. 4097/95. I-am făcut moare curechiului. ib. 4 097/574. ◊ E x p r. (Regional) Îmi bag capul în moare de sare numai să. . . = sînt dispus să fac orice pentru . . . Cf. CIAUȘANU, GL. (Regional) A ști (sau a cunoaște) moarea cuiva = a cunoaște firea, obiceiurile cuiva. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. . . Pare-mi-se că știi tu moarea mea . . . Să nu mă faci ia acuș, să ieu culeșerul din ocniță și să te dezmierd, cît ești de mare ! CREANGĂ, A. 119. Pînă și sergentul-major Tudose tremura cînd simțea că domnul căpitan nu-i în toane bune. Îi știa moarea. SADOVEANU, O. II, 416. O văzut omul că n-ari-ncotro, că-l scoate pe ușă cam cu nipusă-n masă, da n-o zăs măc, că știe moarea ii. ȘEZ. XXIII, 52. Îi cunosc eu moarea lui. Com. din PIATRA NEAMȚ. ◊ (Glumeț) Dă, cucoane, de noi ca de noi, că ne lăsăm pe apă la vale și ieșim la mal, că, doar îi știm noi moarea Tazlăului; da neata n-ai să poți trece, că te prăpădești. HOGAȘ, M. N. 218. (Regional) A mînca (sau a gusta) moarea (sau din moarea) cuiva = a avea de suportat supărarea, mînia, toanele cuiva. Poftească [la judecată], dacă vrea să guste moarea lui Harță Răzeșul. ALECSANDRI, ap. TDRG. Tu nu știi cine-i mămuca, n-ai mîncat niciodată moarea ei. CREANGĂ, P. 8. Cuza după ce-a scăpat de halaiul acela, ajungînd pe un om, care văzuse pățania lui, l-a întrebat cine-i acela ce l-o bătut. – Vatavul mănăstirei Neamțului. Da ai gustat încaltea și din moarea lui ! ȘEZ. VII, 41. 4. ♦ Mujdei (1). Cf. CHEST. VIII 80/19, 25, ALR II 4 117/899, LEXIC REG. 42. ♦ „Amestec de apă cu sare și cu ceapă coaptă” (Nedeia-Băilești). CHEST. VIII 79/19. ♦ Zeamă pe care o lasă carnea sau slănina cînd sînt fripte. Cf. ALR I 740/12, 24, 26, 28, 30, 40, 79, 85, 825, 846. ♦ Fel de mîncare preparat în saramură. E bun, firește, puiul fript și făcut moare, – fript, rupt și pus într-o strachină cu apă căldicică și sărat apoi. PAMFILE, A. R. 82. ♦ Fel de a fi al cuiva; fire, temperament; caracter. Dă, cucoane, Lasă-l în pace, că așa îi este moarea (adecă naravul, obiceiul). REV. CRIT. II, 96. 2. (Prin sudul Olt., determinat prin „de săpun”) Leșie care rămíne pe fundul căldării după ce s-a scos săpunul; (regional) strat. Cf. LEXIC REG. 42. – Pl.: (neobișnuit) mori. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. – Probabil lat. moria. Cf. PUȘCARIU, ET. WB. 95, DHLR I, 79, II, 26, CDDE 174.

MUZICAL, -Ă adj. 1. Care aparține muzicii, privitor la muzică, de muzică, pentru muzică ; (învechit) muzicesc¹, (neobișnuit) muzicos. Pe ulițe, pînă după miezul nopții, se preumbla oameni cu felurimi de organe muzicale. CR (1830), 302²/14, Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Istoria și viața . . . țărănimii române, a căror expresie muzicală e doina. GHEREA, ST. CR. III, 391, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Faima acestui cîntăreț și compozitor muzical nu trecuse încă de granițele tîrgului nostru. SADOVEANU, E. 125. Cîteva clipe nu îndrăzni să-l tulbure în exercițiul lui muzical. CAMIL PETRESCU, N. 107. Capitala țării noastre va trăi un eveniment muzical de o importanță deosebită. FLACĂRA 1967, nr. 36, 4. ◊ Accent muzical = pronunțare realizată prin ridicarea sau prin coborlre tonului; accent melodic. Cf. IORDAN, L. R. 153. Limbile slave meridionale au cunoscut accenti muzical și cantitativ. ROSETTI, I. SL. 29. În numeroase limbi vechi (greaca veche, latina clasică), accentuarea se făcea îndeosebi cu ajutori accentului muzical. DER I, 14. ♦ (Despre instituții, reprezentații etc.) în care se execută compoziții, arii de muzică (2). Serată muzicală. ȘĂINEANU, D. U. O altă machetă prezintă vizitatorilor teatrul muzical din București. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 382. 2. Înzestrat cu simț, pricepere, talent pentru muzică (1). (Glumeț) Am acuma [din cauza răcelii], pe lîngă ureche muzicală, și nasul foarte muzical. CARAGIALE, O. VII, 130. 3. F i g. Melodios, armonios. In toată acea armonie de sunete se simțea perfect tehnica maestrului, limba lui aleasă și muzicală. VLAHUȚĂ, A. II, 100. Un șuier lung . . . trezește somnul codrilor, toată valea auiește de un ecou frumos, muzical. id. ib. M, 33. începu să vorbească în surdină, c-o voce dulce, aproape muzicală. BART, E. 397. ◊ (Adverbial) Un geamăt răsună tînguitor și muzical. TEODOREANU, M. II, 27. La schit, în acea clipă, începu să cînte muzical toaca de vecernie. SADOVEANU, O. IX, 184. ♦ (Ironic) Sunător, zornăitor. Armăsarul față de cal este un sergent major pe lîngă un civil: strașnic în uniformă . . . , cu sabia lui bine strînsă pe șolduri și cu pinteni muzicali. ARGHEZI, C. J. 133. – Scris și: (după fr.) musical. – Pl.: muzicali, -e. – Din fr. musical.

OFIȚER sm. 1 🎖️ Militar de un rang superior plotonierului, și anume: sub-locotenentul, locotenentul, căpitanul, numiți laolaltă „ofițeri subalterni”, maiorul, locotenentul-colonel și colonelul, numiți „ofițeri superiori”, generalul de brigadă și generalul de divizie, numiți „ofițeri superiori”; ~ de infanterie, de artilerie, de cavalerie, de Stat major, de administrație, de marină, etc.; „sub-ofițeri” sînt numiți în mod colectiv caporalii, sergenții, sergenții-majori sau plotonierii ¶ 2 ~ al stării civile 👉 CIVIL2 ¶ 3 🥇 Grad superior cavalerului, conferit de o decorațiune: ~ al Coroanei României, al Stelei, al Legiunii de onoare; Mare-~, grad de decorație superior comandorului (🖼 3419) [rus. oficerŭ < germ. Offizier].

SERGENT s. m. grad militar superior celui de caporal. ♦ ~ -major = primul grad militar acordat subofițerilor. (< fr. sergent)

PLUTONIER, plutonieri, s. m. Gradul cel mai mare în corpul sergenților; militar care poartă acest grad. Nevasta plutonierului se zicea că s-a ascuns la cineva în sat, nimeni nu bănuia unde. REBREANU, R. II 220. Cîțiva tîrgoveți... cereau tot felul de lămuriri plutonierului de jandarmi. POPA, V. 103. Ce-ai făcut, nenorocitule! izbucni în fața plutonierului, zguduindu-l cu violență de umeri. BART, S. M. 74. ◊ Plutonier-major = grad de subofițer în armata din trecut; persoană care purta acest grad. Visătoare trece-o fată C-un plutonier-major. TOPÎRCEANU, P. 242. Pronunțat: -ni-er. – Variantă: plotonier (SADOVEANU, M. C. 37, CAMIL PETRESCU, U. N. 255) s. m.