ANTIARTĂ s. f. 1. Producție care nu respectă principiile artei (academice). 2. Producție antiartistică. [Pr.: -ti-ar-] – Din fr., engl. anti-art.

ANTIARTISTIC, -Ă, antiartistici, -ce, adj. (Despre opere, creații) Care nu respectă principiile artistice consacrate; Lipsit de valoare artistică. [Pr.: -ti-ar-] – Anti- + artistic.

ANTILITERATURĂ s. f. Creație literară care nu respectă principiile estetice generale acceptate. ♦ Creație literară fără valoare artistică. – Anti- + literatură (după fr. antilittérature).

ANTIMEMORII s. f. pl. Lucrare literară cu caracter evocator care nu respectă procedeele consacrate ale genului memorialistic. – Din fr. antimémoires.

ANTIPIESĂ, antipiese, s. f. Piesă de teatru care nu respectă procedeele dramatice consacrate și care ilustrează o nouă estetică; (rar) antiteatru. ♦ Piesă fără valoare artistică. – Din fr. antipièce.

ANTIPOEM, antipoeme, s. n. Poem care nu respectă procedeele lirice consacrate și care ilustrează o nouă estetică. ◊ Poem fără valoare artistică. – Anti- + poem.

ANTIPOEZIE, antipoezii, s. f. Poezie care nu respectă procedeele lirice consacrate și care ilustrează o nouă estetică. ♦ Poezie fără valoare artistică. – Anti- + poezie.

ANTIROMAN, antiromane, s. n. Roman care nu respectă estetica consacrată a romanului și care ilustrează o nouă estetică. ♦ Roman fără valoare artistică. – Din fr. antiroman.

APRECIA vb. 1. v. evalua. 2. a calcula, a potrivi, a socoti. (A ~ ceva din ochi.) 3. a prețui, (fig.) a gusta. (A ~ un spectacol bun.) 4. a cinsti, a considera, a onora, a prețui, a respecta, a stima, (înv.) a respectarisi, a respectălui, a respectui, a socoti. (I-a ~ cum se cuvine.) 5. v. considera. 6. a aviza. (A ~ favorabil proiectul.)

APRECIAT adj. 1. prețuit, (fig.) gustat. (Un spectacol ~.) 2. v. respectat.

APRECIERE s. 1. v. evaluare. 2. atenție, cinste, cinstire, considerație, onoare, prețuire, respect, stimă, trecere, vază, (livr.) condescendență, deferență, rating, reverență, (înv. și reg.) seamă, (reg.) prețuială, (Mold.) lefterie, (înv.) laudă, socoteală, socotință, (grecism înv.) sevas, (înv. fam.) baftă, (fig.) credit. (Se bucură de ~ tuturor.) 3. v. recunoaștere. 4. aviz, judecată, opinie, părere, verdict. (Așteptăm cu nerăbdare ~ publicului.)

AUTORITATE s. 1. for, organ. (~ățile superioare de stat.) 2. putere, (astăzi, rar) stăpânire. (Reprezentantul ~ății.) 3. v. putere. 4. (la pl.) v. oficialități. 5. (înv.) stăpânire. (Cârmuiește cu deplină ~.) 6. dominare, dominație, hegemonie, putere, stăpânire, supremație, (înv.) puternicie, stăpânie, tărie, țiitură, (latinism înv.) potestate. (Și-a întins ~; se afla sub ~ romană.) 7. v. calitate. 8. ascendent, considerație, influență, înrâurire, prestigiu, reputație, respect, stimă, trecere, vază, (înv.) înrâurită, (fig.) credit. (Se bucură de o mare ~.) 9. v. somitate.

BAFTĂ s. v. apreciere, atenție, cinste, cinstire, considerație, noroc, onoare, prețuire, respect, stimă, șansă, trecere, vază.

BARBARIE, barbarii, s. f. 1. Stare primitivă de dezvoltare social-culturală. 2. Concepție, atitudine, comportare care dovedesc lipsă de respect, dispreț sau ură față de cultură și de civilizație; (concr.) faptă care rezultă dintr-o asemenea concepție; cruzime, sălbăticie. – Din fr. barbarie, lat. barbaria.

BISERICĂ, biserici, s. f. 1. Clădire destinată celebrării unui cult creștin. ◊ Expr. A lua calea bisericii = a deveni evlavios, pios. A (nu) fi ușă de biserică = a (nu) respecta morala religioasă, a (nu)-și îngădui abateri de la morala religioasă, a (nu) duce o viață pioasă; p. ext. a (nu) fi cinstit, a (nu) fi corect. A nu fi dus (de multe ori) la biserică = a nu da importanță conveniențelor sociale; a nu se sfii să spună cuiva în față lucruri neplăcute. 2. Instituția creștinismului în ansamblu. 3. Comunitate religioasă de același cult. Biserica ortodoxă. – Lat. basilica.

BISERICOS, -OASĂ, bisericoși, -oase, adj., s. m. și f. (Persoană) care respectă dogmele bisericii; bigot. – Biserică + suf. -os.

BOT, boturi, s. n. 1. Partea anterioară a capului unor mamifere, cuprinzând gura (și nasul). ◊ Expr. A bea la botul calului = a bea încă un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeală. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tăcere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se șterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva). A se întâlni (cu cineva) bot în bot = a se întâlni (cu cineva) pe neașteptate, față în față. (Fam.) A-și băga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, și unde trebuie, și unde nu trebuie. (Fam.) A se pupa bot în bot cu cineva = a trăi în mare prietenie cu cineva. A da (cuiva) peste bot = a dojeni pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supăra, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascuțită sau lunguiață a unui obiect; vârf; partea din față a unui vehicul cu tracțiune mecanică. Botul cizmei. Botul automobilului. Botul locomotivei. – Et. nec.

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care are calități. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă (sau un cuvânt) bun(ă) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

CĂCIULĂ, căciuli, s. f. 1. Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului. Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula (de pe cap) = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui. A-i ieși (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n câini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoană, individ. Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Cf. alb. kësul’ë.

CĂLCA, calc, vb. I. I. 1. Intranz. A pune piciorul pe ceva sau pe undeva; a păși. ◊ Expr. A călca din pod (sau de sus) = a umbla țanțoș, trufaș. A călca în străchini = a umbla neatent, a fi stângaci; a face gafe. A călca pe urmele cuiva = a avea apucăturile, comportarea cuiva. A călca strâmb (sau alături cu drumul) = a fi necinstit, incorect, a se abate de la normele de conduită stabilite. A călca cu stângul = a porni prost la o acțiune; a nu izbuti. A călca cu dreptul = a începe ceva cu bine; a izbuti. ♦ A trece pășind peste ceva. 2. Tranz. (Pop.; despre bărbătușul păsărilor) A fecunda. 3. Intranz. A intra, a veni undeva, a se abate. 4. Tranz. A cutreiera, a străbate un drum, o regiune etc. 5. Tranz. Fig. A încălca pustiind și prădând. ♦ (Fam.) A veni fără veste undeva sau la cineva. II. Tranz. 1. A strivi, a zdrobi, a nimici cu picioarele. ♦ A bătători pământul, iarba, semănăturile printr-o călcare repetată cu picioarele. ♦ A tescui strugurii cu picioarele. ◊ Expr. A călca apa = a se menține la suprafața apei înotând în poziție verticală. ♦ Intranz. A înfrânge o pornire sau un sentiment. ◊ Expr. A-și călca pe inimă = a face ceva împotriva propriilor sale sentimente, împotriva propriei sale voințe. 2. A nu respecta o hotărâre, o lege, o obligație etc. III. Tranz. A netezi îmbrăcămintea sau rufăria cu fierul de călcat. – Lat. calcare.

A călca ≠ a șifona, a respecta

CHEMA, chem, vb. I. I. Tranz. 1. A spune, a striga, a comunica cuiva să vină aproape sau într-un anumit loc. 2. A pofti, a îndemna (în mod oficial) pe cineva să participe la o acțiune, la un fapt; a solicita, a apela la... ♦ (Poetic) A evoca. 3. A ordona, a impune cuiva (în mod oficial) să se prezinte într-un anumit loc. ♦ Expr. A chema la ordine = a cere, a soma să respecte anumite reguli de disciplină, liniște etc. A chema sub arme (sau sub drapel) = a) a încorpora (un contingent); b) a mobiliza armata. II. Refl. (impers.) A avea numele..., a se numi; a însemna, a se zice, a se socoti. ♦ Expr. Se cheamă că... = însemnează că..., vrea să zică. – Lat. clamare.

CINSTE s. f. I. 1. Onestitate, probitate, corectitudine. ◊ Expr. Pe cinstea mea! spune cineva pentru a întări și garanta autenticitatea unei afirmații făcute. 2. Virtute, fidelitate, castitate. II. 1. Respect, stimă, considerație, prețuire. ◊ Loc. adv. Cu cinste = în mod onorabil, după merit. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine = a se face de rușine, a se compromite. 2. Onoare, favoare. ◊ Loc. adv. În cinstea (cuiva sau a ceva) = pentru a onora (pe cineva sau ceva), spre lauda sau preamărirea (cuiva sau a ceva). ◊ Expr. A-i face cinste (cuiva) = a servi cuiva spre laudă, a-i face onoare. 3. Ceremonial, paradă, fast. III. (Concr.; pop.) 1. Dar, cadou, plocon. ◊ Loc. adj. Pe cinste = care este foarte bun, foarte frumos; grozav, strașnic. 2. Ospăț, ospătare (în care predomină băutura). ◊ Expr. A face cinste = a oferi cuiva de băut (și de mâncat) într-un local, plătindu-i consumația; a trata, a cinsti. ♦ Băutură alcoolică. – Din sl. čĭștĭ.^[1]

CINSTI vb. v. adora, diviniza, idolatriza, respecta, ține, venera.

CINSTI, cinstesc, vb. IV. Tranz. 1. A respecta, a onora, a prețui pe cineva sau ceva; a da cuiva cinstea cuvenită. 2. (Pop.) A face cuiva un dar, un cadou; a da cuiva un bacșiș. 3. (Fam.) A ospăta, a trata (cu băutură); a plăti consumația cuiva. ♦ A închina, a bea în onoarea cuiva sau a ceva. ♦ Refl. A bea o băutură alcoolică. Ne-am cinstit cu o țuică. – Din sl. čĭstiti.

CINSTIRE s. f. 1. Acțiunea de a (se) cinsti și rezultatul ei; considerație, respect. 2. (Înv.) Demnitate înaltă ocupată de cineva. – V. cinsti.

CINSTIT, -Ă, cinstiți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este de bună-credință; onest, corect; care nu înșală. 2. Virtuos, fidel, cast. 3. (Înv.) Vrednic de respect; stimat, onorat. – V. cinsti.

COMPLIMENT, complimente, s. n. 1. Cuvânt de laudă, de măgulire, care exprimă o atitudine prietenească, de stimă, de respect sau de considerație. ◊ Loc. adv. Fără compliment = fără exagerare, fără gândul de a măguli; pe față, sincer. 2. (La pl.) Salutări trimise unei persoane prin intermediul cuiva ca expresie a politeții. 3. Înclinare a capului sau a corpului în semn de salut respectuos; plecăciune. – Din fr. compliment.

CONDESCENDENT, -Ă, condescendenți, -te, adj. Care are o atitudine plină de respect sau de bunăvoință față de cineva; respectuos, amabil. – Din fr. condescendant.

CONDESCENDENȚĂ s. f. Purtare plină de considerație și bunăvoință față de cineva; respect, amabilitate, deferență. ♦ (Peior.) Aer de superioritate, infatuare, semeție. – Din fr. condescendance.

CONDESCENDENȚĂ s. v. apreciere, atenție, cinste, cinstire, considerație, onoare, prețuire, respect, stimă, trecere, vază.

CONSIDERAT adj. v. respectat.

CONSIDERAȚIE, considerații, s. f. 1. Stimă, respect. 2. Motiv, considerent, rațiune. ◊ Expr. A avea (sau a lua) în considerație = a ține seama de..., a avea în vedere. 3. Părere, idee, reflecție. [Var.: considerațiune s. f.] – Din fr. considération, lat. consideratio, -onis.

CONVENIENȚĂ, conveniențe, s. f. (Mai ales la pl.) Regulă de purtare impusă de o anumită societate; uzanță. ◊ Loc. adj. De conveniență = făcut numai pentru a respecta anumite forme sociale, anumite interese; de formă. ♦ Căsătorie de conveniență = căsătorie la care se ține seama numai de interese materiale și familiale. [Pr.: -ni-en-] – Din it. convenienza.

CORECT, -Ă, corecți, -te, adj. 1. Care respectă regulile, normele dintr-un domeniu dat; așa cum trebuie. 2. (Despre oameni) Care are o ținută, o purtare, o atitudine ireproșabilă; cinstit, leal. – Din fr. correct, lat. correctus.

CORECTITUDINE s. f. 1. Calitatea de a fi corect; lipsă de greșeli. 2. Ținută sau purtare corectă; cinste. 3. (Log.) Însușire a gândirii care respectă legile logice. – Corect + suf. -itudine (după promptitudine etc.).

CREDIT s. v. apreciere, ascendent, atenție, autoritate, cinste, cinstire, considerație, influență, încredere, înrâurire, onoare, prestigiu, prețuire, reputație, respect, stimă, trecere, vază.

CULT¹, culte, s. n. 1. Omagiu care se aduce divinității prin acte religioase; manifestare a sentimentului religios prin rugăciuni și prin acte rituale; totalitatea ritualurilor unei religii. 2. Sentiment exagerat de admirație, de respect, de venerație, de adorație față de cineva sau de ceva. 3. Religie, confesiune. – Din fr. culte, lat. cultus.

CUVENIT adj. 1. v. nimerit. 2. v. trebuincios. 3. datorit. (Respectul ~ cuiva.) 4. v. meritat.

CUVIINCIOS, -OASĂ, cuviincioși, -oase, adj. 1. Care respectă regulile bunei cuviințe, care corespunde acestor reguli; decent, politicos; cuvios (2). 2. (Înv.) Potrivit, corespunzător, convenabil. [Pr.: -vi-in-] – Cuviință + suf. -ios.

DADĂ, dade, s. f. (Reg.) Termen de respect folosit de oamenii de la țară pentru a se adresa unei femei mai în vârstă sau unei surori mai mari; leliță, daică. – Din bg., scr. dada.

DECENȚĂ s. f. Respect al bunelor moravuri, bună-cuviință; pudoare. – Din fr. décence, lat. decentia.^[1]

DEFERENȚĂ s. v. apreciere, atenție, cinste, cinstire, considerație, onoare, prețuire, respect, stimă, trecere, vază.

DEFERENȚĂ s. f. Respect, stimă, considerație deosebită; condescendență. – Din fr. déférence.

DEMN, -Ă, demni, -e, adj. 1. Vrednic (de...). ♦ Capabil, destoinic. 2. (Despre oameni sau purtarea lor) Care impune respect; respectabil; rezervat, sobru. – Formație savantă din lat. dignus (modificat după lemn < lignum, semn < signum, etc.).

DESCALIFICA, descalific, vb. I. Tranz. 1. A declara pe cineva nedemn de stima, de respectul altora (din cauza unei fapte reprobabile pe care a săvârșit-o); a dezonora. 2. A elimina o persoană sau o echipă dintr-o competiție sportivă pentru abateri de la regulament sau pentru comportare nesportivă. 3. Refl. A-și pierde calificarea (profesională). – Des¹- + califica.

DINAINTE, adv. 1. În față, înainte. ◊ Pe dinainte = prin față. ◊ Loc. adj. De dinainte = din față. ◊ Expr. A (sau a-l) lua (pe cineva) gura pe dinainte = a spune ceva ce nu a vrut să spună, a-și da fără voie gîndurile pe față. A nu-i trece cuiva pe dinainte = a nu îndrăzni (din prea mare respect sau considerație) să se arate în fața cuiva. ♦ (Adjectival, invar.) Din față, anterior. Rîndul dinainte. ♦ (Substantivat, în forma dinaintea) Jumătatea din față a corpului unui animal. 2. De mai înainte, de mai de mult. ◊ (Adjectival, invar.) Asta-i lelea dinainte Care ne făcea plăcinte (JARNÍK-BÎRSEANU). ◊ Loc. adj. De dinainte = de mai înainte, de adineaori. ♦ Din timp, de cu vreme. – Din de⁴ + înainte.

DINAINTE adv. 1. (Local) În față, înainte. ◊ Loc. adj. De dinainte = aflat în față. ◊ Expr. A (sau a-l) lua (pe cineva) gura pe dinainte = a spune ceva ce nu a vrut să spună, a-și da fără voie gândurile pe față. A nu-i trece cuiva pe dinainte = a nu îndrăzni (din prea mare respect sau considerație) să se arate în față cuiva; a acorda cuiva o deosebită considerație. ♦ (Adjectival, invar.) Din față, anterior. Rândul dinainte. ♦ (Substantivat; în forma dinaintea) Jumătatea din față a corpului unui animal sau al unui om. 2. (Temporal) De mai înainte, de mai de mult. ◊ Loc. adj. De dinainte = de adineauri: pomenit cu o ocazie anterioară. ♦ Din timp, de cu vreme. – De⁴ + înainte.

DIRECTIVĂ s. indicație, instrucțiune, îndrumare, normativ, normă, recomandare, (înv.) regulativ. (A respectat toate ~ele primite.)

DISCIPLINĂ s. 1. ordine, regulă, rânduială. (Obișnuit cu ~; respectați ~!) 2. v. branșă. 3. v. știință. 4. v. obiect.

Dispreț ≠ admirație, adorație, preț, prețuire, respect, simpatie, stimă

A disprețui ≠ a aprecia, a prețui, a respecta

DREPTATE, (rar) dreptăți, s. f. Principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile; echitate; faptul de a recunoaște drepturile fiecăruia și de a acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine. ◊ Loc. adv. Cu (sau după) dreptate = după lege, cum se cuvine, în mod just, pe drept, echitabil. Pe bună dreptate = pe drept cuvânt, în mod întemeiat. ◊ Expr. A face cuiva dreptate = a repara o nedreptate săvârșită cuiva; a recunoaște dreptul cuiva într-o chestiune oarecare. A avea dreptate = a fi întemeiat în ceea ce spune sau în ceea ce face. A da (cuiva) dreptate = a recunoaște că ceea ce spune sau face (cineva) este întemeiat, îndreptățit, just. ♦ (Pop.) Judecată. – Din dreptătate (înv. „dreptate” < drept + suf. -ătate).

EUFEMISM, eufemisme, s. n. Cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens. [Pr.: e-u-] – Din fr. euphémisme.

FAMILIAR, -Ă, familiari, -e, adj. 1. (Despre exprimare, limbaj, stil) Care este folosit în (sau apropiat de) vorbirea obișnuită; simplu, fără pretenții. ♦ (Despre atitudini, comportări etc.; p. ext. despre oameni) Simplu, prietenos, apropiat; p. ext. care este fără respectul cuvenit, ireverențios. 2. Care este binecunoscut, obișnuit cuiva. [Pr.: -li-ar] – Din fr. familier, lat. familiaris.

FERI vb. v. respecta, ține.

FORBAN, forbani, s. m. (Rar) Pirat, corsar; om care nu respectă nici o lege. ◊ Forban literar = plagiator. – Din fr. forban.

GARDĂ, gărzi, s. f. 1. Pază, supraveghere efectuată într-o unitate militară, într-o instituție civilă etc.; (concr.) persoană sau grup de persoane care asigură această pază. ◊ Gardă de onoare = a) subunitate militară care prezintă onorurile unei persoane oficiale; b) pază simbolică instituită în semn de respect la ocazii solemne; grup de persoane care fac această pază. Gardă personală = grup de persoane însărcinat cu paza vieții unui demnitar. (În trecut) Gardă civică (sau națională) = unitate compusă din voluntari, care asigura paza și liniștea într-un oraș. ◊ Loc. adj. De gardă = a) care este însărcinat cu paza, cu supravegherea, cu îngrijirea. Soldat, medic de gardă; b) care este de serviciu, deschis în afara orelor de funcționare obișnuite. Farmacie de gardă. ♦ Poziție a brațelor și a corpului luată de un boxer, de un luptător etc. pentru a para loviturile adversarului sau pentru a ataca. ◊ Expr. A se pune în gardă = a) (la scrimă) a lua poziția de apărare sau de atac; b) a-și lua toate măsurile de precauție spre a nu fi surprins de un lucru neplăcut. (La jocul de șah) Gardă sau (rar) gardă la regină = avertisment dat partenerului că regina este amenințată. Garda veche (sau vechea gardă) = cei care au participat în trecut la o acțiune socială, politică etc. 2. Apărătoare metalică montată între mânerul și lama unei săbii, unei spade etc. ◊ Garda trăgaciului = piesă de protecție a trăgaciului la armele de foc. – Din fr. garde.

GENUNCHI, genunchi, s. m. 1. Parte a piciorului (la oameni și la unele animale) care cuprinde regiunea articulației femurului cu tibia (incluzând și rotula). ◊ În genunchi = cu picioarele îndoite din genunchi și cu gambele așezate pe pământ. Pe genunchi = pe porțiunea anterioară a picioarelor, imediat mai sus de genunchi (1) (când cineva șade). ◊ Expr. Cu genunchii la gură = ghemuit, strâns. A cădea în genunchi (înaintea cuiva) = a se lăsa cu genunchii (1) la pământ (înaintea cuiva) în semn de umilință, de respect sau pentru rugăciune; p. ext. a ruga pe cineva în mod stăruitor, călduros, cu umilință. A i se tăia cuiva genunchii = a avea senzația că nu se mai poate ține pe picioare (de emoție). ♦ Lovitură dată cuiva cu genunchiul (1). 2. Deformare a pantalonilor în dreptul genunchilor (1). [Var.: (reg.) genunche s. m.] – Lat. genuc(u)lum (= geniculum).

HABOTNIC, -Ă, habotnici, -ce, adj., s. m. și f. (Persoană) care respectă cu scrupulozitate exagerată prescripțiile religiei; bigot. – Din rus. habadnik „membru al sectei religioase evreiești «Habad»”.

HULIGANISM s. n. Tulburare a ordinii și moralei publice prin manifestări care arată lipsă de cuviință sau de respect față de regulile de conviețuire socială. – Huligan + suf. -ism.

IEȘI, ies, vb. IV. Intranz. 1. A părăsi un loc, o încăpere, un spațiu închis, limitat, plecând afară; a trece din interior în exterior. ◊ Expr. A ieși afară = a defeca (2). A-i ieși (cuiva) înainte sau a ieși în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. ♦ A se duce, a pleca de acasă. 2. A se ivi, a apărea, a se face văzut sau auzit. ◊ Expr. A ieși în relief = a) a fi mai în afară decât cele din jur, a fi proeminent; b) a se remarca, a se releva. A-i ieși (cuiva) ochii din cap (sau sufletul), se zice când cineva depune un efort extrem de mare. ♦ (Despre semănături) A răsări, a crește. ♦ A se naște din..., a-și trage originea; a proveni. 3. A părăsi o poziție, o situație, o stare; a se desprinde, a se elibera. ◊ Expr. A-și ieși din sărite (sau din fire, din răbdări, din pepeni, din țâțâni, din balamale) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A se abate de la o hotărâre, de la o decizie etc.; a încălca, a nu respecta. 4. A ajunge, a izbuti, a reuși (într-un anumit fel). A ieșit primul. ◊ Loc. vb. A ieși biruitor (sau învingător) = a birui, a învinge. ◊ Expr. A-i ieși (cuiva ceva) după plac = a-i reuși (ceva cuiva) așa cum a dorit. Cum o ieși, (numai) să iasă, exprimă indiferența sau resemnarea față de un rezultat (nefavorabil) așteptat. ♦ A promova, a avansa, a ajunge. A ieșit ofițer. 5. A rezulta de pe urma unui efort, a unei activități etc.; a obține un câștig material. ♦ (Despre calcule, socoteli) A da rezultat (bun), a se încheia cu o concluzie. 6. A se decolora; a se spălăci. – Lat. exire.

IGIENĂ s. f. 1. Ramură a medicinii care elaborează normele de apărare a sănătății oamenilor și formele de aplicare a acestor norme pe baza studierii interdependenței și interacțiunii dintre om și mediul înconjurător, a condițiilor de trai, precum și a relațiilor sociale și de producție. 2. Ansamblu de reguli și de măsuri practicate pe care cineva le respectă pentru a-și păstra sănătatea. [Pr.: -gi-e-. – Var.: higienă s. f.] – Din fr. hygiène.

IMPIETATE, impietăți, s. f. Lipsă de respect față de ceva considerat sfânt; p. gener. atitudine jignitoare, lipsită de respect față de cineva sau de ceva care merită întreaga considerație; sacrilegiu. [Pr.: -pi-e-] – Din fr. impiété, lat. impietas, -atis.

IMPIU, -IE, impii, adj. (Livr.) Care este lipsit de evlavie (religioasă) sau de afecțiune plină de respect. – Din lat. impius, fr. impie.

IMPOZANT, -Ă, impozanți, -te, adj. Care impune respect sau admirație prin înfățișare, ținută, comportare; impunător, mândru. – Din fr. imposant.

IMPUNE, impun, vb. III. 1. Tranz. A face ca o idee, o măsură, o directivă etc. să fie acceptate și urmate; a face necesară îndeplinirea unei acțiuni; a constrânge pe cineva să accepte, să facă ceva; a obliga. 2. Intranz. A insufla cuiva respect, stimă. ♦ Tranz. A face ca cineva să devină respectat, stimat sau temut. ♦ Refl. A căpăta prestigiu, a se afirma; a învinge, a birui. 3. Tranz. A supune pe cineva unui impozit. – Din lat. imponere (refăcut după pune; cu sensuri după fr. imposer).

INFIDEL, -Ă, infideli, -e, adj. 1. Care nu este fidel; nestatornic, necredincios în sentimente, care își calcă angajamentele față de cineva, nefidel; (despre soți) care calcă credința conjugală. 2. Inexact, care nu exprimă sau respectă adevărul, realitatea. – Din fr. infidèle, lat. infidelis.

IREVERENȚĂ, ireverențe, s. f. Lipsă de respect, necuviință; nereverență. – Din fr. irrévérence.

IREVERENȚIOS, -OASĂ, ireverențioși, -oase, adj. (Adesea adverbial) Care dovedește lipsă de respect; nerespectuos, necuviincios, nereverențios. [Pr.: -ți-os] – Din fr. irrévérencieux.

ÎNCADRA, încadrez, vb. I. 1. Tranz. A înrăma. 2. Refl. A se potrivi, a se armoniza cu mediul înconjurător. 3. Tranz. (Jur.) A cuprinde într-un text de lege o faptă, p. ext. un delincvent. 4. Tranz. (Rar) A înconjura, a împresura (1). 5. Tranz. și refl. A (se) angaja într-o întreprindere, într-o instituție. ♦ Refl. A se integra într-un colectiv, într-o organizație, într-o acțiune etc. 6. Refl. A respecta o anumită limită de timp pentru săvârșirea unei acțiuni. – Din fr. encadrer.

A (se) încălca ≠ a (se) respecta

ÎNCĂLCA, încalc, vb. I. Tranz. A ocupa prin violență un teritoriu străin; a cotropi. ♦ Fig. A nu respecta o lege, a nesocoti un drept, o obligație etc. – În + călca.

ÎNCHINA, închin, vb. I. 1. Refl. A-și manifesta evlavia către divinitate prin practici religioase, specifice fiecărui cult. ♦ (În biserica creștină) A-și face semnul crucii; p. ext. a se ruga. 2. Refl. A se pleca (sau a-și pleca numai capul) înaintea cuiva, în semn de respect, de devotament, de afecțiune sau ca simplu salut. ♦ Intranz. A ridica paharul plin, ciocnindu-l cu paharul celorlalți comeseni și a bea (făcând o urare). 3. Refl. (Înv.) A recunoaște suzeranitatea cuiva; a accepta să devină vasal. ◊ Expr. (Tranz.) A închina armele (sau steagul) = a capitula. 4. Tranz. (Înv.) A dărui cuiva ceva în semn de evlavie, de supunere, de recunoștință. ◊ Expr. A închina o mănăstire = a subordona o mănăstire altei mănăstiri străine sau unei patriarhii. ♦ A face o ofrandă. 5. Tranz. A consacra. ♦ A dedica. – Lat. inclinare.

ÎNCHINARE, închinări, s. f. Acțiunea de a (se) închina; rugăciune. ♦ Semn de respect către cineva, adesea constând dintr-o plecăciune. ♦ Dedicație. – V. închina.

ÎNDEPLINI vb. 1. v. executa. 2. v. ajunge. 3. a înfăptui, a realiza, (înv. și reg.) a sfârși, (înv.) a obârși. (Și-a ~ misiunea.) 4. v. desăvârși. 5. a asculta, a împlini, a satisface. (I-a ~ toate capriciile.) 6. a împlini, a realiza, a satisface, (înv.) a plini, (rar fig.) a sătura. (I-a ~ dorința.) 7. v. realiza. 8. a se împlini, a (se) înfăptui, a se realiza, (pop.) a se întâmpla, (înv. și reg.) a se plini. (Prorocirea lui s-a ~.) 9. v. respecta. 10. v. desfășura. 11. v. efectua. 12. a aplica, a executa. (A ~ o hotărâre judiciară.)

ÎNGROPA, îngrop, vb. I. I. Tranz. A băga un mort în groapă (respectând un anumit ceremonial); a înmormânta, a înhuma, a astruca. II. Tranz. și refl. 1. A (se) băga în pământ, a (se) acoperi cu pământ. ♦ Tranz. A mușuroi o plantă. 2. Fig. A (se) cufunda în ceva sau undeva astfel încât să fie acoperit din toate părțile; a (se) înfunda. ♦ Refl. A se instala într-un loc retras, întrerupând legăturile obișnuite cu lumea; a se înmormânta. – În + groapă.

ÎNRÂURITĂ s. v. ascendent, autoritate, considerație, influență, înrâurire, prestigiu, putere, reputație, respect, stimă, trecere, vază.

JURĂMÂNT s. 1. legământ, (înv. și reg.) juruință, (reg.) jur, (înv.) jurare. (Și-a respectat jurământul.) 2. jurământ fals v. sperjur; jurământ mincinos v. sperjur.

LAUDĂ s. interj. v. apreciere, aroganță, atenție, cinste, cinstire, considerație, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, mândrie, onoare, orgoliu, prețuire, respect, semeție, stimă, trecere, trufie, vanitate, vază.

LEAL, -Ă, leali, -e, adj. Care își respectă cuvântul, care este fidel față de angajamentul luat; corect, cinstit; sincer, franc. [Pr.: le-al] – Din it. leale.

LEFTERIE s. v. apreciere, atenție, cinste, cinstire, considerație, îndeletnicire, meserie, ocupație, onoare, prețuire, profesiune, respect, stimă trecere, vază.

LEGALITATE, legalități, s. f. Caracterul a ceea ce este legal, conform cu legea; principiu potrivit căruia toate organizațiile de stat sau obștești și cetățenii sunt obligați să respecte, în activitatea lor, legea. ◊ Expr. A intra în legalitate = a se conforma legilor în vigoare. A fi în legalitate = a fi, a lucra sub ocrotirea și cu respectarea legilor în vigoare. ♦ Organizarea unui stat pe bază de legi; ansamblul legilor unei țări. – Din fr. légalité.

LEGE, legi, s. f. I. Categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile și repetabile între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. ♦ Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, într-un proces etc., exprimând esența lui. II. 1. Normă cu caracter obligatoriu, stabilită și apărată de puterea de stat. ◊ Lege nescrisă = tradiție, obicei al pământului. Omul legii = a) reprezentant al autorității de stat; b) persoană care respectă cu strictețe prevederile legale. Om de lege = jurist, avocat. ◊ Loc. adj. Fără (de) lege = păcătos; mișel. ◊ Loc. adv. După lege = just, legal. În lege = de-a binelea, cu totul; strașnic. ◊ Expr. Vorba (sau cuvântul cuiva) e lege = vorba lui se respectă cu strictețe. Cum e legea = cum se cuvine, cum se cade. (Nu) e lege = (nu) este neapărat așa. În numele legii, formulă întrebuințată atunci când se invocă autoritatea legală. În baza legii = în conformitate cu prevederile legale. 2. (Pop.) Proces, judecată. 3. Legalitate, constituționalitate. III. Religie, credință. ◊ Expr. Pe legea mea! = zău! pe conștiința mea! ♦ Datină, obicei. ◊ Expr. În legea cuiva = în felul cuiva, cum se pricepe cineva. – Din lat. lex, legis.

LELE s. f. 1. Termen de respect, cu care se adresează, la țară, un copil sau o persoană mai tînără unei femei mai în vîrstă. ♦ (În poezia populară) Femeie tînără; iubită. 2. Femeie cu purtări rele. ◊ Expr. Fecior (sau pui, fiu) de lele = șmecher, șiret, ticălos. A umbla frunza (sau în dorul) lelii = a umbla fără rost, degeaba. – Bg., sb. lelja.

LELE s. f. 1. Termen de respect cu care se adresează la țară un copil sau o persoană mai tânără unei femei în vârstă sau cu care vorbește despre ea; leică¹. ♦ (În poezia populară) Femeie (tânără) iubită; mândră. 2. Femeie rea sau imorală. ◊ Expr. Fecior (sau pui, fiu) de lele = om șmecher, șiret, ticălos. A umbla frunza (sau în dorul) lelii = a umbla fără rost, degeaba. – Din bg. lelja.

LIBER², -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se bucură de libertate, de independență individuală și cetățenească, care are drepturi politice și cetățenești depline. ♦ (Despre popoare, state, orașe) Independent, neatârnat, nesupus (unei puteri străine), autonom. 2. (Despre oameni) Care are posibilitatea de a acționa după voința sa, de a face sau de a nu face ceva; care nu este supus nici unei constrângeri; slobod. ◊ Liber arbitru = libertate absolută a voinței omului, postulată la idealismul filozofic¹, în opoziție cu determinismul. 3. (Despre acțiuni) Care nu este supus unei restricții cu caracter arbitrar. ◊ Traducere liberă = traducere care redă conținutul originalului în formele proprii limbii în care se traduce, fără să respecte riguros forma originalului. Versuri libere = rânduri de poezie neprozodică, în care normele prozodice, dacă apar, sunt aplicate necanonic, după dorința autorului. Intrare liberă = intrare fără plată într-o sală de spectacol, pe un stadion etc. Lovitură liberă = (la unele jocuri sportive cu mingea) lovitură acordată unei echipe drept compensație pentru o infracțiune sau o greșeală comisă de echipa adversă. Profesiune liberă = profesiune exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să fie angajată permanent într-o instituție sau întreprindere). ◊ Compus: (Substantivat) liber-profesionist = persoană care exercită o profesiune liberă. 4. (Despre timp) De care se poate dispune la bunul plac, care este în afara obligațiilor (profesionale). ◊ Expr. (Substantivat) A avea liber = a se afla în afara obligațiilor (mai ales profesionale) pe o perioadă de timp; a fi scutit pentru un timp oarecare de obligațiile (profesionale) pe care le are în mod obișnuit, a putea dispune de timpul său. 5. (Despre bănci, scaune, locuințe etc.) Care nu este ocupat, gol; neînchiriat. 6. (Despre oameni) Care nu are obligații față de alții; neangajat, disponibil. 7. Care este lipsit de artificialitate, natural, degajat, armonios, ușor. ◊ Expr. (Adverbial) A vorbi liber = a) a ține un discurs, o prelegere etc. fără a citi un text; b) a fi sincer, a spune deschis ceea ce gândești; c) a vorbi fără perdea, obscen. (A vedea) cu ochii liberi = (a vedea) fără ajutorul unui instrument optic. Desen liber = desen artistic efectuat fără ajutorul vreunui instrument tehnic. 8. (În loc. adv.) În aer liber = în plin aer, în mijlocul naturii. Sub cerul liber = afară, într-un loc descoperit. – Din fr. libre, lat. liber.

LICENȚĂ, licențe, s. f. 1. Titlu obținut la terminarea studiilor superioare, pe baza unui examen prin care se dobândește dreptul de a exercita profesiunea corespunzătoare studiilor făcute; examen dat pentru obținerea acestui titlu; p. ext. diplomă care conferă acest titlu. 2. Autorizație dată de stat unei persoane pentru exercitarea unui negoț special, pentru operații de import și de export etc. 3. Contract prin care posesorul unui brevet de invenție cedează cuiva dreptul de exploatare a invenției sale. 4. Atitudine, ținută care depășește limitele bunei-cuviințe; lipsă de respect pentru formele obișnuite. 5. (În sintagma) Licență poetică = abatere ușoară de la regulile gramaticale ale limbii, cerută de necesitatea rimei, ritmului sau din dorința de a realiza o notă stilistică particulară. – Din fr. licence, lat. licentia.

MACROBIOTIC, -Ă, macrobiotici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. (Rar) Disciplină medicală bazată pe un ansamblu de reguli de igienă (alimentară) a căror respectare se consideră că poate prelungi viața omului. 2. Adj. De macrobiotică. ♦ (Despre organisme) Longeviv. [Pr.: -bi-o-] – Din germ. Makrobiotik, fr. macrobiotique.

MAIESTATE, (2) maiestăți, s. f. 1. Caracter ori aspect impunător, grandios sau solemn care trezește admirație, respect etc.; măreție. 2. Suveran, monarh. ♦ Termen de reverență folosit pentru a vorbi cu (sau despre) un monarh. [Var.: majestate s. f.] – Din lat. maiestas, -atis, fr. majesté.

MATROANĂ, matroane, s. f. Soție a unui cetățean roman. ♦ P. gener. Femeie căsătorită (care impune respect). ♦ (Depr.) Femeie în vârstă (și grasă). – Din lat., it. matrona, fr. matrone, germ. Matrone.

MĂREȚIE s. f. 1. Faptul de a fi măreț; ansamblu de calități care trezesc admirație și respect; grandoare, splendoare, fast¹. 2. (Înv. și reg.) Mândrie, semeție, trufie. – Măreț + suf. -ie.

MĂTANIE, mătănii, s. f. (În unele practici religioase) 1. Îngenunchere și înclinare a corpului până la pământ, în semn de venerație și de pocăință. ♦ P. gener. Plecăciune adâncă în semn de respect; temenea, ploconeală. 2. (La pl.) Șirag de mărgele de os, de lemn etc. pe care călugării sau credincioșii mireni socotesc rugăciunile rostite. 3. (Înv.) Mănăstire în care a fost călugărită o persoană și de care aceasta depinde din punct de vedere religios. [Var.: metanie s. f.] – Din sl. metanija.

MĂTUȘĂ, mătuși, s. f. 1. Sora tatălui sau a mamei unei persoane; (mai rar) verișoara unuia dintre părinți sau soția unchiului; tanti, țață, tușă². 2. (Pop.) Termen de respect cu care se adresează cineva unei femei în vârstă sau folosit când vorbește despre ea; lele; p. gener. femeie în vârstă; babă. – Lat. amita.

MURDAR, -Ă, murdari, -e, adj. 1. Plin de pete, acoperit de praf, de murdării, îmbâcsit de necurățenie; nespălat, întinat. ♦ (Despre ființe) Care nu se spală, care nu respectă curățenia. ♦ (Despre apă, lumină etc.) Lipsit de claritate; tulbure. 2. Fig. Josnic, mârșav, ticălos, degradant. ♦ (Despre cuvinte) Necuviincios, obscen, trivial. – Din tc. murdar.

NAICĂ s. f. (Reg.) Termen de respect folosit la țară pentru o femeie mai în vârstă. – Din scr. najka.

NANĂ, nane, s. f. (Reg.) Termen de respect cu care se adresează la țară cineva unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă ori cu care vorbește despre acestea. – Cf. bg., scr. nana, alb. nanë.

NECUVIINCIOS, -OASĂ, necuviincioși, -oase, adj. Care este lipsit de bună-cuviință de respect, de politețe; care nu este cuviincios; obraznic. – Ne- + cuviincios.

NECUVIINȚĂ, necuviințe, s. f. Lipsă de respect; faptă, atitudine, vorbă lipsită de cuviință; indecență, obrăznicie; impolitețe, grosolănie, mojicie. – Ne- + cuviință.

NEFIDEL, -Ă, nefideli, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care nu este fidel; nestatornic, necredincios în sentimente, în angajamente; infidel (1); (despre soți) care întreține relații extraconjugale; infidel (1). 2. Care nu exprimă sau nu respectă adevărul, realitatea; inexact, infidel (2). – Ne- + fidel.

NENE s. m. 1. (Pop. și fam.) Termen de respect cu care se adresează un copil sau o persoană mai tânără unui bărbat mai în vârstă sau unui frate mai mare; neică. ♦ (Reg.) Termen de respect folosit de nepoți pentru a vorbi cu (sau despre) un unchi. 2. (Fam.) Termen de adresare prin care se exprimă o dezaprobare, o surprindere plăcută. 3. (Fam.) Termen întrebuințat în cursul unei povestiri sau conversații și care, fără a fi adresat unei persoane anumite, exprimă mirare, satisfacție etc. [Var.: nea s. m.] – Cf. bg. nenja, scr. nena.

NERELIGIOS, -OASĂ, nereligioși, -oase, adj. 1. Care nu are o religie. 2. Care nu respectă religia. [Pr.: -gi-os] – Ne- + religios.

NERESPECTUOS, -OASĂ, nerespectuoși, -oase, adj. Care este lipsit de respect, de bună-cuviință; necuviincios, nereverențios, ireverențios. [Pr.: -tu-os] – Ne- + respectuos.

A nesocoti ≠ a respecta

NESOCOTI, nesocotesc, vb. IV. Tranz. A nu respecta, a nu prețui (la valoarea cuvenită); a desconsidera, a disprețui; a nu ține seamă de..., a ignora, a neglija; a trece peste...; spec. a încălca o lege, o dispoziție. – Ne- + socoti.

NESUPUS, -Ă, nesupuși, -se, adj. Care refuză să se supună, să respecte o lege, o dispoziție; care se răzvrătește. – Ne- + supus.

NORMĂ, norme, s. f. 1. Regulă, dispoziție etc. obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; ordine recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă. ◊ Normă morală (sau etică) = regulă privitoare la modul de comportare a omului în societate, la obligațiile sale față de ceilalți oameni și față de societate. Normă juridică = regulă de conduită cu caracter general și impersonal, emisă de organele de stat competente, a cărei respectare poate fi asigurată prin constrângere. ♦ Totalitatea condițiilor minimale pe care trebuie să le îndeplinească un sportiv pentru a putea obține un titlu, o calificare etc. 2. Criteriu de apreciere, de reglementare. 3. Cantitate de muncă pe care cineva trebuie să o presteze într-o unitate de timp; (concr.) produs realizat în acest timp. ◊ Normă de timp = timpul necesar pentru efectuarea unei lucrări în condiții specifice date. Normă tehnică = normă stabilită prin mijloace științifice, pe baza unor condiții tehnice date, pentru efectuarea unui proces tehnologic. – Din fr. norme, lat. norma, rus. norma.

OBRAZNIC, -Ă, obraznici, -ce, adj. (Adesea substantivat) Lipsit de respect, de rușine; nerușinat, impertinent, insolent, arogant; (cu sens atenuat) neascultător, neastâmpărat. – Obraz + suf. -nic.

OBSERVA, observ, vb. I. Tranz. 1. A băga de seamă, a remarca. ♦ A exprima o observație, a constata. ♦ A atrage cuiva atenția; p. ext. a dojeni, a reproșa. 2. A examina cu atenție, a studia, a cerceta; a scruta. 3. A spiona, a iscodi, a pândi. 4. (Rar) A respecta legile, obiceiurile etc. – Din fr. observer, lat. observare.

OBSERVA vb. v. respecta, ține.

OFRANDĂ, ofrande, s. f. Jertfă adusă unei divinități; prinos; dar făcut bisericii. ♦ Fig. Dar oferit unei persoane în semn de devotament, de respect, de recunoștință; omagiu. ♦ Fig. Contribuție la o operă de binefacere; ajutor material dat celor săraci. – Din fr. offrande.

OMAGIA, omagiez, vb. I. Tranz. A aduce cuiva un omagiu (1), a exprima stima, respectul față de cineva. [Pr.: -gi-a] – Din omagiu.

OMAGIU, omagii, s. n. 1. (În evul mediu) Ceremonie care cuprindea jurământul de credință și de supunere al unui vasal față de suzeranul său. 2. Manifestare (prin cuvinte, gesturi etc.) a credinței, respectului, admirației sau recunoștinței față de cineva; ofrandă, prinos. ◊ Expr. Omagiile mele = formulă de salut respectuos. – Din it. omaggio.

OMENIT adj. v. bun, cinstit, cumsecade, îngăduitor, înțelegător, omenos, onorabil, onorat, prețuit, respectabil, respectat, stimabil, stimat, venerabil.

ONOARE, (5, 6) onoruri, s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. ◊ Câmp de onoare = câmp de luptă pe care și-au dat viața cei care au luptat pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) demn de încredere, cinstit, onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva; c) onorific. ◊ Expr. Pe cuvântul meu (sau tău etc.) de onoare sau pe onoarea mea, a ta etc. = formulă folosită pentru a întări o afirmație sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2. Reputație, prestigiu, faimă, vază. ◊ Expr. A face (cuiva) onoare = a servi (cuiva) spre laudă, spre fală; a onora. ♦ Mândrie, demnitate. 3. Prețuire deosebită, considerație, respect, stimă. ◊ Gardă de onoare = gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnități. (Ieșit din uz) Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei întreprinderi sau ai unei instituții evidențiați în muncă. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană care însoțește mirii la ceremonia cununiei. Doamnă (sau damă) de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = (care se face) pentru a cinsti pe cineva (sau ceva). 4. Favoare, cinste. ◊ Expr. (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = a avea cinstea să... A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face (cuiva) favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... (Fam.) Am onoarea (să vă salut), formulă respectuoasă de salut. Nu am onoarea = nu cunosc, nu știu. 5. Manifestare a stimei, a considerației pentru cineva, exprimată prin semne de cinstire, de respect; p. ext. (la pl.) ranguri, demnități. ♦ (Mil.; de obicei cu verbele „a da”, „a prezenta”; în forma onor) Prezentarea armei în semn de salut la întâmpinarea unei autorități militare sau civile superioare, la paradă, la înmormântare etc.; semnal de goarnă care însoțește de obicei această prezentare. ◊ Expr. Pentru onor! = comandă pentru darea onorului. A face onorurile casei = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă la o recepție, la un bal etc. 6. (Înv.; în forma onor) Poziție socială, rang. ♦ (La pl.) Figură mare (damă, valet, rigă, as) la unele jocuri de cărți. [Var.: onor s. n.] – Din lat. honor, -oris, fr. honneur, it. onore.

ONORA, onorez, vb. I. Tranz. 1. A avea, a manifesta față de cineva sau de ceva respect, considerație, stimă; a cinsti, a respecta. ♦ (Fam.) A acorda cuiva o favoare de care trebuie să fie mândru. 2. A face pe cineva demn de cinste, de laudă. 3. A achita, a plăti (în termen) o datorie bănească, o poliță etc. ♦ A retribui, a remunera. – Din lat. honorare, fr. honorer, it. onorare.

ONORA vb. 1. v. aprecia. 2. v. cinsti. 3. v. respecta. 4. v. achita. 5. v. retribui.

ONORABIL adj. 1. cinstit, onorat, prețuit, respectabil, respectat, stimabil, stimat, venerabil, (înv.) omenit, preacinstit. (O familie ~.) 2. v. decent.

ONORABIL, -Ă, onorabili, -e, adj. (Adesea adverbial) Demn de cinste, de stimă, de respect; cinstit, stimabil, respectabil. – Din fr. honorable, lat. honorabilis.

ONORAT, -Ă, onorați, -te, adj. Stimat, respectat. – V. onora.

ONORIFIC, -Ă, onorifici, -ce, adj. 1. (Despre titluri, distincții etc.) Care aduce onoruri; acordat în semn de cinste, de respect, de considerație față de cineva. ♦ (Despre funcții, servicii etc.) Care aduce onoare, cinste (fără a produce un profit material). 2. (Despre persoane) Căruia i s-a acordat un titlu (de onoare) în semn de respect, de considerație pentru merite deosebite; care îndeplinește o funcție, o sarcină, fără a fi retribuit; de onoare. Membru onorific. – Din fr. honorifique, lat. honorificus.

OPOZABIL, -Ă, opozabili, -e, adj. 1. Care poate fi opus, care se poate opune. 2. (Despre un drept, un mijloc de apărare, o hotărâre judecătorească, un act juridic etc.) Care trebuie respectat și de alte persoane, nu numai de titularul dreptului sau de părți. – Din fr. opposable.

ORDINE, ordini, s. f. 1. Dispoziție, succesiune regulată cu caracter spațial, temporal, logic, moral, estetic; organizare, înșiruire, rând, rânduire, orânduială. ◊ Ordine de bătaie = dispozitiv de luptă. Ordine de zi = program care cuprinde totalitatea problemelor care urmează să fie discutate într-o ședință, într-o adunare. ◊ Loc. adj. și adv. La ordinea zilei = de actualitate, care face vâlvă; important. 2. Așezare a unor obiecte potrivit unor cerințe de ordin practic și estetic, rânduială; p. ext. conformitate cu o cerință, cu o normă, cu o disciplină, cu o regulă. ◊ Loc. adv. În ordine = așa cum se cuvine; în regulă. ◊ Expr. A chema pe cineva la ordine = a soma pe cineva să respecte anumite norme (de conduită) încălcate; a admonesta. 3. Principiu de cauzalitate sau de finalitate a lumii, lege proprie naturii. ◊ Expr. (Înv.) De ordine = de natura..., de felul..., de domeniul. 4. Organizare, orânduire socială, politică, economică; regim; spec. stabilitate socială, respectul instituțiilor sociale stabilite. ◊ Ordine publică = ordine politică, economică și socială dintr-un stat, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri deosebite de la o orânduire socială la alta și se traduce prin funcționarea normală a aparatului de stat, menținerea liniștii cetățenilor și a respectării drepturilor acestora. – Din lat. ordo, -inis, it. ordine.

PAROLIST, -Ă, paroliști, -ste, adj., s. m. și f. (Fam.) (Persoană) care se ține de cuvânt, care își respectă angajamentul luat, promisiunea făcută. – Parolă + suf. -ist.

PĂSTRA, păstrez, vb. I. Tranz. 1. A ține la loc sigur, păzind cu grijă, a pune bine; a ține în bună stare, a avea grijă, a pune bine; a ține în bună stare, a avea grijă de...; a ține în posesiunea sa. ♦ Spec. A conserva alimentele în bună stare, ferindu-le de alterare. ♦ A respecta, a nu călca, a nu viola (legi, norme de conduită, angajamente etc.) 2. A menține, a face să dureze. ◊ Loc. vb. A păstra tăcere(a) = a tăcea; a nu se destăinui. ◊ Expr. A (-și) păstra calmul (sau sângele rece) = a rămâne calm. A păstra amintirea (cuiva sau a ceva) sau a păstra (pe cineva sau ceva) în amintire (sau în inimă, în minte, în suflet) = a) a nu uita niciodată (pe cineva sau ceva); b) a oglindi, a reflecta (ceva din trecut). ♦ Refl. A rămâne, a se menține. 3. A nu divulga, a nu destăinui (secrete, taine etc.). 4. A pune ceva deoparte, a-și rezerva pentru altă ocazie sau pentru un anumit scop. – Din bg. pastrja.

PĂSTRĂTOR, -OARE, păstrători, -oare, adj. Care păstrează (bine) ceva; care nu strică, nu risipește, nu pierde; econom. ♦ (Substantivat) Persoană, colectivitate etc. care păzește, care respectă ceva, care nu se abate de la legi, tradiții etc.; persoană care nu divulgă un secret, o taină. – Păstra + suf. -ător.

PĂZI, păzesc, vb. IV. 1. Tranz. A fi însărcinat sau a-și propune să supravegheze ca ceva sau cineva să fie în siguranță, să nu fugă, să nu dispară etc.; a străjui. ◊ Expr. (Fam.) Ce păzești (aici)? = ce urmărești? ce faci? cu ce-ți pierzi timpul? 2. Tranz. și refl. A (se) feri, a (se) apăra (de o primejdie). ◊ Expr. (absol.) Doamne păzește! = a) Doamne ferește! vai de mine!; b) nicidecum, cu nici un preț, deloc. ♦ (La imperativ, uneori cu suprimarea pron. refl.; pop. și fam.) Dă-te la o parte! ferește-te! ◊ Expr. (Refl.) Să te păzești, Pârleo! = bagă de seamă! ține-te bine! (Tranz.; fam.) A lua (pe cineva) la trei păzește = a lua la zor, a mustra (pe cineva). (Fam.) A o lua la trei păzește = a fugi. 3. Tranz. A avea grijă, a se ocupa (de cineva sau ceva); a îngriji, a supraveghea. ◊ Expr. A-ți păzi gura (sau limba) = a tăcea sau a vorbi cu prudență, a nu spune ceea ce nu trebuie. ♦ (Pop.) A întreține, a alimenta focul. 4. Tranz. (Înv. și reg.) A pândi, a urmări momentul potrivit, sosirea sau trecerea cuiva. 5. Tranz. (Înv. și pop.) A respecta, a îndeplini o poruncă, un angajament etc. ◊ Expr. A-și păzi treaba = a-și vedea de treabă; a fi prudent, rezervat. A-și păzi calea (sau drumul) = a-și vedea de drum; a nu se lăsa ispitit de alte interese. A păzi drumul (sau drumurile) = a umbla haimana. 6. Tranz. (Înv.) A păstra, a menține (în aceeași stare); a întreține. [Imper. sg. și: (fam.) păzea] – Din sl. paziti.

PĂZI vb. v. face, frecventa, găti, grăbi, iscodi, iuți, îndeplini, menține, observa, onora, păstra, pândi, pregăti, prepara, priveghea, respecta, spiona, ține, urmări, zori.

PĂZIRE s. v. pază, respectare, strajă, străjuire, supraveghere, veghe, veghere.

PEDAGOGIC, -Ă, pedagogici, -ce, adj. Care se referă la pedagogie, care aparține pedagogiei. ◊ Consiliu pedagogic = organ consultativ (format din profesori) care funcționează în cadrul unei instituții de învățământ și care are diverse sarcini legate de bunul mers al instituției respective. ♦ Care corespunde cerințelor și normelor pedagogiei, care respectă regulile pedagogiei; educativ. – Din fr. pédagogique, germ. pädagogisch.

PERSPECTIVĂ, perspective, s. f. 1. Reprezentare tridimensională prin desen a unui corp din spațiu pe o suprafață plană. ◊ În perspectivă = respectând regulile de reprezentare a obiectelor în spațiu, ținând seama de depărtarea relativă a obiectelor. ♦ Disciplină care se ocupă cu studiul metodelor folosite pentru realizarea perspectivei (1). ♦ Fig. Fel particular de a vedea lucrurile, aspect sub care se prezintă lucrurile; punct de vedere. 2. Privire generală, aspect general asupra unui peisaj, a unei scene sau a unui obiect văzute din depărtare; priveliște. 3. Fig. Ceea ce se întrevede ca posibil, realizabil în viitor; posibilitate de dezvoltare, de realizare în viitor a ceva sau a cuiva. ◊ Loc. adj., adv. În perspectivă = (care este) pe cale sau cu șanse de a se împlini în viitor. – Din fr. perspective.

PIETATE s. f. 1. Evlavie, smerenie, cucernicie. 2. Sentiment de respect profund (amestecat cu iubire sau duioșie) față de cineva sau de ceva. [Pr.: pi-e-] – Din fr. piété, lat. pietas, -atis.

PIOS, PIOASĂ, pioși, pioase, adj. (Despre oameni) Pătruns de sentimente de evlavie (religioasă) sau de afecțiune plină de respect; (despre manifestări, acțiuni, creații ale oamenilor) care exprimă, denotă evlavie sau o afecțiune respectuoasă; care este determinat de evlavie sau de o afecțiune respectuoasă. [Pr.: pi-os] – Din fr. pieux.

PLECA, plec, vb. I. I. 1. Refl. și tranz. A (se) înclina (într-o parte sau în jos), a (se) îndoi, a (se) încovoia, a (se) coborî, a (se) apleca. ◊ Expr. (Tranz.) A-și pleca capul (sau fruntea, grumazul, genunchiul) = a (se) supune, a (se) umili. A (nu) avea unde să(-și) plece capul (ori trupul, oasele) = a (nu) se (putea) odihni, a (nu) avea unde să se odihnească. A(-și) pleca inima = a) a da ascultare păsului, suferințelor cuiva; b) a arăta smerenie, evlavie față de cineva; c) a (se) dedica, a (se) închina. A(-și) pleca urechea = a) a asculta cu atenție, a lua în considerare; b) a da crezare vorbelor de nimic, bârfelilor. ♦ Refl. A se înclina în fața cuiva în semn de respect, de admirație, de devotament, de supunere; a se închina. ♦ A (se) culca la pământ, a (se) răsturna. 2. Refl. (Despre aștri) A coborî (spre apus), a apune. ◊ Expr. A se pleca spre apus = (despre persoane și despre forța, gloria, prestigiul lor) a fi în declin. II. Tranz. A supune unei influențe, unei puteri; a subjuga. ♦ Refl. A ceda în fața unei forțe, a se supune. ♦ Refl. (Pop.) A se îndupleca; a se milostivi. III. Intranz. 1. A se pune în mișcare pentru a se îndepărta (de un loc), a părăsi pe cineva sau ceva spre a se duce în altă parte; a porni. ♦ Spec. A porni într-o cursă sportivă. 2. A avea începutul, punctul de pornire; a lua ca ipoteză. Pleacă de la ideea că trebuie să reușească. – Lat. plicare.

PLECĂCIUNE, plecăciuni, s. f. Îndoire, înclinare a trupului în fața cuiva în semn de respect sau de salut; p. ext. supunere, ascultare, reverență, respect; modestie. ◊ (În formule de salut) Plecăciune, părinte! – Pleca + suf. -ăciune.

PLOCONI, ploconesc, vb. IV. Refl. 1. A se înclina, a se pleca cu respect, cu multă umilință înaintea cuiva; a saluta cu politețe (exagerată). 2. A arăta o admirație servilă pentru cineva sau ceva; a se linguși, a se umili, a se căciuli. – Din sl. pokloniti (sen).

POALĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos a unui veșmânt femeiesc sau a unor obiecte de îmbrăcăminte (încheiate în față); tivitură a unui obiect de îmbrăcăminte; partea de la talie în jos, mai largă, a unor veșminte; (pop.) fustă. ◊ Loc. adv. La poala (sau la poalele) cuiva = a) înaintea, la picioarele cuiva; b) la voia, la bunul plac al cuiva. ◊ Expr. A se ține de poala (sau poalele) cuiva = a) (despre copii) a sta în preajma sau sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dânsa; b) a urmări cu insistență pe cineva, a se ține scai de cineva. A-l trage (pe cineva) copiii de poale = a avea copii mici, familie numeroasă, a avea greutăți familiale. (Fam.; despre femei) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele) ei = a nu-i lăsa (cuiva) prea multă libertate de acțiune, a-l ține din scurt, a dispune de cineva. A-și da poalele peste cap sau a-și lua (ori a-și pune) poalele în cap = a nu mai ține socoteală de nimic, a depăși orice limită; a da pe față un caracter josnic, imoral. A săruta poala (sau poalele) cuiva = a săruta partea de jos a hainei unui suveran în semn de supunere și respect, potrivit unui obicei azi ieșit din uz; a se închina; p. ext. a se prosterna, a se umili. ♦ (Plăcintă cu) poale (sau poalele)-n brâu = plăcintă făcută din bucăți pătrate de aluat, ale cărei colțuri se întorc peste umplutură, formând un fel de plic. 2. Partea corpului cuprinsă între brâu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană care șade; partea de jos și din față a unei fuste, a unui șorț etc. adusă în sus și ținută cu mâna sau prinsă în brâu, formând o adâncitură în care se pot aduna ori duce anumite lucruri. ◊ Loc. adv. Cu poala = în cantitate mare, mult. ◊ Expr. (Rar) A duce pe cineva în poală = a ocroti, a proteja pe cineva. ♦ Cantitatea de lucruri care pot fi duse într-o poală (I 2). O poală de ouă. 3. Spec. (La pl.) Bucată de pânză frumos lucrată cu care se împodobește o icoană sau cu care se acoperă masa din altar. 4. Parte marginală a unei piei (care acoperea abdomenul și picioarele animalului). II. P. anal. 1. Margine a unei păduri situată de obicei mai în vale. 2. Parte a cerului mărginită de linia orizontului; zare. 3. (La pl.) Zonă mai largă de la baza unei forme de relief înalte (munte, deal, pisc etc.). ♦ Partea de jos a unei clădiri, a unui zid; bază, temelie. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. III. Compuse: (Bot.) poala-rândunicii sau poala-Maicii-Domnului = volbură; poala-Sfintei-Mării = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici, aromate și flori albe (Nepeta nuda). IV. (Pop.; în sintagma) Poală albă = leucoree. – Din sl. pola.

POLITEȚE s. 1. cuviință, decență, respect, (livr.) reverență, urbanitate, (livr. fig.) urbanism. (O atitudine plină de ~.) 2. amabilitate, manieră, (livr.) civilitate. (E de-o ~ ireproșabilă.) 3. v. curtoazie.

POLITEȚE, (2) politeți, s. f. 1. Atitudine, comportare conformă cu buna-cuviință, amabilă, politicoasă; amabilitate. ◊ Pronume personal (sau posesiv) de politețe = pronume care se folosește în vorbirea cu sau despre o persoană căreia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. ◊ Loc. adj. De politețe = a) care exprimă politețe; b) politicos, amabil; protocolar. ◊ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă. ♦ Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (1) (exagerată a) cuiva față de cineva. [Pl. și: (2) politețuri. – Var.: politeță s. f.] – Din fr. politesse.

POSTI, postesc, vb. IV. Intranz. 1. A respecta posturile³ prescrise de biserică, a se abține de la alimentele interzise; a ține post³; 2. A răbda de foame, a nu mânca nimic sau a nu avea ce mânca; a flămânzi; fig. a se abține de la ceva, a duce lipsă de ceva. – Din sl. postiti sen.

PREACINSTIT adj. v. cinstit, onorabil, onorat, prețuit, respectabil, respectat, stimabil, stimat, venerabil.

PREAPLECAT, -Ă, preaplecați, -te, adj. (Înv.; mai ales în formule de respect) Foarte supus, plecat, ascultător. – Prea + plecat.

PREASTIMAT, -Ă, preastimați, -te, adj. (Mai ales în formule de adresare) Foarte stimat, foarte respectat. – Prea + stimat.

PREȚUIALĂ s. v. apreciere, atenție, calcul, calculare, cinste, cinstire, considerație, estimare, estimație, evaluare, măsurare, onoare, prețuire, respect, socotire, stimă, trecere, vază.

PREȚUIT adj. 1. v. respectat. 2. v. onorabil. 3. v. apreciat.

PRIETENIE, prietenii, s. f. Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc care leagă două persoane; legătură care se stabilește între persoane, pe baza acestor sentimente; amiciție, prieteșug. ♦ Atitudine plină de bunăvoință, prietenoasă față de cineva. ♦ Legătură între grupuri sociale, între popoare, între țări bazată pe aspirații, năzuințe, interese comune. [Pr.: pri-e-. – Var.: (reg.) prietinie s. f.] – Prieten + suf. -ie.

PROFAN, -Ă, profani, -e, adj. (Adesea substantivat) 1. Care este ignorant într-un domeniu oarecare; neștiutor, nepriceput, ageamiu. 2. Care nu ține de religie, care nu reprezintă sau nu exprimă un punct de vedere religios; laic. 3. Care nu respectă lucrurile considerate sacre; necredincios. – Din fr. profane, lat. profanus.

PROFANA, profanez, vb. I. Tranz. A trata fără respectul cuvenit lucruri considerate sfinte, a pângări; p. ext. a batjocori, a necinsti, a terfeli. – Din fr. profaner, lat. profanare.

PROFANAT, -Ă, profanați, -te, adj. (Despre lucruri considerate sacre) Tratat fără respectul cuvenit; batjocorit, dezonorat, necinstit. – V. profana.

PROFUND, -Ă, profunzi, -de, adj. 1. (Despre oameni) Înzestrat cu o mare putere de pătrundere, de înțelegere; care analizează temeinic lucrurile; pătrunzător, perspicace; (despre înțelegerea, despre gândurile, judecățile, creațiile etc. omului) care dovedește profunzime, seriozitate, inteligență. 2. (Despre însușiri morale, despre stări fiziologice sau psihice etc.) Puternic, intens, mare. ♦ (Despre salut, reverențe etc.) Care se face înclinând foarte mult capul, corpul; p. ext. care exprimă respect, considerație. 3. (Despre ochi, privire) Care exprimă, care sugerează însușiri morale deosebite, profunzime, sentimente adânci. 4. (Despre voce, sunete etc.) Cu ton jos; grav, adânc. 5. (Despre procese fizice, sociale, morale etc.) Fundamental, esențial, radical. 6. (Despre ape, cavități, săpături, obiecte concave etc.) Al cărui fund este situat la o distanță (foarte) mare față de marginea de sus, de suprafață; adânc. – Din lat. profundus, fr. profond.

PUNCTUAL, -Ă, punctuali, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care este exact, care respectă întocmai termenul sau momentul fixat. ♦ (Adverbial) La timp, cu punctualitate. 2. (Despre verbe) Care arată că acțiunea se petrece într-un singur moment. [Pr.: -tu-al] – Din fr. ponctuel (după punct).

RAI¹ s. n. Loc plin de încântare și de fericire unde, potrivit credințelor religioase, ar ajunge după moarte sufletele celor care respectă preceptele religiei; paradis, eden, cer² (3). ♦ Fig. Loc din natură deosebit de frumos. ♦ Fig. Loc în care cineva se simte deplin fericit. – Din sl. raj.

RÂND, rânduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat, ordonat) de lucruri sau de ființe. ◊ Loc. adv. De-a rândul = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, neîntrerupt, continuu, consecutiv; b) de la un capăt la altul; pretutindeni. Pe rând = a) unul după altul, succesiv; b) de la unul la altul. Pe rând sau rând pe rând, rânduri-rânduri = treptat(-treptat), unul după altul. În primul rând = înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rânduri = a) a ocupa un loc de frunte într-un șir; b) a fi în fruntea unei activități. ♦ Haină (încheiată) la două rânduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formând o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. ◊ Expr. A citi printre rânduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune explicit într-un text scris. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. ♦ (Rar) Cat, etaj. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. ◊ Loc. adv. La rând = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Cu rândul = cu schimbul; alternativ. De rând = de serviciu. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rând = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. A ține (sau a păstra) rândul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A ține cuiva rândul = a păstra un loc pentru cineva lângă sine, într-un șir. A intra la rând = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. (A fi) în rând cu cineva (sau în rândul cuiva) = (a fi) în categoria cuiva, alături de cineva; (a fi) pe aceeași treaptă, la același nivel. A lăsa (sau a ceda) cuiva rândul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. A fi (sau a veni) rândul cuiva sau a veni rândul (pentru ceva) = a sosi momentul potrivit pentru a se face un lucru. La rândul meu (sau tău, lui etc.) = a) atunci când este momentul potrivit pentru mine (sau tine, el etc.); în urma altora într-un șir; b) din partea mea (sau a ta, a lui etc.). A nu-și da rând = a lucra de zor, a fi neobosit; a se îmbulzi la treabă sau la vorbă. (Pop.) A nu-și putea da rând cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. A da rând la... = a ține seama de... Fără (de) rând = fără chibzuință, fără seamăn. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie și care se folosesc deodată. ◊ Un rând de case = un corp de case. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. 4. Grup de persoane (sau de obiecte) care formează un tot omogen. 5. (Înv.) Categorie socială. ◊ Loc. adv. De rând = a) din popor, fără rang; b) lipsit de strălucire; comun, obișnuit; vulgar. 6. Obicei, rânduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. ◊ Expr. A ști rândul = a ști rânduiala, a cunoaște rostul, mersul treburilor. (Reg.) Cum e rândul? = cum stau lucrurile? A umbla de rândul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva. – Din sl. rendŭ.

RECOMANDARE s. 1. v. preconizare. 2. directivă, indicație, instrucțiune, îndrumare, normativ, normă, (înv.) regulativ. (A respectat toate recomandările primite.) 3. indicare, prescriere. (Recomandarea unui tratament.) 4. v. aviz. 5. povață, precept, recomandație, sfat. (Diverse recomandări de igienă.) 6. v. propunere. 7. v. prezentare.

REGULARITATE, regularități, s. f. Însușirea sau starea a ceea ce este regulat, în conformitate cu o regulă sau cu o ordine fixată dinainte. ◊ Loc. adv. Cu regularitate = în mod regulat. ♦ Proprietate a unui sistem sau a evoluției unor fenomene de a respecta o regulă dintr-un anumit punct de vedere. ♦ Simetrie, proporție. ♦ Uniformitate. – Din fr. régularité.

RESPECT s. n. Atitudine sau sentiment de stimă, de considerație sau de prețuire deosebită față de cineva sau de ceva; deferență, venerație. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la (sau în) respect = a ține pe cineva la distanță, a nu-l lăsa să devină prea familiar. A pune (pe cineva) la respect = a impune cuiva o atitudine respectuoasă. Respectele mele, formulă respectuoasă de salut. – Din fr. respect, lat. respectus.

Respect ≠ dispreț, nerespect

A respecta ≠ a disprețui

RESPECTA, respect, vb. I. Tranz. 1. A simți și a manifesta respect față de cineva sau de ceva; a cinsti, a stima. ◊ Refl. recipr. Se respectă unul pe altul. ♦ A acorda atenția cuvenită, a ține seamă de..., a nu neglija. ♦ Refl. A-și păstra demnitatea. ♦ A nu păgubi, a cruța. 2. A nu se abate de la un contract, de la o lege, de la un angajament etc. – Din fr. respecter.

RESPECTABIL, -Ă, respectabili, -e, adj. 1. Care merită să fie respectat, care este demn de respect. 2. (Fam.) Impresionant, impozant; considerabil, mare. – Din fr. respectable.

RESPECTARE, respectări, s. f. Faptul de a (se) respecta. – V. respecta.

RESPECTAT, -Ă, respectați, -te, adj. Care se bucură de respect. – V. respecta.

RESPECTUOS, -OASĂ, respectuoși, -oase, adj. Plin de respect, cu respect; cuviincios. [Pr.: -tu-os. – Var.: respectos, -oasă adj.] – Din fr. respectueux.

REVENI², revin, vb. IV. Intranz. 1. A veni din nou, a se întoarce. ♦ A apărea iar; a se manifesta din nou. 2. A se întoarce la o stare anterioară (obișnuită); a-și recăpăta echilibrul sufletesc, forța etc. ◊ Expr. A reveni la viață = a scăpa cu viață dintr-o boală grea. A-și reveni în fire (sau în sine) = a-și recăpăta cunoștința în urma unui leșin, a unei crize, a unei emoții etc. 3. A se ocupa din nou de un subiect, de o idee, a se opri din nou la...; a relua. ♦ A rectifica, a revoca. 4. A i se atribui un bun cuiva. ♦ A fi de datoria (cuiva), a incumba. ♦ A i se cuveni. 5. A renunța la cele spuse, promise, a nu mai respecta. 6. A costa. – Din fr. revenir.

REVERENȚĂ, reverențe, s. f. 1. Salut ceremonios care se execută prin înclinarea bustului și îndoirea genunchilor; închinăciune; plecăciune în semn de respect; temenea. 2. Respect, venerație, considerație, stimă. ◊ Pronume de reverență (sau de politețe) = pronume personal de persoana a 2-a și a 3-a, întrebuințat în semn de respect față de persoana căreia ne adresăm sau despre care vorbim. – Din fr. révérence, lat. reverentia.

REZON, rezoane, s. n. (Înv.) 1. Îndreptățire, justificare, cauză, motiv, temei. 2. Rațiune, judecată dreaptă. ◊ Expr. A pune (pe cineva) la rezon = a învăța minte (pe cineva), a pune la respect; a constrânge să judece mai bine, să se poarte cum trebuie. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ai dreptate! just! da! desigur! – Din fr. raison.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. 1. A lua de jos și a duce în sus (susținând cu forța brațelor, cu spatele etc.); a sălta. ◊ Expr. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (sau cupa, rar, un toast) = a închina în cinstea cuiva. ♦ A duce sau a trage în sus; a înhăța. ♦ A desprinde din locul în care a fost pus sau fixat și a trage în sus. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) = a porni la luptă (împotriva cuiva); a începe un război. A ridica ancora = (despre vapoare) a părăsi portul, a porni în larg; (despre persoane) a pleca, a porni pe mare. 2. A lua de pe ceva; a îndepărta, a înlătura. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare, a liniști pe cineva. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria în semn de salut, de stimă; a saluta. A ridica masa = a strânge masa după ce s-a terminat de mâncat. (Refl.) Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune despre cei ce duc o viață de huzur, de petreceri continue. ♦ A sumete, a sufleca mânecile sau poalele hainei. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua cuiva ceva, a lipsi pe cineva de ceva; a răpi, a smulge. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). 3. A lua și a duce în alt loc, a muta din loc. ◊ Expr. A ridica stâna = a coborî cu turmele și cu toate uneltele păstorești, toamna, de la munte. ♦ Refl. (Înv.) A se muta. ♦ A strânge de pe jos, a culege. ♦ A încasa o sumă de bani. ♦ A lua pe cineva cu forța; a aresta. 4. A așeza în poziție dreaptă un obiect aplecat sau culcat, a-l readuce în poziție verticală. 5. (În expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. II. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos, părăsind poziția de așezat sau de culcat. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat sau în picioare pe locul unde mai înainte fusese culcat. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. ♦ Tranz. A susține, a ajuta pe cineva să se scoale în picioare. ◊ Expr. (Înv.) A ridica din scaun = a lua unui domnitor domnia; a detrona. ♦ (Despre oameni) A se însănătoși, a se pune pe picioare. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A avea o direcție verticală, a se îndrepta în sus, a se înălța. 3. Tranz. A mișca, a îndrepta în sus brațele, mâinile, capul, sprâncenele etc.; a da o mișcare verticală, a duce mai sus. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea, a se uita spre cineva sau ceva care se află mai sus; a privi. A(-și) ridica capul = a) a se arăta dârz, plin de curaj; p. ext. a se răzvrăti; b) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa. A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decât se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat; a deveni obraznic. A ridica mâna (sau degetul) = a cere cuvântul. A ridica mâna (sau mâinile) asupra cuiva = a ataca, a lovi (pe cineva). A ridica mâinile (către cineva) = a) a cere ajutor; b) a se preda. (Intranz.) A ridica (mirat, surprins) din sprâncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză; a privi mirat, surprins. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea sau indiferența față de ceva sau de cineva. (Refl.) A (i) se ridica părul (măciucă) = a se speria foarte tare. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A avea o mișcare ascendentă, a se îndrepta în sus. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se împrăștia, a se risipi; a dispărea. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi clar și puternic; a se răspândi în aer; a răsuna. ♦ Tranz. A face să se audă, să răsune cu putere. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi tare; cu îndrăzneală sau protestând împotriva cuiva; a striga, a țipa; p. ext. a protesta. 6. Tranz. și refl. A (se) urca, a (se) sui (undeva, pe ceva etc.). 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement; a sta împotrivă, a se opune; a se răzvrăti, a se răscula, a porni la luptă. ◊ Expr. (Tranz.) A-i (sau a-și) ridica pe cineva în cap = a proceda astfel încât să producă nemulțumiri, să-și facă mulți dușmani. 8. Tranz. Fig. A pune în mișcare, a face să pornească o mulțime, o colectivitate etc.; a mobiliza, a strânge oameni. ◊ Expr. (Înv.) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a recruta oaste, a înrola soldați pentru a porni la luptă. 9. Refl. A se naște, a se isca, a se stârni. ♦ A apărea, a se arăta. 10. Tranz. Fig. (Livr.; înv.) A scoate în evidență, a releva. III. 1. Refl. și tranz. (Despre copii; p. ext. despre pui de animale) A (se) face mare, a crește. ♦ Fig. A (se) dezvolta, a (se) forma. 2. Refl. și tranz. A (se) face mai înalt; a (se) înălța. 3. Tranz. Fig. A duce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze valori sociale, morale etc., p. ext. oameni. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstitui. A ridica moralul (cuiva) = a îmbărbăta, a întări (pe cineva). ♦ A pune pe cineva pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii; a înălța în grad, în rang. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare (pe cineva). (Înv.) A ridica în scaun = a face domn, a înălța pe tronul țării. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa. ◊ Expr. A se ridica prin cineva sau a se ridica pe umerii cuiva = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi marfa. (Mat.) A ridica un număr la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atâtea ori de câte ori arată exponentul. A ridica un număr la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra la... 5. Tranz. A construi, a clădi locuințe, case etc. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. 6. Tranz. A da naștere; a pricinui, a cauza, a provoca. ◊ Loc. vb. A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o pretenție, a pretinde să i se dea ceva; a revendica. A ridica o obiecție = a obiecta, a avea rezerve, a nu fi de acord. ◊ Expr. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. [Var.: (înv.) aridica, (reg.) rădica vb. I] – Lat. eradicare „a dezrădăcina”.

SACRILEGIU, sacrilegii, s. n. Profanare a lucrurilor considerate sfinte sau, p. ext., a unui lucru care trebuie respectat; necinstire, pângărire. [Var.: (înv.) sacrilej s. n.] – Din fr. sacrilège, lat. sacrilegium.

SALUTA, salut, vb. I. Tranz. și refl. recipr. A face un gest sau a rosti o formulă uzuală de politețe, de respect, de simpatie etc. la întâlnirea cu cineva sau la despărțire. ♦ Tranz. A-și manifesta bucuria, aclamând pe cineva. ♦ Tranz. Fig. A primi cu entuziasm o idee, o acțiune. – Din lat. it. salutare.

SANCȚIUNE, sancțiuni, s. f. 1. Aprobare dată unei legi de către șeful statului, pentru a o face executorie; p. ext. confirmare a unui act de către o autoritate sau o instanță superioară celei care l-a emis, pentru a-i da valabilitate. ♦ P. gener. Aprobare, confirmare; consfințire. 2. Pedeapsă prevăzută de lege pentru cei care încalcă dispozițiile ei; p. gener. pedeapsă. ♦ (În dreptul internațional) Sistem de măsuri (economice, financiare, militare) cu caracter de pedeapsă, aplicat unui stat; represalii contra părții care nu respectă obligațiile luate printr-o convenție. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. sanction, lat. sanctio, -onis.

SĂLBATIC, -Ă, sălbatici, -ce, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Despre animale) Care nu este domesticit sau îmblânzit; p. ext. greu de stăpânit, nedomolit, aprig, focos. ♦ (Despre ochi, privire etc.) Care exprimă neliniște, spaimă sau violență, sălbăticie. ♦ Sperios, sfios. 2. (Despre plante) Care a crescut de la sine; necultivat, nealtoit. 3. Care este creat de natură, fără intervenția omului; natural; lipsit de artificiu, de rafinament; frust. ♦ (Despre pământ, terenuri etc.) În care nu a intervenit mâna omului; nelucrat, necultivat. 4. (Despre ținuturi, locuri etc.) Pustiu, nelocuit, neumblat; lipsit de civilizație. II. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care aparține unor grupuri de oameni aflate în prima perioadă de dezvoltare a societății omenești; (om) primitiv. 2. Adj. Caracteristic omului primitiv; rudimentar, înapoiat, primitiv, neevoluat. 3. Adj., s. m. și f. (Persoană) care se comportă ca un om primitiv; (om) necivilizat, înapoiat, grosolan. 4. Adj. (Despre păr) Des și aspru; neîngrijit. 5. Adj. (Despre oameni) Lipsit de umanitate; crud, neomenos, violent, brutal, fioros. ◊ (Adverbial) Biciuie caii sălbatic. ♦ (Despre manifestări, acțiuni etc. ale omului) Care exprimă, care arată lipsă de umanitate, neomenie, cruzime, brutalitate; aspru, necruțător. 6. Adj. (Despre oameni și manifestările lor) Care nu se poate stăpâni; aprig, impulsiv, nestăpânit, nedomolit. 7. Adj., s. m. și f. (Om) care fuge de lume, care nu respectă conveniențele (sociale); (om) retras, izolat, singuratic, nesociabil, ursuz. III. Adj. 1. Care se manifestă cu deosebită intensitate, neobișnuit de puternic, violent, cumplit, aprig; înfricoșător, de neînvins. 2. (Despre mișcări sau corpuri în mișcare) Rapid, vijelios, năvalnic. [Var.: sălbatec, -ă adj., s. m. și f.] – Lat. pop. salvaticus (=silvaticus).

SĂRUTA, sărut, vb. I. Tranz. și refl. recipr. A (se) atinge cu buzele în semn de respect, de prietenie, de umilință sau ca o manifestare erotică; a (se) pupa. ◊ Expr. (Tranz.) Sărut mâna, formulă de salut sau de mulțumire adresată unei femei sau unei persoane mai în vârstă. (Înv.) Sărut dreapta, formulă de salut adresată preoților, domnitorilor, boierilor, mai rar unei femei. – Lat. salutare.

SEVAS s. n. (Grecism înv.) Considerație, respect, venerație. – Din ngr. sévas.

SFINȚI, sfințesc, vb. IV. 1. Tranz. (Bis.) A trece pe cineva în rândul sfinților; a sanctifica. 2. Tranz. (Bis.) A trage harul divin asupra unor obiecte prin rostire de rugăciuni; a face ca acele obiecte să dobândească un caracter sacru. 3. Tranz. A târnosi (o biserică). 4. Tranz. (Pop.) A hirotonisi un preot. 5. Tranz. A cinsti, a respecta, a venera, a slăvi. 6. Refl. (Reg.) A face ce vrea. Nu se sfințește el cu mine. – Din sl. sventiti.

SFINȚIE, sfinții, s. f. (În forma articulată și urmat de un adjectiv posesiv) Epitet sau titlu de respect care se dă clericilor, sfinților și (rar) lui Dumnezeu. – Sfânt + suf. -ie.

SMERI, smeresc, vb. IV. Refl. A avea o atitudine umilă, modestă, supusă, plină de respect. ♦ (Bis.) A se arăta plin de cucernicie, de evlavie față de Dumnezeu. ♦ Tranz. (Înv.) A înfrânge mândria cuiva; a umili. – Din sl. sŭmĕriti.

SMIRNĂ¹ adv. În poziție de drepți; (stând) nemișcat, țeapăn (de frică, de respect). [Var.: smirna adv.] – Din rus. smirno.

SOLEMN, -Ă, solemni, -e, adj. (Adesea adverbial) 1. Care are loc după un anumit ceremonial; cu fast, sărbătoresc. 2. Important; grav, serios. ♦ Desăvârșit; intens, profund. ♦ Sfânt, sacru. ♦ Măreț, grandios, maiestuos. 3. (Despre acte juridice) Care trebuie să respecte anumite forme pentru a fi considerat valabil. – Din lat. sollemnis.

SOROC, soroace, s. n. (Pop.) 1. Termen fixat pentru săvârșirea unei acțiuni sau pentru îndeplinirea unei obligații; interval de timp în cuprinsul sau la sfârșitul căruia se efectuează un lucru. ◊ Loc. adv. (Pe) la soroace = din când în când; la zile mari. ◊ Expr. A sfinți sorocul = a respecta cu strictețe un termen de plată. A i se împlini (cuiva sau la ceva) sorocul = a ajunge la sfârșitul existenței, a înceta să mai existe; p. ext. a muri. ♦ Dată la care se întâmplă ceva. ♦ Epocă a anului când se coace și se strânge recolta; (concr.) recolta culeasă în această epocă. ♦ Menstruație. 2. Dată, fixată în practica creștină, când se pomenesc morții; slujbă religioasă care se face cu acest prilej. 3. (Rar) Margine, limită. ♦ Loc determinat. 4. Rost, socoteală, orânduială. ♦ (Reg.) Ursită, soartă; prevestire. – Din sl. sŭrokŭ.

SPORTIVITATE s. f. Însușirea de a fi sportiv; disciplină, conduită, atitudine cinstită, leală, plină de respect a unui sportiv față de partenerii și de adversarii săi. – Din fr. sportivité.

STIMA, stimez, vb. I. Tranz. și refl. recipr. A avea stimă, considerație pentru cineva sau ceva; a (se) respecta, a (se) cinsti. – Din it. stimare. Cf. fr. estimer.

STIMABIL, -Ă, stimabili, -e, adj., s. m. și f. (Azi fam. sau ir.) (Om) vrednic de stimă, de considerație, de respect. – Din it. stimabile.

STIMAT, -Ă, stimați, -te, adj. Care se bucură de stimă, de considerație; respectat. – V. stima.

STIMĂ, stime, s. f. Sentiment de prețuire (plină de respect) determinat de meritele sau de calitățile cuiva sau a ceva; considerație, respect, p. ext. atitudine respectuoasă. ◊ Expr. Cu toată stima sau cu stimă, formulă de politețe folosită, de obicei, la încheierea unei scrisori. – Din it. stima. Cf. fr. estime.

STRICT, -Ă, stricți, -te, adj. (Adesea adverbial) Care are un caracter absolut, care trebuie respectat, executat, aplicat în chip riguros, fără abatere, fără excepție; p. ext. sever, aspru. ◊ Expr. (Adverbial) (A fi) strict necesar = (a fi) indispensabil. ♦ Precis, exact. – Din fr. strict, lat. strictus.

SUNNIT, -Ă, sunniți, -te, s. m., f. Mahomedan care respectă preceptele înscrise în sunna. (din fr. sunnite)

SUPUNERE, supuneri, s. f. Acțiunea de a (se) supune și rezultatul ei. ♦ Respect. ◊ Loc. adv. Cu supunere = umil, smerit, cu respect. – V. supune.

ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau las’ că știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nici o soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă o îndoială, o nesiguranță, o șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. ♦ A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire.

TATĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ◊ Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi crește; cap de familie. Tată mare sau tata-moșu = bunic. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tată bun = tată adevărat. ◊ Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor, prin descendență directă, din generație în generație. ◊ Expr. Calcă pe urmele lui taică-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (rele). Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său. Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule. Unde dă tata, crește carnea, se spune când părintele își pedepsește copiii pentru binele lor. Măi tată! exclamație de uimire sau de satisfacție. 2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie. 3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului. 4. (Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecțiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui neam etc. 5. (În credința creștină) Dumnezeu, creatorul lumii. ◊ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștine. ◊ Expr. (A ști) ca (pe) Tatăl nostru = (a ști) foarte bine, pe de rost, fără greșeală. 6. Fig. (Fam.) Creator, făuritor, fondator. 7. (Glumeț) Cel care întrupează cele mai înalte calități, care este deasupra altora, îi covârșește pe toți. [Nom. sg. art.: tata și tatăl; gen.-dat. sg.: tatii și tatei] – Lat. tata.

TENUTO adv. (Muz.; indică modul de execuție) Respectând valoarea exactă a notelor. – Cuv. it.

TRADIȚIONALIST, -Ă, tradiționaliști, -ste, adj. (Adesea substantivat) Care respectă tradiția, care manifestă tradiționalism. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. traditionaliste.

ȚAȚĂ, țațe, s. f. 1. (Pop.) Mătușă. ♦ Termen de respect cu care cineva se adresează (la țară) unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă; lele. 2. (Pop.) Termen alinător dat de un bărbat femeii iubite; mândră. 3. (Peior.) Epitet pentru o femeie vulgară, lipsită de gust și de finețe; mahalagioaică. – Din ngr. tsátsa.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenem.

UNCHI, unchi, s. m. 1. Bărbat considerat în raport cu copiii fraților și surorilor sale, în raport cu copiii fraților și surorilor soției sale sau în raport cu copiii verilor și verișoarelor sale; termen cu care se adresează acestui bărbat nepoții; grad de rudenie astfel stabilit; unchiaș. 2. Termen de respect cu care o persoană mai tânără se adresează unui bărbat mai în vârstă. – Lat. avunculus.

URMA, urmez, vb. I. 1. Tranz. și intranz. A merge în urma cuiva; p. ext. a pleca împreună cu cineva, a însoți. ♦ Tranz. A fi alături de cineva (într-o acțiune). 2. Tranz. A merge înainte pe un anumit traseu, pe drumul apucat. ♦ Tranz. și intranz. A respecta o anumită indicație primită, a se conduce după..., a proceda conform cu...; a se conforma. 3. Tranz. și intranz. A frecventa o formă de învățământ. 4. Tranz. și intranz. A veni, în timp, după cineva sau ceva (luându-i locul); a succeda. ♦ Intranz. A succeda cuiva într-un post, într-o demnitate; a înlocui pe cineva. ♦ Intranz. A-și avea locul după cineva sau ceva într-o ierarhie. 5. Tranz. și intranz. A duce mai departe un lucru început; a continua. ♦ Spec. A continua vorba începută, textul început; a spune sau a scrie mai departe. 6. Intranz. A avea loc, a se produce, a se îndeplini (după...). ♦ A rezulta, a însemna. 7. Tranz. (Cu valoare de semiauxiliar) A trebui, a fi nevoie. – Din urmă.

VENERA, venerez, vb. I. Tranz. A respecta în mod deosebit, a cinsti în cel mai înalt grad, a manifesta o prețuire profund respectuoasă pentru cineva sau ceva. – Din fr. vénérer, lat. venerari.

VENERABIL, -Ă, venerabili, -e, adj. (Adesea substantivat) Care inspiră cel mai profund respect, care este vrednic de o stimă, de o considerație deosebită. ◊ Vârstă venerabilă, se spune despre vârsta unui om foarte bătrân. – Din fr. vénération.^[1]

VENERAȚIE s. f. Respect profund, stimă deosebită, prețuire adânc respectuoasă pentru cineva sau ceva. [Var.: (înv.) venerațiune s. f.] – Din fr. vénération, lat. veneratio, -onis.

VIRTUOS, -OASĂ, virtuoși, -oase, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care respectă și realizează în mod consecvent deziderate etice; înzestrat cu multe virtuți; (despre manifestările oamenilor) care denotă virtute. ♦ Corect, cast. [Pr.: -tu-os] – Din lat. virtuosus, fr. vertueux.

VORBĂ, vorbe, s. f. 1. Cuvânt. 2. Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; gând, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. ◊ Expr. Auzi vorbă! = ce spui! se poate? e posibil? Ce vorbă! = în adevăr, fără îndoială. A avea o vorbă cu cineva = a avea ceva de discutat cu cineva; a vrea să comunici un secret cuiva. Cu vorba că... = zicând că..., sub pretext că... Vorbe de clacă = flecăreală fără rost, fără miez. 3. Expunere, istorisire, relatare. ◊ Expr. Lasă vorba! sau (eliptic) vorba! = tăcere! nici un cuvânt! Ce mai (atâta) vorbă? = ce să mai lungim discuția, să curmăm discuția. A (nu) da (cuiva) pas la vorbă = a (nu) lăsa cuiva posibilitatea să vorbească. 4. Convorbire, conversație; discuție, taifas. ◊ Loc. adv. Fără multă vorbă = fără a crâcni, fără să protesteze. Din două vorbe = fără multă discuție; operativ, repede. Din vorbă în vorbă = din una în alta, din discuție în discuție. ◊ Expr. A fi vorba de... (sau despre..., să...) = a fi în discuție, a fi obiectul discuției..., a se vorbi de... A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție cu cineva. A avea de vorbă (cu cineva) = a avea de discutat, de aranjat ceva (cu cineva). Fie vorba între noi! = ceea ce știm să rămâne între noi, să nu afle nimeni. Nici vorbă! = a) negreșit, desigur; fără doar și poate; b) nici pomeneală. Nu-i vorbă! (sau mai e vorbă?) = fără îndoială, firește, e de la sine înțeles. Vorbă să fie! = nu cred așa ceva, nici pomeneală. A schimba vorba = a schimba obiectul discuției. ♦ Compus: vorbă-lungă = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte în contradictoriu; neînțelegere, ceartă. 5. Mod, fel de a vorbi, de a se exprima. Vorba dulce mult aduce. ◊ Expr. Dacă ți-i vorba de-așa sau dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile. 6. Zicătoare, zicală, proverb, expresie. ◊ Expr. Vorba ceea, expresie stereotipă folosită în povestire pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Vorba cântecului = așa cum se știe din bătrâni. 7. Îndemn, sfat, învățătură. ♦ Părere, convingere; hotărâre. 8. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Vorba-i vorbă = cuvântul dat trebuie respectat, promisiunea dată e datorie curată. A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele. A zice vorbă mare = (mai ales în construcții negative) a se angaja solemn, a face o promisiune deosebită. 9. Înțelegere, învoială; tocmeală; târguială. ◊ Loc. adv. Din două vorbe sau (rar) dintr-o vorbă = fără multă discuție, repede. ◊ Expr. (Pop.) A face vorba (sau vorbele) = a peți. A-i face (cuiva) vorbă cu cineva = a mijloci o întâlnire între un băiat și o fată (în vederea căsătoriei). A fi în vorbă = a fi în tratative pentru încheierea unei căsătorii, a unei afaceri etc. 10. Zvon; veste, știre, informație. ◊ Expr. A se face vorbă = a se răspândi o știre, un zvon. A spune (cuiva) două vorbe = a comunica ceva cuiva. A lăsa vorbă = a lăsa o dispoziție, a anunța ceva înainte de a pleca undeva. (Așa) umblă vorba = (așa) se vorbește, (așa) se vorbește, (așa) se spune. A trimite (sau a da) vorbă = a transmite un mesaj. ♦ Bârfeală, clevetire; calomnie. 11. Grai, limbă. Străin la vorbă. – Et. nec. Cf. sl. dvorĭba.