PIANO adv. (Muz.; ca indicație de execuție) Cu ton scăzut, încet. ◊ Piano pianissimo = cît se poate de încet, extrem de slab; pian-piano = mai încet. [Pron. pia-. / < it. piano].

piano-forte (cuv. it. „încet-tare”) sau forte-piano. 1. Nume italian dat primului instr. cu taste* și coarde lovite, la care se putea obține gradarea nuanțelor de la piano la forte prin simpla diferență de presiune a degetelor asupra tastelor. Prin abreviere s-a ajuns la cuvântul piano (pian*). 2. Indicație dinamică* prin care se cere o trecere bruscă de la piano* la forte*. Abrev.: pf. V. forte (fp).

*pianín n., pl. e (fr. pianino, d. it. pianino, dim. d. piano, încet, liniștit). Pian maĭ mic cu coardele și lada în pozițiune verticală. – Și pianínă, f., pl. e.

piano, -nul a., piane pl.

piano² sn vz pian

PIANO s.n. v. pian.

PIAN s.n. Instrument muzical cu coarde și cu clape, la care se cîntă prin apăsarea clapelor, care comandă niște ciocănele ce lovesc coardele; pianoforte. [Pron. pian, pl. -ne, var. piano. / < germ. Piano, fr., it. piano(forte)].

PIANO adv. (muz.) cu ton scăzut, încet. ♦ ~ pianissimo = cât se poate de încet, extrem de slab; pian-~ = mai încet. (< it. piano)

PIANOFORTE, pianoforte, s. n., adv. 1. S. n. (Înv.) Pian (1). 2. Adv. (în forma piano-forte; indică modul de executare a unei lucrări muzicale) în mod brusc de la piano la forte. – Din it. pianoforte.

pian (< it. pianoforte; germ. Klavier; fr. piano; rus. фортепьяно, рояль), instrument cu coarde și claviatură* ale cărui sunete sunt produse prin lovirea coardelor cu ciocănele, acționate de pârghii la apăsarea tastelor*. P. cu coarde orizontale se numește p. de concert sau p. cu coadă; p. cu coarde verticale se numește p. drept sau pianină. P. este alcătuit dintr-o cutie de rezonanță* (din lemn de brad), o placă de metal pe care se fixează una din extremitățile corzilor*, pragul cuielor de care se fixează cealaltă extremitate a corzilor prin înșurubare, realizându-se acordajul (2), ciocănele din lemn învelite în pâslă (fetru), sistem de pârghii prin care sunt acționate ciocănelele. În afara cutiei de rezonanță se află clapele (tastele*), pe care se apasă pentru acționarea sistemului de pârghii interior, și un sistem de 2-3 pedale (1) prin care se realizează variația intensității* și timbrului*. Întinderea muzicală a p. (claviatura) cuprinde scara muzicală a întregii orchestre*. – V. și octavă (3). Fiind un instr. de factură armonico-polifonică* p. poate cânta mai multe voci (2) simultan, ceea ce i-a conferit o lungă carieră solistică (concertistică), un prim rol acompaniator în formații instr. și vocale precum și un important rol didactic. Strămoșii p. pot fi considerați monocordul*, clavecinul*, spineta, clavicordul* și chiar țambalul*. În practică, p. a înlocuit clavecinul (instr. cu coarde ciupte), devenind p. cu coarde lovite și având posibilitatea varierii intensității sonore, producând atât sunete în piano* cât și sunete în forte*, de unde și denumirea inițială it. piano-forte, din care, prin restrângere, a rămas în unele limbi, piano (în rusă фортепьяно, „fortepiano”). Inventatorul acestui mecanism perfecționat este socotit a fi Bartolomeo Cristofori, care își începuse experimentele pe la începutul sec. 18 (1709) la Florența. Instr. apare descris pentru prima dată de Scipione Maffei în Il Giornale dei letterani (1711) și este fabricat de B. Cristofori la Florența (1720), iar în Germania de Christoph Gottlieb Schröter. Substituirea clavecinului de către p. s-a făcut încet, pe tot parcursul sec. 18, D. Scarlatti, Fr. Couperin, Rameau, J.S. Bach scriind încă pentru clavecin. Abia spre sfârșitul vieții lor, Haydn și Mozart încep să compună o literatură destinată p. Emanciparea p. se face o dată cu școala lui Clementi, p. continuând să-și îmbogățească expresia prin aportul componistic al lui Beethoven, Chopin, Schumann, Listz, Debussy ș.a. După impresionism*, p. începe să fie tratat din ce în ce mai mult ca instr. de percuție*, contribuind la marcarea ritmului* prin acorduri*.

*pián (2 sil.) n., pl. e și urĭ (fr. piano, prescurtat din it. pianoforte saŭ fortepiano. V. plan, forte). Un mare instrument muzical compus din niște coarde întinse într’o ladă în poziție orizontală (la pianin verticală) și izbite de niște cĭocănașe de lemn care se pun în mișcare cînd împingĭ niște clape: a cînta din (saŭ la) pian. – Și pĭano, pl. piane. – Ideĭa pianuluĭ a venit de la Bartolomeŭ Cristófori (Cristófali) din Padova, care, la 1711, ca să evite sunetu pițigăĭat al clavicimbaluluĭ, fabrică primu pian. La 1750 Godfried Silbermann, fabricant de orgĭ din Freiberg (Saxonia) reuși să facă pianu (orizontal), ĭar la 1752 Friedrich făcu pianinu (vertical).

PIAN, piane, s. n. 1. Instrument muzical format dintr-o cutie de rezonanță făcută din lemn, așezată orizontal pe 3 picioare, și dintr-o serie de coarde metalice care, fixate pe cadrul cutiei, vibrează prin apăsarea unor clape, putînd produce diferite sunet (v. clavir); (impropriu) pianină. Ședea la pian și cînta o mazurcă. DUMITRIU, N. 41. Ore întregi făceam game la pian... pînă cădeam de oboseală pe clape. CAMIL PETRESCU, T. II 96. Superbe note din pian, Ca o fanfară se revarsă. MACEDONSKI, O. I 69. ◊ Pian automat sau cu manivelă = pian care cîntă în mod automat anumite melodii cu ajutorul curentului electric sau prin învîrtirea unei manivele. Se auzeau rîsete și arii romantice, cintate răgușit și alene la un pian cu manivelă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 171. 2. Arta de a cînta la pian (1). Cînd eram mică am studiat mult pianul. CAMIL PETRESCU, T. II 96. O creștea, o învață franțuzește, pian, de toate. VLAHUȚĂ, O. A. III 169. – Pronunțat: pi-an. – Variantă: piano, pianouri (IONESCU-RION, C. 100, EMINESCU, N. 46, NEGRUZZI, S. I 75), s. n.

MAZÚRCĂ s. f. Numele unui dans (de origine poloneză). Se începu mazurca. Doamna B. juca cu lăncerul. NEGRUZZI, S. I, 64. Nu știu nici mazurcă, nici válțu. id. ib. 199. Mi-aduc aminte De-a lui cuvinte Ce la mazurcă tainic mi-a zis. ALECSANDRI, T. 302. Am învățat la pansion și valțu și cotilionu, și polca, și mazurca, și cadril..., toate danțurile. id. t. i, 147. Cîteși- șase înființară o mazurcă cu figuri, gane, n. ii, 194. + Melodie după care se execută acest dans. Se așează la piano, și cîntâ o mazurcă de Chopin. VLAHUȚĂ, O. A. II, 75. Cînta la pian o mazurcă. ARDELEANU, U. D. 11. - Pl.: mazurci. – Din rus. мазурка. Cf. pol. m a z u r k a.

pian sn [At: CR (1829), 95¹/15 / V: (rar) ~o (P: pia~) / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: ger Piano, fr piano, it piano (forte)] 1 Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță din lemn cu o formă mai alungită în spate, în partea stângă, astfel că formează un fel de coadă, și în care sunt așezate orizontal un anumit număr de coarde metalice, care vibrează când sunt lovite de niște ciocănele puse în mișcare pe un suport special din fața cutiei Si: (înv) clavir, (itr) pianoforte, (reg) pompă¹ Vz clavecin. 2 (Îs) ~ automat Pian acționat de un mecanism care execută automat anumite melodii înregistrate în prealabil pe niște suluri de hârtie care se introduc în aparat. 3 (Îs) ~ cu manivelă Pian automat care funcționează prin învârtirea unei manivele. 4 (Îs) ~ electric Pian automat care funcționează cu ajutorul curentului electric. 5 Artă de a interpreta o compoziție muzicală la pian (1).

PIAN¹ s. n. instrument muzical dintr-o cutie mare de rezonanță suspendată pe trei picioare, cu claviatură și coarde metalice lovite cu ciocănele prin intermediul unor taste. (< germ. Piano, it. piano)

m abrevieri: 1. M. sau m., în muzica de orgă*, manualiter, v. manual. 2. în muzica pentru pian*, mână (m.d. = „mână dreaptă”, it. mano destra, fr. main droite; m.s. = „mână stângă”, it. mano sinistra, fr. m.g. = main gauche). 3. mezzo*; mf = mezzo forte*, mp = mezzo piano*; m.v. = mezza voce*. 4. meno (it.), „mai puțin”; meno mosso* = „mai puțin mișcat”.

dinamică (< gr. δύναμισ [dynamis], „putere”) 1. Nuanțarea intensității (2) sonore. Practic, orice execuție muzicală are o d., spontană sau conștientă, constantă sau schimbătoare; schimbările d. pot fi treptate sau subite. O schimbare d. subită se produce ori de câte ori o sursă sonoră de o intensitate relativ puternică alternează cu una mai slabă (de ex. responsorium-versus*, tutti*solo*). Primele indicații dinamice (G. Gabrieli, Sonata pian e forte, 1597) conturează o asemenea d. „de terasă”, pe alocuri însă fără să se schimbe, concomitent cu schimbarea d., pianissimo*, apare în cadrul d. de terasă, caracteristică pentru întregul baroc*, drept ecou* în cadrul secțiunilor piano*, contrastante la rândul lor cu secțiunile forte*. În cursul sec. 18 apar indicațiile dinamice mai diferențiate ca meno piano, poco piano, mezzoforte*, quasi forte etc. precum și indicațiile referitoare la o singură notă* (ex. sforzando*) exploatându-se din ce în ce mai larg și schimbările dinamice treptate (notoriul „crescendo* mannheimez*”). Procesul de diferențiere a d. culminează în romantismul* târziu (gama nuanțelor dinamice folosite de Ceaikovski se extinde de la fffff la ppppp!) și în creația unor compozitori ai sec. 20, printre care se numără și Enescu. Tratarea intensității drept unul dintre parametrii* principali ai muzicii ca și serializarea (v. serialism) acesteia (O. Messiaen, P. Boulez, K. Stockhausen) constituie aportul cel mai substanțial al muzicii contemporane la istoria d. (1). Termenul a fost adoptat, probabil, de H.G. Nägel (1810). D. a fost întemeiată de H. Riemann (Musikalische Dynamik und Agogik, 1884), care trata d. în strânsă corelație cu agogica*.

atac (< fr. attaque) 1. (acustică muzicală) Perioada de trecere de la starea de repaus la cea de vibrație* stabilă a unei surse sonore (voce, instr. muzical etc.). În evoluția temporală a sunetului* îi urmează așa-numitul regim permanent (staționar, de stabilitate a sunetului), după care are loc trecerea inversă, de la vibrație la repaus, numită perioada de extincție a sunetului. Ambele perioade formează conținutul noțiunii de proces tranzitoriu al sunetului. ♦ Microanaliza sunetului muzical (efectuată cu aparatura electroacustică modernă) a condus la depășirea concepției clasice după care sunetul ar fi un fenomen uniform în timp, stabil în frecvență*, intensitate (1-2) și timbru*, conform schemelor din acustica fizică. După noile concepții, bazate pe cercetări fine efectuate asupra înregistrărilor* de mare fidelitate, s-a ajuns la concluzia că sunetul muzical este în realitate un fenomen complex, lipsit de orice uniformitate în timp, chiar dacă s-ar urmări acest lucru. A. și extincția sunetului nu sunt instantanee, din cauza întârzierilor inevitabile provocate de inerția fizică a maselor care participă la vibrație. Cu cât a. sunetului este mai brusc și mai puternic, cu atât spectrul sonor este mai bogat, conținând frecvențe continue, ceea ce îi conferă caracterul de zgomot*; acesta se suprapune peste zgomotul specific al emisiei sonore a instr. muzicale respective (frecarea arcușului, suflul executantului etc.). Același efect are loc, cu o amploare mai mică, la trecerea rapidă de la piano* la forte*. În timpul a., intensitatea crește treptat de la zero la valoarea finală (dorită), în timp ce la extincție ea scade, tot treptat, la zero. Durata a. variază după natura instr. considerat: trp. 20 milisecunde (0,02 s), clar. 40 ms, vl. 50 ms, sax. 60 ms, fl. 200 ms etc. La pian, intensitatea maximă a sunetului este atinsă foarte repede, spre deosebire de orgă. Sunetul pianului nu are regim permanent propriu-zis, nefiind întreținut, astfel că intensitatea lui scade încet, începând chiar de la maximul atins, până la extincție, și oscilând ușor. La orgă, a. durează 0,02-0,04 s (tuburi cu ancie – tuburi cu gură de fluier), iar intensitatea se menține aceeași până în momentul ridicării degetului de pe tastă*, după care urmează perioada de extincție. S-a constatat că, chiar în cazul sunetelor întreținute (instr. de suflat, cu arcuș, orgă etc.), frecvența, intensitatea și timbrul nu sunt absolut uniforme (constante) decât pe o durată de cel mult 100 ms. Sunetul muzical este așadar un fenomen continuu variabil în timp, oricât ar vrea să se realizeze constanța caracteristicilor lui. ♦ Importanța perioadelor tranzitorii de a. și extincție a sunetului este mai mare decât aceea a regimului staționar. Modul în care se desfășoară a. și extincția, iar nu regimul stabil, creează adevărata personalitate a sunetului, diferită de altele. Eliminând de pe o înregistrare pe bandă „capul” și „coada” sunetului, audiția „corpului” său (a regimului permanent) nu mai este suficientă pentru individualizarea sigură a instr. emițător. 2. Moment care marchează emisia sonoră vocală sau instr. Potrivit tehnicii vocale sau instr. (instr. cu coarde, de suflat, de percuție*, cu claviatură*), a. va avea caracteristici diferite. 3. În orch. noțiunea de a. semnifică, pe lângă accentul (1) inițial, și intrarea unui grup de instr. 4. Element tehnic al muzicii contemporane, în special al celei post-seriale*, care, din atribut subsidiar al calității sunetului (în special al timbrului), tinde să devină un parametru* de sine stătător. În practica de creație, a. intră însă mai curând în sfera articulației*, a cărei extindere (începând cu muzica lui Bartok, în care s-au remarcat deja sunetele non vibrato*, pizzicati* speciali, arpegierile* ascendente și descendente, diversele „colorări” ale sunetului prin plasarea arcușului în diferite porțiuni de coardă etc.) contribuie nu mai puțin la îmbogățirea ei, în orice caz, la modificarea timbrurilor. De o utilizare a proprietățile a. (1) se poate vorbi în cadrul muzicii electronice* și în general al celei înregistrate*, unde tăierea a. sau recurența* sunetului (deci plasarea a. la sfârșitul acestuia) pot depersonaliza sunetul, îi pot modifica natura. Cazul limită al a., transformarea sa în propriul său negativ, îl constituie utilizarea (cu deosebire de la Xenakis încoace) a glissando-urilor continue, în care practic a. dispare din memoria auditivă. Autonomia a. (desigur subiectiv alese de către compozitor) în cadrul unei ordini prestabilite, ca o consecință ultimă a serializării (după ce înălțimile (2), ritmul – la serialiști – și intensitățile (2) – la Messiaen – fuseseră supuse aceluiași proces).

ecou (< gr. ἠχώ, de la numele nimfei Echo, „[ră]sunet”) I. Efect acustic produs de sunetul* reflectat de un obstacol (suprafață, zid, stâncă, margine de pădure) și perceput cu o mică întârziere de către emițătorul sunetului direct. Întârzierea trebuie să fie de cel puțin 0,1 s pentru ca perceperea să fie clară. Deoarece viteza sunetului este de c. 340 m/s, rezultă că unda sonoră trebuie să parcurgă în total minimum 34 m dus-întors, astfel că distanța dintre emițătorul-receptor și obstacol trebuie să fie de cel puțin 17 m. II. Manual* al orgii* dotat cu un registru (1) de sunete dulci și și care face e. registrelor acționate de alte manuale. III. (it. eco; fr. écho; engl. echo; germ. Echo; sp. echo) Procedeu componistic care constă în repetarea unei scurte teme* sau a unui motiv* muzical la o intensitate* sonoră mai scăzută. A fost mult folosit încă din sec. 15 și 16 în muzica vocală polif. de către compozitori ca Josquin Desprez, Luca Marenzio și Orlando di Lasso (în celebra vilanelă*, Ecoul, 1581), ca tehnică imitativă specială. În sec. 17 prima etapă a dezvoltării operei*, aduce o avalanșă de subiecte pastorale în care, de multe ori, este zugrăvită figura mitologică a lui Eco plângându-și iubirea neîmpărtășită; de aici nenumărate arii* în această perioadă folosesc procedeul de e., procedeu care se va extinde însă și în opere care nu au o legătură cu legenda. Rămânând un efect muzical de sine stătător, e. va fi cultivat și în scriitura instr., întreaga epocă a barocului* fiind dominată de această manieră de repetare în piano* a unei fraze* mai înainte enunțată în forte*. Procedeu este preluat în lucrări de factură concertantă sau responsorială, ca efect special (Stamitz, Simfonia in eco a 2 chori; Mozart, Notturno pentru 4 orch.; Chabrier, España; Rimski-Korsakov, Capriciul spaniol; Strauss, Ariadna la Naxos), sau ca principiu general al compoziției (Hindemith, Echo pentru flaut și pian), vizând uneori stereofonia*.

PIAN ~e n. 1) Instrument muzical de percuție constând dintr-o cutie mare de rezonanță (așezată pe trei picioare) și dintr-un sistem de coarde metalice dispuse orizontal, care produc sunete când sunt lovite de niște ciocănele, acționate cu ajutorul claviaturii. A acorda ~ul. Concert de ~. 2) Arta de a cânta la acest instrument. Posedă ~ul. /<germ. Piano, fr., it. piano

timbru (< fr. timbre; it. timbro; germ. Klangfarbe; engl. timbre), caracter al senzației auditive care permite să se distingă diferite sunete* complexe având aceeași frecvență fundamentală și aceeași intensitate (1), însă compoziții spectrale deosebite (armonice* diferind ca număr și intensitate). Pe lângă înălțime* (v. și frecvență) și intensitate (2), t. este cea de-a treia calitate a sunetului, aceea care-i conferă personalitate sonoră și „culoare” proprie (cf. germ. Klangfarbe, textual „culoarea sunetului”), permițând nu numai individualizarea sursei emitente, fără a o vedea, dar și diferențierea calitativă fină a instr. muzicale de același fel (de ex. a două voci (1) de sopr. care cântă aceeași notă cu tărie egală). T. unui instr. muzical este o sinteză, un rezultat al însumării tuturor caracteristicilor sale vibratorii și care în final îi determină valoarea artistică. Sunt mai mulți factori de care, în mod direct sau indirect, depinde t. În primul rând se află spectrul sonor al sunetului adică numărul și intensitatea armonicelor care se amalgamează cu sunetul fundamental. Aceste armonice au o dublă proveniență: mai întâi oscilațiile elementului vibrator (ancie*, coardă* etc.) și apoi cele ale elementului rezonator (tubul cl., corpul vl. etc.), rezonatorul având rolul de a amplifica sunetul inițial și de a-i adăuga așa-numitele „frecvențe de rezonanță” (formanții sunetului complex). Forma și volumul rezonatorului (cutiei armonice, de rezonanță*) are o influență decisivă asupra cantității și calității formanților și de aici asupra t. În același timp, t. depinde de intensitatea și înălțimea sunetului, deoarece sunetele grave și cele intense au un conținut mai bogat în armonice. ♦ Compoziția spectrală armonică și contribuția ei la formarea t. se manifestă în moduri ca și infinite, ceea ce explică de ex. faptul că practic nu se întâlnesc două voci absolut egale ca t., ci cel mult asemănătoare. Un sunet fundamental însoțit numai de primele 2-3 armonice este moale, păstos, plăcut; concomitența armonicelor 2-7 îl face bogat, plin, rotund, cald; dacă prevalează armonicele înalte și lipsesc cele joase, sunetul devine aspru, strident, pătrunzător; un număr mare de armonice distribuite uniform și de tărie comparabilă face t. luminos, strălucitor. Un sunet fără armonice (sau cu puține și slabe, v. sunet) poate fi dulce, dar surd, sărac, adesea puțin muzical. ♦ Cercetările microanalitice din ultima jumătate de sec. au pus în evidență importanța capitală a așa-numitelor „procese tranzitorii” ale sunetelor în caracterizarea instr. muzicale și în constituirea t. lor. Acesta este determinat nu atât de spectrul armonic, înregistrat în perioada de stabilitate a sunetului (regimul permanent), cât mai ales de spectrul armonicelor existente în perioadele de atac (1) și extincție a sunetului – precum și în perioadele de trecere de la piano* la forte* și invers. În perioadele tranzitorii (și mai cu seamă în aceea a atacului), sunetul are caracter de zgomot*, datorită structurii sale armonice variabile și complicate. La acest zgomot inevitabil se adaugă cel produs (la fel de inevitabil) de mecanismul specific instr. considerat (frecarea arcușului pe coarde sau ciupirea acestora, loviturile ciocănelelor la pian, suflul aerului în tuburile sonore, vibrațiile neutile ale buzelor etc.). Imperfecțiunile fizice ale emisiei, dacă nu depășesc anumite limite, dau execuției muzicale acea căldură și viață care nu pot fi obținute de la o emisie (practic imposibilă) desfășurată după legile riguroase ale acusticii clasice. Aceasta se ocupă numai de regimul permanent al sunetului, fără a considera procesele tranzitorii, care sunt esențiale în muzică. Deși sunetele armonice sunt de mult cunoscute, îi revine lui Helmholtz meritul de a fi demonstrat (1863), cu ajutorul rezonatorilor sferici, rolul armonicelor în formarea t. Experiențele celebre ale lui Stumpf (1926) au arătat că, amputându-se „capul” și „coada” sunetului (adică perioadele tranzitorii), audiția „corpului” său propriu-zis (regimul permanent al vibrațiilor) nu mai permite să se identifice sursa emitentă; fag. nu poate fi deosebit de vcl., iar vl. de cornet. O dată cu eliminarea proceselor tranzitorii, sunetul și-a pierdut t. specific, personalitatea proprie. Aparatura acustică modernă (oscilograful catodic etc.) și metodele de microanaliză armonică a fenomenelor sonore au permis adâncirea cunoașterii calității timbrice, demonstrându-se că sunetul muzical este un fenomen mult mai complicat de cum se știa și că nu i se pot aplica decât în parte și în primă aproximație legile riguroase, dar simplificatoare, ale acusticii* fizice.

surdină (it. sordino; fr. sourdine; engl. mute; germ. Dämpfer), dispozitiv care permite diminuarea intensității* și modificarea timbrului* la unele instrumente. ♦ La pian, s. este reprezentată printr-o pedală (1) așezată în stânga, care diminuează amplitudinea* vibrațiilor* unei corzi (v. corda). ♦ La instr. cu corzi (și arcuș) s. constă într-o mică piesă din lemn sau metal, în formă de pieptene, tăiată astfel încât să cuprindă partea superioară a călușului* pe care sunt așezate corzile. Acest fel de s. nu împiedică corzile să vibreze ci modifică numai transmiterea unora dintre sunetele armonice*. Timbrul devine puțin nazal, fiind voalat în piano* și spart în mezzoforte*. ♦ Pentru instr. de suflat din alamă se utilizează s. de formă în general conică, din lemn, carton, material plastic, cauciuc, aluminiu, ce se introduce în pavilionul* instr. Aceste s. transformă considerabil timbrul. Și mâna poate deveni s. așezată în pavilionul trompetei* dar mai ales al cornului* (v. bouché (2)). Jazzul* a dezvoltat, în special pentru trp., o mare varietate de s. dintre care cele mai răspândite sunt: s. cu cupă amovibilă (engl. harmon mute sau cup mute) și s. wa-wa (care, prin deschiderea bruscă cu mâna stângă a tubului ei terminal, reproduce dublul diftong wa-wa). ♦ Sonoritatea tobei* mici poate fi atenuată prin introducerea unei panglici de pânză între membrana instr. și coarda întinsă pe această membrană; cea a timpanului* se atenuează atingând cu mâna membrana instr.