uscătură f. 1. arbust uscat: nu e pădure fără uscătură; 2. pl. surcele de aprins focul; 3. pl. mezeluri la masă (șuncă, cașcaval).

PĂDURE, păduri, s. f. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd soiul copacilor) Mulțime deasă de copaci crescuți de obicei în stare sălbatică pe o suprafață mare de teren. Pădurea de fagi se isprăvea și marginea ei cotea pe văi. SADOVEANU, O. VII 57. Frumoasă ești, pădurea mea, Cînd umbra-i încă rară Și printre crengi adie-abia Un vînt de primăvară. TOPÎRCEANU, P. 119. Pe sub marginea pădurii Boii pasc pe lîngă car; Din pădure geme rar Zgomotul săcurii. COȘBUC, P. I 262. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad... Naintea lor se mișcă pădurile de brad. EMINESCU, O. I 98. Nu e pădure fără uscături (= orice colectivitate are și unele elemente rele în sînul ei). ◊ Loc. adj. (Despre persoane) Din (sau de la) pădure = fără maniere, necioplit, necivilizat. Ce-are să creadă lumea?... Desigur că e vreun neam de-al nostru, pe care îl ținem ascuns. Un neam de la pădure. C. PETRESCU, C. V. 98. ◊ Expr. A căra lemne la pădure = a face un lucru de prisos; a căra apă la puț, v. puț. A vinde pielea ursului din pădure v. vinde. ♦ Totalitatea copacilor de pe un teren. A tăiat pădurea. ▭ Doi munți ce sînt împodobiți din fire cu felurimi de păduri. GOLESCU, Î. 144. ◊ Expr. Mama-pădurii v. mamă. ◊ Fig. Caii veneau la pas, cu părul strălucitor, piepturi lîngă piepturi și stufăriș de picioare fine, pădure de gîturi încordate. DUMITRIU, N. 113. Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace... Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii, Tremura înspăimîntată marea de-ale lor corăbii! EMINESCU, O. I 147.

USCĂTURĂ, uscături, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Creangă subțire și uscată (desprinsă de copac). V. vreasc, gătej. Iarna se lungea și uscăturile puține în pădurea boierească. REBREANU, R. I 233. Fata, harnică cum era, curăți părul de uscături și de omizi. CREANGĂ, P. 287. O fată... se duse în pădure după uscături. ȘEZ. I 243. Nu e pădure fără uscături (= orice colectivitate are și unele elemente rele în sînul ei). ♦ Fig. (La pl.) Oameni de nimic, ticăloși. Erau și uscături care, ca să se pună bine cu Baciu, îi spuneau... ce vorbeau oamenii. PAS, Z. III 284. 2. (La pl.) Mîncări uscate, care se mănîncă neîncălzite (și fără o preparare specială). Îmi puse dinainte niște uscături, un pui fript, ochiuri și o gărăfioară cu vin. GANE, N. II 159. Pune atunci un talger de uscături ș-o garafă cu vin dinaintea părintelui Buligă. CREANGĂ, A. 95. Rareori mănîncă bine, mai mult uscături și post. PANN, P. V. II 115. ♦ Uscățele. 3. Fig. Epitet dat unei femei slabe și rele. Așa ți se cade, uscătură netrebnică, care știi numai să plîngi și nu știi că plînsul e mai amar pentru cine a rîs toată viața! GANE, N. III 175.

uscătúră f., pl. ĭ. Lucru uscat (lemn, pîne): mĭ-am rupt dințiĭ în uscătura asta de pîne. Iron. Om uscățiv și urît: ce uscătură! Pl. Mezelurĭ, mîncărĭ fără zeamă și care se pot mînca și fără farfurie (măsline, brînză, sardele ș. a.). Prov. Pădure fără uscăturĭ (lemne uscate) nu e, societate care să n’áĭbă și vre-un membru păcătos nu e. Olt. Uscățea. V. sorbitură, udătură.

PĂDURE ~i f. 1) Mulțime de copaci care acoperă compact o întindere relativ mare de pământ. ~ de salcâmi. ~ de pini. 2) Suprafață de teren pe care crește o astfel de mulțime de copaci. ◊ ~ virgină pădure neexplorată. ~-livadă pădure de copaci și arbuști care furnizează material de construcție și materie primă pentru industria alimentară. ~-parc masiv silvic din zona verde a unui oraș destinat odihnei oamenilor. De ~ care trăiește sau crește în pădure. Din ~ a) sălbatic; b) grosolan; necioplit. A fi crescut în ~ a) a fi needucat; b) a fi înapoiat. A căra lemne în (sau la) ~ a face un lucru inutil. Nu este ~ fără uscături nu există colectivitate fără elemente criticabile în sânul ei. 2) fig. (urmat de determinări) Mulțime omogenă și compactă de obiecte în poziție verticală. O ~ de mâini s-a ridicat în clasă. [G.-D. pădurii] /<lat. padule

TÎNĂR¹, -Ă, tineri, -e, adj. I. (În opoziție cu bătrîn) 1. (Despre oameni) Care se află între copilărie și maturitate, care nu e înaintat în vîrstă, care nu e matur; (despre animale) care de-abia a ajuns la maturitate. Deasupra sta, înfofolită în cojoace, ca Dochia, o femeie încă tînără, cu privirea, energică. SADOVEANU, P. M. 234. Noi toți sîntem așa de tineri Că am putea să-ți fim nepoți... Dar cînd ne zici bătrîna doină, Ești cel mai tînăr dintre toți! IOSIF, V. 48. Îi plăcea moșneagului să aibă tot iepe tinere și curățele. CREANGĂ, P. 106. Braț la braț pășesc alături... le sta bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Loc. adj. și adv. De tînăr = din fragedă vîrstă, de timpuriu. Dar ce vrei să mori de tînăr? DELAVRANCEA, O. II 233. Însuratul de tînăr niciodată nu strică. ȘEZ. I 218. ♦ Care aparține sau este caracteristic unui om (sau unui animal) neajuns încă la maturitate. Ochii negri le erau tineri. DUMITRIU, N. 23. Deasupra revistei – o frunte tînără curată, cam prea înaltă din pricina cheliei timpurii. GALAN, B. I 5. Trei ani nu schimbaseră nimic din obrazul tînăr. C. PETRESCU, C. V. 244. Zgomot de tinere guri răsare deodată din crînguri. COȘBUC, P. II 63. 2. (Despre plante) Care a fost plantat sau a răsărit de puțină vreme (în raport cu timpul cît urmează să trăiască). Trecu apoi în livadă, ca să mai vadă pomii cei tineri. SADOVEANU, O. VII 123. Ascunzîndu-se printre fagii tineri ai Pădurii Domnești. REBREANU, I. 9. În parc sînt astăzi încă tineri teii, – Li-e frunza ca mînuța de copil. D. BOTEZ, F. S. 41. ♦ Care este format din plante fără multă vechime. Peste vechi morminte ruinate Tînăra pădure crește. BENIUC, A. R. 54. A văzut păduri mereu tinere, fiindcă uscăturile au fost scoase treptat. C. PETRESCU, A. 396. ♦ Care aparține sau este caracteristic unei plante răsărită de curînd. Frunzele tinere luceau în soare; nici șoapte, nici înfiorări nu treceau. SADOVEANU, O. V 682. II. (În opoziție cu vechi) Nou, recent. Pe tine, an tînăr, te văz cu mulțămire. ALEXANDRESCU, M. 4. ◊ Fig. Purure vîndut de femeile care îmi jurau un tînăr și vecinic amor. NEGRUZZI, S. I 47. – Variantă: (Transilv.) tinăr, -ă adj.

MLADĂ s. f. 1. Mlădiță (1). Telinca e un fel de fluier fără borte, din coaja mlăzilor de răchită. ȘEZ. II, 95. Purcede-un cînt din creangă-n creangă ș-un susur blînd din mladă-n mladă. ANGHEL, L. G. 23. Împletitura se face pe țeruși. . . printre cari se împletesc. . . nuieluțele, nuielușele, mladele, mlădițele sau răchițica. PAMFILE, C. 136. Din ochiul sau mugurul prins s-a ivit cîte o singură mladă (odraslă), pe care o am forfecat toamna, cam pe jumătate. COMȘA, N. Z. 49. Cercetezi mugurii merilor și perilor, începi a curăți uscăturile și a tăia mlăzile nefolositoare. SADOVEANU, O. VI, 231, cf. id. A. l. 194. ◊ (În context figurat) Regăsesc copilăria înverzind din mladă-n mladă. LESNEA, A. 141. ◊ Fig. Erau amîndouă, ea și sorioara ei, două mlăzi de salcie care veneau să se încredințeze pămîntului de la Păuna Mică. SADOVEANU, P. M. 237 ♦ (Transilv., Mold.) Ramură de plantă lemnoasă, care servește ca butaș sau ca altoi; p. e x t. ochi (la altoit). Cf. ȘĂINEANU, D. U., ALR SN I h 219. ◊ F i g. În folclor grăiește înțelepciunea poporului strînsă de-a rîndul veacurilor și fără preget înviorată de mladele vieții noi altoite pe trunchiurile străbune și nepieritoare. BENIUC, P. 5. ♦ (Cu sens colectiv) Mlajă (3). Cu mladă moale legi vița încărcată. I. NEGRUZZI, S. II, 104. Legarea cocenilor în snopi se face cu mohor, mladă. ION BOTEZ, STR. 41. 2. (Cu sens colectiv) Vegetație arborescentă; lăstăriș, desiș ; pădure tînără și deasă ; s p e c. mlajă (2). În locul celor mai multe păduri. . . n-a mai rămas decît tîrși; rar, rar . . . ți se bucură inima de vederea mlăzii. SEVASTOS, N. 332. Lîngă o mladă de răsură, am găsit coșulețul lui cu scule. CAZiMiR, GR. 220. Goruni mari își întindeau aici brațe de uriași, ca după un somn de un veac și, la umbra lor, se împletea mlada tînără. SADOVEANU, O. I, 227. Dincolo de mladă, între stejari tineri, unde abia acum răzbătea lumina zorilor, zaporojenii descălecară. id. ib. 528. Între pădure și fluviu se întindea, acoperită cu bălării înalte, cu arini ciuntiți și cu mladă – pămîntul nimănui. CAMILAR, N. I, 241, cf. id. C. 32. ◊ (Ca termen de comparație pentru tinerețe, suplețe, vigoare) Cu doi, trei ani în urmă Să fi venit la mine, atuncea mă găseați Vînjos ca pe o mladă. CONV. LIT. II, 207. Și-ai fost tînăr ca mlada Și-ai gîndit că nu te-ai da. MARIAN, Î. 579. M-am dus tînăr ca mlada Ș-am venit bătrîn ca tata. ȘEZ. XIX, 119. ◊ F i g. În izvoadele minciunii Mai sting babele tăciunii Și-ar vrea dușmanul să vadă Nimicită noua mladă. CONTEMP. 1949, nr. 161, 5/6. ◊ Compus: (regional) mladă-de-vie (sau -de-struguri) = viță de vie. Cf. ALR I 1710/354, 522. – Pl.: mlăzi și mlade. – Și: (regional) mnádă s. f. ALR I 971/223. – Din v. sl. младъ „tînăr”, bg. млада.