USCĂTURĂ, uscături, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Creangă subțire și uscată (desprinsă de copac). V. vreasc, gătej. Iarna se lungea și uscăturile puține în pădurea boierească. REBREANU, R. I 233. Fata, harnică cum era, curăți părul de uscături și de omizi. CREANGĂ, P. 287. O fată... se duse în pădure după uscături. ȘEZ. I 243. Nu e pădure fără uscături (= orice colectivitate are și unele elemente rele în sînul ei). ♦ Fig. (La pl.) Oameni de nimic, ticăloși. Erau și uscături care, ca să se pună bine cu Baciu, îi spuneau... ce vorbeau oamenii. PAS, Z. III 284. 2. (La pl.) Mîncări uscate, care se mănîncă neîncălzite (și fără o preparare specială). Îmi puse dinainte niște uscături, un pui fript, ochiuri și o gărăfioară cu vin. GANE, N. II 159. Pune atunci un talger de uscături ș-o garafă cu vin dinaintea părintelui Buligă. CREANGĂ, A. 95. Rareori mănîncă bine, mai mult uscături și post. PANN, P. V. II 115. ♦ Uscățele. 3. Fig. Epitet dat unei femei slabe și rele. Așa ți se cade, uscătură netrebnică, care știi numai să plîngi și nu știi că plînsul e mai amar pentru cine a rîs toată viața! GANE, N. III 175.