BASE-BALL s. n. Joc sportiv nord-american, practicat între două echipe de câte nouă jucători cu o minge ca cea de oină, care se lansează cu un bătător spre terenul echipei adverse, de unde poate fi trimisă înapoi tot prin lovire cu bătătorul. [Pr.: beiz-bol] – Cuv. engl.

BOOGIE-WOOGIE s. n. Dans de origine nord-americană, asemănător cu blues-ul; melodie după care se dansează acest dans. [Pr.: bughi-ughi] – Cuv. engl.

JAZ, (2) jazuri, s. n. 1. Muzică ușoară (de dans), adesea cu caracter de improvizație, provenită din împletirea elementelor folclorice nord-americane (muzica populară a negrilor) cu muzica popoarelor europene, caracterizată printr-un ritm vioi, sincopat. 2. Orchestră formată de obicei din instrumente de suflat și de percuție care execută această muzică; jazband. [scris și: jazz] – Din fr., engl. jazz.

NORD-AMERICAN, -Ă, nord-americani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Americii de Nord sau, p. restr., a Statelor Unite ale Americii sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Americii de Nord sau populației ei, privitor la America de Nord sau la populația ei; p. restr. care aparține Statelor Unite ale Americii sau populației lor, privitor la Statele Unite ale Americii sau la populația lor; originar din aceste ținuturi. – Nord + american. Cf. fr. nord-américain, germ. nord-amerikanisch.

nord-american s. m., adj. m. american

BASE-BALL [pr.: beizbol] n. Joc sportiv nord-american, practicat între două echipe de câte nouă persoane (jucători), foarte asemănător cu oina. /Cuv. engl.

CHINOOK s.n. Vînt cald și uscat care coboară dinspre Munții Stîncoși spre preria nord-americană. [Pron. și-nuc. / < engl. chinook < cuv. indian].

ȘIMI s.n. Dans modern nord-american, cu un ritm marcat amintind de foxtrot; melodia acestui dans. [Scris și shimmy. / < engl. shimmy].

SURF s.n. Dans modern de proveniență nord-americană. [Pron. săf. / < engl. surf].

BOOGIE-WOOGIE BUGHI-UGHI/ s. n. 1. stil pianistic în jaz, derivat din blues, care constă în susținerea ritmului la mâna stângă prin executarea unor figuri de bas repetate continuu, în timp ce mâna dreaptă dezvoltă scurte motive melodice; cântec cu sonorități antrenante. 2. dans modern, de origine nord-americană, care se dansează după muzica de jaz; melodia corespunzătoare. (< amer. boogie-woogie)

CANADIANĂ s. f. 1. haină de vânt scurtă, impermeabilă; vindiac. 2. ambarcație ușoară, canoe, la indienii nord- americani. (< fr. canadienne)

CHINOOK I-NUC/ s. n. vânt cald și uscat care coboară dinspre Munții Stâncoși spre preria nord-americană. (< engl. chinook)

NORD-AMERICAN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din America de Nord sau (p. ext.) al S.U.A. (< fr. nordaméricain)

SURF [SĂRF] s. n. 1. sport nautic constând în plutirea în picioare pe o scândură remorcată (acvaplan), cu un catarg pe care e întinsă o velă; scândura însăși; surfing. 2. dans modern, de proveniență nord-americană. (< engl. surf)

ȘIMI s. n. dans modern nord-american, cu un ritm marcat, amintind un foxtrot; melodia corespunzătoare. (< engl. shimmy)

ARHIPELAGUL ARCTIC CANADIAN (ARHIPELAGUL NORD-AMERICAN), arh. canadian, situat în Oc. Arctic, între Groelanda și America de Nord; 1,3 mil. km²; c. 4 mii loc. (eschimoși). Insule pr.: Baffin, Victoria, Ellesmere, Banks, Devon, Melville, Southampton, Prince of Wales, Somerset. Climă polară, îngheț peren. Alt. max.: 2.926 m (în ins. Ellesmere).

BALANCHINE, George (pe numele adevărat Gheorghi Melitonovici Balancivadze) (1904-1983), balerin și coregraf american de origine gruzină. Important reprezentant al stilului neoclasic. A fondat Școala americană de balet (1934) și, pe baza ei, Baletul american (1948), care au marcat profund coregrafia nord-americană.

BANKS [bæŋcs] 1. Ins. nelocuită în Arh. Arctic Canadian, situată între continent și ins. Victoria și Melville; 66,5 mii km². Relief colinar (alt. max.: 762). Climat subarctic, cu vegetație și soluri de tundră. 2. Suită de canale, str. și mări interioare în N continentului nord-american, care unește M. Baffin cu M. Beaufort. Parte componentă a Pasajului de Nord-Vest.

CLARK [cla:c], William (1770-1838), explorator american. A condus împreună cu L. Marywether prima mare expediție națională de cercetare a bazinului fl. Mississippi, traversînd continentul nord-american pînă la Oc. Pacific (1803-1806).

AFRO-AMERICAN, -Ă, afro-americani, -e, s. m., adj. Denumire dată în SUA nord-americanilor de origine africană. – Din engl. amer. Afro-american.

femeie-șerif s. f. Femeie care deține funcția de șerif ◊ „K.C. este prima femeie-șerif din statul nord-american Ohio.” Sc. 5 I 77 p. 5 //din femeie + șerif//

imputrezibil, -ă adj. Care nu putrezește ◊ „Din «mogno» – o esență mai prețioasă chiar decât lemnul de jacaranda – imputrezibilă și indeformabilă [...] o firmă privată nord-americană făcea traverse de cale ferată.” Sc. 26 I 67 p. 5 (din in- + putrezibil; cf. fr. imputrescible)

miniexplozie s. f. Explozie de mici proporții ◊ „Microexploziile nucleare împotriva cancerului. O nouă terapie a cancerului se află în curs de experimentare la Universitatea nord-americană Stanford din California. Este vorba de un tratament prin miniexplozii nucleare, tehnică încercată actualmente pe animale [...] Terapia constă în bombardarea cu particule subatomice, produse de un accelerator, a țesuturilor bolnave. Primind aceste particule, celulele canceroase explodează «în formă de stea», autodistrugându-se.” Sc. 28 I 75 p. 6. ◊ „Prin sugerea bomboanei, gazul este eliberat sub forma unui șir de miniexplozii, care produc, potrivit reclamei făcute noului produs, tot atâtea înțepături plăcute cavității bucale.” Sc. 3 II 78 p. 8 (din mini- + explozie; cf. engl. microexplosion; BD 1970)

soul s. (muz.) Tip de muzică modernă lentă, născută din folclorul negrilor nord-americani ◊ „Formația vocal-instrumentală «Eruption» în concerte extraordinare de muzică soul, funky, disco.” R.l. 11 VI 79 p. 4; v. și hard-rock (1974) [pron. săul] (din engl. soul [music]; BD 1969; DJ)

CORALILOR, Marea ~ (CORAL SEA), mare în bazinul Oc. Pacific, între coasta NE a Australiei, ins. Noua Guinee, Arh. Louisiade, Solomon, Noile Hebride și ins. Noua Caledonie; 4,1 mii km². Ad. medie: 2.394 m; ad. max.: 9.174 m. Temp. apei: 19-28°C. Salinitate medie: 34,5-35,5‰. Numeroase recife și ins. coraligene. Navigație dificilă. Porturi pr.: Port Moresby (Papua-Noua Guinee), Nouméa (Noua Caledonie). Teatrul unor mari bătălii între forțele aeronavale nord-americane și japoneze (mai 1942).

RĂZBOAIELE OPIULUI, denumire a două războaie purtate de Anglia și Franța împotriva Chinei. Numele vine de la pretextul războaielor: măsurile prohibitive chineze împotriva comerțului cu opiu practicat de europeni și nord-americani. ◊ Primul război al opiului (1840-1842), purtat între China și Marea Britanie, s-a terminat, prin Pacea de la Nanjing (1842), cu primul tratat de înrobire a Chinei. ◊ Al doilea război al opiului (1856-1860) a fost purtat între China, pe de o parte, și Marea Britanie și Franța, pe de alta. Războiul s-a încheiat cu tratatele de la Tianjin (1859), iar după reluarea ostilităților de către puterile occidentale cu tratatele de la Beijing (1860). După terminarea războiului, statele occidentale au ajutat guvernul chinez să înăbușe războiul țărănesc al taipinilor (1851-1864). În timpul și urma r.o., și S.U.A. și Rusia au impus Chinei tratate înrobitoare.

RECAȘ, com. în jud. Timiș, situat în E C. Timișului, pe canalul Bega; 8.221 loc. (2005). Stație (în sat. R.) și haltă de c. f. (în satul Izvin). Expl. de argilă. Mat. de constr.; pielărie și încălțăminte. Creșterea bovinelor și a cailor de rasă Nonius (în satul Izvin). Centru viticol și de vinificație. În satul Bazoș, atestat documentar în 1783, se află un parc dendrologic (59 ha), amenajat în anii 1909-1914 de către F. von Engelhardt (directorul grădinilor publice din Düsseldorf), inclus pe lista ariilor protejate, care cuprinde peste 500 de specii de arbori din diferite zone ale lumii printre care ienupărul de Virginia (Jupenirus virginiana), gutuiul japonez (chaenomeles japonica), arțarul nord-american (Acer saccharinum), arborele-lalea (Lyrodendron tulipifera) ș.a.

PAVESE, Cesare (1908-1950), scriitor neorealist și eseist italian. Participant la mișcarea antifascistă. Operă marcată de o existență frământată, introvertită, apăsată de incertitudini, de obsesia morții. Poeme cu implicații sociale („Munca istovitoare”) sau meditații asupra existenței și a morții („Moartea va veni și va avea ochii tăi”); romane de un realism sobru, pe tema singurătății adolescenței, opoziției sat-oraș („Satele tale”, „Înainte de a cânta cocoșul”, „Diavolul pe dealuri”, „Femei singure”, „Vara cea frumoasă”, „Luna și focurile”). Dialoguri filozofice în manieră clasică („Dialoguri cu Leucò”); eseuri („Literatura americană și alte studii”); memorialistică („Meseria de a trăi”, „Scrisori”). Traduceri din literatura nord-americană. În onoarea sa, a fost înființat (1957) Premiul P. pentru literatură. S-a sinucis.

SAM, Unchiul ~, expresie ironică la adresa unui cetățean sau a guvernului nord-american derivată din inițialele Unites States of America.

LAURASIA, continent ipotetic uriaș, existent în emisfera nordică de la mijlocul Paleozoicului, despărțit de Gondwana, din emisfera sudică, prin Marea Tetis. Pe la mijlocul Mezozoicului, s-ar fi rupt în două părți: nord-americană și eurasiatică, despărțite prin formarea Oc. Atlantic. Denumirea provine de la scutul lui Laurențiu, actualmente Scutul canadian și Asia.

SAINT LAWRENCE [sənt lórəns] (SFÂNTUL LAURENȚIU) 1. Fl. navigabil în E și SE Canadei, axat pe o vale glaciară, prin care se scurg apele din sistemul Marilor Lacuri în Oc. Atlantic; 1.225 km; supr. bazinului hidrografic; 1,3 mil. km². Izv. din lacul Ontario, curge pe direcție SV-NE, formează granița între Canada (prov. Ontario) și S.U.A. (statul New York) pe 195 km lungime, respectiv între orașele Kingston și Cornwall, trece prin Montréal și Quebéc și se varsă în golful omonim printr-un estuar. La ieșirea din lacul Ontario are 4 km lățime, iar la vărsare (în dreptul orașului Quebéc) are 16 km lățime. Este o importantă arteră hidroenergetică și de navigație, prin intermediul căreia se asigură legăturile între Oc. Atlantic și interiorul continentului nord-american. De-a lungul sistemului Marilor Lacuri și al fl. S.L. s-au construit progresiv de către S.U.A. și Canada, începând din 1783 numeroase canale și ecluze pentru crearea unei căi de navigație de la Lacul Superior și până la Oc. Atlantic, lungă de 3.790 km,. Între 1912 și 1932 a fost construit canalul Welland, unul dintre cele mai importante din acest sistem (23 km). În anii 1954-1959 s-a construit barajul Moses-Saunders, între orașele Cornwell (Canada) și Massena (S.U.A.), în urma căruia s-a format un lac ale cărui ape pun în mișcare turbinele unei hidrocentrale cu o putere instalată de 1.800 MW. La ieșirea din L. Ontario se află Parcul Național Insulele S.L. (400 ha), care cuprinde o porțiune din malul canadian al fluviului și 13 ins. mici, renumită arie recreațională. Fl. S.L. a fost descoperit de navigatorul francez Jacques Cartier (1534-1535). Afl. pr.: Ottawa, Saint-Maurice, Saguenay, Manicouagan, Richelieu, Yamaska, Saint-Francis, Chaudière. 2. Estuar al fl. S.L., extins pe 650 km lungime, între orașul Quebéc la SV și ins. Anticosti la NE, cu o lățime max. de 125 km și una minimă de 20 km. 3. Golf în NV Oc. Atlantic, mărginit de țărmul estic al Canadei, situat între pen. Labrador (la N și NV), ins. Newfoundland (E și NE), pen. Nova Scotia (S și SV) și pen. Gaspé (V); 155 mii km²; ad. max.: 530 m. Maree max.: 2 m. Comunică cu Oc. Atlantic prin str. Belle Isle (în N) și str. Cabot (în E). În el se varsă fl. S.L. În interiorul acestui golf se află ins. Anticosti, Prince Edward și Madeleine. Îngheață în iernile foarte friguroase. Descoperit de Jacques Cartier în cea de-a doua călătorie (1534-1535). 4. Ins. americană locuită de inuiți, în M. Bering, la 190 km V de țărmul pen. Alaska și 241 km S de str. Bering; 4,4 mii km²; 153 km lungime; 16-56 km lățime. Alt. max.: 672 m. Orașe: Savoonga, Gambell. Vegetație de tundră. Vânătoare de foci. Descoperită în 1728 de exploratorul rus Vitus Bering.

MACKENZIE [məkénzi] 1. Sir Alexander M. (1755 sau 1764-1820), explorator britanic. A cercetat partea septentrională a Americii de Nord, descoperind (1789) fluviul care-i poartă numele. A traversat (1792-1793) continentul nord-american, descoperind fl. Fraser și Columbia Britanică. 2. Fluviu în NV Canadei, al doilea ca lungime din America de Nord (după Mississippi); 4.241 km. Supr. bazinului: 1,76 mil. km². Izv. din M-ții Stâncoși (Canada) sub numele de Athabaska, străbate L. Athabaska și apoi Marele Lac al Sclavului (de aici în aval de se numește Mackenzie), după care se îndreaptă spre NV și se varsă printr-o deltă în G. M. al M. Beaufort (Oc. Înghețat). Navigabil în aval de Marele Lac al Sclavului și pe unele porțiuni din amonte (c. 2.000 km). Afl. pr.: Peace River, Finlay River. 3. Golf al Mării Beaufort (Oc. Înghețat) care mărginește țărmul de NV al Canadei; 161 km lungime; 193 km lățime max. 4. Lanț muntos în NV Canadei extins pe direcția NV-SE, pe c. 800 km lungime, la granița dintre Yukon Territory și Northwest Territories, reprezentând cumpăna de ape dintre fl. Mackenzie și Yukon. Alt. max.: 2.972 m (vf. Keele). Relief glaciar. Parcul Național Nahanni (476,5 mii ha), întemeiat în 1972.

LA FLESCHE [lə fléʃə], Francis (1857-1932), etnolog american. Lucrări în care a susținut drepturile indienilor nord-americani și a prezentat viața acestora („Tribul Omaha”, în colab., „Dicționarul limbii osage”, „Ceremoniile de război și de pace ale indienilor osage”).

MITROPOULOS [mitrópulos], Dimitri (1896-1960), dirijor, pianist și compozitor american de origine greacă. Stabilit în S.U.A. (1936). Prof. univ. la Atena. A dirijat mari orchestre europene și nord-americane (Orchestra Simfonică din Minneapolis, 1937-1949). Director al Filarmonicii din New York (1949-1958) și la Metropolitan Opera (1958-1960). Opere („Sora Beatrice”), muzică simfonică, de scenă și de cameră, lieduri.

NUTTALL [nətó:l], Thomas (1786-1859), botanist și ornitolog american de origine britanică. Stabilit în S.U.A. (1808). Custode al Grădinii botanice de la Harvard (1822-1832). Descoperitor al unor noi specii de plante („Genurile de plante nord-americane”). A încercat să atragă atenția asupra studiului păsărilor prin lucrarea „Manual de ornitologie pentru Statele Unite și Canada”.

PRINCE OF WALES [prins əv ueilz] (PRINȚUL DE WALES) 1. Cap în extremitatea de NV a Americii de Nord, în str. Bering, în V pen. Seward (Alaska), cel mai vestic punct al continentului nord-american (65°40′ lat. N și 168°05′ long. V). Descoperit de James Cook în 1778. 2. Insulă nelocuită, situată în Arhipelagul Arctic Canadian, între ins. Somerset (la E), ins. Victoria (la V) și ins. Bathurst (la N); 33,3 mii km² (310 km lungime; 65-210 lățime). Relief de joasă altitudine. În 1984 aici se afla Polul nord magnetic al Pământului. Insula a fost descoperită în 1851 de Sir Francis McClintock. 3. Insulă americană în arh. Alexander, la SE de Alaska; 6,7 mii km² în SV Arhipelagului Arctic, între ins. Victoria (la SE) și ins. Banks (la NV), care face legătura între G. Amudsen (în SV) și G. Viscount Melville; 274 km lungime. 4. Strâmtoare în Arhipelagul Arctic Canadian, între insulele Banks și Victoria; 274 km lungime.

PUERTO RICO (până în 1932 PORTO RICO) 1. Insulă în M. Caraibilor (arh. Antilele Mari); 8,9 mii km² împreună cu insulele adiacente (Mona, Culebra, Vieques ș.a.); 179 km de la E la V; 63 km dela N la S; 3,8 mil. loc. (2000) majoritatea descendenți ai spaniolilor și ai africanilor. Limba oficială: engleza; limba uzuală: spaniola. Centrul ad-tiv: San Juan. Orașe pr.: Bayamón, Ponce, Carolina. Insula are un relief muntos (1.338 m în vf. Cerro Punta), cu înguste câmpii litorale la țărmuri. Climă tropicală maritimă cu frecvente taifunuri. Expl. de min. de mangan, fier și aur. Se cultivă 15,6% din supr. cu trestie de zahăr, tutun, arbori de cafea, citrice, ananas. Se cresc bovine, porcine și cabaline. Ind. produce: energie electrică (15,73 md. KWh, 1991), aparate electrice, derivate petroliere, ciment (1,3 mil. t, 1991), rom, zahăr, țigarete, bere, țesături, încălț. Uzine siderurgice, șantiere navale, rafinării de petrol (cu o capacitate de rafinare de 7,8 mil. t/an) și o centrală atomoelectrică. C. f.: 755 km. Turism dezvoltat (3,1 mil. vizitatori străini, 1999). Moneda: 1 dollar S.U.A. = 100 cents. Export: zahăr, tutun, rom, conserve de fructe etc. Import: produse ind., mașini și automobile, petrol. – Istoric. Explorată în 1508 de Juan Ponce de Léon, terit. ins. P.R. a fost cucerit în sec. 16 de spanioli, care au găsit aici pe indienii arawac. În timpul Războiului Hispano-American (1898), insula a fost ocupată de trupele nord-americane; în 1917 P.R. a devenit „stat liber asociat” cu S.U.A., statut juridic ratificat în 1967 prin referendum (locuitorii P.R. sunt cetățeni ai S.U.A.). În anii din urmă se dezvoltă o mișcare pentru independență. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Reprezentanților), iar cea executivă de guvernator și de un cabinet numit și condus de guvernator. 2. Fosă abisală în V Oc. Atlantic, la NE de ins. Haiti și Puerto Rico, atingând 8.742 m adâncime (cea mai mare adâncime măsurată a Oc. Atlantic).

HONDURAS 1. Republica ~ (República de Honduras), stat în America Centrală istmică, cu largă ieșire la Oc. Atlantic (M. Caraibilor) și Pacific; 112,1 mii km²; 5,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: spaniola; uzuale: dialectele amerindiene. Religia: creștină (catolici 90%, protestanți etc.). Cap.: Tegucigalpa. Orașe pr.: San Pedro Sula, El Progreso, Choluteca, Danlí, La Ceiba. Este împărțit în 18 departamente. Una dintre cele mai muntoase țări din lume (peste 80% din supr.; alt. max. în vf. Cerro Las Minas, 2.849 m), dar unica din America Centrală fără vulcani activi. Depresiunea centrală străbătută de valea râului Ulua și înguste câmpii litorale. Climă tropical umedă cu precipitații bogate pe coasta caraibiană (peste 2.000 mm anual), modificată de alt. Rețeaua hidrografică bogată, cu râuri scurte și lacuri. Păduri tropicale (35% din terit.) cu esențe prețioase (cedru, mahon) și savană. Resurse min. variate, dar insuficient valorificate (min. auro-argentifere, zinc, plumb, sare, petrol). Economie bazată pe agricultură (60% din populația activă, c. 25% din PNB și 2/3 din exporturi). Terenurile arabile reprezintă 15,8% din terit. țării. Se cultivă porumb (1/3 din supr. cultivată), manioc, sorg, orez, batate, fasole, legume, tutun, trestie de zahăr (2,9 mil. t, 1993); plantații de citrice, mango, Persea americana (fructul avocado), ananas, bananieri (931 mii t, 1993), arbori de cafea, cacao, palmieri de cocos. Creșterea bovinelor pentru carne (2,3 mil. capete, 1993) și a porcinelor (0,6 mil. capete). Industria (15% din populația activă și 17% din PNB) produce bunuri de consum (produse textile și alim., încălț., țigarete, zahăr, bere, lactate), cherestea, ciment, produse petroliere. C. f.: 1,27 mii km. Căi rutiere: 18.629 km (inclusiv autostrada panamericană). Turism dezvoltat: capitala, apoi vestigiile maya de la Copán (al doilea mare oraș al mayașilor), orașul San Pedro Sula, minele maya de la Travesia, lacul Yojoa – sporturi nautice, plajele de la Islas de la Bahía (G. Honduras) și Trujilo (M. Caraibilor). Moneda: 1 lempira = 100 centavos. Export: cafea (40%), banane, lemn, carne, minereuri. Import: mașini și echipament de transport, combustibili, produse manufacturate de bază și chimice etc. În nov. 1998, H. a fost afectat de uraganul Mitch, care a provocat numeroase victime omenești și grave pagube materiale. – Istoric. H. a fost locuit în epoca precolumbiană de triburi amerindiene (lencas, paya, pipila), nordul și vestul terit. aparținând strălucitei civilizații maya. Descoperită în 1502 de Cristofor Columb, care i-a dat actuala denumire, H. a fost cucerit (din 1524), ca urmare a expedițiilor conduse de conchistadorii Cristobal de Olid, Hernán Cortez și Pedro de Alvarado. În 1537 are loc revolta indienilor conduși de Lempira; asasinat în 1538, el va deveni erou național, numele său fiind dat monedei honduriene. În 1539 este inclus în Căpitănia Generală Guatemala. Populația H. va crește numeric după descoperirea zăcămintelor de aur și argint de la Comayagua (1578). În 1579 a fost fundat orașul Tegucigalpa, viitoarea capitală a țării. În sec. 17-18, pe terit. H., cu ajutorul indienilor mosquito, au pătruns englezii. La 15 sept. 1821, s-a declarat independent, dar, între 1822 și 1823, a fost anexat Imperiului Mexican, iar, între 1823 și 1838, a făcut parte din Federația Provinciilor Unite ale Americii Centrale (alături de El Salvador, Guatemala, Nicaragua, Costa Rica) care se destramă în 1838, cele cinci state devenind independente. Ca și majoritatea statelor Americii Centrale, H. a cunoscut, până la mijlocul sec. 20, o pronunțată instabilitate politică, soldată cu numeroase lovituri de stat, dictaturi, revolte sociale și armate. Exemplu tipic de „republică bananieră”, controlată de o oligarhie ale cărei interese sunt legate de marile companii nord-americane „United Fruit” și „Standard Fruit”. Instabilitatea politică internă a determinat intervenția S.U.A., care a ocupat H. (1911-1933), fără a reuși să instaureze un regim democratic. Numeroase litigii privind frontierele opun H. țărilor învecinate Nicaragua și El Salvador (războiul declanșat cu acesta în 1969, în urma unei partide de fotbal a fost aplanat sub patronajul Organizației Statelor Americane – O.S.A. – Prin Tratatul de pace încheiat în 1980). Fragilitatea democrației este accentuată de imixtiunea armatei în treburile politice (260 revolte armate în 160 de ani de la proclamarea independenței). Datorită poziției strategice, H. a fost folosit de S.U.A. în încercarea de a pune capăt războaielor din Nicaragua și El Salvador. Ultimii ani sunt dominați de eforturile guvernamentale de a introduce în țară un regim democratic. Republică prezidențială potrivit Constituției din 1982, puterea legislativă este exercitată de un Parlament unicameral, Adunarea Națională, iar cea executivă, de președinte, ales pe patru ani.

ICHIYANAGI [itʃijanági], Toshi (n. 1933), pianist și compozitor japonez. Elev al lui J. Cage. Principalul reprezentant al avangardei muzicale nipone. Limbaj de sinteză a tendințelor nord-americane și europene cu elemente japoneze (simfonii și concerte, în care recurge și la instrumente naționale tradiționale).

nord-american adj. m., s. m., pl. nord-americani; adj. f., s. f. nord-americană, pl. nord-americane

REMETEA MARE, com. în jud. Timiș, situată în C. Timișului, pe canalul Bega; 3.105 loc. (2005). Haltă de c. f. (în satul R.M.). Vestigii din prima Epocă a fierului (Hallstatt). În satul R.M., menționat documentar în 1333, se află un conac din 1820. În satul Bazoșul Nou se un parc dendrologic (59 ha), amenajat în spațiul unei păduri de stejar în anii 1909-1914 de către F. von Engelhardt (directorul grădinilor publice din Düsseldorf), inclus pe lista ariilor protejate, care cuprinde peste 500 de specii de arbori și arbuști din diferite zone ale lumii, printre care specii americane de stejar, ienupărul de Virginia (Juniperus virginiana), gutuiul japonez (Chaenomeles japonica), arțarul nord american (Acer saccharinum), arborele-lalea (Lyriodendron tulipifera) ș.a.

ROOSEVELT [róuzəvelt] 1. Theodore R. (1858-1919), om politic american. Membru al Partidului Republican. Președinte al S.U.A. (1901-1909). Protagonist al unei politici externe dure („Marea bâtă”) și al expansiunii nord-americane în America Latină; a trimis trupe în Rep. Dominicană (1905) și Cuba (1906). A părăsit politica izolaționistă a S.U.A., intervenind în rezolvarea Războiului Ruso-Japonez (1904-1905) și participând la conferințele de la Algésiras (1906) și Haga (1907). Premiul Nobel pentru pace (1906). 2. Franklin Delano R. (1882-1945), om politic american. Vărul lui R. (1). Membru al Partidului Democrat. Președinte al S.U.A. (1933-1945). A inițiat un plan de reforme („New Deal”) care urmărea redresarea economiei americane, zdruncinată de marea criză economică din 1929-1933, și întărirea capitalismului de stat. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, R. s-a afirmat ca partizan al unei strânse alianțe antifasciste. A hotărât fabricarea bombei atomice și, printr-o diplomație activă, a pregătit sfârșitul războiului. A participat la conferințele de la Teheran (1943) și Ialta (1945). 3. Anna Eleonor R. (1884-1962), ziarist și om politic american. Soția lui R. (2). Militant pe tărâm social, în organizații de femei. A reprezentat S.U.A. la Națiunile Unite (1945, 1949-1952, 1961). Memorii.

BASEBALL s. n. Joc sportiv național nord-american, asemănător cu oina. [Pr.: beĭsbol] – Din engl. base-ball.

BOOGIE-WOOGIE, boogie-woogie-uri, s. n. Dans de origine nord-americană, asemănător cu blues-ul; melodie după care se dansează acest dans. [Pr.: bughi-ughi] – Cuv. engl.

NORD-AMERICANCĂ, nord-americance, s. f. Femeie care face parte din populația Americii de Nord sau, p. restr., a Statelor Unite ale Americii sau este originară de acolo. – Nord-american + suf. -că.

NORD-AMERICAN, -Ă nord-americani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația Americii de Nord sau, p. restr., a Statelor Unite ale Americii sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Americii de Nord sau nord-americanilor (1), privitor la America de Nord ori la nord-americani; p. restr. care aparține Statelor Unite ale Americii sau populației lor, privitor la Statele Unite ale Americii sau la populația lor. – Nord + american. Cf. fr. nord-americain, germ. nord-amerikanisch.

NORD-AMERICAN, -Ă, nord-americani, -e, adj. (Uneori substantivat) Care este din America de Nord; care aparține Americii de Nord; (prin restricție) care ține de Statele Unite ale Americii de Nord.

LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna). ◊ ~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza. ◊ ~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofraze – v.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane. ◊ ~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza. ◊ ~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina. ◊ ~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet. ◊ ~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților. ◊ ~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice. ◊ ~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta. ◊ ~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena). ◊ ~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. greacă). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albaneză). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armeană). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă. ◊ ~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japoneză). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.

PARTE DE VORBIRE s. f. + prep. + s. f. (cf. lat. partem + lat. de + vorbi < vorbă + suf. -i): clasă de cuvinte grupate după sensul lor lexical general și după caracteristicile lor morfologice și sintactice. Cuvintele din limba română au fost clasificate de gramatica tradițională în zece p.d.v.: substantiv, articol, adjectiv, numeral, pronume, verb, adverb, interjecție, prepoziție și conjuncție. Cercetările moderne și actuale au arătat însă clar rolul de instrument gramatical al articolului (element lipsit de sens lexical și de funcție sintactică de parte de propoziție), unii dintre lingviști scoțându-l din rândul p.d.v. Același lucru s-a spus și despre prepoziție și conjuncție, datorită abstractizării și gramaticalizării lor: și ele sunt tot instrumente gramaticale. Deși se opun p.d.v. cu sens lexical și cu funcție sintactică (substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția) prin abstractizarea și gramaticalizarea lor, cei mai mulți lingviști le consideră totuși, în continuare, p.d.v. cu caracteristici distincte în cadrul celor zece unități morfologice stabilite de gramatica tradițională. ◊ ~ moștenită: p.d.v. rămasă într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat pentru a da naștere unei limbi noi. Astfel: articolele -l, -a, un, o, al, a, ai, ale etc.; substantivele casă, frate etc.; adjectivele bun, dulce etc.; numeralele trei, zece etc.; pronumele eu, (al) meu, se, acesta, cine, altul, nimeni etc.; verbele cânta, avea, vrea, fi etc.; adverbele afară, atunci etc.; interjecțiile vai, zău etc.; prepozițiile către, cu, de etc.; conjuncțiile că, însă, să, și etc. (toate din latină); barză, mânz, aprig, sterp, cruța, răbda, pururi etc. (din substrat). ◊ ~ împrumutată: p.d.v. luată dintr-o limbă străină. Astfel: muncă, mândru, razna, of (< v. slavă); grădină, bolnav, zvârli, ba, da, iată (< slavii de sud); boroană, pașol, țibă (< slavii de nord-est); oraș, viclean, cheltui, musai (< maghiară); basma, murdar, tiptil, halal (< turcă); dascăl, nostim, vopsi, agale (< neogreacă); cartof, fain, absolvi (< germană); bravo!, basta!, adio! (< italiană); algebră, dinamic, milion, explica, marș!, ura!, contra, or (< franceză); prim, ultim (< latină) etc. ◊ ~ formată pe terenul limbii române prin fonetică sintactică, derivare, compunere și conversiune, din elemente moștenite sau împrumutate: cel, cea, cei, cele (< pronumele demonstrative); frumusețe (< frumos + suf. -ețe), bună-cuviință, rănitul; cenușiu (< cenușă + suf. -iu), binevoitor (< bine + voitor), vestit; treisprezece (< trei + spre + zece), douăzeci și unu, al zecelea (< al + zece + le + a); dânsul (< de + însu + l), dumneata (< domnia + ta), însumi (< însu + mi), același (< acela + și), cel ce, oricare (< ori + care), nici unul; desface (< des + face), binevoi (< bine + voi); orbește (< orb + suf. -ește), morțiș (< mort + suf. -iș), pesemne (< pe + semne), nicidecum (< nici + de + cum), deschis, poate; aha!, pleosc!, trosc!, zdup!, doamne!; înspre (< în + spre), de pe lângă; căci (< că + ce), fiindcă (< fiind + că), ca să etc. ◊ ~ cu conținut noțional determinat (concret sau abstract: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul și adverbul): patrie, devotat, ei, dânsele, opt, al doilea, lucra, aici etc. ◊ ~ fără conținut noțional determinat (articolul, prepoziția, conjuncția și interjecția): de, la, să, că, eh!, paf!, zvâc! etc. ◊ ~ cu sens lexical determinat (concret sau abstract: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul și adverbul): soldat, viteaz, noi, dânșii, zece, al zecelea, lupta, acolo etc. ◊ ~ fără sens lexical determinat (articolul, prepoziția, conjuncția și interjecția): de, cu, să, că, aha!, bruh!, deh! etc. ◊ ~ concretă: p.d.v. cu conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu nuc, soră, roșu, violet, acru, sărat, trăzni, fluiera, pocni, repede, zvrr! etc. ◊ ~ abstractă: p.d.v. cu conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu -l, -a, un, o, cel, cea, al, a; demnitate, pricepere, dreptate; isteț, înțelegător, inteligent; trei, cinci, șapte; noi, tu, acesta, fiecare; avea, crea, fi, gândi; mai, atât, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ simplă: p.d.v. alcătuită dintr-un singur element formant, dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu -l, -a, un, o, cel, cea, al, a, munte, verde, voi, care, șase, merge, cum, ah!, cu, să etc. ◊ ~ compusă: p.d.v. alcătuită din două sau mai multe elemente formante sau unități de expresie distincte, ca de exemplu bunăvoință (< bună + voință), gura-leului, floare de colț, galben-închis, nord-american, macedoromân (< macedo + român), treizeci (< trei + zeci), însuși (< însu + și), acestălalt (< acest + alalt), cel ce, oricine (< ori + cine), nici unul, binevoi (< bine + voi), astăzi (< astă + zi), înspre (< în + spre), ci și etc. ◊ ~ flexibilă: p.d.v. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale (articolul, substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul). Astfel: o masă, unei mese; o fată harnică, unei fete harnice; un(ul) – unui(a), o (una) – unei(a); eu, mie, pe mine; cânt, cânți, cântă etc. ◊ ~ neflexibilă: p.d.v. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale (adverbul, interjecția, prepoziția și conjuncția). Astfel: oriunde, oricând, oricum; vai!, bravo!; sub, peste; însă, că, să, deși etc. ◊ ~ cu funcție sintactică determinată, în cadrul propoziției (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție): substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică determinată în cadrul propoziției: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ incidentă: p.d.v. intercalată între virgule, fără legătură sintactică cu celelalte și, deci, fără funcție sintactică în cadrul propoziției, ca în exemplele „Nu s-a oprit, desigur, în acel loc”; „Avea pentru asta, firește, un motiv în plus”. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: p.d.v. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu, pe rând, cu câte un singur termen: articolul, substantivul, majoritatea adjectivelor, numeralul, majoritatea pronumelor, majoritatea verbelor, majoritatea adverbelor și unele interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: p.d.v. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu, simultan cu doi termeni: adjectivele pronominale relative, pronumele relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și câteva interjecții-copule (iată, iacă și iacătă). v. și cuvânt, iar pentru clasificarea p.d.v. – criteriu.

Sagittaria filiformis Smith. Specie originară din sudul Statelor Nord Americane. Flori galbene. Plantă acvatică cu frunze submerse, foarte subțiri (pînă la 3 mm lățime și pînă la 60 cm lungime). Se cultivă în acvariu sau bazin acoperit, a cărei apă de cultură trebuie menținută la cca 20°C.

base-ball sn [At: DEX² / P: beiz-bol / Pl: ? / E: anm] Joc sportiv nord-american, practicat între două echipe de câte nouă jucători cu o minge asemănătoare celei de oină, care se lansează cu un bătător spre terenul echipei adverse, de unde poate fi trimisă înapoi tot prin lovire cu bătătorul.

jaz sn [At: C. PETRESCU, Î. II, 191 / S și: jazz / P: giaz / Pl: ~uri / E: eg, fr jazz] 1 Muzică ușoară de dans, adesea cu caracter de improvizație, provenită din amestecul elementelor folclorice nord-americane (muzica populară a negrilor) cu muzica popoarelor europene, caracterizată printr-un ritm vioi, sincopat. 2 Bucată muzicală de jaz (1). 3 (Rar) Jazband.

nord-american, ~ă [At: IORDAN, L. R. A. 227 / Pl: ~i, ~e / E: nord + american] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a Americii de Nord. 3-4 smf, a (Pre) (Persoană) care face parte din populația de bază a Statelor Unite ale Americii. 5-6 smf, a (Persoană) care este originară din America de Nord. 7-8 smf, a (Prc) (Persoană) care este originară din Statele Unite ale Americii. 9 smp Populație care locuiește în America de Nord. 10 smp (Prc) Populație care locuiește în Statele Unite ale Americii. 11-12 a Care aparține (Americii de Nord sau) nord-americanilor (9). 13-14 a (Prc) Care aparține (Statelor Unite ale Americii sau) nord-americanilor (10). 15-16 a Care se referă la (America de Nord sau) la nord- americani (9). 17-18 a (Prc) Care se referă (la Statele Unite ale Americii sau) la nord-americani (10). 19-20 a Caracteristic (Americii de Nord sau) nord-americanilor (9). 21-22 (Prc) Caracteristic (Statelor Unite ale Americii sau) nord-americanilor (10).

nord-americancă sf [At: DLR / Pl: ~nce / E: nord-american + -că] 1 Femeie care face parte din populația de bază a Americii de Nord. 2 (Prc) Femeie care face parte din populația de bază a Statelor Unite ale Americii. 3 Femeie originară din America de Nord. 4 (Prc) Femeie originară din Statele Unite ale Americii.

baseball [’beisbol] s.n. Joc sportiv național nord-american, asemănător cu oina. • /<engl. base-ball.

boogie-woogie [’bugi,wugi] s.n. 1 (muz.) Stil de jazz foarte ritmat, apărut în SUA în anii 1930. ♦ Gener. Stil pianistic în jazz, derivat din blues. ♦ Ext. Cîntec cu un ritm antrenant. 2 Dans modern, ritmat, de origine nord-americană, asemănător cu blues-ul. ♦ Melodie după care se execută acest dans. • /<engl. boogie-woogie.

nord-american adj. m., s. m., pl. nord-americani; adj. f., s. f. nord-americană, pl. nord-americane

NORD-AMERICAN, -Ă s. m. și f., adj. 1. s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Americii de Nord (p. restr. a Statelor Unite ale Americii) sau care este originară de acolo; (la m. pl.) populație, popor, națiune care locuiește în aceste ținuturi. cf. iordan, l. r. a. 227, dm. 2. adj. Care aparține Americii de Nord (p. restr. Statelor Unite ale Americii) sau nord-americanilor (1), privitor la aceste ținuturi sau la populațiile lor, caracteristic Americii de Nord sau nord-americanilor; originar din aceste ținuturi, dicȚ. – pl.: nord-americani, -e. – Nord + american. cf. fr. nord-américain, germ. nordamerikanisch.

NORD-AMERICANCĂ s. f. Femeie care face parte din populația de bază a Americii de Nord (p. restr. a Statelor Unite ale Americii) sau care este originară de acolo; nord-americană (1). – pl.: nord-americance. – Nord-american + suf. -că.

SARATOGA SPRINGS [særətóugə spriŋz], oraș în NE S.U.A. (New York), situat la poalele m-ților Adirondack, pe fl. Hudson, la 53 km N de Albany; 26,2 mii loc. (2000). Ind. textilă și alim. Izv. minerale; stațiune balneoclimaterică și centru turistic. Aici, în timpul Războiului pentru Independența Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783), trupele americane, conduse de generalul Horatio Gates, au înfrânt trupele engleze, conduse de generalul John Burgoyne, silindu-le să se predea (19 sept. și 7 oct. 1777).

roș, roșă (est) și róșie (vest) adj. (lat. róseus, trandafiriŭ, d. rŏsa, roză, trandafir [ca caș d. cáseus], de unde și it. rosso, fr. roux, ĭar sp. pg. rojo, d. rŭsseus, id. D. rom. vine rut. roša, capră roșcată, ung. rós, roș, róska, roșcat). De coloarea sîngeluĭ, a floriĭ de mac, a flacăriĭ: vin roș. Cărămiziŭ: păr roș. Înroșit în foc: fer roș. Ban roș, ban de aramă. Galben roș, galben unguresc de aur (Ĭorga Negoț, 219). Pĭeĭ roșiĭ, nume dat Americanilor de nord indigenĭ (care, pe lîngă coloarea naturală a pĭeliĭ lor, se sulemeneaŭ cu cărămiziŭ). S. m. Liberal. (Acest nume e luat din Francia, unde revoluționariĭ de la 1789 aveaŭ steag roș, pin aluziune la sîngele nobililor, pe care l-aŭ vărsat cu liberalitate. V. alb). Pl. Roșiĭ de țară saŭ numaĭ roșiĭ saŭ roșioriĭ, odinioară, un corp de 5000 de călărețĭ (pe la Dunăre și Buzăŭ) îmbrăcațĭ în roș și pușĭ supt comanda mareluĭ paharnic al Țăriĭ Româneștĭ. (Numele lor a rămas astăzĭ în roșiorĭ. V. și seĭmen. V. și Iorga, Ist. Arm. Rom. I, 359). S. n., pl. urĭ. Coloare roșie: roșu șade bine oacheșilor. Suliman roș: a se da cu roș. Cupă (la cărțile de joc). A vedea roș înaintea ochilor (pin aluz. la taur, care se înfurie cînd vede roș), a nu maĭ ști ce facĭ de furie. – În nord roșu (din vechĭu roșiŭ): vin roșu.

hipertermie s. f. (med.) Creștere peste normal a temperaturii corpului ◊ „Medicii de la spitalul din Champel Hill, statul american Carolina de Nord, au anunțat că vor începe experimentarea unui nou tip de tratament al cancerului prin hipertermie. Tratamentul ar consta în bombardarea tumorii maligne cu microunde pentru a ridica temperatura acesteia.” R.l. 5 XII 83 p. 6 (din fr. hyperthermie; DMC 1977; DEX, DN3)

RED RIVER [rivə] 1. Râu în S S.U.A., afl. dr. al fl. Mississippi la 80 km NNV de Baton Rouge; 1.638 km; supr. bazinului hidrografic: 241 mii km². Izv. din Pod. Llano Estacado din E statului New Mexico prin râurile Salt Fork și North Fork. În timpul apelor mari, în apropiere de gura de vărsare, o parte din ape se revarsă în râul Atchafalaya, care debușează în golful cu același nume al G. Mexic. Formează parțial granița statelor Texas cu Oklahoma și Arkansas. Pe cursul mijlociu a fost construit (1944) barajul Denison, în urma căruia s-a format lacul Texoma (585 km²). Navigabil pe 725 km, până în apropiere de Shreveport. Hidrocentrale. Afl. pr.: Pease, Wichita, Sulphur, Quachita. 2. Râu în America de Nord (S.U.A. și Canada), format prin unirea la Breckenrigde a râurilor Otter Tail și Bois de Sioux, care izv. din lacul Traverse; 1.125 km (cu cel mai lung tributar); supr. bazinului hidrografic: 104,1 mii km². Curge către N, formând granița între statele americane Dakota de Nord ș i Minnesota, apoi străbate partea de S a prov. Manitoba, trece prin orașul Winnepeg. Navigabil pentru vase mici în cursul inferior și mijlociu, până la Grand Forks (Dakota de Nord). Explorat în anii 1732-1733 de o expediție franceză condusă de Pierre Gaultier de Varennes de la Vérendrye. Cunoscut și sub numele de Red River of the North.

McNAMARA [mæknəmá:rə], Robert Strange (1916-2009), om politic și industriaș american. Președinte al Companiei Ford Motor (1960-1961), Secretar de stat al Apărării (1961-1968), s-a evidențiat prin fermitate în timpul „crizei rachetelor cubaneze”. A intrat în conflict cu președintele L.B. Johnson în privința eficacității bombardamentelor americane în Vietnamul de Nord, în urma căruia a demisionat. Președinte B.I.R.D. (1968-1981).

JAMESIA Torr. et Gray, JAMESIA, fam. Saxifragaceae. Gen cu o singură specie în nord-estul Americii: Jamesia americana Torr. et Gray, cu flori (5 petale, 10 stamine, ovar cu o singură lojă, 3-5 stile) mari, albe, în umbelă terminală. Frunze opuse, dentate, pe partea inferioară pîsloase. Arbust ramificat, 1,5 m înălțime.

HAI PHONG [hái foŋ], oraș în NE Vietnamului, în delta. fl. Hong Ha; 456 mii loc. (1989). Nod de comunicații. Aeroport. Pr. port al țării (export de cereale, cărbune, fosforite etc.). Metalurgia cositorului; constr. navale, montaj auto, sticlă, ciment, conserve de pește. Filatură de bumbac; ceramică. Punct terminus al c. f. dinspre Kunming (China). Întemeiat de francezi în 1846. A suferit importante distrugeri în timpul violentelor lupte între francezi și Viet-minh (1946); alipit statului nord-vietnamez prin Acordurile de la Geneva (1954). Bombardat în repetate rânduri de aviația americană în timpul războiului dintre Nord și Sud.

P’ANMUNJǑM, localitate în partea centrală a pen. Crimeea, situat în zona demilitarizată care separă Coreea de Nord de Coreea de Sud, la 8 km ESE de Kaesǒng și al 5 km S de paralela 38° lat. N. Aici s-a semnat, la 27 iul. 1953, armistițiul între O.N.U., reprezentată de de amiralul american W. Harrison, și generalul nord-coreean Nam II (Coreea de Nord nu a admis prezența Coreei de Sud la semnare), prin care lua sfârșit războiul de trei ani, declanșat (25 iun. 1950) de către R.D. Coreeană împotriva Rep. Coreea, în intenția de a reunifica cu forța pen. Coreea sub autoritate comunistă. După această dată, P. a rămas locul de întâlnire a unor conferințe internaționale pentru rezolvarea problemelor litigioase dintre cele două state coreene.

SHERMAN [ʃə:rmən], William Tecumseh (1820-1891), general american. Unul dintre conducătorii armatei Nordului în timpul Războiului de recesiune (1861-1865). A efectuat celebrul „marș spre mare” (1864), obținând victorii importante asupra sudiștilor.

BRADLEY [brædli], Omar N(elson) (1893-1981), general american. A comandat corpul de armată american în campania din Africa de Nord (1943) și, în același an, a participat la debarcarea Aliaților în Sicilia. La comanda Grupului 12 Armate a participat la debarcarea din Normandia (iun. 1944), apoi a înaintat din Franța pînă în Cehoslovacia. Șef al Marelui Stat Major (1948-1949).

AFRO-AMERICANCĂ, afro-americance, s. f. Denumire dată în SUA nord-americancelor de origine africană. – Afro-american + suf. -că.

JAZZ s. n. 1. Muzică profană din America de Nord, practicată în principal de afro-americani și impusă la sfârșitul sec. XIX în SUA, extinsă ulterior în întreaga lume. 2. Orchestră formată de obicei din instrumente de suflat și de percuție care execută această muzică; jazzband. [Scris și: jaz. – Pr.: gez, ğaz] – Din engl., fr. jazz.

COMPUNERE s. f. (< compune < lat. compunere, cf. fr. composer): procedeu de formare a cuvintelor care constă în combinarea a două sau mai multe cuvinte-bază, cu sau fără intervenția formativelor (formanților), în vederea obținerii unui cuvânt nou. ◊ ~ prin subordonare: (atributivă, completivă și circumstanțială; paratactică și joncțională): botgros, iarbă-mare, Valea Călugărească, Almașul Mare, bună-cuviință, bunăvoință, rea-credință, calea-robilor, floarea-soarelui, Gura-Ocniței, Vatra-Dornei, Târgu-Jiu, Drobeta-Turnu Severin, apă-de-plumb, floare-de-colț, ridiche-de-lună, Baia-de-Aramă, Sâmbăta-de-Jos, fluieră-vânt, încurcă-lume, gură-cască, ducă-se-pe pustii, vino-ncoace, scump-la-tărâțe, lasă-mă-să-te-las, du-te-vino, ucigă-l-toaca, soare-apune, roșu-închis, gri-bleu, bunăvoie, binefăcător, clarvăzător, atotputernic, treisprezece, douăzeci etc. ◊ ~ prin coordonare (paratactică și joncțională): pușcă-mitralieră, zi-muncă, mobilă-tip, locotenent-colonel, general-maior, artist-cetățean, social-economic, economico-social, democrat-revoluționar, sud-american, româno-francez, franco-român, București-Nord, Ploiești-Sud, Sângeorz-Băi, Techirghiol-Sat, de pe la, treizeci și cinci, optzeci și doi etc. ◊ ~ prin abreviere: C.F.R. (Căile Ferate Române), O.N.T. (Oficiul Național de Turism), SANEPID (Serviciul anti-epidemic) etc.

URS (lat. ursus) s.m I. Numele mai multor mamifere din familia Urside: 1. Urs brun, urs omnivor din Europa și din Asia temperată, vara pătrunzând și în tundră, cu corpul masiv, lung de c. 2 m, acoperit cu blană de culoare brună (Ursus arctos); în general sunt pașnici, dar dacă se simt amenințați sau deranjați de la mâncare pot deveni foarte agresivi. Atacă frecvent vitele, iar dacă sunt înfometați pătrund și în livezi, în gospodăriile sătești și corturile turiștilor pentru a căuta hrană. Fiind o specie periclitată la nivel european, vânarea u.b. este strict reglementată prin lege. În România, ca urmare a măsurilor susținute de protecție, se găsesc cele mai importante efective de u.b. din Europa (cu excepția spațiului ex-sovietic). Iarna își petrec mare parte din timp dormind, dar nu este vorba de o hibernare propriu-zisă. 2. Urs alb (sau polar) (Ursus maritimus, Thalassarctos maritimus) = specie de urs carnivor din regiunile arctice, lung de 2,8 m, cu blană albă, care se hrănește în special cu foci; poate ajunge la greutatea de c. 700 kg. Urs grizzly v. grizzly. Urs andin (urs negru cu ochelari), specie de urs preponderent ierbivor, răspândit în reg. muntoase din America de Sud, până la 3.000 m alt. (Tremarctos ornatus). Poate atinge 1,8 m lungime; blana este neagră, cu cercuri albe în jurul ochilor și o pată albă pe gât. ◊ Urs negru asiatic (urs himalayan, urs tibetan), specie de urs răspândită în Asia (Himalaya, Tibet, Afghanistan, Pakistan, Indochina, China, până în extremul Orient al Federației Ruse). Are blană neagră cu puțin alb pe piept, și atinge 1,3-1,6 m lungime (Selenarctos thibetanus). ◊ Urs negru american, specie de urs răspândită în America de Nord (în prezent îndeosebi în parcuri naționale și alte arii protejate), de 1,5-1,8 m lungime, cu blana neagră sau cafeniu închis (Euarctos = Ursus americanus). Efective mari de găsesc în Parcul Național Yellowstone. ◊ Urs indian, specie de urs de 1,4-1,8 m lungime, cu blana neagră în amestec cu cafeniu și cenușiu, pe piept cu o pată deschisă la culoare în forma literei V, răspândit în India (la poalele Himalayei) și în Sri Lanka (Melursus ursinus). ◊ Urs panda v. panda. ◊ Urs de peșteră (Ursus spelaeus) specie de urs, care a trăit în Pleistocen în reg. muntoase din Europa. Eta cu c. 1/3 mai mare decât ursul brun actual, de care se deosebește și prin forma craniului (prevăzut cu o creastă sagitală și o puternică depresiune frontală), cu dentiție caracteristică de ierbivor. A fost vânat de omul din Neanderthal, dar și de strămoșii omului actual, În peșterile din Alpi s-au găsit mari acumulări de cranii dispuse și decorate în mod caracteristic, probabil datorită unor ritualuri practicate de vânătorii primitivi. Numeroase oase de u. de p. se găsesc și în peșterile din Carpați. V. și Peștera Urșilor. 3. Urs de mare, mamifer marin din ordinul pinipede, familia otariide, cu corp fusiform, acoperit cu o blană deasă, membrele adaptate pentru pentru înot, pavilioane auditive evidente (spre deosebire de foci la care acestea lipsesc). Își duc viața în larg, hrănindu-se cu pești, dar în perioada de reproducere și creștere a puilor se adună în număr mare pe țărmuri. ◊ U. de m. nordic (Callorhinus ursinus) trăiește în N Oc. Pacific; masculii pot atinge 200 kg, în timp ce femelele sunt mult mai mici. Alte specii se întâlnesc în emisfera sudică, în special în apele antarctice, dar ajung și pe țărmurile Americii de Sud și în ins. Galápagos. Sin. focă cu blană. Intens vânați pentru blană, ceea ce a dus la restrângerea efectivelor. II. 1. Grindă longitudinală a unui pod de lemn. 2. Fig. Om ursuz, greoi, nesociabil.

LEXINGTON 1. Oraș în E S.U.A. (Kentucky); 239,9 mii loc. (1996). Aeroport. Piață agricolă. Ind. automobilelor, electrotehnică, a tutunului, textilă (lână), a mobilei și alim. Universitățile Transylvania (1780) și Kentucky (1865). Fundat în 1775. 2. Oraș în NE S.U.A. (Massachusetts), la 16 km NV de Boston; 29,0 mii loc. (1990). Ind. poligrafică. Universitate (1779). Aici a avut loc la începutul Războiului pentru Independența Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783) prima ciocnire armată (19 apr. 1775) între miliția cetățenească americană și trupele engleze.

nuc sm [At: ST. LEX. 170 / V: (îvr) noc / Pl: nuci / E: drr nucă] 1 Pom fructifer originar din Asia, cu coroana bogată, flori monoice și frunze penat-compuse, având un miros pătrunzător, din care se extrag substanțe tanante și coloranți, fructe drupe cu miez comestibil (Juglans regia). 2 (Îs) ~ american (sau negru) Varietate de nuc (1) originară din America de Nord, cu lemnul negru, poros (Juglanus nigra). 3 (Îs) ~ (american) cenușiu Varietate de nuc (1) cultivată mai ales ca arbore ornamental (Juglans cinerea). 4 (Îs) ~ alb Varietate de nuc (1) cultivată pentru lemnul său (Carya alba). 5 (Reg; îc) ~-de-mare Castan (Castanea vesca). 6 Lemn de nuc (1) folosit la fabricarea mobilei.

yankeu sm [At: ROMÂNIA LITERARĂ, 1979, nr 12, 17/4 / Pl: ~ei / E: eg yankee] 1 Poreclă dată de englezi, începând cu sec. XVIII, locuitorilor din nord-estul Statelor Unite ale Americii. 2 (Pex; dep) American (1).

ANTILOCAPRĂ s. f. antilopă americană în preriile și deșerturile din vestul Americii de Nord. (< lat. antilocapra)

BYRD [bə:d], Richard Evelyn (1888-1957), aviator și explorator polar american. A survolat pentru prima oară în lume Polul Nord (1926). A condus patru expediții în Antarctica. În prima expediție (aviatică) din 1928-1930, survolează și Polul Sud (1929) și fundează staíunea de cercetări Little America.

FLAHERTY [flæərti], Robert (1884-1951), regizor american de film. Pionier al filmului documentar („Nanuk al nordului”, „Moana”, „Omul din Aran”, „Louisiana Story”).

MONGOLOID, -Ă adj. Care prezintă caractere fizice asemănătoare cu ale unui mongol². Tip mongoloid. ◊ Rasă mongoloidă = rasă galbenă, v. g a l b e n. Rasa asiato-americană sau mongoloidă. [este] subîmpărțită în rasele secundare: arctică, nord-asiatică, extrem-asiatică, sud-asiatică. DER IV, 38. ♦ (Substantivat) Persoană care aparține rasei de mai sus. – Pl.: mongoloizi, -de. – Din fr. mongoloïde.

NUC s. m. 1. Arbore cu tulpina dreaptă și cu coroana rotată, cu frunze compuse, flori monoice și fructe comestibile (Juglans regia). cf. st. lex. 170. Am vîndut o vie... cu nuci și cu cireși în vie (a. 1686). uricariul, xxv, 278, cf. anon. car. Are toată hrana călugărească, poieni și livezi, nuci și alți pomi roditori. anon. cantac., cm i, 109, cf. gcr i, 357/1, coteanu, pl. 31, budai-deleanu, lex., clemens, baronzi, l. 139. Pe marginea uliței, deasupra zaplazurilor, atîrnau cîte-o jumătate din ramurile arborilor grădinelor..., șiruri de nuci cu frunze late. eminescu, n. 57. Uite-l, verde și rotund, Nucul din grădină! coșbuc, p. i, 261. Sub nucul de pe promenadă, așteptînd ora scăldatului, stau de vorbă c-un amic. f (1903), 159. Zadarnic plînge vîntul și nucii plîng, bătrînii, goga, p. 99, cf. 70, 104. Jos, sub nucul uriaș, Gruia adormise. iosif, v. 110, cf. id. p. 7. Bătrînii și copiii bat nucii pe la vii, cîmpuri și prin grădini. pamfile, s. t. 34, cf. pamfile-lupescu, crom. 133. Hai, Gheorghe, să ne așezăm sub nuc. bujor, s. 61, cf. 78. Andrei zări pe cineva venind spre nucul din fundul grădinii. hogaș, dr. ii, 71. Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. rebreanu, i. 11. De multe ori... sta sub nucul din ograda boierească. galaction, o. 69. Nuci mari se ridicau dintre vii. sadoveanu, o. vii, 60, cf. 101. Lungul șir de nuci împînzeau cerul cu crăcile lor groase, strîmbe și negre. camil petrescu, o. i, 56. Sub rotatul nuc, în curte, Baș-vătaful stă la masă. v. rom. iunie 1954, 6. În grădina cu nuci și pruni de pe malul Dîmboviței, aduna vreo douăzeci de copii. tudoran, p. 46. Totul mirosea nespus de puternic: iarba grasă, frunzele amare ale nucului. t. popovici, se. 137, cf. h ii 11. Tu te duci, bădiță, duci Pe sub fagi și pe sub nuci! jarnik-bîrseanu, d. 109. Așa-mi zice frunza-n nuc. hodoș, p. p. 106. Nalt ca casa, Verde ca mătasa, Dulce ca mierea, Amar ca fierea (Nucul cu nucile). sbiera, p. 323. ◊ (Ca termen de comparație, sugerează vigoarea, aspectul impunător) De-ar fi badea ca ș-un nuc. jarnik-bîrseanu, d. 148. Bărbățelu-i ca ș-un nuc. id. ib. 464. Am bărbat cît un nuc. doine, 279. ◊ (Cu sens generic) Din muguri și frunze de nuc... se face cerneală. șez. xv, 93. Răsucind o țigară de tutun amestecată cu foi de nuc..., întrebă. brăescu, a. 31. Micșorarea suprafețelor ocupate astăzi de prun se va face în favoarea culturii mărului, pârului, nucului. bordeianu, p. 7. ◊ Nuc american (sau negru) = varietate de nuc (1) originară din America de Nord, cu lemnul negru, poros (Juglans nigra). cf. ds, ltr². Nuc (american) cenușiu = varietate de nuc (1) cultivată mai ales ca arbore ornamental (Juglans cinerea). cf. ds, ltr². Nuc alb = varietate de nuc (1) cultivată pentru lemnul său (Carya alba). cf. ds. ♦ Compus: (regional) nuc-de-mare = castan (Castanea vesca). teaha, c. n. 247. 2. Lemn de nuc (1). Masă de nuc. lb, cf. lm. Se opri în fața unui tînăr ce sta deoparte la o mescioară de nuc. vlahuță, o. a. iii, 9. Pătrunde timidă tristețea-nserării Pe mobile negre și triste de nuc. minulescu, v. 237, cf. 205. Stihurile ei sînt împăturite ca o rufărie foarte curată, aromată cu sulfină, într-un dulap adînc de nuc. arghezi, t. c. 79. Cade pe un scaun, cu coatele pe masa mare de nuc. camil petrescu, o ii, 470. La făgădăul de nuc Beau voinicii și se duc. jarnik-bîrseanu, d. 288. Cîntă cucu-n par de nuc, Vint-a vremea să mă duc. id. ib. 302. – pl.: nuci. – Și: (învechit, rar) noc s. m. man. gött. - Derivat regresiv de la nucă.

HIGHSMITH [háismiθ], Patricia (1921-1995), scriitoare americană. Romane polițiste care pun accentul pe ancheta psihologică („Necunoscuții din Nord Expres”, „Strigătul cucuvelei”, „Sirenele din golf”, „Ape adânci”), personajele sale reprezentând o alegorie a binelui și a răului. Numeroase ecranizări.

HONOLULU [hónəlu:lu:], oraș în S.U.A., în SE ins. Oahu, port la G. Mamala (Oc. Pacific), centrul ad-tiv al statului american Hawaii; 385,9 mii loc. (1994). Aeroport (loc de escală între America de Nord și Asia). Centru comercial. Industrie alim. (conserve de fructe, zahăr și pește). Mari șantiere navale. Universitate. Palatul Iolani (sec. 19). Centru turistic (renumita plajă Waikiki). În apropiere se află portul militar Pearl Harbour.

*totém m. (cuv. american). Animal considerat de uniĭ salbaticĭ, maĭ ales în America de Nord, ca strămoșu raseĭ și adorat ca atare.

Carolina f. 1. (de Nord), unul din Statele-Unite ale Americei de Nord cu 2.500.000 loc.; cap. Raleigh; 2. (de Sud), unul din Statele-Unite americane: 1.683.000 loc. cu cap. Columbia.

SHAYS [ʃeiz], Daniel (c. 1747-1825), fermier american. Participant la Războiul pentru Independența Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783). Conducător (1786-1787) al răscoalei fermierilor din statele New Hampshire și Massachusetts pentru reîmpărțirea pământurilor și anularea datoriilor.

YANKEU ~i m. 1) Persoană care face parte din populația ce locuiește în nord-estul Statelor Unite ale Americii. 2) Nume dat locuitorilor din nordul S.U.A. în timpul războiului de secesiune. 3) Locuitor al S.U.A.; american. /<engl. yankee

DE LONG [də ləŋ], George Washington (1844-1881), navigator și explorator polar american. În 1881 a participat la o expediție arctică cu intenția de a ajunge la Polul Nord. Descoperă Arh. Noua Siberie, ins. Jeanette și Henriette, ajunge la gura fl. Lena, unde piere de frig.

PATTON [pætən], George Smith (1885-1945), general american. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a comandat corpuri de armată în Africa de Nord și Sicilia (1942-1943), iar după debarcarea din Normandia (6 iun. 1944), Armata a 3-a aliată, care a acționat în Franța și S Germaniei. Unul dintre maeștrii folosirii blindatelor în operațiunile militare. A murit într-un accident de mașină.

păstrăv¹ sm [At: (a. 1698) IORGA, S. D. X, 307 / V: (reg) ~rav, ~ăg, ~ă, ~râv, ~riv, ~rov, păstru, ~rug, ~ruv, ~ruve, prăstav, prăstăv / A și: ~răv / Pl: ~i / E: bg пъстърва] 1 (Șîc ~-de-Bistrița, ~-de-munte, ~-de-piatră) Pește de apă dulce din familia salmonidelor, cu corpul fusiform, de 20-40 cm lungime, acoperit cu solzi mici, cu spatele verde-măsliniu, stropit cu puncte negre și roșii, care trăiește în apele limpezi și reci de munte, fiind apreciat pentru carnea lui gustoasă Si: (reg) păstran, pătat (Salmo trutta fario). 2 (Iht; îc) ~-american (sau ~-irideu, ~-curcubeu, ~-sămănat) Specie de păstrăv de culoare albastră marmorată, originar din râurile Americii de Nord și care, dezvoltându-se mai repede, se crește în pepinierele piscicole (Salmo trutta iridea). 3 (Iht; îc) ~-de-mare Specie de lostriță care trăiește în mare (Salmo trutta marina). 4 (Iht; îs) ~ icraș Păstrăv femelă în perioada de reproducere. 5 (Iht; îs) ~ lăptaș Păstrăv mascul în perioada de reproducere. 6 (Iht; îc) ~-de-nisip Mreană (Barbus meridionalis peteyi). 7 (Iht; Mun; îf ~ru) Zvârlugă (Cobitis taenia). 8 (Bot; reg; îc) Burete-~ Specie de ciupercă comestibilă care crește în grupuri pe trunchiul arborilor, cu pălăria brună-roșcată, cu lamele albe, cu sporii albi și cu piciorul scurt Si: burete-negru (Pleurotus ostreatus). 9 (Bot; reg; îac) Specie de ciupercă cu pălăria cenușie verzuie sau roșiatică, cu lamele gălbui și cu piciorul galben cu puncte negre (Pleurotus serotinus). 10 (Îe) Doar n-am mâncat ~i N-am înnebunit. 11 (Bot; reg; îc) ~-de-nuc Specie de ciupercă comestibilă cu pălăria cărnoasă în formă de evantai, de culoare galbenă-roșiatică, care crește pe trunchiul nucilor, fagilor sau ulmilor Si: burete-de-nuc (Polyporus squamosus). 12 (Bot; reg; îc) ~i-roșii Ciupercă comestibilă cu pălăria zgrunțuroasă, de culoare roșie, cu porii rotunzi, tot roșii, care crește pe arbori (Polyporus cinnabarinus). 13 (Bot; reg; îc) ~-de-pământ Ciupercă comestibilă moale, fără picior, cu pălăria membranoasă și albă, care crește pe ramuri putrede (Merulius niveus). 14 (Bot; reg; îc) ~-(roșu)-de-stejar Ciupercă comestibilă cu pălăria bombată, purpurie, puțin catifelată, cu piciorul gros și cu dungi sau puncte roșii Si: burete-de-stejar (Fistulina hapatica). 15 (Bot; reg; îc) ~-de-pădure Râșcov (Lactarius deliciosus). 16 (Reg; lpl) Bureți-de-fag (Dryodon erinaceus).

*ANGLO-AMERICAN l. adj. 🌍 Care ține de Englezi și de Americani. II. sm. 1 Persoană de origine engleză, născută în America ¶ 2 Originar din Statele-Unite ale Americei de Nord [fr.].

LOGAN, Mount ~ [maunt lóugən], vârf în M-ții Saint Elias, în NV Canadei, alcătuit din granite. Alt. max.: 6.050 m (cel mai înalt din Canada și al doilea ca înălțime din America de Nord, după vf. McKinley, 6.194 m, din S.U.A.). Ghețari. Escaladat în premieră (1925) de o echipă de alpiniști americani (A.H. MacCarthy, H.F. Lambert, A. Carpé, N.H. Read, A. Tailor).

FROST [frɔst], Robert (1874-1963), poet american. Lirică expresivă, directă, configurând măreția naturii și axată pe problemele fundamentale ale existenței („Voința unui tânăr”, „La nord de Boston”, „Pârâul ce curge spre vest”, „Un arbore martor”).

yankeu, -ee s. m., s.f. 1 Nume dat de către englezi locuitorilor din coloniile Americii de Nord în perioada Războiului de Independență. ♦ Persoană care purta acest nume. 2 Gener. (astăzi adesea deprec.) Cetățean al SUA; american. 3 Nume dat nordiștilor în timpul Războiului de Secesiune. ♦ Persoană care purta acest nume. • pl. -ei. /<engl. yankee.

PAINE [pein], Thomas (1737-1809), publicist iluminist și om politic american de origine engleză. Quaker emigrat în America, a participat la Războiul de Independență a Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783). Pamfletul său „Bunul simț” (1776), cu mare ecou în epocă, a avut o importantă contribuție la mobilizarea forțelor patriotice americane și a susținerii lor morale. În lucrarea „Drepturile omului”, publicată la Londra (1792), și-a afirmat sprijinul pentru Revoluția Franceză. Refugiat în Franța, devine membru al Convenției franceze (1792-1793). Din cauza Terorii, a revenit în America (1802).

POWELL [páuəl], John Wesley (1834-1902), geolog, etnolog și lingvist american. Participant la numeroase expediții în Colorado, Utah și Arizona, a explorat 1.600 km din cursul fl. Colorado. Serviciul geologic american; director (1879-1902) al Biroului de etnologie din Institutul Smithsonian. Autor (1891) al primei clasificări a limbilor indiene din America de Nord.

HAYES [héiz], Isaac Israel (1832-1881), explorator american. A efectuat trei expediții în mările arctice (1853-1855, 1860-1861, 1869), în ins. Ellesmere și Groenlanda; a ajuns la concluzia că Polul Nord e înconjurat de o „mare polară deschisă” (1867).

HAMBURG, oraș cu rang de land în N Germaniei, pe Elba, la 109 km de Marea Nordului; 755 km²; 1,7 mil. loc. (1995), peste 2,2 mil. loc. cu suburbiile Altona, Harburg, Wilhelmsburg, Wandsbek, Bergedorf etc. Unul dintre marile porturi ale lumii, cu un trafic anual de c. 55 mil. t. Nod de comunicații. Aeroportul „Fuhlsbüttel”. Metrou. Important centru comercial și financiar al Europei Occidentale (peste 80 de bănci, bursă fundată în 1585). Mari șantiere navale (1/3 din producția de nave a țării). Ind. de prelucr. a petrolului (cinci rafinării cu o capacitate de 13,4 mii t. anual), siderurgică și de metalurgia neferoaselor, constr. de mașini grele, echipament electronic și electrotehnic, autovehicule, avioane, chimică (cauciuc sintetic, petrochimie, coloranți), prelucr. lemnului, poligrafică și alim. (conserve de pește, ulei, tutun, bere). Centru cinematografic. Operă (1678). Universitate, institut hidrografic. Muzee (Altona, Kunsthalle, de etnografie, de arte și meserii). Grădină zoologică. Primărie în stilul Renașterii (sec. 19), Jacobikirche (sec. 16), Michaeliskirche, cu un turn de 132 m, biserică protestantă (sec. 18), monumente din sec. 19 și 20 (Chilehaus, 1922-1924). În 811 Carol cel Mare a întemeiat cetatea H., din care s-a dezvoltat viitorul oraș, ca sediu al unui episcopat (831; din 834, arhiepiscopat), devenind un important centru misionar; prin uniunea dintre H. cu orașul Lübeck (1158) s-au pus bazele Hansei. Oraș liber din 1292, inclus în imperiu (1510); a aderat la Reformă (1521-1529). În sec. 16-17, H. a devenit unul dintre cele mai importante porturi din Europa. În 1815, a intrat în componența Confederației Germane, păstrându-și statutul de oraș liber și suveran, iar în 1866, în cea a Confederației Germane de Nord. Declarat porto-franco (1881). La 26 ian. 1937, localit. Altona, Harburg și Wandsbeck au fost incluse în orașul H. Puternicul bombardament anglo-american (iul.-aug. 1943), s-a soldat cu peste 50.000 de morți.

LOWIE [ləui], Robert Harry (pe numele adevărat Robert Heinrich) (1883-1957), antropolog american de origine austriacă. Stabilit în S.U.A. (1898). Prof. univ. la Berkeley. A cercetat viața indienilor din America de Nord („Societatea primitivă”, „Religie primitivă”).

JEFFERSON [dʒefərsən], Thomas (1743-1826), om politic și gânditor american. Lider al Partidului Democrat Republican. Președinte al S.U.A. (1801-1809). Unul dintre conducătorii Războiului pentru Independența Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783). Președinte al comitetului care a elaborat proiectul Declarației de independență a S.U.A. (4 iul. 1776). Fondator al sistemului constituțional democratic american. În timpul președenției sale, S.U.A. au cumpărat de la Francezi Louisiana (1803).

SPANIOLĂ s. f. (cf. fr. espagnole, it. spagnolo – după Spania): limbă romanică din grupul occidental, vorbită în Spania, aproape în toate țările Americii de Sud și ale Americii Centrale (cu excepția Braziliei – unde se vorbește portugheza, Guyanelor – unde se vorbește engleza, franceza și olandeza, și a statului Haiti – unde se vorbește franceza), în Mexic, în sudul S.U.A. și în insulele Filipine (parțial). Este una dintre limbile internaționale actuale. Se caracterizează prin ortografie mai simplă decât a portughezei; semne de întrebare și de exclamare puse la începutul și la sfârșitul propozițiilor (cele de la început în poziție răsturnată); elemente lexicale arabe (foarte numeroase), italiene, provensale și franceze (cele arabe între secolele al VIII-lea – al XV-lea); folosirea unui auxiliar dublu – estar (< lat. stare) și ser (< lat. esse); folosirea subiectului după verb etc. Trebuie spus că prin intermediul s. civilizația arabă a devenit cunoscută Europei și a avut o mare influență asupra culturii acesteia în evul mediu (termeni nenumărați din matematică, astronomie, medicină și filosofie s-au răspândit în toate țările Europei, mulți dintre ei devenind termeni internaționali). Este atestată prin documente din secolul al XII-lea; printre acestea a rămas celebru Cidul (El Poema del Mio Cid), epopee populară scrisă în 3730 de versuri, în care sunt evocate luptele împotriva maurilor, conduse de eroul național spaniol Rodrigo Ruy Diaz de Bivar, supranumit de arabi El Cid („domnul”). Datorită descoperirii Americii în secolul al XV-lea și colonizării acesteia de către spanioli, limba spaniolă a căpătat cea mai mare extindere dintre toate limbile romanice. În acel secol și în secolul următor (al XVI-lea) s-a fixat limba literară spaniolă, pe baza dialectului castilian, dialect de centru (de aici și folosirea – alături de termenul de lengua espagñola – a termenului de lengua castellana „limba castiliană”), în care s-a dezvoltat o literatură bogată, ajunsă la apogeu la începutul secolului al XVII-lea prin operele unor scriitori de renume mondial ca Lope de Vega, Cervantes și Calderón de la Barca. S. dispune de trei grupuri de dialecte, dintre care cele mai importante sunt: în grupul de nord, dialectele asturian, leonez și aragonez; în grupul de centru, dialectul castilian și în grupul de sud, dialectul andaluz. Structura s. americane, vorbită în America de Sud, în America Centrală și în Mexic, este în esență aceeași cu structura s. vorbite în Europa. Ea a păstrat unele elemente arhaice și dialectale (cum ar fi pronunțarea spirantă interdentală θ – notată c sau z – ca un s, fenomen generalizat denumit seseo), dar a introdus și inovații proprii, cum sunt transformarea lui e neaccentuat în i (cf. vestido > vistido „îmbrăcăminte”); trecerea lui l palatal (notat ll) la y; modificarea sensurilor unor cuvinte; înlocuirea formei de persoana a II-a plural vosotros, a pronumelui personal, cu forma pronumelui de politețe Usted și a formei de persoana a II-a singular tu, a pronumelui personal, cu forma de persoana a II-a plural vos, a aceluiași pronume; folosirea formei neaccentuate de acuzativ lo, a pronumelui personal, în locul formei le, atât pentru lucruri cât și pentru persoane etc. S. americană este mai unitară în forma scrisă decât în forma vorbită, care prezintă mai multe variante, create prin influența, pe etape, a diverselor limbi indiene existente în țările din aceste zone. Astfel, în prima etapă (a așezării spaniolilor pe coastele Americii), s. a împrumutat cuvintele din limbile indiene araucană și caraibi; în a doua etapă (în timpul expediției lui Cortez în Mexic), ea a împrumutat cuvinte din limba indiană nahuatl (aztecă); în a treia etapă (după cucerirea Perului și a Boliviei), împrumuturile s-au făcut din limba indienilor incași quechua. Trebuie spus că cea mai apropiată de forma s. europene este s. vorbită în Peru, deoarece poziția de centru cultural al imperiului colonial spaniol, pe care o avea această țară (cu școli și universități), a favorizat păstrarea mai bine a aspectului literar al acestei limbi. Totuși, în lexicul ei există destule cuvinte împrumutate din limbile indienilor incași quechua. Aceeași influență o constatăm și în limba spaniolă vorbită în Bolivia. În lexicul s. vorbite în Chile și într-o parte a Argentinei s-a exercitat influența limbii indiene araucană. Foarte multe cuvinte din limba indiană guarani au fost împrumutate de s. vorbită în Paraguay, Uruguay și Argentina (în Paraguay, unde indienii guarani reprezintă jumătate din populația țării, s. este concurată chiar de limba acestora, care este vorbită de cercuri largi de muncitori, comercianți și intelectuali). Nici s. vorbită în Mexic nu este lipsită de influența limbii indienilor; în lexicul și fonetica ei se constată destule elemente din limba indiană nahuatl (aztecă). Pentru s. vorbită în Cuba este vizibilă influența limbii negrilor africani, aduși ca robi pe plantațiile din insulă, iar pentru s. vorbită în Argentina și în Guyana nota caracteristică în lexic este dată de elementele împrumutate din limbile emigranților europeni: în prima, din italiană, iar în a doua, din franceză, olandeză și engleză.

ALASKA [əlæscə] 1. Mare pen. în NV Americii de Nord, mărginită de Oc. Arctic (la N), M. Bering (la V) și Oc. Pacific (la S), pe terit. căruia se află statul american omonim. Lungime: 700 km; lățime: între 10-170 km. Străbătută de fl. Yukon. Cedată de guvernul rus în 1867 S.U.A., pentru suma de 7,2 mil. dolari. 2. Pen. îngustă în NV Americii de Nord, limitată de M. Bering (la V), G. Bristol (la SV), și Oc. Pacific (la SE), parte a marii pen. cu același nume. Traversată de M-ții Aleutini de origine vulcanică; gheizere, ghețari, lacuri și păduri. Se continuă cu Arh. Aleutinelor. Alt. max.: 2.714 m (vf. Pavlof). Climă subpolară. Pescuit intens. 3. Culme muntoasă în S Pen. A. (1), constituită din granite. Lungime: c. 1.000 km. Alt. max.: 6.194 m (vf. McKinley). Tundre montane. Ghețari. Parcuri naționale. 4. Golf larg al Oc. Pacific, pe coastele Americii de Nord, între Pen. A. (1) și Arh. Alexandru. Ad. max.: 5.660 m. 5. Curent cald în NE Oc. Pacific (G. Alaska și M. Bering). Viteză: 1,5 km/h. Temp. apei: 2°C (febr.) și 15°C (aug.). 6. Stat al S.U.A., în Pen. A. (1); 1,53 mil. km²; 510 mii loc. (1988). Centru ad-tiv: Juneau. Expl. de cupru, petrol, cărbune, aur. Ind. lemnului. Pescuit.

minimină s. f. ◊ „Câteva sute de militari americani caută de luni dimineața aproximativ 6000 de minimine (mine miniaturale) care au căzut accidental dintr-un avion militar ce zbura deasupra Floridei de nord.” I.B. 18 VII 67 p. 4 //din mini- + mină//

POL¹ (< fr., lat.) s. m. 1. (GEOGR.) Fiecare dintre cele două puncte (Polul Nord și Polul Sud) situate la capetele axei de rotație a Pământului, unde se reunesc toate meridianele geografice; p. ext. regiunea din jurul acestor puncte. Distanța dintre cei doi poli (trecând prin centrul Pământului) este de c. 12.700 km. Polul Nord situat în partea centrală a Oc. Arctic a fost explorat pentru prima dată de Robert E. Peary (1909) și survolat pentru prima oară de aviatorul american Richard Byrd (1926), iar Polul Sud situat în Antarctida, la c 2.800 m alt. a fost atins întâia oară de exploratorul norvegian Roald Amundsen (1911) și survolat de Richard Byrd (1929). P. nord magnetic (care corespunde cu polul sud al unui câmp magnetic), situat în prezent la 77° lat. nordică și 102°18′ long. vestică, în ins. Prince of Wales și P. sud magnetic, situat la 67°2′ lat. sudică și 142° long. estică, în Antarctida, la E de stațiunea franceză Dumont d’Urville. Polii magnetici nu au o poziție stabilă, ci se deplasează lent. 2. (ASTR.) P. ceresc = fiecare dintre cele două puncte de intersecție ale axei Pământului cu sfera cerească (polul nord ceresc și polul sud ceresc), în jurul cărora se efectuează mișcarea diurnă, aparentă, a stelelor. 3. (MAT.) Fiecare dintre cele două puncte în care un diametru al sferei intersectează sfera. ♦ Originea unui sistem de coordonate polare. 4. (FIZ.) Fiecare dintre cele două puncte sau regiuni ale unui corp, opuse una celeilalte, din punctul de vedere al unei anumite proprietăți fizice. ◊ P. electric = regiune a unui corp polarizat electric de la care diverg (polul pozitiv) sau către care converg (polul negativ) liniile de câmp ale inducției electrice. P. magnetic (polul nord sau polul sud) = regiune a unui magnet în care forța de atracție este mai puternică; polul nord este acela care se îndreaptă spre polul magnetic al Pământului situat în emisfera nordică (indicând cu aproximație nordul geografic), atunci când magnetul este suspendat și se poate orienta liber. ◊ (Fig.) Polul frigului = locul unde s-au înregistrat cele mai scăzute temperaturi de pe glob (în emisfera nordică la Oimiakon în Siberia -71,1°C; în emisfera sudică la stația Vostok din Antarctica -89,2°C). 5. Parte componentă a unei mașini electrice purtătoare a unei înfășurări electrice, care contribuie la magnetizarea circuitului magnetic al mașinii. 6. Fig. Fiecare dintre punctele, situațiile etc. aflate la două extremități opuse; ceea ce este diametral opus altuia.

*carolíniŭ n. (d. Carolina, un stat în America de Nord). Chim. Un corp luminos ale căruĭ raze străbat metalele și stofele. (Descoperit de profesoru Brauner din Praga la 1897 pin discompunerea toriuluĭ și numit așa de Americanu Baskerville la 1904).

PĂSTRĂV (< bg., scr.) s. m. 1. Pește salmonid dulcicol, de 20-40 cm lungime, cu spatele verde-măsliniu, presărat cu pete negre și roșii, și cu burta gălbuie; gura este mare, cu dinți puternici (Salmo trutta fario). Are carnea gustoasă. Trăiește în România, în ape limpezi și reci de munte. Sin. păstrăv de munte, păstrăv indigen. ◊ P.-curcubeu sau p. american = pește salmonid de 25-30 cm, cu spatele albăstrui-violet și cu o dungă lată, roz-sidefie în lungul corpului (Salmo gairdneri iredeus). Originar din America de Nord. În România trăiește în crescătorii speciale, dar a fost introdus și în unele ape curgătoare. ◊ P. de lac = pește salmonid de c. 60 cm lungime, cu pete circulare portocalii sau ruginii pe corp (Salmo trutta lacustris). Introdus în România în câteva lacuri de munte. ◊ P. de mare = pește teleostean salmonid marin, de c. 20-30 cm lungime, cu numeroase puncte și pete portocalii pe pe spate și în lungul corpului (Salmo trutta labrax). Rar în Marea Neagră; pătrunde și pe gurile Dunării. ◊ P. fântânel v. fântânel.. 2. Ciupercă comestibilă din familia agariceelor în formă de scoică, cu sau fără picior, de culoare cenușie-negricioasă (Pleurotus ostreatus). Trăiește pe trunchiurile arborilor, producând un putregai alb al lemnului.

PEARY [píəri] 1. Robert Edwin P. (1856-1920), explorator polar american. A întreprins explorări în regiunile arctice, în Groelanda (1886, 1891-1892); ca participant la expediția polară britanică din 1898-1902 a ajuns la 84°17′ lat. N. Primul explorator care atins Polul Nord împreună cu Matthew Henson (6 apr. 1909); totuși unii autori susțin că s-a înșelat, considerând că a ajuns la Pol, când de fapt s-ar fi aflat la o distanță de 50-100 km de acesta. 2. Țara ~, porțiune a țărmului nordic al ins. Groelanda, la Oc. Atlantic, cuprinsă între 82° și 83°38′ lat. N, extinsă pe 320 km de la E la V. Relief muntos în partea centrală (2.065 m alt.). Aici se găsește capul Morris Jesup, cel mai nordic punct al Groelandei.

MIX, Tom (pe numele adevărat Thomas Edwin (1880-1940), actor american de film. Inițial, artist de circ, a interpretat în cinema tipul cow-boy-ului justițiar și simpatic. totdeauna dispus la cascadorii, nedespărțit de calul său („La nord de golful Hudson”, „Furtul marelui diamant”, „Destry călărește din nou”, „Călărețul misterios”).

JUAN [huán] DE FUCA, strâmtoare în Oc. Pacific, pe coasta de V a Americii de Nord, care separă S ins. Vancouver de continent. Lungime: 161 km; lățime minimă: 16,5 km; ad. max.: 256 m. Prin ea trece drumul maritim spre porturile canadiene Victoria și Vancouver și americane Seattle și Tacoma. A primit această denumire în onoarea navigatorului spaniol care a descoperit-o în 1592.

IRLANDA DE NORD (ULSTER [álstə], NORTHERN IRELAND [nó:ðən áiələnd]), terit. în NE ins. Irlanda, parte componentă a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (din 1921); 14,1 mii km²; 1,6 mil. loc. (1991). Orașe pr.: Belfast, Londonderry, Newtownabbey. Constr. navale, aeronautice, de utilaj textil și echipament de calcul. În agricultură predomină creșterea animalelor pentru carne și lapte. Se cultivă ovăz, cartofi, in și plante furajere. După 1968 s-a declanșat o gravă criză social-politică între comunitățile religioase catolică și protestantă; în 1972-1973, guvernul britanic a suspendat guvernarea locală. Ca răspuns, atentatele I.R.A. s-au înmulțit făcând numeroase victime și provocând mari pagube materiale. În urma apelurilor conjugate de Marea Britanie și Irlanda (dec. 1993), care propuneau aripii politice (Sinn Fein) a I.R.A. să participe la negocieri cu condiția încetării atacurilor teroriste, acestea s-au diminuat, dar au fost reluate în preajma alegerilor legislative din 1997 din Marea Britanie. La 10 apr. 1998, a fost încheiat un acord de pace (sub patronaj american), care a pus capăt conflictului ce dura de 30 de ani între protestanți și catolici. Acordul a fost încheiat între guvernele Marii Britanii și Irlandei și a partidelor politice din Irlanda de Nord. Unele facțiuni din I.R.A. nu recunosc acest acord, desfășurând în continuare activități teroriste.

RĂZBOIUL PENTRU INDEPENDENȚA COLONIILOR ENGLEZE DIN AMERICA DE NORD (1775-1783), război de eliberare purtat de cele 13 colonii engleze din America de Nord împotriva metropolei, care împiedica dezvoltarea lor economică și politică. La 4 iul. 1776, reprezentanții coloniilor au adoptat „Declarația de independență” care a proclamat crearea Republicii Statelor Unite ale Americii, primul stat independent de pe continentul american. Armata S.U.A. și detașamente de voluntari au repurtat, sub conducerea lui George Washington, o serie de victorii asupra armatelor engleze, dintre care cele mai însemnate au fost la Saratoga (1777) și Yorktown (1781). Înfrântă, Anglia a fost nevoită să recunoască în 1783 independența S.U.A.

AMERICA, continent în emisfera vestică, cuprinsă între Oc. Atlantic, Oc. Pacific și Oc. Înghețat; 42,2 mil. km²; c. 727 mil. loc. (1990); se încadrează între 83°40′ lat. N (Capul Morris Jesup din Groelanda) și 55°59′ lat. S (Capul Horn); c. 18 mii km lungime. A. este compusă din două vaste mase continentale, A. de Nord și A. de Sud, unite prin A. Centrală istmică și insulară și separate prin can. Panamá. Resurse naturale. Bogate zăcăminte de petrol și gaze naturale (C. Mississippi, C. Golfului Mexic, California, Venezuela, Columbia, Argentina), cărbuni superiori (Canada Centrală, M-ții Apalași), min. de fier (bazinul Marilor Lacuri, Pen. Labrador, Pod. Braziliei, Chile și Cuba), mangan (Brazilia, Cuba), minereuri neferoase (M-ții Stîncoși), bauxită (Guyana), cositor (Bolivia), aur (Alaska), salpetru (Chile). Clima. Datorită marii extensiuni latitudinale, pe terit. A. apar toate tipurile și subtipurile climatice. Astfel, estremitățile de N și de S (Canada, Ins. Țara de Foc și Arh. Falkland/Malvine) se situează în zona de climă arctică și subarctică, respectiv, antarctică și subantarctică. Temperaturile sînt scăzute (media lunii celei mai calde nu depășește 10 °C)iar precipitațiile sînt reduse la zăpezi. Zona de climă temperată ocupă cea mai mare parte din A. de Nord, iar în A. de Sud Patagonia septentrională și Pampa argentiniană. Temperaturile medii sînt ridicate vara (18-24 °C) și mai coborîte iarna (-3 și -6 °C), iar precipitațiile sînt variabile. Zona de climă tropicală și cea subtropicală este prezentă în partea meridională a A. de N, în N A. Centrale, în Pod. Braziliei, în Pod. Gran Chaco și în N Pampei argentiene. Temperaturile medii sînt ridicate (26-28 °C vara și 10-15 °C iarna), însă precipitațiile scad de la E (c. 1.000 mm) la V (c. 400 mm). Relieful înalt, dispus pe direcția meridianelor, permite pătrunderea maselor de aer arctic sau antarctic, care uneori aduc în unele dintre aceste regiuni (Florida, Pampa) geruri accentuate și precipitații sub formă de zăpadă. Zona de climă subecuatorială este proprie părții meridionale a A. Centrale, C. Orinocului și celei mai mari părți a Pod. Guayanelor și Braziliei. Ea se caracterizează prin existența a două anotimpuri: unul ploios (vara) și unul uscat (iarna), cu temperaturi anuale mari (22 și 24 °C), amplitudinile medii mici și precipitații abundente (peste 1000 mm). Zona de climă ecuatorială ocupă C. Amazonului și porțiuni din Pod. Guyanelor și Braziliei, unde temperaturile medii anuale au valori ridicate (22 și 25 °C), amplitudinile anuale sînt reduse, iar precipitațiile sînt foarte abundente (peste 2000 mm), se produc zilnic și au două maxime echinocțiale. Vestul cordilier și andin prezintă în funcție de latitudine, altitudine și de poziția pantelor, o serie de reg. climatice din ce în ce mai reci, de la Ecuator către poli și de la nivelul mării către vîrfurile munților. Pe podișurile interioare montane, clima este de nuanță continentală, iar în reg. montane înalte și în cele de latitudini mari clima este rece, existînd și o glaciație actuală. Hidrografia. Continentul american se caracterizează prin prezența celui mai bogat fl. în apă de pe pămînt (Amazon), precum și a a altor fl. mari: Mississippi, Mackenzie, Yukon, Saskatchewan, Sf. Laurențiu, Colorado, Rio Grande del Norte (în America de Nord), Magdalena, Orinoco, São Francisco, Paraná (America de Sud). În A. se află cel mai mare complex lacustru de pe Pămînt (Marile Lacuri) și lacul de la alt. cea mai ridicată de pe glob (Titicaca), alături de care apar numeroase alte lacuri: Winnipeg, Athabaska, Sclavilor, Urșilor (în America de Nord), Poopó, Toro, San Martin (în America de Sud).

țigáră (est) și -áre (vest) f., pl. ărĭ (rus. cigara [pron ți-], germ. cigarre, fr. cigare [m.], d. sp. cigarro, cuv. american; it. sigaro). Sul de frunze de tutun care se lasă să se usuce, și pe urmă se fumează (ceĭa ce e un nărav urît). – Acest sul, numit „țigară de foĭ”, se fumează maĭ mult în America și’n nordu Eŭropeĭ. În România, Rusia și sudu Eŭropeĭ se fumează maĭ mult țigărĭ micĭ făcute din tutun tăĭat mărunt și’nvălit într’o foiță de hîrtie foarte supțire. (Prima țigară de acest fel a fost făcută la 1832 de un soldat care s’a folosit de un tub de cartuș, apoĭ de hîrtia supțire). Marinariĭ Englejĭ și Țiganiĭ fumează maĭ ales din lulele. V. narghilea.

RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ A COLONIILOR SPANIOLE DIN AMERICA (1810-1826), război de eliberare purtat de coloniile spaniole din America împotriva metropolei. În cursul războiului, care a evidențiat calitățile militare ale lui Simón Bolívar (conducătorul armatelor populare din nordul Americii de Sud) și ale lui José de San Martin (conducătorul armatelor populare din sudul Americii de Sud), întreg terit. Americii Latine (cu excepția Cubei și Puerto Rico-ului) a fost eliberat de sub dominația spaniolă, constituindu-se actualele state latino-americane. Brazilia, care era colonie portugheză, n-a participat la acest război; ea și-a proclamat independența în 1822.

NIAGARA [najægrə], râu în partea de E a Americii de Nord, care unește lacurile Erie și Ontario, formând granița între S.U.A. (statul New York) și Canada (prov. Ontario); 56 km. Hidrocentrale. Renumit pentru cele două cascade (Niagara Falls) de pe cursul său mijlociu, zonă în care se află ins. Caprei (Goat Island), de 1,2 km lungime, care separă cascada americană de cascada canadiană (Horseshoe). În aval de cascade, râul are aspect de canion.

western [’westərn] s.n. (cinemat.) Gen de film de aventuri creat în SUA, a cărui acțiune se petrece, de obicei, în timpul colonizării vestului Americii de Nord, avînd ca teme principale migrația către vest, lupta împotriva indienilor, goana după aur, dezvoltarea și reprimarea banditismului. Aventura e o necesitate a spiritului uman, iar westernul e nemuritor (PER.). ♦ Film care aparține acestui gen. A văzut un western clasic. ◊ (adj.) Film western. △ Spaghetti western = film italian care imită westernul american. • pl. -uri. /<engl. western.

ONTARIO [ontæriou] 1. Lac în America de Nord, între Canada și S.U.A. la 75 m alt., cel mai mic din sistemul Marilor Lacuri. Supr.: 19.684 km²; lungime: 311 km; lățime max.: 85 km; ad. max.: 237 m. Legat de L. Erie prin râul Niagara; din el izv. fl. Sf. Laurențiu. Unit prin canale navigabile cu lacurile Erie și Huron și cu râurile Hudson și Ottawa. Pe malurile sale se află orașele canadiene Toronto, Oakville, Hamilton și Kingston și cel american Oswego. Constituie un sector un sector din sistemul navigabil al Marilor Lacuri. Descoperit în 1615 de francezul Étienne Brûlé. 2. Provincie în SSE Canadei, mărginită la N de G. Hudson și la S de Marile Lacuri; 1,1 mil. km²; 11,4 mil. loc. (2001). Centrul ad-tiv: Toronto. Expl. de nichel, uraniu, min. de fier, platină, aur, cupru, cobalt, plumb, zinc, sare. Ind. variată (metalurgie, constr. de avioane și automobile, ind. electrotehnică, alim., chimică etc.). Agricultură intensivă: grâu, sfeclă de zahăr, tutun, secară, legume ș.a.; creșterea animalelor.

FRANKLIN [fræŋklin], Benjamin (1706-1790), fizician, filozof, economist și om politic american. Gânditor iluminist. Deputat în primul Congres american de la Philadelphia (1774); a elaborat, împreună cu T. Jefferson și J. Adams, Declarația de independență (1776); a negociat alianța cu Franța (1778) și a semnat Tratatul de Pace cu Marea Britanie (1783). Ca membru al conventului federal constituțional, s-a pronunțat pentru desființarea sclaviei negrilor. Contribuții în electrostatică. A pus în evidență natura electrică a descărcărilor atmosferice, a inventat lentilele bifocale, paratrăsnetul (1753). A fondat la Philadelphia prima bibliotecă publică din coloniile engleze din America de Nord (1731), Universitatea din Pennsylvania (1740).

SAN FRANCISCO [sæn frənsískou] 1. Golf al Oc. Pacific, în V S.U.A., legat de apele oceanului prin canalul Golden Gate; 1,8 mii km²; 97 km lungime (de la N la S); 3-20 km lățime; ad. max.: 109 m. În el se varsă fl. Sacramento și San Joaquin. Ins. pr: Angel, Yerba Buena, Alcatraz, Treasure. Traversat de podurile rutiere Golden Gate, în NV (de 1.280 m lungime, situat la 80 m deasupra nivelului apei, deschis traficului la 27 mai 1937), Bay Bridge (care leagă S. f. cu Oakland), lung de 6,95 km, construit în 1936, cu punct de sprijin pe ins. Comorii, și San Mateo, în partea central-sudică a golfului (13,2 km lungime), cu punct de sprijin pe ins. Yerba Buena, dat în folosință la 12 nov. 1936. G. S. f. a fost descoperit în 1542 de exploratorul portughez Juan Rodriguez Cabrillo. În 1579 în acest g. a acostat Sir Francis Drake, iar în 1769 a fost vizitat de exploratorul spaniol Don Gaspar de Portolá. 2. Oraș în V S.U.A. (California), situat în pen. San Mateo, pe țărmul golfului omonim, pe falia San Andreas, extins pe 40 de dealuri (Davidson, 280 m, Nob, Russian Hill ș.a.); 776,8 mii loc. (2000). Împreună cu orașele Oakland, San Jose, Berkeley, San Mateo, Palo Alto, Richmond și Almeida formează o conurbație de 6,2 mil. loc. (1999), cu numeroși imigranți din Asia (chinezi – cea mai mare comunitate din S.U.A. -, japonezi, filipinezi, coreeni, thailandezi, vietnamezi, laoțieni ș.a.). Nod de comunicații. Port. Aeroport (la 11 km S de oraș). Punct terminus al căii ferate transcontinentale. Important centru comercial, financiar (sediul lui Bank of America), ind., cultural și turistic. Constr. navale, de rachete, avioane, mașini-unelte, aparataj electronic și electrotehnic, de computere ș.a. Ind. metalurgică, de prelucr. și chimizare a petrolului, chimică (mase plastice, produse din cauciuc), hârtiei, poligrafică, textilă, a conf. (blue jeans produși de renumita firmă Levi Strauss & Co.) și alim. Rafinărie de petrol. Exportă cereale, legume, petrol, produse chimice și ind. Universitatea San Francisco (1855), Universitatea de Stat (1899), Universitatea Golden Gate (1901), Conservator (1917), Orchestră simfonică ((1911), Academia de Științe ale Californiei, Muzeu de artă modernă, Galerie de artă, teatre. Parcurile Golden Gate (400 ha), Hyatt ș.a. Pe ins. Alcatraz din G. San Francisco se află penitenciarul Alcatraz, una dintre cele mai bine păzite închisori din lume, astăzi muzeu. Simbolul orașului S. f. este tramvaiul tras pe cablu (din 1873), inițial tras de cai, cu trei linii (16 km lungime). Orașul S. f. este afectat de frecvente cutremure, din cauză că se află pe falia activă San Andreas, cele mai distrugătoare fiind cele din anii 1868, 1898, 1900, 18 apr. 1906 (acesta însoțit și de puternice incendii, în urma cărora orașul a fost distrus aproape în întregime) și din 17 oct. 1989 (7,1 grade pe scara Richter). Monumente: clădirea Primăriei (1935) de 94 m înălțime, Pagoda păcii, Turnul pompierilor. Tunel subacvatic cu șosea între S. f. și Oakland (5,6 km lungime), cel mai lung tunel de acest fel din America de Nord. Acvarium. Planetarium „Morrison”. Grădină botanică. În 1595, exploratorul portughez Sebastian Rodriguez Cermeño a pătruns în G. San Francisco, ajungând până în zona actualului oraș, numit locul respectiv Puerto de San Francisco. În 1769, expediția spaniolă condusă de Don Gaspar de Portolá a redescoperit locul unde se află orașul și l-a revendicat în numele Spaniei. În 1776, misionarii franciscani din expediția spaniolă a lui Juan Bautista de Anza au întemeiat așezarea cu numele Yerba Buena. A aparținut statului mexican (1821-1846). Ocupat de forțele americane ale S.U.A. (în 1846), a cunoscut o rapidă dezvoltare o dată cu descoperirea de aur în ținuturile învecinate. În 1869 a devenit punct terminus al primei căi ferate transcontinentale americane. Din 1848 are actualul nume. ◊ Conferința de la ~, conferință internațională (25 apr.-26 iun. 1945) cu participarea a 51 de țări la care a fost adoptată Carta Organizației Națiunilor Unite. ◊ Tratatul de pace de la ~, trata separat de pace cu Japonia (8 sept. 1951) la Conferința de la S. f. de către 49 de state. ◊ Pactul de securitate americano-japonez (8 sept. 1951) de la ~, care prevede staționarea, pe timp nedeterminat, a trupelor americane pe terit. Japoniei.

IRAQ (IRAK), Republica ~ (al-Jumhūriyah al-’Irāqῑyah), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, suprapunându-se în mare parte Mesopotamiei antice; 434,1 mii km²; 19,9 mil. loc. (1994). Limba oficială: araba. Religia: islamică (șiiți – 62,5% și sunniți – 34,5%) c. 95%, catolică. Cap.: Bagdad (Baghdād). Or. pr.: Basra (Al-Bașrah), Mosul (Al-Mawșil), Kirkūh, Al-Hillah etc. Este împărțit în 15 guvernorate și 3 reg. autonome. Relieful prezintă 4 reg. naturale: în centru câmpia drenată de fl. Tigru și Eufrat, care se unesc și formează fl. Shatt al-Arab ce se varsă în G. Persic (câmpia concentrează 75% din terenurile cultivate ale țării); în N, o unitate colinară piemontană (vechea Asirie), cu precipitații mai bogate; în V, câmpii deșertice, sectoare ale deșertului sirian; în NE M-ții Kurdistanului, prelungire nord-vestică a M-ților Zagros din Iran. Climă subtropicală, cu ariditate accentuată, cu veri toride, fără precipitații și ierni mai blânde. Vegetație de stepă cu tufișuri (în N și E) și plante xerofite și halofite (în S și V). I. dispune de mari rezerve de petrol (13,4 miliarde t, locul 3 pe glob), atât în N, cât și în S țării. Expl. de petrol (36,7 mil. t, 1994), gaze naturale (124 miliarde m³), sulf, fosfați (1.000 mil. t), sare și zăcăminte de cupru, crom și gips. Ind. produce: energie electrică (27,1 miliarde kWh, 1994), gaze lichefiate, derivate petroliere, oțel, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, calculatoare, frigidere, acid sulfuric, îngrășăminte azotoase și fosfatice, ciment (2,5 mil. t, 1992), țesături de bumbac, lână, mătase, in, textile și conf., covoare, produse alim. (lactate, zahăr, carne, bere, țigarete etc.). Circa 75% din supr. țării este neproductivă. Terenurile agricole reprezintă 21,7% din terit. țării. Agricultura antrenează 40% din populația activă și asigură 15% din PIB. Se cultivă grâu, orz, porumb, mei, orez, bumbac, tutun, susan, in, sfeclă de zahăr, fasole, linte; plantații de curmali, citrice, viță de vie, măslini, trestie de zahăr. Mari cantități de legume (tomate 800 mii t, 1994, ceapă, cartofi, castraveți, vinete) și fructe (mere, piersici, prune). Se cresc ovine (6,3 mil. capete, 1994), caprine (1,1 mil. capete, 1994), asini, cămile, bovine și bubaline (1,2 mil. capete, 1994), cabaline. Pescuit de pește și perle în G. Persic. C. f.: 2,0 mii km. Căi rutiere: 25,5 mii km; pipe-line-uri: peste 3 mii km. Flota comercială: 1,6 mil. t. r. b. (tone-registru-brut) (1995). Moneda: 1 dinar = 1000 fils. Turism cu mari obiective antice: în N, vestigii ale civilizației asiriene (Ninive, Nimrud, Assour, Khorsābād), zona Babylon-Bagdad-Samarra (ultimele două capitale ale Califatului Arab) cu minaretul elicoidal Malwiya din Samarra (sec. 9), în SE ruinele orașelor-state antice Ur, Lagash, Eridu ș.a. Export: petrol și produse petroliere, curmale, ciment, țesături, îngrășăminte chimice, lână, piei, orz ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse alim., textile, chimice, cherestea, hârtie, medicamente ș.a. – Istoric. Sub numele de Mesopotamia, regiunea dintre Tigru și Eufrat, teritoriul I. a fost leagănul unor mari civilizații ale Orientului Antic, precum cea akkadiană, asiriană, babiloniană și caldeeană. Cucerit succesiv de perși (539 î. Hr.), de Alexandru cel Mare (331 î. Hr.), parți (sec. 2 î. Hr.- 3 d. Hr.), Sasanizi (sec. 3-7) și arabi care, după victoria repurtată la al-Qadisiyya (637) asupra oștilor sasanide, au întemeiat aici importante orașe (Basra, 638 și al-Kŭfa, 639). În timpul Abbasizilor (750-1258), I. a devenit provincia centrală a Imperiului Arab, califul al-Mansur fundând, în 762, orașul Bagdad, devenit noua capitală (de aceea statul s-a numit și Califatul de Bagdad). În ciuda unei dezvoltări economice și intelectuale remarcabile, I. a avut de suferit din cauza numeroaselor tulburări și revolte, precum și a dominației străine care a urmat: a Buizilor (din 945), a turcilor selgiucizi (din 1056), a mongolilor (din 1258), a Sefevizilor (din 1508) și a turcilor otomani (din 1534). În sec. 16-17, în cadrul războaielor turco-persane, I. a fost obiect de dispută până în 1639, când Sefevizii au recunoscut adversarilor lor stăpânirea asupra I., care s-a menținut până în 1917. Descoperirea unor zăcăminte petrolifere (sf. sec. 19) la Mossul impulsionează dezvoltarea țării. Ocupat de trupe britanice în timpul primului război mondial, este încredințat (1920) de Societatea Națiunilor, sub mandat, Marii Britanii. În 1921, I. este proclamat regat, având ca suveran pe Faysāl ibn Hussain, din familia Hașemiților. Cu toate că își proclamă independența la 3 oct. 1932, I. rămâne sub o puternică influență politică britanică și semnează, în 1955, Pactul de la Bagdad (I., Arabia Saudită, Iordania) de orientare prooccidentală. În urma loviturii de stat din 14 iul. 1958 se instaurează un regim militar (condus până în 1963, de generalul Abd al-Karim Kassem), care abolește monarhia, scoate I. din Pactul de la Bagdad și, prin partidul Baas, aflat la putere, adoptă o linie politică radicală, panislamică. Are loc naționalizarea băncilor și a societăților de asigurare, precum și distanțarea de politica externă filooccidentală. Din 1979, puterea este preluată de vicepreședintele Consiliului Comandamentului Revoluției, Saddam Hussein. Disputa teritorială cu Iranul provoacă un îndelungat și costisitor război iraniano-irakian (1980-1988), soldat cu distrugeri și numeroase victime. La 2 aug. 1990, I. invadează emiratul Kuweit, pe care îl anexează (28 aug.), proclamându-l a 19-a provincie. Condamnat de O.N.U. (care-i cere printr-o rezoluție ultimativă retragerea trupelor din emirat până la 15 ian. 1991), I. este confruntat cu acțiunea forței multinaționale, condusă de S.U.A., operațiunea „Furtună în deșert” (16 ian.-28 febr. 1991), care se încheie cu totala înfrângere a I., obligat să abandoneze Kuweitul (28 febr. 1991). Sancțiunile impuse de O.N.U. I. au generat mari dificultăți economice, cărora Saddam Hussein le-a făcut față prin consolidarea controlului personal asupra regimului și prin hărțuielile asupra corpului de inspectori O.N.U., în încercarea de a obține ridicarea sancțiunilor (1997), Acțiunile separatiștilor kurzi au agravat tensiunile interne și au atras incursiuni ale trupelor turce și crearea unei zone de excludere aeriană a trupelor irakiene în nordul I., locuit de kurzi și în sud, unde populația șiită este majoritară. Anii 1997-1998 au dus la o creștere a tensiunilor și la repetarea unor momente de criză, capabile să ducă la declanșarea unui nou conflict militar în zonă provocat de refuzul autorităților irakiene de a accepta controlul neîngrădit al inspectorilor O.N.U. la toate obiectivele presupuse de aceștia a fi baze de fabricare a armelor de distrugere în masă (nucleare, bacteriologice etc.). Plecarea inspectorilor O.N.U., ca urmare a continuelor neînțelegeri, a determinat reacția forțelor militare anglo-americane, care, începând din noaptea de 16-17 dec. 1998, au bombardat, timp de patru nopți, anumite obiective din I. (operațiunea „Vulpea Deșertului”). Republică prezidențială, potrivit constituției din 22 sept. 1968. Activitatea legislativă este exercitată de președinte, de Consiliul Comandamentului Revoluției și de Adunarea Națională, iar cea executivă, de Consiliul Comandamentului Revoluției și un Consiliu de miniștri, care are doar funcții administrative.

MARSHALL [má:ʃəl], Insulele ~, Republica Insulelor M. (Republic of the Marshall Islands, Majõl), stat situat în arhipelagul omonim, în Pacificul Central (Micronezia), la SV de arh. Hawaii și la SE de ins. Guam; 181,5 km²; 60,3 mii loc. (1997). Limbi oficiale: engleza și marshalleza. Religia: creștină (protestanți 62,8%, catolici 7,1%, mormoni 3,1%). Capitala: Dalap-Uliga-Darrit (pe atolul Majuro). Localit. pr.: Ebeye, Jahrit. Este împărțit în 26 districte electorale. Cuprinde două lanțuri insulare, totalizând 32 atoli și 867 recifi coraligeni: Ralik în V (cu atolii Kwajalein 29 km², Eniwetok 27 km², Jaluit 17 km², Rongelap) și Ratak în E (atolii Majuro 30 km², Maloelap, Wotje, Mili, Likiep, Aur, Bikini etc.). Climă tropical-oceanică cu temperaturi medii anuale ridicate și precipitații bogate (până la 4.000 mm/an). Vegetația arborescentă este dominată de palmieri și bananieri. Faună bogată în specii de pești și păsări. Economie slab dezvoltată, bazată pe asistența financiară americană și pe veniturile din înregistrarea de companii navale străine. Agricultura, de subzistență, deține 14,9% din PNB și concentrează 18,7% din populația activă. Se cultivă taro (1.300 t, 1991), batate, manioc, legume (mai ales varză și dovleci), fructe (arborele de pâine, papaya, bananieri, pandanus), palmieri de cocos, arbori de piper și de cacao. Se cresc (mii capete, 1994): porcine (12,35). Pescuit (260 t pește, 1995). Se exploatează fosfați naturali pe atolul Ailinglaplap. Se produce copra (5,55 mii t, 1991), ulei de cocos (7,73 mii t, 1995), bărci de pescuit, confecții și țesături, energie electrică, se prelucrează peștele. Nu are c. f., ci doar o mică infrastructură rutieră. Port și aeroport pe atolul pe atolul Majuro. Turism: c. 8.000 turiști străini anual. Principalele obiective turistice sunt plajele cu nisip fin, umbrite de cocotieri. Moneda: 1 dollar S.U.A. = 100 cents. Export (1995): pește (38,8%), ulei de cocos (18,2%), copra, fructe. Principal partener: S.U.A. (c. 80%). Import (1995): produse alimentare, băuturi și tutun (28,2%), mașini și utilaje de transport (24,6%), combustibili și uleiuri (24%), produse manufacturate (8,9%). Principalii parteneri: S.U.A. (51%), Guam (14,5%), Japonia (7,5%), Australia. – Istoric. Descoperite în 1529 de navigatorul spaniol Miguel de Saavedram insulele au fost cercetate de-abia în 1788 de către căpitanul englez John Marshall, de unde provine și denumirea lor. În sec. 17-19, insulele au aparținut Spaniei; în 1885, s-au aflat în stăpânirea Germaniei, iar din 1914 sub cea a Japoniei, care, în 1920, a primit din partea Societății Națiunilor mandat de administrare asupra lor. În timpul celui de-al doilea război mondial au fost ocupate de S.U.A. și incluse, în 1947, împreună cu insulele Mariane de Nord și insulele Microneziei, în componența Teritoriului sub mandat al insulelor din Oceanul Pacific, administrat de S.U.A. sub tutele O.N.U. În anii 1946-1956, S.U.A. a efectuat în atolii Bikini și Eniwetok 67 de explozii nucleare, iar, ulterior, atolul Kwajalein a fost folosit ca poligon pentru testele cu rachete intercontinentale. La 1 mai 1979, insulele M. adoptă o Constituție, care proclamă Rep. Insulelor M. În oct. 1982, S.U.A. semnează cu aceasta un acord (aprobat prin referendum în 1983 și nitrat în vigoare în 1986), potrivit căruia insulele devin un stat suveran, responsabilitatea pentru relațiile externe și de apărare revenind guvernului american. La 22 dec. 1990, Consiliul de Securitate al O.N.U. a decis abrogarea mandatului de tutelă executat de S.U.A., M. fiind admisă în O.N.U. ca membru cu drepturi depline. Republică prezidențială, potrivit Constituției din mai 1979. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral, iar cea executivă de un cabinet, condus și numit de președinte.

ITALIA, Republica italiană (La Repubblica Italiana), stat în S Europei, cuprinzând o parte continentală (Pen. Italică sau Apeninică) și una insulară (ins. Sicilia, Sardinia, Elba, Lipari ș.a.); 301,3 mii km²; 57,3 mil. loc. (1995). Limba oficială: italiana. Religia: catolică (95%), protestantă, ortodoxă, musulmană ș.a. Cap.: Roma. Orașe pr.: Milano, Napoli, Torino, Palermo, Genova (Genoa), Bologna, Florența (Firenze), Catania, Bari, Veneția (Venezia), Messina, Verona ș.a. Este împărțit în 103 provincii, grupate în 20 de regiuni. Relief predominant muntos; în N se desfășoară Alpii pe c. 1.200 km pe direcția V-E, ca un zid masiv, cuprinzând Alpii Graici (vf. Gran Paradiso, 4.061 m alt., alt. max. din I.), Alpii Lombarzi și Alpii Venețieni, toți străbătuți de numeroase pasuri (Brenner, Saint Gothard, Saint Bernard, Bernina). M-ții Apenini ocupă cea mai mare parte a pen. și se continuă și în Sicilia, fiind fragmentați și au alt. mai scăzute decât Alpii (vf. Gran Sasso d’Italia, 2.914 m alt. max.). Între M-ții Alpi și Apenini se află Prealpii și C. Padului. În Alpi și Prealpi se găsesc numeroase lacuri glaciare. Vulcani activi (Vezuviu, Etna, Stromboli). Climă temperat-continentală în N, cu ierni relativ reci și veri călduroase și mediteraneană în I. peninsulară, cu veri secetoase și calde și ierni blânde și ploioase. Rețea hidrografică bogată, cu râuri scurte. Vegetație și faună caracteristice zonelor temperată și mediteraneană. Țară cu economie dezvoltată (locul 5 pe glob ca volum al PNB și al rezervelor de aur și locul 6 pe glob ca volum al comerțului exterior). Ind. (locul 6 pe glob în ceea ce privește volumul producției ind.), care concentrează 1/3 din populația activă, contribuie cu 40% la realizarea PNB și înregistrează cel mai înalt ritm de creștere dintre țările membre ale Uniunii Europene. Economia este dominată de mari companii și societăți industriale transnaționale (IRI, ENI, FIAT, Montecatini-Edison, Pirelli, Olivetti, Finsider ș.a.), este foarte diversificată, bazată (80%) pe materii prime din import și mai dezvoltată în N (peste 50% din producția ind. este concentrată în triunghiul Torino-Milano-Genova) decât în S (Mezzogiorno). Expl. de lignit, petrol, gaze naturale (16,9 miliarde m³, 1992), min. de fier, mangan, plumb, zinc, argint, antimoniu, mercur, bauxită, azbest, sulf, grafit, baritină, feldspat, fluorite, pirite, săruri de potasiu, bentonit, talc, marmură (Carrara), sare. Ind. prelucrătoare produce (1993): energie electrică (211 miliarde kWh), fontă și feroaliaje (11,2 mil. t), oțel (25,8 mil. t, locul 8 pe glob), cocs metalurgic, laminate, aluminiu, cupru rafinat, cadmiu, antimoniu, magneziu, mercur, tractoare (90,8 mii buc., 1989, locul 6 pe glob), autovehicule (1,47 mil. autoturisme și 210 mii vehicule autoutilitare, locul 7 pe glob; înmatriculare de autoturisme noi 2,32 mil., locul 4 pe glob), biciclete și motorete, locomotive electrice, nave, avioane, aparate radio, televizoare (2,4 mil. buc., 1991), mașini de cusut și de scris, mașini de calculat, mașini de spălat, frigidere, instrumente de precizie, derivate petroliere (208 mil. t capacitatea de rafinare; benzină 19,45 mil. t, 1992, locul 8 pe glob), acid sulfuric, fosforic și azotic, sodă caustică, îngrășăminte azotoase și fosfatice, vopsele și coloranți, mase plastice și rășini sintetice, cauciuc sintetic, anvelope, produse farmaceutice, cherestea, hârtie și celuloză, ciment (41 mil. t, 1992, locul 7 pe glob), fire și țesături de bumbac, lână, mătase naturală, iută, articole de pielărie, încălț., covoare, ceramică și porțelanuri, sticlă, produse alim. (lapte și produse lactate, carne 4,03 mil. t, 1994, locul 8 pe glob, zahăr 1,62 mil. t, 1994, conserve de carne și pește, ulei de măsline, locul 1 pe glog, vin 62,6 mil hl, 1993, locul 2 pe glob, după Franța, bere, țigarete, uleiuri vegetale, paste făinoase). Există o veche tradiție în prod. de mobilă, de sticlărie și porțelanuri, instrumente muzicale, încălț., paste făinoase. Agricultura concentrează 12% din populația activă și contribuie cu 10% la crearea PNB și a venitului național. terenurile agricole ocupă 40,5% din terit. țării. Se cultivă (1994): cereale (19,56 mil. t), din care grâu (8,11 mil. t), porumb (7,94 mil. t, locul 10 pe glob), apoi orz, ovăz, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui (440 mii t), in, cânepă, anghinare (locul 1 pe glob), tutun, bob, legume (tomate, 5,22 mil. t, locul 4 pe glob, cartofi, fasole verde. locul 2 pe glob, ardei, locul 1 pe glob, mazăre, conopidă, varză, ceapă și usturoi ș.a.). I. este al doilea mare producător de fructe din lume: mare (2,14 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), pere (946 mii t, 1994, locul 2 pe glob), caise (locul 1 pe glob), piersici, cireșe, nuci, portocale (1,6 mil t, 1994, locul 3 pe glob), lămâi (769 mii t, locul 2 pe glob), mandarine, pepeni, măsline (2,8 mil. t, 1994, locul 1 pe glob, 40% din producția mondială), smochine, migdale (94 mii t, 1994, locul 2 pe glob), alune (locul 2 pe glob), castane (locul 1 pe glob), struguri (9,76 mil. t, locul 1 pe glob). Floricultură. Creșterea intensivă a animalelor (mil. capete, 1994): bovine (7,7), bubaline, porcine (8,2), ovine (10,3), caprine (1,3), cabaline (0,3), asini și catâri. Sericicultură. Pescuit (311 mii t pește, 1993). C. f.: 20,2 mii km(10,2 mii km linii electrificate). Căi rutiere: 303,5 mii km. Flota comercială maritimă: 7,11 mil. t. r. b. (1993). Turism foarte dezvoltat (c. 12 miliarde dolari încasări anuale); peste 40 mil. turiști străini anual. Principalele obiective: capitala și „orașele-muzeu” Veneția, Florența, Bologna, Verona, Padova, Pisa ș.a., cu vestigii și monumente mai ales medievale (cetăți, castele, palate, biserici, vile, poduri, fântâni, statui), iar uneori și romane; Napoli-Vezuviu și împrejurimile, cu vestigii romane (temple, terme, amfiteatre, bazilici, mozaicuri) la Herculaneum și Pompei și locuri de agrement (Napoli, Vezuviu, ins. Capri, Ischia, Procida); Alpii, cu stațiuni turistice și de sporturi de iarnă (Cortina d’Ampezzo, Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola); stațiuni balneoclimaterice de pe țărmurile lacurilor Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa), Como (Bellagio, Como, Cernobbio), Garda (Limone, Toscolano, Gargnano); Riviera di Ponente și Riviera di Levante (țărmul M. Lugurice între Vertimiglia și La Spezia), cu stațiunile San Remo, Portofino, Nervi, Rapallo, Lerici, Santa Margherita Ligure; coasta M. Adriatice între Veneția și Rimini, cu stațiuni; NE Siciliei, cu vulcanul Etna și stațiunea balneoclimaterică Taormina; o serie de orașe, cu monumente, muzee, centre culturale: Milano, Cremona, Potenza, Perugia, Siena, Bari, Brindisi. Moneda: 1 liră (italiană) = 100 centesimi. Export: conf. textile, încălț. și produse din piele, produse chimice, autovehicule și piese auto, produse siderurgice și ale metalurgiei neferoase, mașini de prelucrare a metalelor, pentru ind. textilă, de scris, de telecomunicații, mecanică de precizie, produse agro-alim., avioane ș.a. Import: petrol, mașini, utilaje și echipament ind., cărbune, min. de fier, metale neferoase, bumbac, lemn, grâu ș.a. – Istoric. Terit. I. este locuit încă din Paleoliticul Inferior. În milen. 3 î.hr. apar primele influențe ale popoarelor indo-europene. În milen. 2 î. Hr. se consolidează două arii culturale omogene: una sudică, peninsulară (cultura apeninică), în contact cu marile culturi ale popoarelor mediteraneene, și una nordică, în contact cu cultura Europei Centrale. La sfârșitul milen. 2 î. Hr., ca urmare a valurilor migratoare succesive, ligurii ocupă partea de NV a I., veneții, reg. dintre Mincio și Pad, populațiile ilirice se stabilesc pe malul Mării Adriatice și în Puglia, siculii în Sicilia, latinii la S de Tibru, iar etruscii în I. centrală. În sec. 8 și 7 î. Hr., grecii întemeiază numeroase colonii pe coastele de S ale I. și în Sicilia. În sec. 6 și 5 î. Hr., triburi de gali de origine celtică se stabilesc în C. Padului. Dintre toate aceste popoare, etruscii cunosc un înalt grad de civilizație (sec. 7-6 î. Hr.). La începutul sec. 5 î. Hr., Roma o cetate din Latium, se emancipează de sub suzeranitatea etruscă, devenind, în sec. 3 î. Hr., stăpâna întregii I., și apoi hegemonul bazinului Mării Mediterane, instituind cel mai vast și mai durabil imperiu al lumii antice. După prăbușirea Imp. Roman de Apus (476), marcată de înfrângerea lui Romulus Augustulus, I. este stăpânită de heruli (476-493), de ostrogoți (493-553), apoi de Imp. Bizantin (din 553). În 569, longobarzii, conduși de Alboin, cuceresc N I., iar în 756 se întemeiază statul papal. În 774, Carol cel Mare îi înfrânge pe longobarzi, regatul acestora fiind inclus în statul franc, restul peninsulei rămânând sub dominație bizantină, cu excepția S I. și a Siciliei, care sunt ocupate (sec. 9) de arabi, eliminați (sec. 11-12) de normanzi. În timpul lui Otto I, N și centrul I. au intrat în componența Sfântului Imperiu Roman aflat (1075-1122) în conflict cu Papalitatea („lupta pentru învestitură”), care s-a încheiat prin Concordatul de la Worms. În urma cruciadelor (sec. 11-13), orașele din N și centrul I. au devenit importante centre de tranzit în comerțul dintre Orient și Occident, Milano, Veneția, Florența, Genova, Pisa, constituindu-se în republici independente și devenind (după sec. 13) înfloritoare nuclee de iradiere a ideilor umaniste și renascentiste. Tot acum au loc o serie de frământări sociale: răscoala țărănească (1304-1307), condusă de Dolcino, răscoala din Roma (1347), în frunte cu Cola di Rienzo și a lucrătorilor textiliști (ciompi) din Florența (1378). Între 1494 și 1559, I. a devenit câmpul de bătălia dintre Franța și Spania („Războaiele italiene”), conflict încheiat cu Pacea de la Château-Cambrésis, prin care Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior, prin tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714), austriecilor. După 1792, terit. I. a fost unul dintre locurile de desfășurare a războaielor napoleoniene, părți din acest terit. fiind înglobate în formațiuni statale dependente de Franța sau de Austria. După izbucnirea Revoluției Franceze, ideile acesteia au pătruns și în I., materializându-se în mișcarea pentru independență și unificarea țării (Risorgimento – c. 1820-1870), care s-a realizat în jurul Regatului Piemontului. În urma războiului franco-piemontezo-austriac (1859), Lombardia se unește Piemontul, iar „cămășile roșii” ale lui Garibaldi eliberează Sicilia și I. de S (1860-1861), astfel încât Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia se proclamă (1861) rege al I. Războiul austriaco-prusian din 1866, în care I. se raliază Prusiei, se soldează cu alipirea Veneției la Regatul italian. Unificarea I. se încheie prin cucerirea Romei (1870), care va deveni capitala țării. La sfârșitul sec. 19, I. se confruntă pe plan intern cu o gravă criză economică, mai accentuată în S, care duce la masive imigrară și mișcări insurecționale. Pe plan extern, I. se alătură Triplei Alianțe (1882) și promovează o politică de cuceriri, ocupând Eritreea și Somalia, iar, în urma Războiului italo-turc (1911-1912), Tripolitania, Cirenaica și ins. Dodecanez. I. participă la primul război mondial, alăturându-se Antantei (la 23 mai 1915). Prin tratatele de pace de la Saint-Germain (1919) și Sèvres (1920), I. obține Tirolul de Sud, Trieste, pen. Istria, ins. Dodecanez, iar, în 1924, orașul Fiume (Rijeka). Ca urmare a unei tot mai accentuate degradări a vieții sociale și politice și a unei profunde crize politice, ideile fasciste, al căror principal exponent era Benito Mussolini, câștigă tot mai mult teren, permițându-i acestuia să execute „marșul asupra Romei” (oct. 1922) și să devină prim-mim., instaurând un regim dictatorial. I. ocupă Ethiopia (1935-1936) și participă (1936-1939), alături de Hitler, la războiul civil spaniol, sprijinindu-l pe Franco. Împreună cu Hitler, Mussolini creează „Axa Berlin-Roma” (1936) și aderă la „Pactul anticomintern” (1937). După invadarea Albaniei (7 apr. 1939), I. se alătură, la 10 iun. 1940, Germaniei în cel de-al doilea război mondial, atacând Franța, Grecia, Iugoslavia și participând, din iun. 1941, cu un corp expediționar, la războiul împotriva U.R.S.S. Confruntat cu nemulțumirea crescândă a populației, regimul fascist trebuie să facă față, după 1942, unei puternice mișcări de rezistență, principala forță fiind reprezentată de Partidul Comunist Italian. După debarcarea anglo-americană din Sicilia (10 iul. 1943), Mussolini este înlăturat de la putere (25 iul. 1943) și se formează un nou guvern, condus de P. Badoglio, I. declarând la 13 sept. 1943, război Germaniei. Eliberat de un comando german, Mussolini înființează la Saló, în N țării, un stat sub tutelă germană. La 28 mart. 1945, Mussolini este capturat de partizani și împușcat. La 18 iun. 1946, I. se declară republică. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), Somalia italiană, Eritrea și Tripolitania trec sub tutelă O.N.U., Istria, Fiume și Zara (Zadar) revin Iugoslaviei, iar. ins. Dodecanez, Greciei; Triestul devine terit. liber (până în 1954), Tratatul italo-iugoslav din 10 nov. 1975 consfințind împărțirea acestui terit. între cele două state. După cel de-al doilea război mondial, viața politică italiană este dominată de Partidul Democrat Creștin, iar cea economică, cu ajutorul planului Marshall, cunoaște o dezvoltare deosebit de rapidă („miracolul italian”), în care se păstrează însă decalajul dintre nordul industrializat și sudul mai slab dezvoltat. Dar, după 1968, pe fundalul creșterii corupției, a puterii Mafiei și al sporirii tensiunilor sociale, are loc o degradare economică și politică a țării (în 1978 Aldo Moro este asasinat de gruparea extremistă a Brigăzilor Roșii). Și după 1993 afacerile oneroase și legăturile unor personalități politice cu Mafia provoacă o scădere dezastruoasă a popularității Democrației Creștine. După modificarea legii electorale, guvernul de tranziție al lui Carlo Azeglio Ciampi, primul prim-min. independent (în funcție de la 29 apr. 1993), pregătește alegerile parlamentare, care sunt câștigate de Forza Italia – partidul miliardarului Silvio Berlusconi, în guvernul căruia sunt incluși și 5 miniștri neofasciști. Frământările politice și implicarea lui Berlusconi în unele afaceri ilegale se soldează cu retragerea cabinetului acestuia, cu noi alegeri, câștigate de o coaliție de centru stânga, și cu formarea cabinetelor conduse de Romano Prodi (1996) și Massimo d’Alema (1998). Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 dec. 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Deputaților), iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

MIHAI I (1921-2017, n. Sinaia), rege al României (1927-1930, sub regență și 1940-1947). Stabilit în Elveția. Fiul lui Carol II și al reginei Elena, principesă de Grecia. Căsătorit (iun. 1948) cu Anna de Bourbon-Parma, prințesă de Danemarca, cu care are cinci copii: Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. La începutul celei de-a doua domnii, deși marginalizat de către „conducătorii statului”, M. a sprijinit campania militară din Est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord ocupate de sovietici. În anii 1943-1944, în condițiile previzibilei victorii a Aliaților săi, împreună cu liderii politici ai principalelor partide democrate, unele cercuri din armată etc. întreprind demersuri politico-diplomatice, pe plan intern și extern, pentru ieșirea din război, ruperea alianței cu Germania și alăturarea României Națiunilor Unite. În fața deteriorării rapide a situației de pe front, mareșalul Ion Antonescu refuzând ieșirea imediată din Axă și încheierea armistițiului fără avertizarea lui Hitler, are loc lovitura de stat (23 aug. 1944), prin care M., potrivit atribuțiilor sale constituționale, dispune arestarea lui Ion și Mihai Antonescu, numirea unui nou prim-ministru în persoana generalului Constantin Sănătescu, iar, apoi, printr-o proclamație, se adresează națiunii române, care este anunțată de ruperea relațiilor diplomatice cu Germania și încheierea armistițiului cu Națiunile Unite. Lovitura de stat de la 23 aug. 1944 a precipitat prăbușirea Reichului, mutarea frontului cu 500 km spre vest și implicit scurtarea războiului cu cel puțin șase luni. Ca o recunoaștere a acestui fapt, M. a fost decorat de sovietici cu ordinul „Victoria” (iul. 1945) și de americani cu cea mai mai înaltă distincție de război a S.U.A., Legiunea Meritului, în cadrul de cavaler (mai 1947). La cererea expresă a lui Vîșinski și sub presiunea militară sovietică, M. este nevoit să accepte numirea dr. Petru Groza ca prim-ministru, care formează un nou guvern (6 mart. 1945) a cărui activitate se caracterizează printr-un șir de măsuri antidemocratice. În aceste condiții, M. a încercat să înlăture guvernul Groza, cerându-i (20 aug.) să demisioneze, iar în urma refuzului acestuia, a hotărât să nu mai semneze decretele-legi, urmărind să facă inoperantă activitatea guvernului („greva regală”). Demersul Regelui Mihai (aug.-dec. 1945) s-a constituit în ultima încercare de revenire la un regim parlamentar, cu guvern și opoziție, pe temeiul Constituției din 1923, teoretic încă în vigoare în 1945. Sub amenințarea declanșării unui război civil, M. a fost silit de comuniști să abdice (30 dec. 1947) în numele său și al urmașilor săi și să părăsească țara (ian. 1948), fapt care a marcat suprimarea totală a vieții constituționale în România. A revenit, împreună cu familia regală, pentru prima dată, într-o scurtă vizită în România, cu prilejul Sărbătorilor de Paști (1992); cu ocazia vizitei din 1997, i s-a redat cetățenia română, retrasă în 1948, de către autoritățile comuniste. În cadrul unor misiuni diplomatice, M. a efectuat o serie de turnee în țările europene cu regim monarhic, pentru a susține cauza României de a fi inclusă în NATO.

Eugen Răspîndite în toată Europa și destul de frecvente astăzi, Eugén și Eugénia reproduc numele pers. gr. Eugénios, Eugénia, cu rare și tîrzii apariții în izvoarele grecești. Semnificația numelor nu pune probleme dificile întrucît ele pot fi cu ușurință apropiate de adj. eugenés și subst. eugenia, ambele compuse, la origine, din eu- „bine” (ca în → Eufemia, Eufrosina, Evdochia etc. sau în numeroase neologisme românești de origine grecească) și radicalul verbal gen- „a zămisli, a naște, a produce” (din aceeași familie fac parte gen, genă, genealogie, a genera, generație, geneză, genitiv, genuin, oxigen, nitrogen, eterogen, omogen și multe alte cuvinte românești). Cum sensul original al numelui este „de neam bun, nobil”, Eugenios se încadrează într-o bogată serie de antroponime, cunoscute la multe popoare vechi, care inițial se refereau la originea nobilă a purtătorului. Foarte frecvente în primele secole ale erei noastre, bine atestate în epigrafia latină creștină (în Europa, nordul Africii, Asia Mică, Siria, Armenia etc.) sub formele Eugenius, Eugenia din care provin actualele forme occidentale, numele pătrund în onomasticonul creștin și se răspîndesc pe continentul nostru prin cultul martirilor și sfinților celebrați de biserică. Numele grecești pronunțate astăzi [evienis, evienia], pătrund în limbile slave vecine și prin intermediul acestora, în română. Evghenia, Evghenița, Avghinia, Aghenia, Ghenia, Ghenuța sau masc. Oghenie, Ghenie, Ghenea etc., mai frecvente în documente începînd cu sec. 17, sînt înlocuite astăzi în mare parte de formele moderne apusene Eugen, Eugeniu, Genu, Genuțu, Eugenia, Genia, Geni, Genica, Genuța și foarte frecventul Jeni. Existența formelor paralele Eugen – Evghen este ilustrativă pentru o întreagă serie de prenume românești de origine grecească; formele vechi pătrunse la noi prin intermediar slav sînt înlocuite de forme care au parcurs un drum mai lung, și anume greacă → latină → limbi romanice → română. Dacă primele forme explică modificările petrecute în greaca primelor secole ale erei noastre și în limbile slave vecine, formele moderne se datoresc în primul rînd evoluției numelor în limbile romanice occidentale. ☐ Engl. Eugen, Eugenia, fr. Eugène, Eugénie, germ. Eugen, Eugenia, it., sp. Eugenio, Eugenia, magh. Jenő, bg., rus. Evghenii, Evghenia etc. ☐ Pictorul francez Eugène Delacroix, criticul și istoricul literar Eugen Lovinescu, dramaturgul american Eugen O’Neill. ☐ Evghenii Oneghin, cunoscutul roman în versuri al lui A.S. Pușkin (după care opera cu același nume de P.I. Ceaikovski și baletul lui J. Cranko).

RĂZBOAIELE MONDIALE, denumirea celor două mari conflagrații din sec. 20. Primul Război Mondial (1914-1918), conflict armat izbucnit ca urmare a contradicțiilor între marile puteri, în lupta pentru reîmpărțirea sferelor de influență și pentru acapararea de colonii și teritorii străine. A început prin ofensiva Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria) împotriva Antantei (Franța, Marea Britanie și Rusia), antrenând, în final, 33 de țări cu o populație de peste un miliard locuitori. A izbucnit prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria (28 iul. 1914), pretextând asasinarea prințului moștenitor al Austriei, Franz Ferdinand, la Sarajevo. Principalele acțiuni militare s-au desfășurat în Europa, acțiuni secundare având loc în Africa, Asia și Oc. Pacific. În 1914 armatele germane au ocupat V Belgiei (aug.) și o parte a Franței, fiind oprite de armatele franco-engleze pe Mama, iar în E, ai oprit ofensiva rusă prin victoriile de la Tannenberg și Lacurile Mazuriene (sept.). La sfârșitul lui 1914 fronturile stabilizându-se, războiul a devenit un război de poziții. În 1915 frontul răsăritean a fost mai activ; ofensiva Puterilor Centrale s-a soldat cu ocuparea Poloniei, Lituaniei și a Galiției. Ofensiva armatei italiene, intrată în război alături de Antantă (mai), este oprită în Alpi. După intrarea în război a Bulgariei (oct.), alături de Puterile Centrale, Serbia este înfrântă și ocupată, iar Antanta debarcă trupe în Grecia (oct.), formând frontul de la Salonic. În 1916 pe frontul de V au avut loc marile bătălii de la Verdun și de pe Somme, iar în E armata rusă, în urma ofensivei din iun.-sept., a silit armata austro-ungară să se retragă din Galiția răsăriteană și din Bucovina. La 14/26 1916, după doi ani de neutralitate, România s-a alăturat Antantei, care promitea terit. românești stăpânite de de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina). După câteva succese militare în Transilvania, armata română înfrântă pe Frontul de Sud, la Turtucaia, a fost obligată să se retragă. În dec. 1916, trupele inamice au ocupat Capitala și, o dată cu ea, aproximativ 2/3 din terit. României, frontul stabilizându-se la începutul anului 1917, pe linia Siretului, de-a lungul Dunării și al brațului Sf. Gheorghe. În 1917, prin intrarea în război a S.U.A., Chinei și a altor state, alături de Antantă, șansele acesteia de a obține victoria s-au mărit. Pe frontul românesc, armată română reorganizată a desfășurat ofensiva de la Mărăști și a zdrobit ofensiva armatei germane de la Mărășești. În febr. 1917, în urma revoluției bolșevice, țarismul a fost răsturnat, iar ca rezultat al insurecției de la Petrograd (24-25 oct./6-7 nov. 1917) este instaurată puterea sovietică, Rusia fiind proclamată Republică Sovietică Federativă Socialistă (ian. 1918). În condițiile refuzului Germaniei de a încheia o pace fără anexiuni, Rusia Sovietică a semnat, în interesul salvării revoluției, Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk (3 mart. 1918). Se declanșează războiul civil (1918-1922), în sprijinul forțelor albgardiste intervenind Marea Britanie, Franța, S.U.A., Japonia și Italia, ostile puterii sovietice. În 1918 armatele Antantei trec la ofensivă pe toate fronturile. În Balcani ele înaintează rapid spre Dunăre; Bulgaria, unde izbucnise o răscoală republicană, capitulează (sept.). În Austro-Ungaria au loc mișcări de eliberare națională și pentru transformări democratice ale cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, românilor. Revoluția din Ungaria, izbucnită în oct., a proclamat abolirea dualismului austro-ungar, independența Ungariei, republică democratică; Croația, Slovenia, Muntenegru, Bosnia s-au unit cu Serbia, formând Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar Cehia și Slovacia au format Cehoslovacia. În nov. a fost restabilit statul polon independent. Austro-Ungaria înfrântă și pe frontul italian a semnat armistițiul la 3 nov., iar Germania la 11 nov. România, care încheiase cu Puterile Centrale, Bulgaria și Turcia, Pacea de la Buftea-București, o denunță printr-un ultimatum la 27 oct./9 nov., reintrând în război. În împrejurările prăbușirii Imp. Habsburgic și a țarismului în Rusia a apărut posibilitatea încheierii procesului de formare a statului național unitar român. Basarabia, Bucovina și Transilvania se unesc cu România, ca urmare a hotărârilor adoptate în 1918 la Chișinău (27 mart./9 apr.), Cernăuți (15/28 nov.) și Alba Iulia (18 nov./1 dec.). Primul Război Mondial a luat sfârșit cu victoria Antantei, concretizată prin sistemul de tratate de pace de la Versailles, cel mai important, cu Germania, fiind semnat la 28 iun. 1919. În acest război s-au folosit submarinele, gazele toxice (Ypres, 1916) și avioanele. S-au pricinuit uriașe pierderi umane (c. 9.700.000 morți și c. 20.000.000 răniți) și materiale (evaluate la peste 278 miliarde dolari). Al Doilea Război Mondial (1939-1945), cel mai mare conflict militar, politic, economic și diplomatic din istoria omenirii, care a cuprins în final, 72 de state cu o populație de c. 1.700.000.000 de oameni (80% din populația lumii), fiind mobilizați sub arme 110.000.000 de oameni. A fost dezlănțuit de Germania, aliată cu Italia și Japonia, cu scopul instaurării dominației lor asupra lumii. La 1 sept. 1939 Germania a atacat Polonia, dezlănțuind războiul. Marea Britanie și Franța, deși au declarat război Germaniei (3 sept.) n-au întreprins acțiuni militare de anvergură („Războiul ciudat”), Polonia fiind înfrântă în 26 zile. După ce au ocupat Danemarca și Norvegia, armatele germane au invadat Olanda, Belgia, Luxembourg și Franța care, atacată și de Italia (intrată în război la 10 iun. 1940), a semnat armistițiul la 22 iun. 1940. Prin intrarea Italiei în război, au început operațiunile militare și în Africa. Prinsă între Germania și U.R.S.S., care își delimitaseră sferele de interese prin Pactul Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), România s-a găsit izolată pe plan extern, lipsită de orice sprijin din afară; în acest context, i-au fost impuse importante cesiuni teritoriale: Basarabia, partea de nord a Bucovinei și ținutul Herța au fost anexate (iun. 1940) de U.R.S.S.; partea de NE a Transilvaniei, prin Dictatul de la Viena (aug. 1940) a fost cedată Ungariei, iar apoi Bulgariei partea de S a Dobrogei – Cadrilaterul (sept. 1940). La 6 sept. 1940 regele Carol al II-lea renunță la tron, puterea fiind preluată de generalul Ion Antonescu; din oct. 1940 trupele germane intră în țară. În primăvara lui 1941, Germania ocupă Iugoslavia și Grecia (atacată anterior de Italia), instaurându-și controlul în Pen. Balcanică. La 22 iun. 1941, trupele germane, încălcând Tratatul de neagresiune încheiat între U.R.S.S. și Germania în 1939, au atacat prin surprindere Uniunea Sovietică, sperând ca prin desfășurarea „războiului fulger” să o învingă până la sfârșitul anului. Împreună cu Germania au început operațiuni militare împotriva Uniunii Sovietice, România, Finlanda, Slovacia, Ungaria și Italia. Prin concentrarea de forțe și amploarea bătăliilor, frontul sovieto-german a devenit principalul front al războiului. În primele luni, trupele germane au ocupat o mare parte a terit. U.R.S.S., dar în dec. au suferit, în fața Moscovei, prima mare înfrângere. În Extremul Orient, Japonia, care continua războiul împotriva Chinei, a atacat baza maritimă a S.U.A. de la Pearl Harbor (7 dec. 1941), provocând intrarea S.U.A. în război. S-a constituit astfel coaliția statelor antifasciste. Un rol însemnat în lupta împotriva Germaniei l-au avut mișcările de rezistență din țările ocupate de Reich. În 1942, pe Frontul de Est începe la 19 nov. contraofensiva de la Stalingrad, terminată printr-un mare dezastru pentru trupele germane și române. Pe frontul din Extremul Orient, unde Japonia câștigase până atunci o serie de victorii, începe contraofensiva anglo-americană. În Africa de N aliații trec la ofensivă, provocând grele pierderi trupelor italo-germane (El Alamein). Anul 1943 a marcat trecerea definitivă a inițiativei strategice în mâinile coaliției antifasciste. Pe frontul răsăritean, după bătălia de la Kursk, ofensiva armatei sovietice silește armatele germane la retragere. În iul. 1943, armatele anglo-americane debarcă în Italia. În sept. Italia iese din război și declară război Germaniei, ceea ce provoacă ocuparea Italiei de N și centrale de către germani (Republica de la Salò). În unele țări – U.R.S.S., Iugoslavia, Italia, China – mișcarea de rezistență ia o amploare deosebită, provocând grele pierderi ocupanților. În 1944, pe frontul de E armatele sovietice au zdrobit mari grupuri de armate germane și, după eliberarea terit. U.R.S.S., au depășit granițele de stat ale acesteia, desfășurând operațiuni militare victorioase pe terit. Poloniei, României, Bulgariei, Iugoslaviei, Ungariei, Cehoslovaciei, Austriei, Danemarcii, Norvegiei. În sept., Finlanda cere armistițiu. În V, puternice forțe anglo-americane au debarcat în Normandia (6 iun.) și, împreună cu Forțele Franceze din interior, au început operațiunile de eliberare a Franței. Anul 1944 a fost anul unor victorii hotărâtoare ale coaliției antifasciste, al insurecțiilor din Paris (aug.), Slovacia (aug.), Bulg. (sept.) și al ofensivei forțelor de rezistență antigermană din Iugoslavia, Grecia, Albania. În oct. 1944, trupele engleze au debarcat în Grecia. România, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, a întors armele împotriva Germaniei, alăturându-se coaliției antifasciste. Schimbarea de orientare a dus la prăbușirea dispozitivului german din Balcani, deschizând larg calea înaintării rapide a armatelor sovietice, grăbind victoria armatelor aliate împotriva Germaniei. După alungarea, la 25 oct. 1944, a tuturor trupelor hitleristo-horthyste de pe întreg teritoriul României trupele române au luptat alături de Armata Roșie, contribuind la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din teritoriul Austriei. În 1945, armatele sovietice încercuiesc Berlinul și-l ocupă (2 mai), după lupte îndârjite. La 5 mai izbucnește insurecția de la Praga, orașul fiind eliberat la 9 mai. Înfrântă, Germania capitulează fără condiții (9 mai 1945). În Extremul Orient, Japonia suferea înfrângeri importante. În iun. 1945, americanii debarcă pe terit. Japoniei, în arh. Ryūkyū. În aug. 1945, U.R.S.S. începe operațiunile militare împotriva Japoniei, în Manciuria, iar la 6 și respectiv 9 aug., S.U.A. efectuează bombardamente atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Zdrobită, Japonia capitulează fără condiții la 2 sept. 1945. În cel de-al Doilea Război Mondial au pierit c. 50.000.000 de oameni. Încălcând convențiile internaționale, Germania, Italia și Japonia au folosit metode barbare de ducere a războiului. Hitler a dus o politică de exterminare a populației evreiești din spațiul german și din terit. ocupate vremelnic („Holocaust”). Numai în lagărele de concentrare au pierit c. 6 mil. oameni din rândurile evreilor. Pierderile materiale se cifrează la c. 1.384 miliarde dolari. Crimele de război săvârșite au fost condamnate la procesele de la Nürnberg și Tōkyō. După terminarea războiului s-au încheiat la Paris (febr. 1947) tratatele de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda. Germania a fost divizată în urma ocupării ei de către forțele S.U.A., U.R.S.S., Marii Britanii și Franței și a începutului Războiului rece (în 1949 s-au constituit cele două state germane R.F.G. și R.D.G.). În sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia; în 1956, încetează starea de război dintre U.R.S.S. și Japonia. În mai 1955 a fost semnat Tratatul de Pace cu Austria.

Toma Nume cu o larga arie de răspîndire în lume și chiar foarte frecvent în unele regiuni, Tóma continuă gr. Thomás, al cărui prim purtător cunoscut astăzi a fost unul dintre cei 12 discipoli ai lui Iisus. Apostolul, considerat de tradiție martir în India, poartă în textul evanghelic un nume dublu, gr. Thomás o legomenos Didymos, adică Toma zis Geamănul (gr. didymos „geamăn”). Ca și în alte cazuri asemănătoare, partea a doua a numelui, Didymos, nu este decît o traducere grecească a primei părți Thomás, prin care a fost redat arameeanul toma „geamăn” (cuvîntul apare și în alte limbi semitice: ebr. toam, arabul tuam, tauam) sau după alte ipoteze un supranume al personajului numit în realitate Iuda; cum acesta era purtat și de alți doi apostoli, a fost evitat pentru a nu se crea confuzii (unul este Iuda, cel care îl „vinde” pe Iisus, iar celălalt, Iuda Tadeul, → Tadeu). Prezent în inscripțiile latine creștine și în numeroase documente din apusul Europei, gr. Thomás, redat în latină prin Thómas (s-a schimbat deci poziția accentului), se răspîndește odată cu noua religie, prin cultul dedicat apostolului de către biserică. La aceasta se adaugă apoi și celebrarea altor martiri și sfinți foarte cunoscuți, ca Toma d’Aquino, Thomas Becket și Thomas Morus. Interesant de amintit că folosirea foarte frecventă a lui Thomas în Anglia a dus la transformarea hipoc. Tom în nume comun, întrebuințat cu sensuri peiorative, ca „bufon, persoană stupidă, nebun etc.”; la fel Tommy, folosit în limbajul familial pentru a denumi motanul (după un personaj Tom Motanul din Viața și aventurile unui motan); tommy este și nume al infanteriștilor englezi, folosit chiar și în italiană (cuvîntul a apărut prin generalizarea numelui unui soldat britanic Thomas Atkins). Din greacă, unde în epoca bizantină Thómas era pronunțat cu -th-, numele este preluat de către slavi (v. sl. thoma, toma), care l-au redat prin Tomá (în limbile slave de sud, bulgară și sîrbo-croată) sau Fomá (în limbile slave răsăritene, ucraineană și rusă). În mod normal, numele a ajuns la noi prin intermediar slav, dar forma actuală Tóma indică preponderența surselor scrise din care numele a fost luat, schimbîndu-i-se accentul de pe -a final pe -o-, conform spiritului limbii române (aceeași modificare a suferit numele și în latină, unde a intrat tot pe cale scrisă: Thómas). Că numele a intrat din limbile slave vecine și pe cale orală ne-o dovedește apariția sporadică a unor forme specific răsăritene eliminate cu timpul sau probabil modificate prin etimologie populară, în documentele Țării Românești Toma este atestat încă din secolul 15, fie ca nume personal (la 1482), fie prin derivate toponimice: Tamașești (sat din Gorj) care presupune un Tamaș, normal în Transilvania datorită influenței maghiare și Tomeni (la 1489 este atestat satul Spinișorul Tomenilor); din același secol apare numele și în documentele moldovenești. La formele amintite se adaugă apoi o serie întreagă de derivate, majoritatea cunoscute astăzi mai mult ca nume de familie: Toman, Tomana, Tomaș, Tomeciu, Tomeș, Tomic, Tomici, Tomin, Tomina, Tomiță, Tomiuc, Tomoilă, Tomonea, Tomoș, Tomotă, Tomuș, Tomuț, Tomcea, Tomșa, Tomșan, Tămaș, Tămășel. O problemă dificilă o ridică formele Fomea, Fomeciu, Fomete (și derivatele toponimice Fomești, Fometești), considerate, în unele lucrări, creații românești de la subst. foame, lucru greu de acceptat pentru antroponime care au funcționat probabil ca nume de botez. Mult mai normală ar putea fi explicarea lor prin influență slavă răsăriteană manifestată în regiunile de nord-est ale țării, de unde numele a migrat, odată cu purtătorii, pînă în zona Subcarpaților meridionali (interesant este, de ex. numele satului din nordul Gorjului Cîmpofeni, care provine din Cîmpul Fomii – adică Cîmpul lui Foma (Toma), nu al foamei). Tot din slava de răsărit vine și Homa (forma veche ucraineană, limitată astăzi la regiunile răsăritene ale Ucrainei), devenit la noi Oma, de unde numele de familie actual Omescu. Cum Toma nu are corespondent feminin la noi, apare uneori cu această valoare Tomaida, nume calendaristic de origine grecească. ☐ Engl. Thomas (foarte frecvent ca și hipoc. Tom, Tommy), fr. Thomas (popular Thomé, hipoc. Massot, Massin, etc.), germ. Thomas (hipoc. Thoma, Thom), it. Tommaso, fem. Tommasina, sp. Tomás, port. Tomas, magh. Tamás (cu hipoc. Tama, Tamuska, Tancsa, Tanczi, Tomesz, Tomka etc.), fem. Tomázia, bg. Tomá (și Tomái, Tomáki, Tomáș, Tomin etc.), fem. Tóma, rus. Fomá (de aici patronimul Fomici), popular Homá, ca și în ucraineană. ☐ Thomas Becket, 1115 – 1170, prieten al regelui Henric al II-lea Plantagenetul, devenit cancelar în 1155, apoi arhiepiscop de Canterbury (în 1162) și primat al Angliei, asasinat din ordinul regelui și canonizat la trei ani după moartea sa; Toma d’Aquino, 1225 – 1274, călugăr dominican, teolog și filozof, cel mai mare reprezentant al scolasticii; principala sa operă: Summa Theologiae, sinteză a speculațiilor filozofico-teologice din evul mediu creștin, încearcă să împace raționalismul cu religia, lansînd principiul armoniei dintre știință și religie; canonizat în 1327, Toma d’Aquino este declarat filozoful oficial al catolicismului în 1879; Thomas Morus, 1477 – 1535, cancelar al Angliei în timpul regelui Henric al VIII-lea, condamnat la moarte și decapitat pentru că a refuzat să-l considere pe rege drept șef al bisericii; autorul celebrei Utopia (1516), descriere a unei societăți ideale bazate pe comunitatea bunurilor, fraternitate și înțelegere reciprocă; Thomas Jefferson, 1743-1826, om de stat, filozof și ideolog american în epoca războiului pentru independență, președinte al S.U.A.; Thomas Henry Huxley, naturalist englez, colaborator al lui Ch. Darwin; Thomas Edison, renumit inventator american; Tomaso Campanella, socialist utopic italian; Thomas Hunt Morgan, mare biolog american, fondatorul teoriei cromozomice a eredității, laureat al Premiului Nobel etc. Scriitorii englezi Thomas Gray, Thomas Chatterton, Thomas Hardy, poetul și criticul american T.S. Eliot, cunoscutul prozator german Thomas Mann, pictorul englez Thomas Gainsborough. ☐ Personalitatea lui Thomas Becket a inspirat poemul dramatic Moartea în catedrală de T.S. Eliot și drama lui J. Anouilh, Becket ou l’honneur de Dieu (jucată și la noi și transpusă pe ecran într-o cunoscută producție engleză); autorul Utopiei devine eroul piesei lui Robert Bolt, Thomas Morus (A Man for all seasons); cunoscutul roman al lui H. Fielding, Tom Jones, povestea unui copil găsit; Tom Degețelul, eroul unei povestiri populare (varianta fraților Grimm poartă numele Tom Pouce) etc.

JAPONIA 1. Țara Japoniei, „Țara Soarelui Răsare” (Nihon sau Nippon Koku), stat în E Asiei (Extremul Orient), ocupând Arh. Japonez, format din 3.922 ins. aflate în V Oc. Pacific, între 21° și 44° lat. N. Cuprinde 4 mari ins.: Hokkaidō, Honshū, Kyūshū, Shikoku, precum și arh. Ryūshū (ins. pr. Okinawa), Ogasawara (fost Bonin), Kazan Rettō (sau Volcano) și Minami-Tori. Lungimea țărmurilor: 33,4 mii km (țărmuri naturale 24,3 mii km, arficiale 8,8 mii km, guri de râu 0,3 mii km); supr.: 377,7 mii km²; 125,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: japoneza (nipona). Religia: șintoistă și budistă c. 80%, creștină (protestanți, catolici) c. 20%. Cap.: Tōkiō. Orașe pr.: Yokohama, Ōsaka, Nagoya, Sapporo, Kyōto, Kōbe, Fukuoka, Kawasaki, Hiroshima, Kitakyūshū, Sendai. Este împărțit în 47 de prefecturi (todōfuken). Relief predominant muntos (83,8% împreună cu dealurile), în care 25 de vârfuri trec de 3.000 m alt. (Fuji Yama, 3.776 m. alt max. a J.). Lanțurile munților de încrețire, formați în Terțiar, li se adaugă 7 lanțuri de munți vulcanici cu 150 vulcani, în parte activi (Asama Yama, Bandai-san, Aso-san, Sakurajima, Azuma-san ș.a.). Seisme frecvente (Gifu, 516 anual), majoritatea de slabă intensitate, care, alături de vulcani, conturează imaginea unei zone labile tectonic, componentă a „Cercului de Foc” al Pacificului. Câmpiile ocupă 15% din terit., mai extinse fiind Kanto (în zona central-estică a ins. Honshū), Sendai (în NE ins. Honshū), Nobi, Setsu (Ōsaka), Ishikari și Tokachi (în ins. Hokkaidō). Clima este tropicală în Ryūkyū, subtropicală în Kyūshū și temperată în restul terit. (mai aspră în ins. Hokkaidō), cu nuanțe imprimate de orientarea reliefului, prezența oceanului și acțiunea musonilor. În V, precipitațiile sunt mai bogate toamna și iarna, pe când în E ele cad mai ales vara. Taifunurile și, uneori, valurile uriașe (tsunami) provocate de seismele puternice se abat asupra insulelor, având efecte dezastruoase în reg. litorale. Râurile, scurte, au un ridicat potențial energetic (în mare parte valorificat), iar lacurile (Biwa, Kasumiga, Saroma) completează peisajul japonez. Vegetație extrem de variată (magnolii, bananieri, arbori de camfor, cedrul japonez, pinul roșu, chiparoși ș.a.). Pădurile ocupă 67,3% din terit. Faună variată (140 de specii de mamifere, 350 specii de păsări, 30 specii de reptile ș.a.), este ocrotită în 27 de parcuri naționale (c. 2 mil. ha), parcuri ale prefecturilor și sute de rezervații, constituind atracții turistice majore (parcul național Fuji-Hakone-Izu este vizitat anual de peste 20 mil. turiști). Țară cu o economie dezvoltată, a doua putere economică mondială după S.U.A., J. are resurse minerale variate, care însă nu asigură decât în mică măsură necesarul de materii prime ale unei ind. complexe, cu înalt nivel tehnologic (J. importă 99,8% din cantitatea de petrol, 90,7% din gazele naturale și 82% din cărbunele de care are nevoie). Ocupă locul 2 pe glob după S.U.A. ca produs național brut și locul 3 pe glob (după S.U.A. și Germania) ca PIB/locuitor. Ind. antrenează 34% din pop. activă și contribuie cu 40% la PNB. J. se află pe unul dintre primele trei locuri pe glob în metalurgia feroasă și neferoasă, electronică, constr. navale (c. 1/3 din totalul prod. mondiale de nave comerciale), de autovehicule, ind. lemnului, mat. de constr., petrochimie, hârtie, textile ș.a. Marile concentrări ind. sunt Kanto (zona capitalei), Kinki (Ōsaka-Kōbe-Wakayama ș.a.), Chukyō (Yokkaichi-Nagoya-Toyohashi) și Kitakyūshū, dar ind. este bine reprezentată în toate centrele urbane. Expl. de huilă (6,9 mil. t, 1994), lignit, petrol, gaze naturale, imn. de fier, mangan, crom, tungsten, molibden, cupru, plumb, zinc, staniu, aur, argint, uraniu, bismut, sulf, germaniu, azbest, sare (toate în cantități moderate). Mare producătoare de energie electrică (906,7 miliarde kWh, 1993, locul 4 pe glob și locul 3 pe glob ca putere instalată în centrale electronucleare), fontă și feroaliaje (73,8 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), oțel (98,3 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), cocs (42 mil. t, locul 2 pe glob), nichel, titan, aluminiu (336,5 mii t, 1994, locul 3 pe glob), cupru brut și rafinat (1,1 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), plumb, zinc (665,5 mii t, 1994, locul 1 pe glob), staniu, magneziu, sulf, utilaje și instalații ind., linii tehnologice, mașini-unelte, tractoare (161,8 mil. bucăți, 1991, locul 3 pe glob), autovehicule (8,68 mil. bucăți autoturisme, 1993, locul 1 pe glob și 2,73 mil. buc. vehicule utilitare, 1993, locul 2 pe glob), avioane și elicoptere, motociclete (2,7 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), aparataj electrotehnic, elemente tranzistorizate, televizoare (9,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), calculatoare, instrumente de precizie și aparate optice, mașini de calcul, ceasuri, aparate foto (12,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), frigidere, produse petroliere (300 mil. t/an capacitatea rafinăriilor: benzină 43,9 mil. t, 1994, locul 2 pe glob, uleiuri grele, locul 1 pe glob), acid sulfuric (6,6 mil t, 1994, locul 4 pe glob), sodă caustică (3,8 mil t, 1994, locul 3 pe glob), sodă calcinată, îngrășăminte azotoase, materiale plastice și rășini sintetice (locul 3 pe glob), medicamente, cauciuc sintetic (1,4 mil t, 1994, locul 2 pe glob), anvelope (locul 2 pe glob), celuloză, hârtie și cartoane (10,6 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), hârtie de ziar (2,97 mil t, 1994, locul 3 pe glob), cherestea, furnir, placaje, ciment (91,6 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), fire și țesături de lână, țesături de mătase, fire și fibre artificiale (locul 3 pe glob) și sintetice (locul 2 pe glob), produse de sticlă și porțelan, țigarete (locul 3 pe glob), lapte, unt, brânzeturi, carne, conserve și făină de pește, margarină, zahăr, vin, bere ș.a. Meșteșuguri; artă tradițională. Terenul arabil reprezintă 15% din supr. țării. Agricultura, protejată (prețurile produselor agricole fiind de 2-3 ori mai mari decât media mondială), asigură 70% din necesarul de alimente al țării (mai ales cu cereale – orezul ocupă 45% din supr. cultivată, legume și fructe). Se cultivă orez (13,1 mil t, 1994), cartofi, batate, taro și igname, soia, trestie și sfeclă de zahăr, ceai (92 mii t, 1997, locul 7 pe glob), tutun, legume (varză, locul 3 pe glob, castraveți, locul 3 pe glob, vinete, locul 2 pe glob), struguri, fructe (mere 1,1 mil. t, 1994), citrice (mandarine 1,5 mil t, 1994, locul 1 pe glob), pepeni, ananas, căpșuni, castane (locul 2 pe glob), arahide. Floricultură dezvoltată. Sericicultură de veche tradiție. Creșterea animalelor este mai puțin extinsă (în 1994 erau 4,99 mil. capete bovine, 10,62 mil. capete porcine, 25 mii capete ovine). Pescuitul este foarte dezvoltat (11 mil. t/an, locul 1 pe glob), produse acvatice (maricultură), balene vânate (locul 2 pe glob). Rețeaua de comunicații este complexă și în continuă modernizare. Transportul feroviar este deservit de trenuri rapide „Shinkansen”, ce leagă întregul arhipelag. Căile ferate traversează numeroase poduri și tunele, între care se remarcă Seikan (53,85 km, cel mai mare din lume), ce leagă ins. Honshū de Hokkaidō. Porturile se numără printre cele mai mari de pe glob (Kōbe, Chiba, Nagoya, Yokohama, fiecare având peste 120 mil. t trafic anual). C. f.: 27.152 (din care 1/3 electrificate). Căi rutiere: 1,13 mil. km (din care 772 mii km asfaltate). Flota comercială: 24,28 mil. t. r. b. (locul 4 pe glob). Moneda: 1 yen = 100 sen. Turism dezvoltat (3,5 mil. loc.), cu numeroase obiective: marea metropolă Tōkyō (cea mai mare aglomerație de pe glob), vulcanii Fuji Yama și Asama Yama, stațiunile de sporturi de iarnă Kamizawa și Sugadaira, Nikko, unul dintre cele mai frumoase orașe ale J., cu cascada Kegon, Ōsaka – supranumită „Veneția J.”, cu templele Temmangu (sec. 10) și Shitennoji (sec. 6), iar, în apropiere de orașul Takarazuka, vechile capitale Nara, cu templul Todaiji (cu marea statuie a lui Buddha din anul 752) și Kyōtō, cu c. 2.000 de monumente de arhitectură (palatele Gosho și Saiho, Pavilionul de aur/Kinkakuji, Pavilionul de argint/Ginkakuji, templul Nishi Honganji, castelul Nijō ș.a.). J. are 2.053 puncte cu instalații de tratament balnear și hoteluri, mai cunoscut fiind Beppu (ins. Kyūshū), cu peste 3.000 de izvoare. J. este a treia mare putere comercială a lumii (după S.U.A. și Germania, în 1994), atât ca volum al exporturilor, cât și al importurilor, înregistrând excedente anuale impresionante atât cu statele Americii de Nord și Asiei, dar și cu țările U.E. (20% din exporturile sale). Export: mașini, utilaje, autoturisme, nave, computere, produse electronice, echipamente industriale diverse (65%), produse siderurgice și metalice (15%), textile, produse chimice, mat. de constr., produse alimentare. Import: combustibili și materii prime (50%), min. de fier și fier vechi, bumbac, cocs, grâu, lemn, orez, zahăr ș.a. – Istoric. Pe terit J., locuit încă din Paleoliticul inferior (ins. Honshū), cultura Jōmon (c. 5000-250 î. Hr.), continuată apoi de cultura Yayoi (250 î. Hr.-250 d. Hr.), în timpul căreia s-a dezvoltat agricultura și a fost introdusă cultura orezului. Potrivit tradiției, Jimmu Tenno, descendent al zeiței soarelui, Amaterasu Omikami, este considerat fondatorul (660 î. Hr.) imperiului japonez. În sec. 4-6, ca urmare a intensificării relațiilor cu China și a ocupării Coreii de Sud, în J. au pătruns confucianismul și budismul, intrând în conflict cu șintoismul, cultul populației băștinașe, budismul reușind, în cele din urmă, să se impună ca religie de stat (594). În epoca Nara (710-794), J. a devenit o monarhie absolută, marcată însă de o îndelungată perioadă de lupte interne pentru putere între marile clanuri. În aceste condiții a avut loc mutarea reședinței împăratului de la Nara (594) la Heiankyo (actualul Kyōto), întărirea autonomiei marilor feudali și slăbirea treptată a autorității centrale. Între 858 și 1192 puterea politică a fost uzurpată de clanul Fujiwara. În 1192, Yoritomo din clanul Minamoto, concentrează întreaga putere de stat în mâinile sale, punând bazele shogunatului (1192-1867), împăratul având doar rolul de suveran nominal. După invaziile eșuate ale mongolilor din 1274 și 1281, criza politică internă s-a accentuat, fiind urmată de o lungă perioadă de bipolarism politic și războaie civile între nordul, cu capitala la Kyōto, și sudul, cu capitala la Yōshino, atingând acum maximul descentralizării politice și fărâmițării feudale. Primii europeni ajunși în arh. japonez sunt comercianții portughezi (1543), care aduc cu ei armele de foc, și misionarii iezuiți (1549-1551 – Francisco Xavier), care introduc creștinismul în J. Devenit shogun în 1603, Ieyasu Tokugawa mută capitala la Edo (actualul Tōkyō), restabilește unitatea imperiului și impune, din 1639, o politică izolaționistă. În 1853, o escadră a S.U.A. sub comanda lui M.C. Perry a intrat în raza portului Edo în timp ce o escadră rusă, comandată de amiralul E.V. Putiatin, a staționat în fața portului Nagasaki, impunând renunțarea la măsurile izolaționiste. În urma tratatelor încheiate de J. cu Marile Puteri (1854 și 1855), porturile nipone au fost deschise pentru comerțul cu străinătatea. În urma revoluției din 1867-1868, are loc înlăturarea shogunatului, restabilirea puterii imperiale și începe epoca Meiji, caracterizată prin realizarea unor importante reforme: abolirea structurilor feudale (1871) și introducerea unor instituții moderne, după model occidental, în special german, care au asigurat dezvoltarea capitalistă a țării, transformând J. la începutul sec. 20 în una din marile puteri militare și economice ale lumii. În 1889, potrivit Constituției, J. este declarată monarhie constituțională ereditară. Tendințele expansioniste ale cercurilor politice conducătoare pe continentul asiatic s-au materializat prin războiul împotriva Chinei (1894-1895), soldat cu anexarea Formosei (azi Taiwan), a ins. Penghu și a războiului ruso-japonez (1904-1905), prin care J. își instituie stăpânirea asupra Manciuriei de Sud, a părții de S a ins. Sahalin și instaurarea protectoratului asupra Coreei, pe care a anexat-o în 1910. În timpul primului război mondial, J. se alătură Antantei, obținând, prin Tratatul de la Versailles, concesiunile germane din China și mandatul asupra fostelor colonii germane din Extremul Orient. În perioada 1918-1922, J. a efectuat o intervenție armată în Extremul Orient Sovietic. Anii de război au impulsionat puternic dezvoltarea industriei, în special a industriei de război și a comerțului. În 1926, Hirohito a devenit împărat. În perioada 1931-1932, J. a cucerit întreaga Manciurie. Devenind, în dec. 4, un stat autoritar, cu tendințe militarist-naționaliste, J. s-a apropiat treptat, după ce a părăsit Societatea Națiunilor (1933), de Germania și Italia cu care a încheiat Pactul Anticomintern (25 sept. 1936), la care, în 1937, a aderat și Italia, punându-se astfel bazele Axei Berlin-Roma-Tōkyō și Pactul Tripartit (27 sept. 1940). În 1938, au avut loc acțiuni armate ale trupelor japoneze în zona lacului Hasan (din U.R.S.S.), iar în 1939, în reg. Halhîn-Göl (din Mongolia). În apr. 1941, J. semnează la Moscova un pact de neagresiune cu U.R.S.S., ceea ce i-a permis ca, la 7 dec. 1941, în urma unui atac surpriză, îndreptat împotriva bazei americane de la Pearl Harbour, să se alăture puterilor Axei în cel de-al doilea război mondial. Datorită unei mobilizări exemplare, a unei rapidități de acțiune și a unei eficiențe remarcabile, J. a obținut o serie de victorii în dauna trupelor anglo-americane, cucerind întinse teritorii din Extremul Orient, sud-estul Asiei și Oc. Pacific, instaurând un regim de ocupație foarte dur. Bătăliile de la Midway (ian. 1942) și Guadalcanal (febr. 1943), au reprezentat o cotitură în desfășurarea războiului, trupele anglo-americane preluând inițiativa. După capitularea Germaniei (mai 1945), în condițiile în care teatrul de război s-a apropiat de terit. J., aceasta folosit ultimele resurse militare și umane, inclusiv atacurile kamikaze. Pentru a pune capăt războiului, S.U.A. a recurs la folosirea primelor 2 bombe atomice asupra orașelor Hiroshima (6 aug.) și Nagasaki (9 aug.), silind guvernul J. să semneze (2 sept. 1945) capitularea necondiționată. La 8 aug. 1945, U.R.S.S. au declarat război J., trupele sovietice ocupând arh. Kurile și ins. Sahalin. La 8 sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia, fără participarea U.R.S.S., precum și un acord militar care legaliza, pe timp nedeterminat, staționarea trupelor americane pe terit. J. În oct. 1956, s-a semnat declarația comună sovieto-japoneză, prin care înceta starea de război între cele două state și erau restabilite relațiile diplomatice. Pe baza tratatului încheiat cu S.U.A. (15 mai 1972), în contextul războiului rece, ins. Okinawa a fost retrocedată J., dar americanii și-au păstrat aici bazele militare. În deceniul 6, economia japoneză a cunoscut un puternic reviriment („miracolul japonez”), caracterizat printr-o creștere continuă a PNB, ajungând în 1987, să ocupe locul al doilea în lume (după S.U.A.). Pe plan politic s-au afirmat noi partide, în special Partidul Liberal Democrat, care a dominat timp îndelungat viața politică a țării (1955-1993). În ultimele decenii, situația politică din țară s-a caracterizat prin instabilitate, corupție și scandaluri financiar-bancare (în 1998 a traversat cea mai critică perioadă postbelică). În 1989, în urma morții lui Hirohito, tronul a revenit fiului său, Akihito. Monarhie constituțională, conform Constituției din 3 mai 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral – Dieta – format din Camera Consilierilor și Camera Reprezentanților, iar cea executivă, de un guvern desemnat de Dietă și numit de împărat. 2. Marea Japoniei (Nihon-Kai), mare în bazinul de V al Oc. Pacific, situată între țărmul de E al Asiei, ins. Sahalin (în N), Hokkaidō și Honshū (în E) și arh. Tsushima (în S); 1.062 km². Ad. medie: 1.725 m; ad. max.: 3.742 m. Temp. apei 0-12°C (iarna) și 17-26°C (vara). Salinitate: 27,5-34,8‰. În S comunică, prin str. Coreii, cu Marea Chinei de Est și Marea Galbenă, în N, prin str. Tătară și La Pérouse, cu M. Ohotsk, iar în E prin str. Tsugaru cu Oc. Pacific. Pescuit și navigație intensă. Pr. porturi: Vladivostok, Nahodka (Rusia), Akita, Niigata. Kanazawa (Japonia), Wonsan, Hungnam, Ch’ongjin (R.P.D. Coreeană), Pusan, Ulsan (Rep. Coreea). 3. Groapa Japoniei, mare fosă în NV Oc. Pacific, în E Arh. Japonez; lungime: 680 km; lățime medie: 59 km; ad. max.: 8.412 m. 4. Curentul Japoniei v. Kuro-Șivo.

Carol Vechi la noi, dar puțin folosit astăzi, Carol este corespondentul românesc al lui Karl, cunoscut nume de origine germanică, frecvent și răspîndit sub diferite forme la toate popoarele din apusul și centrul Europei. Dar, spre deosebire de marea majoritate a antroponimelor germanice create prin compunere, Karl este la origine un nume simplu, format pe baza subst. comun karl, cuvînt atestat în toate limbile germanice vechi sau medii și păstrat, cu unele modificări pînă astăzi (vechiul nordic karl „om, bărbat, om liber, om din popor”; vechiul german de sus karl, charal sau charlo, cu aceleași sensuri; vechiul englez ceorl, vechiul frisian tzerl, tzirl, medio-germanul de jos kerle, medio-olandezul kerel „bărbat liber, fără rang, soț”; germ. Kerle „bărbat, om”, engl. churl „bădăran” etc.). De origine indo-europeană, karl, kerle ș.a.m.d. aparțin radicalului *ger-, fiind astfel înrudite cu gr. geron [-ghe-] „matur, bătrîn”, cunoscut și la noi din cîteva compuse, precum călugăr (din kalógeron) sau neologismele geriatrie, gerontologie etc. Folosit întîi pentru a-i denumi pe cei care deveneau maeștri la curtea regilor franci, karl a început apoi să fie probabil un nume de funcție și, în sfîrșit, titlu ereditar într-o singură familie. De aici pînă la valoarea de nume personal nu mai este decît un singur pas și, într-adevăr, în anul 689 se naște primul purtător cunoscut al numelui Karl, maestru al palatului și principe al francilor, învingător al sarazinilor și creștinător al germanilor din nord, Karl Martells, fiul lui Pepin de Heristall. Peste puțin timp numele va deveni celebru și cunoscut în toată Europa, datorită lui Carol cel Mare (742 – 814), rege al francilor și împărat al Occidentului, întemeietorul dinastiei carolingiene. Latinizat în Carolus (de aici provin formele numelui în engleză, franceză, română, maghiară), Karl devine nume calendaristic prin sanctificarea celebrului împărat și se răspîndește sprijinit de biserică, dar în primul rînd, de tradiție și faimă. Așa se face că astăzi Karl se bucură de o favoare deosebită la popoarele de limbi germanice (dar și la francezi, italieni, spanioli maghiari etc.). O statistică de acum cîteva decenii scotea în evidență faptul că a zecea parte din populația masculină a Germaniei purta acest nume. Ciudat este că, în anumite regiuni, Karl apare în documente destul de tîrziu: la Breslau nu înainte de 1400, în Rottweil (care făcea parte din vechea Confederație elvețiană), pînă la 1500, doar o singură atestare, iar în Elveția centrală prima atestare documentară datează doar din 1688. La români, prezența sub diferite forme a numelui în discuție poate fi pusă în legătură fie cu influența slavă, fie cu cea săsească sau maghiară. Variantele vechi atestate în documente începînd cu sec. 16, Cărlea, Cîrlă, Cărlan, sau numele de sate Cărlești, Cîrlești, Cîrlomănești atestă momentul inițial al pătrunderii numelui în onomastica românească (satul Cîrlomănești are la bază un nume pers. Cărloman, corespunzător unui vechi compus germanic Karlmann, redat în latina medievală prin Carlomannus). Numele de familie al primului poet român modern, Cîrlova, nu este decît un derivat cu sufixul slav -ov(a) de la o formă a numelui în discuție. Forma Cárol folosită astăzi la noi este modernă și savantă; fem. Cárola (corespunzătoare germ. Karla) are o frecvență mult mai redusă decît un derivat ceva mai nou, Carolína, format în limbile apusene de la radicalul formei latine medievale Carolus. Împrumutat din franceză, Charlota (Charlotte) deși apare în cîteva cazuri, nu a prins la noi (se folosește în schimb cuvîntul comun șarlotă pentru o prăjitură cu cremă). Tot aici trebuie amintite prenumele fem. Crăița, Crălița sau numele de familie Craia, Craiu, Crăiuțu, Craliu, Chirai, Chirali, formate pe teren românesc din subst. crai „rege” sau împrumutate de la slavi ori maghiari. Pentru a înțelege rostul acestor nume în articolul dedicat lui Carol, vom aminti că, datorită faimei regelui franc, numele său a redevenit, de astă dată, la popoarele slave, cuvînt comun cu sensul „rege, împărat”. De la slavi (bg. kral, scr. kralj, apoi rus. korol) cuvîntul trece la maghiari (kiraly) și la români (crai). ☐ Engl. Charles, Charley, fr. Charle(s), Charlotte, it. Carlo, Carla, Carolina, sp., port. Carlos, oland. Kárel, magh. Károly, Karola, Karolina, rus. Karl, Karolina, bg. Karl, Karlo, Karlio, Karolina, ceh. Kárel. ☐ Nenumărați regi și împărați cu acest nume în Franța, Anglia, Imperiul romano-german, Suedia, Ungaria, Spania, Țările de Jos etc. Carol Davila, organizatorul învățămîntului medical din țara noastră; scriitorul belgian Charles de Coster, autorul Legendei lui Ulenspiegel; poetul francez Charles Peguy; fizicianul american Carl David; scriitorul ceh Karel Čapek. ☐ Charlotte, Lotte din Suferințele tînărului Werther de Goethe, romanul Lotte la Weimar de Th. Mann, drama Bon Carlos de Fr. Schiller, Karl din Hoții de F. Schiller.

FRANCEZĂ s. f. (cf. it. francese, fr. française): limbă romanică din grupul occidental, vorbită în Franța de peste 50 de milioane de oameni, iar ca limbă oficială, în afara Franței, de peste 30 de milioane de oameni – în sudul Belgiei, în Luxemburg, în vestul Elveției, într-o parte a Canadei (centrul Québec), în Republica Haiti și în fostele colonii (mai ales cele din Africa: Africa Centrală, Algeria, Tunisia, Maroc, Guineea, Mali, Congo, Niger, Madagascar și cele din Asia: Siria, Liban etc.). F. s-a răspândit pe plan mondial ca limbă internațională în știință, cultură și relații diplomatice. Ea s-a format printr-o evoluție aparte, în comparație cu celelalte limbi romanice. Mai întâi s-a contopit latina – limba învingătorilor romani – cu galica – limba galilor, locuitorii Galiei învinse și romanizate (galica era singura limbă celtică de pe continentul european în vremea cuceririi romane – secolul I î.e.n.). Din această contopire s-a născut o limbă galo-romană, denumită convențional de către specialiști le roman. După căderea imperiului roman de apus, această limbă a evoluat separat, cu tendința vădită de diversificare în două grupuri de dialecte distincte în evul mediu sub numele de langue d’oïl (grupul dialectelor de nord, dintre care cel mai important – cel din „Ile de France” – a devenit embrionul limbii franceze) și de langue d’oc (grupul dialectelor de sud, transformat treptat în limba provensală), după adverbul de mod de afirmație din acea vreme (oïl – oc). Între secolele al V-lea – al X-lea, le roman a fost puternic influențată în structură și în vocabular de limba triburilor germanice venite pe teritoriul galo-roman și asimilate total (în special de limba francilor, care i-a definitivat fizionomia și de la care a rămas numele țării de „Franța”). Există trei perioade în istoria limbii f.: franceza veche (între secolele al IX-lea – al XIV-lea), în care a fost scris primul document de limbă f. – Les Serments de Strasbourg („Jurămintele de la Strasbourg”) din 842 (un tratat de alianță între nepoții lui Carol cel Mare) – și celebra epopee în dialect d’oïl – Chanson de Roland („Cântecul lui Roland”), de la sfârșitul secolului al XI-lea; b) franceza medie (între secolele al XIV-lea – al XVI-lea), care se transformă foarte mult în raport cu franceza veche. Ea devine limbă națională și limbă literară a poporului francez, pe baza dialectului din Ile de France. În această limbă au creat toți scriitorii Pleiadei (școală literară inovatoare, întemeiată la Paris în 1549 de către J. de Bellay, care preconiza în manifestul intitulat „Apărare și valorificare a limbii franceze” cultivarea unei literaturi noi, umaniste, în limba națională, limbă situată pe același plan cu latina și greaca) și marii scriitori ai Renașterii: Ronsard, Rabelais și Montaigne; c) franceza modernă (între secolele al XVII-lea – al XX-lea), în care au creat scriitorii clasicismului – Corneille, Racine, Molière, La Fontaine (secolul al XVII-lea), scriitorii iluminismului – Voltaire, Diderot, Rousseau (secolul al XVIII-lea) și marii poeți și prozatori – Hugo, Baudelaire, Balzac, Flaubert și Zola etc. (secolul al XIX-lea). F. folosește o ortografie etimologică, conservatoare. Astăzi există o mare deosebire între limba f. literară și limba f. vorbită, între pronunțarea și scrierea cuvintelor franceze. F. literară s-a îmbogățit cu foarte multe cuvinte romanice (mai ales italiene) și în secolul nostru cu foarte mulți termeni englezești. F. vorbită, în schimb, a adoptat mulți termeni de argou (în special cea din regiunea Parisului). Cele mai importante dialecte ale limbii f. sunt: francien (în Ile de France), normand (în Normandia), picard (în Picardia), valon (în Valonia), franco-provensal (de trecere spre provensală, considerat de unii lingviști a unsprezecea limbă romanică), cel din Champagne, cel din Lorena etc. Alături de provensală, f. a avut cea mai mare influență asupra limbii italiene. Existența unui număr mare de elemente lexicale franceze în limba română i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență franceză asupra limbii române (v. influență). Influența franceză s-a exercitat mai ales în secolul al XIX-lea, când termenii de origine franceză iau locul celor de origine turco-otomană și greacă, prin multitudinea și diversitatea traducerilor care s-au făcut, prin intermediul trupelor de teatru franceze care-și desfășurau activitatea în Principatele Române etc. Astăzi, România face parte din grupul țărilor francofone, ca o recunoaștere internațională a folosirii largi a f. în viața științifică, culturală și artistică a țării noastre, inclusiv în diplomația românească. F. americană, vorbită în Antile, în Canada (mai ales în Québec și Montréal) și în SUA pierde tot mai mult teren în fața limbii engleze, vorbită de majoritari. Spre deosebire de f. europeană, ea a păstrat unele elemente arhaice și dialectale, specifice regiunilor de emigrare (Normandie și Poitiers), a amplificat unele aspecte gramaticale și a împrumutat multe cuvinte din engleza americană.

CANADA, stat în America de Nord; 9,97 mil. km² (inclusiv 755,2 mii km² de ape interioare); 26,25 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: engleza și franceza. Cap.: Ottawa. Orașe pr.: Montréal, Toronto, Vancouver, Winnipeg, Edmonton, Calgary, Québec. Pop. urbană: 76%. Este împărțit în 10 prov. și două terit. Relieful C. este foarte variat. În SE se dezvoltă ramurile de N ale sistemului muntos al Apalașilor, cu alt. reduse. Spre V se întinde vasta peneplenă, modelată de ghețarii cuaternari, a Scutului Canadian (50% din supr. țării), dispus în jurul G. Hudson. Podișul Preriilor este încadrat de scutul Canadian și Cordilieri (M-ții Stîncoși și M-ții Coastei; alt. max. 6.050 m în vf. Logan). Terit. C. este străbătut de mari fluvii (Sf. Laurențiu, Columbia, Mackenzie ș.a.). În SE, la granița cu S.U.A., se află cel mai mare sistem lacustru de pe glob (Superior, Huron, Erie, Ontario); dispune de alte mari lacuri de interior (Winnipeg, Lacul Sclavilor, Lacul Urșilor ș.a.). Arh. Arctic, ce depășește 80° lat. N, are un relief muntos cu alt. ce trec de 3.000 m. Climă temperată cu nuanțe oceanice spre țărmuri și continentală în interior. În N, climă aspră polară. Expl. de petrol (79,25 mil t, 1988), gaze naturale (99,37 miliarde m³, 1988, locul 3 pe glob), cărbuni (69,5 mil. t, 1989), min. de fier (39,8 mil. t. export, 1989), nichel (214 mii t, 1988, locul 1 pe glob), azbest (661 mii t, 1987), aur (114.951 kg, 1987), platină, cupru, zinc (1,35 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), plumb, uraniu (13.233 t, 1988, locul 1 pe glob), radiu, cobalt, antimoniu, bismut, molibden (12.388 t 1988, locul 2 pe glob), wolfram, săruri de potasiu (7,6 mil. t 1967, locul 2 pe glob). Mare producție de energie electrică (503,5 miliarde kWh, 1988, din care 66% se realizează în hidrocentrale). Ind. C. prelucrează petrol și produce oțel (15,1 mil. t, 1988), fontă (9,5, il. t, 1988), nave, automobile (1 mil. buc., 1988), utilaj forestier, aparatură electronică, avioane, aluminiu (1,53 mil. t, 1988) etc. C. dispune de un vast patrimoniu forestier (38,9% din terit.) pe baza căruia s-a dezvoltat o puternică ind. de prelucr. a lemnului, celulozei și hîrtiei (9,7 mil. t hîrtie de ziar, 1989, locul 1 pe glob). Ind. chimică (coloranți, cauciuc sintetic, fire și fibre sintetice), a mat. de constr. (ciment, 11,9 mil. t, 1988), alim. (conserve, pește, lactate) și textilă sînt bine dezvoltate. Se cultivă 5% din terit. țării cu grîu (24,4 mil. t, 1989), ovăz (3,55 mil. t, locul 3 pe glob), orz (11,7 mil. t, 1989, locul 2 pe glob), secară, porumb (6,4 mil. t, 1989), plante furajere, sfeclă de zahăr, cartofi, tutun. Pomicultură în SV țării. Creșterea intensivă a animalelor: bovine (12,2 mil. capete, 1989), porcine (10,6 mil. capete, 1988), ovine (728 mii capete, 1989), se practică pe pășuni naturale (3,5% din terit.) și pe baza plantelor furajere. Pescuit (1,6 mil. t, 1988) și vînătoare. C. f.: 93,5 mii km. Căi rutiere non-urbane: c. 900 mii km, din care 133,5 mii km de autostrăzi. Parc auto: 11,7 mil. autoturisme, 3,5 mil. vehicule comerciale, 33.728 pipe-line-uri (1988). Flota comercială: 3.38 mil. t (1988). Turism (40,5 mil. turiști, 1986). Moneda: 1 dollar (canadian) = 100 cents. Exportă autovehicule, utilaje, echipament ind. (c. 40%), combustibili, hîrtie și produse din hîrtie, produse agricole, lemn, minereuri, produse siderurgice ș.a. și importă mijloace de transport (inclusiv subansamble), mașini și utilaje, bunuri ind. de larg consum, combustibili, produse textile, chimice ș.a. – Istoric. Locuită din timpuri străvechi de triburi amerindiene și de eschimoși (în partea de N a țării), C. a fost colonizată, începînd din sec. 17, de francezi. În urma Războiului de Șapte Ani (1756-1763), C. a fost inclusă în Imp. Britanic. La sfîrșitul sec. 18 s-a intensificat imigrația în C. din Marea Britanie, S.U.A. și din alte țări. În urma răscoalei din 1837, condusă de W. Mackenzie și L.J. Papineau, guvernul englez a fost nevoit să introducă cîteva reforme cu caracter liberal; în 1867, C. a primit statutul de dominion. A participat la primul război mondial alături de Antanta. În 1939, C. a întrat în război împotriva Germaniei hitleriste. C. este membră a N.A.T.O. (din 1949); nu face parte din Organizația Statelor Americane. La conducerea țării au alternat Partidul Liberal și Partidul Conservator Progresist, guvernarea celui dintîi fiind în ansamblu de mai lungă durată. Un loc important în viața politică l-a ocupat efortul populației francofone din Québec de a-și conserva identitatea lingvistică și culturală. Potrivit Constituției din 1982, C. este monarhie parlamentară, în cadrul Commonwealth-ului, șeful statului fiind, de iure, suveranul Marii Britanii, reprezentat de un guvernator general. De facto, statul este condus de un parlament federal bicameral, compus din Senat și Camera Reprezentanților, și de un guvern național.

mare¹ adj. I (indică dimensiunea) 1 (în opoz. cu „mic”; despre întinderi de pământ, teritorii, ținuturi etc.) cuprinzător, extins, imens, întins², larg, vast², <înv. și reg.> mereu, <înv.> desfătat, mult, <fig.; rar> răsfățat². În toate provinciile țării sunt câmpii mari. Are o moșie mare. 2 (în opoz. cu „mic”; despre suprafețe, spații etc.) amplu, întins², larg. Epidemia s-a extins pe un teritoriu mare. 3 (despre spații delimitate sau închise, mai ales despre construcții, părți componente ale lor) cuprinzător, încăpător, întins², larg, spațios. Casa are un salon mare. 4 (în opoz. cu „îngust”, „strâmt”; despre obiecte, corpuri etc.) larg, lat. Patul din dormitor este foarte mare. Pe câmp erau brazde mari. 5 (în opoz. cu „scund”; mai ales despre oameni) înalt, lung, <reg.> cotolenos, <înv.> vladnic. Fratele ei este un bărbat mare. 6 (în opoz. cu „scurt”; despre lucruri, obiecte, păr etc.) lung. Mânecile rochiei trebuie scurtate pentru că sunt prea mari. Fetița are părul mare. 7 (în opoz. cu „subțire”; mai ales despre mâinile, picioarele, degetele oamenilor) butucănos, gros, grosolan, <reg.> butucos. Picioarele mari abia îi intră în pantofi. 8 (despre părți ale corpului oamenilor sau al animalelor) dezvoltat, <înv. și reg.> dezvoltat. Vacile din această rasă au ugerele mari. 9 (despre ochi) bulbucat, exoftalmic, mărit³, umflat, <rar> larg, <pop. și fam.> bleojdit, boldit, căscat², holbat², zgâit², <pop.> belit², bolboșat, <reg.> bălăbănos, boboșat, măduliat, <înv.> zgăurat. Are ochii cam mari și s-a dus la doctor să afle cauza. 10 (tipogr.; în opoz. cu „minuscul”; despre caractere de literă) capital², majuscul, verzal. Titlurile capitolelor lucrării sunt scrise cu litere mari. 11 (despre vase, recipiente etc.) cuprinzător, încăpător, larg, voluminos. Damigeana este destul de mare pentru vinul pe care îl cumpără. 12 (despre obiecte, pachete etc.) gros, voluminos, <pop. și fam.; glum.> borțos. Inculpatul are la judecătorie un dosar mare. 13 (despre boabele cerealelor, granule etc.) bombat, mășcat, plin, <reg.> măzărat. Grâul are boabele mari. 14 (despre ape, cavități, forme de relief etc.) adânc, afund, profund, <rar> adâncos. Vara, apa râului este puțin mare, putând fi trecută cu piciorul. La marginea satului este o râpă mare. 15 (art.; cinemat.) marele ecran = a ecran, ecran cinematografic. Pe marile ecrane se proiectează filme; b cinematografie, ecran. Este o tânără speranță a marelui ecran românesc. 16 (art.; anat.) marele simpatic = nervul mare simpatic (v. nerv), sistem nervos ortosimpatic, sistem nervos simpatic, sistem simpatic, <înv.> simpaticul cel mare (v. simpatic). Marele simpatic este partea sistemului nervos vegetativ care reglează funcțiile glandelor și ale organelor interne. 17 (art.; zool.; precedă subst. determ.) marele-alb = york-mare. Marele-alb este o rasă de porci creată în Anglia; marele-negru = cornwall. Marele-negru este o specie de porci originară din Anglia. 18 (art.; zool.; precedă subst. determ.) marele-panda = Ailurus melanoleucus; panda, panda-mare. II (arată cantitatea) 1 (despre mărimi, cantități, valori etc.) apreciabil, bun, bunicel, bunicică, considerabil, deosebit, estimabil, evaluabil, important, însemnat, notabil, remarcabil, ridicat², semnificativ, serios, substanțial, <înv.> simandicos, <fig.> consistent, frumos, frumușel, frumușică, generos, gras, masiv, respectabil, <fig.; rar> miezos, <arg.> baban, barosan. Are o leafă mare. 2 (despre prețuri, sume de bani etc.) enorm, exagerat, excesiv, exorbitant, extravagant, fabulos, fantastic, imens, inabordabil, neabordabil, ridicat², scump, <înv.> nemăsurat, nesuferit, <fig.> astronomic, colosal, deocheat, încărcat², nebunesc, piperat, sărat², scandalos, umflat, usturător. A plătit o sumă mare pentru un autoturism. 3 (despre recoltă, producție etc.) abundent, bogat, bun, îmbelșugat, îndestulat, mănos, mult, opulent, <livr.> exuberant, profuz, <înv. și reg.> belșugos, spornic, <reg.> biu, <înv.> sățios¹, <fig.> zdravăn. Anul acesta recoltele au fost mari. 4 (despre ape, râuri etc.) crescut², umflat. Apele mari ale râului au inundat localitățile riverane. 5 (în opoz. cu „redus”, „restrâns”; despre colectivități) numeros, <reg.> sabadaș, <fig.> larg, <fig.; înv.> lat. L-a înconjurat un grup mare de copii. 6 (art.) marele public = publicul larg (v. public), <rar> publicul cel mare (v. public). Această scriere a poetului este necunoscută marelui public. III (indică intensitatea) 1 (despre lumină sau despre surse de lumină) eclatant, fervid, intens, puternic, strălucitor, tare, viu, <înv.> lucitor. Lumina lămpii este prea mare pentru această cameră. 2 (despre fenomene atmosferice, intemperii etc.) amarnic, aprig, intens, năprasnic, puternic, strașnic, tare, violent, zdravăn, <fig.> aspru, crud, sălbatic, <fig.; reg.> mașter, trăsnit². Peste oraș bate un vânt mare. Astăzi este un ger mare. 3 (despre dureri, suferințe fizice etc.) chinuitor, intens, năprasnic, puternic, violent, viu, <livr.> terebrant, <înv.> zbuciumător, <fran.> mortifiant, <fig.> arzător, ascuțit², săgetător, sfredelitor, străpungător, subțire. Simte un junghi mare în inimă. 4 (despre dureri, suferințe sufletești etc.) acut, adânc, imens, intens, pătrunzător, profund, puternic, violent, viu, <livr.> terebrant, <pop. și fam.> iute, <fig.> ascuțit², săgetător, subțire. Decepția i-a provocat o durere mare. 5 (despre stări fiziologice sau psihice, sentimente etc. ale oamenilor) adânc, intens, profund, puternic, viu. Expoziția i-a produs o emoție mare. 6 (despre manifestări, acțiuni etc. ale oamenilor) aprig, dârz, înflăcărat, înverșunat, pasionat, violent <pop. și fam.> strașnic, <fig.> aprins², înfierbântat. Disputa mare dintre cei doi pare fără sfârșit. 7 (despre păcate, greșeli etc.) greu, <înv. și reg.> rău. Are de ispășit un păcat mare. 8 (în opoz. cu „cald”; înv. și pop.; despre vreme, zile, nopți, anotimpuri etc.) v. Friguros. Geros. Rece. IV (indică durata; despre timp sau despre noțiuni temporale) destul, îndelung, îndelungat, lung, mult, <reg.> uitat², <înv.> delungat. A zăbovit pe malul mării o perioadă mare de timp. V (despre ființe, indică stadiul dezvoltării lor) adult, matur, vârstnic. Poate să-și ia responsabilitățile unei familii, întrucât este om mare. VI (indică valoarea, calitatea) 1 (mai ales despre realizări, creații, acțiuni ale oamenilor) deosebit, important, însemnat, notabil, prețios, remarcabil, semnificativ, serios, substanțial, temeinic, valoros, <fig.> consistent, monumental, <fig.; rar> miezos, sâmburos. Poetul a adus o contribuție mare la dezvoltarea literaturii. 2 (despre stări, situații etc.) apreciabil, categoric, considerabil, evident, important, însemnat, perceptibil, semnificativ, sensibil, simțitor, vădit, vizibil. Influența mediului asupra pictorului este mare. 3 adânc, capital², cardinal, chintesențial, considerabil, crucial, decisiv, esențial, fundamental, hotărâtor, important, însemnat, major, organic, primordial, profund, radical, serios, structural, substanțial, vital, <rar> temeinic, <fig.> puternic, <fig.; rar> cumpănitor, nodal. În ultimii ani au avut loc prefaceri mari în societate. 4 (despre anumite date) deosebit, important, însemnat. Prima zi de școală este pentru copii o zi mare în viața lor. 5 (despre interioare, ceremonii, întruniri etc.) bogat, fastuos, grandios, luxos, magnific, pompos, somptuos, splendid, <înv.> pohfălos, <fig.> sclipitor, strălucit, strălucitor, <fig.; pop.> strălucios, <fig.; înv.> strălucind. Reședința regală este mare. 6 deosebit. Pentru meritele lui i se dă o mare onoare. 7 (despre intelectul experiența, sentimentele etc. oamenilor sau despre rezultate ale activității lor) <fig.> bogat, întins², vast². Se remarca printr-o memorie mare. Este foarte bun în domeniu, pentru că are o mare experiență. 8 (despre oameni sau despre manifestări, atitudini, creații etc. ale lor; de obicei precedă subst. determ.) arhicunoscut, bine-cunoscut, celebru, faimos, ilustru, legendar, renumit, reputat, ultracunoscut, vestit, <astăzi rar> slăvit, <înv. și pop.> mărit³, numit, <reg.> hireș, hiriclit, lumit, revestit¹, <înv.> ilustrie, norocit, <înv.; iron.> apelpisit, <grec.; înv.> perifan, <fig.> strălucit, strălucitor, <fig.; înv.> lucitor, străluminat. Apreciatul actor american este și un mare regizor. Faptele sale de arme au rămas mari. Este autorul unor mari aforisme. 9 (despre oameni sau despre aptitudini manifestări etc. ale lor; de obicei precedă subst. determ.) ales², deosebit, distins, eminent, extraordinar, grozav, ilustru, remarcabil, titanic¹, <rar> eminentisim, <pop.> șoiman, <fam.> senzațional, <reg.> tontoroi, țunțurliu, <înv.> transcendent, zdravăn. Colectivul teatrului i-a omagiat marelui artist întreaga carieră. 10 (despre familie, neam, nume, viță) ales², aristocrat, aristocratic, bun, distins, ilustru, înalt, nobil, <înv. și pop.> mărit³, slăvit, <fam.> simandicos, <înv.> blagorod, blagorodnic, cilibiu, evghenisit, <grec.; înv.> evghenicos, evghenis, <fig.; înv. și pop.> luminos, <fig.; înv.> luminat². Face parte dintr-o familie mare. 11 (despre Dumnezeu) atotputernic. Bun este Dumnezeu și mare! 12 (despre posturi ranguri) important, înalt, însemnat, <înv.> acătării, însemnător. Deține un rang mare în ierarhia militară. Are un post mare în minister. 13 avansat, înaintat. Piesa are un mare grad de uzură. 14 mare proprietar = latifundiar, moșier, <reg.> spahie², spăiluc. Averea sa nu se putea compara cu cea a marilor proprietari. 15 (art.; relig.; precedă subst. determ.) marele-lama = dalai-lama. Marele-lama este șeful suprem al lamaismului din Tibet și Mongolia. VII (indică calitatea, rangul) 1 (în Ev. Med., în Țările rom.; despre boieri) velit. Boierii se împărțeau în boieri mari, adică de rangul întâi, și boieri de rangul al doilea. 2 (în Ev. Med., în Țările rom.) mare-logofăt = logofăt mare, logofătul cel mare (v. logofăt), vel-logofăt. Marele-logofăt era membru al Sfatului Domnesc, conducea cancelaria domnească, far m lipsa domnitorului sau a mitropolitului prezida Divanul; mare-hatman = mare-spătar = spătar mare (v. spătar), spătarul cel mare (v. spătar). Marele-hatman, în Moldova, respectiv marele spătar, în Țara Românească, era comandantul oștilor țării în lipsa domnitorului; mare-paharnic = paharnic mare, paharnicul cel mare (v. paharnic), vel-paharnic. Marelele paharnic era dregătorul cu funcția de șef al paharnicilor, mare pitar = vel-pitar. Marele-pitar, care avea în subordine mai mulți pitari, era însărcinat cu supravegherea bucătăriei domnești, precum și cu îngrijirea cailor și a caleștilor domnești; mare-portar = portar mare, vel-portar. Marele-portar îndeplinea, la curtea domnească, rolul de maestru de ceremonii; mare-postelnic = postelnic, <înv.> stratornic. Marele-postelnic era membru al Sfatului Domnesc, însărcinat cu paza dormitorului domnitorului, cu pregătirea audiențelor la domn și cu organizarea ceremoniilor de la curte; mare-șătrar = șătrar mare, vel-șătrar. Marele-șătrar era șeful boierilor care aveau în grijă corturile domnești și tunurile și care asigurau aprovizionarea armatei în timp de război; mare-vistier = (art.) marele-vistier = vistier¹, vistier mare (v. vistier¹), vistierul cel mare (v. vistier¹), vistiernic, <înv.> haznatar, protovistier, vel-vistier. Marele-vistier era membru al Sfatului Domnesc, însărcinat, în principal, cu administrarea financiară a vistieriei statului; mare-vornic = (art.) marele vornic = vornic, vornicul cel mare (v. vornic), <înv.> vel-vornic. Marele-vomic era membru al Sfatului Domnesc care administra curtea domnească, care avea dreptul de jurisdicție asupra curtenilor și slujitorilor domnești și care, în lipsa domnului, avea calitatea de comandant al armatei în timp de război; (art.) marea-logofeteasă = logofeteasa cea mare (v. logofeteasa), logofeteasă. Marea-logofeteasă era soția marelui-logofăt. 3 (în Ev. Med., în Mold.) mare-vornic de Țara de Jos = (art.) marele-vornic de Țara de Jos = vornic, vornic de Țara de Jos. În sec. al XV-lea, când Moldova a fost împărțită în cele două țări, unul din dregătorii domniei a fost numit mare-vornic al Țării de Jos. Cercetătorii sunt de părere că Moțoc a fost primul mare-vornic de Țara de Jos. 4 (în Ev. Med., în Mold.) mare-vornic de Țara de Sus = (art.) marele-vomic de Țara de Sus = vornic, vornic de Tara de Sus. Marele-vomic de Tara de Sus era dregătorul care își exercita autoritatea asupra jumătății de nord din Principatul Moldovei. Spancioc a fost mare-vornic de Țara de Sus. 5 (polit.; în Țările rom., în timpul Regulamentului Organic) mare-logofăt al dreptății = logofătul cel mare al dreptății (v. logofăt), logofătul dreptății (v. logofăt), <înv.> vel-logofăt al dreptății. Funcțiile marelui-logofăt al dreptății echivalau cu cele ale unui ministru al Justiției; (art.) marele-logofăt al credinței = logofăt al credinței, logofăt al Cultelor, logofăt al pricinilor bisericești, logofătul bisericesc (v. logofăt), logofătul credinței (v. logofăt), logofătul Cultelor (v. logofăt), logofătul pricinilor bisericești (v. logofăt), logofătul trebilor bisericești (v. logofăt). Funcțiile marelui-logofăt al credinței echivalau cu cele ale unui ministru al Cultelor, marele-vornic = vornic, vornicul cel mare (v. vornic), <înv.> marele-vornic al trebilor din lăuntru, marele-vornic din lăuntru, vornicul din lăuntru (v. vornic), vornicul pricinilor din lăuntru (v. vornic). Marele-vornic avea atribuțiile unui actual ministru de Interne; (înv.) marele-vornic al trebilor din lăuntru, marele-vornic din lăuntm v. Marele-vomic. Vornic. Vornicul cel mare (v. vornic); (ieșit din uz) marele-postelnic v. Ministru (de Externe). Secretar de stat (v. secretar²). 6 (în Țările rom.; sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XlX-lea) mare-vornic al cutiei = mare-vornic al obștii = mare-vornic de cutie = mare-vornic de obște= (art.) marele-vornic al cutiei = marele-vornic de cutie = vel-vornic al obștii, vel-vornic al obștirilor, vel-vornic de obște, vel-vornic de obștiri, vornic al obștii, vornic de cutie, vornic de obște. Marele-vornic de obște administra casa sau cutia milelor și avea atribuții edilitare și judecătorești; (art.) marele-vornic de politie = vel-vornic de politie, vornic al politiei, vornic de politie. Marele-vornic de politie avea atribuții administrative, judecătorești și financiare în capitalele celor două țări românești. 7 (art.; în Țările rom., în timpul Regulamentului Organic) marele-vornic = vornic, vornicul cel mare (v. vornic), <înv.> marele-vornic al trebilor din lăuntru, marele-vornic din lăuntru, vornicul din lăuntru (v. vornic), vornicul pricinilor din lăuntru (v. vornic). Marele-vornic avea atribuțiile unui actual ministru de Interne; (înv.) marele-vornic al trebilor din lăuntru = marele-vornic din lăuntru v. Marele-vornic. Vornic. Vornicul cel mare (v. vornic). 8 (în Imperiul Otoman) mare-vizir = vizirul cel mare (v. vizir). Marele-vizir era prim-sfetnic al sultanului, având însărcinări corespunzătoare acelora ale unui prim-ministru. 9 (art.; polit.; în Țările rom., în timpul Regulamentului Organic; ieșit din uz; nm. pr.) Marea Logofeție a Pricinilor Bisericești v. Ministerul Cultelor (v. minister); Marea Logofeție v. Ministerul Justiției (v. minister).

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.