CAUZĂ, cauze, s. f. 1. Fenomen care precedă și, în condiții determinate, provoacă apariția altui fenomen, căruia îi servește ca punct de plecare, între cele două fenomene stabilindu-se un raport strîns de interdependență; pricină. Căldura este cauza dilatării corpurilor. ▭ Dezvoltînd genialele teze ale lui Marx și Engels, Lenin și Stalin au analizat în profunzime și au scos la iveală în mod concret cauzele războaielor în condițiile imperialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 215. Una din cauzele principale ale vieții îndelungate ale artei clasice este faptul că ea reflectă profund și just orînduirea socială, lupta de clasă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 334, 4/3. Această revoluție nu avu drept cauză turburările din Europa, ci numai drept ocazie. BOLINTINEANU, O. 311. ◊ Loc. conj. Din cauza... = datorită..., din pricina... Din cauza aceasta (sau din această cauză) = din pricina aceasta. Tata nu mai sosește. Din această cauză, mama devine din ce în ce mai tăcută. SAHIA, N. 48. Din cauză de... = din motiv de..., pentru. Am lipsit din cauză de boală. Din cauză că... = pentru că, fiindcă, deoarece. Din ce (sau din care) cauză? = pentru ce? 2. Problemă de mare amploare socială, care interesează și preocupă o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută. Un artist... simte de. obicei mai profund și poate fi deci mai capabil să exprime și să servească o cauză. ANGHEL, PR. 186. Arta a servit întotdeauna marile cauze sociale... ea n-a putut rămîne în sfera nouroasă a frumosului în sine. IONESCU-RION, C. 105. Mai mulți juni patrioți și devotați cauzei naționale, avînd înfrunte unii pe d. Ipătescu, alții pe bravul cadet Andreescu, îi țin calea [colonelului Solomon] și acest din urmă îl face prizonier în numele poporului. BOLINTINEANU, O. 250. ◊ (De obicei urmat de determinări în genitiv) Pacea va fi menținută și consolidată dacă popoarele vor lua în propriile lor mîini cauza menținerii păcii și o vor apăra pînă la capăt. STALIN, I. PRAV. 1951, 14. Omenirea progresistă și iubitoare de pace privește cu drept cuvînt politica Partidului Comunist al Uniunii Sovietice – politică de întărire continuă a Statului sovietic, a economiei și culturii sale – drept un aport hotărîtor la cauza apărării păcii și libertății popoarelor. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 8. Aplicarea întocmai și pînă la capăt a politicii partidului este cauza întregului popor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2704. ◊ Expr. În cunoștință de cauză = cunoscînd bine chestiunile despre care este vorba. A face cauză comună (cu cineva) = a-și uni interesele cu ale altuia. Se vede treaba că și ceferiștii fac cauză comună cu ei [cu țăranii răsculați]. DUMITRIU, B. F. 86. 3. Afacere pentru care cineva se înfățișează înaintea judecății; pricină, proces. Am o cauză la judecătorie. ◊ (Azi mai ales în expr.) A avea cîștig de cauză (într-un proces, într-o discuție etc.) = a cîștiga, a învinge. A da (cuiva) cîștig de cauză = a se pronunța în favoarea cuiva, a-i da dreptate. A pune (pe cineva) în cauză = a implica pe cineva într-o afacere (judiciară). A scoate (pe cineva) din cauză = a recunoaște că cineva nu are nici un amestec într-o afacere (judiciară). (A fi) în cauză = (a fi) interesat într-o chestiune (judiciară). Cei în cauză s-au prezentat să-și spună cuvîntul. – Pronunțat: ca-u-.

CONCURENT, -Ă, concurenți, -te, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care face concurență altuia, care luptă pentru acapararea pieței, pentru înlăturarea rivalilor. 2. Care tinde spre același rezultat. Cauze concurente. ◊ Drepte concurente = drepte care se întâlnesc în același punct. II. S. m. și f. 1. Participant la un concurs sportiv. 2. (În orânduirea capitalistă) Negustor sau producător care luptă să depășească în câștig pe rivali. – Din fr. concurrent.

OBIECTIV adj., s. 1. adj. (FILOZ.) real. (Lumea ~.) 2. adj. (FILOZ.) material, obiectual. (Realitatea ~.) 3. adj. drept, imparțial, neparțial, nepărtinitor, (înv.) nefățărit. (Om ~.) 4. s. cauză, scop, țel, țintă, (înv.) pricină. (Lupta pentru nobilul ~ al independenței.) 5. s. menire, rol, rost, scop, sens, țel, țintă, (pop.) noimă. (~ acestor măsuri a fost acela de a...) 6. s. obiect, scop, țel, țintă, (înv.) pravăț. (~ unei cercetări.) 7. s. (FOTO) obiectiv (fotografic) = fotoobiectiv.

provoca [At: CUCIURAN, D. 93/18 / Pzi: provoc / E: fr provoquer, lat provocare] 1 vt (C. i. oameni) A incita pe cineva printr-un act de sfidare, printr-un gest șocant etc. Si: a ațâța (4), a instiga, a întărâta. 2 vt (Jur; spc) A aduce pe cineva (prin acte de violență, lezarea demnității sau alte acte ilicite) într-o stare de surescitare favorabilă comiterii unei infracțiuni. 3 vt (Înv) A soma să facă un anumit lucru. 4 vt A chema la luptă, la o întrecere, la o competiție etc. Si: (înv) a provocarisi. 5 vt A avea drept urmare Si: a cauza (2), (înv) a pricini, a pricinui, (rar) a prileji, a produce. 6 vt (Spc) A produce intenționat un eveniment, un proces, un fenomen Si: a stârni. 7 vr (Trs; Buc; înv) A se referi. corectat(ă)

justețe s.f. 1 adevăr, autenticitate, exactitate, exactitudine, veridicitate. Avocatul verifică justețea relatărilor martorului. 2 exactitate, exactitudine, precizie, <înv.> exacteță, exactiteță. Profesorul a verificat justețea calculelor. 3 dreptate, echitate, justiție, <înv. și pop.>îndreptare, <înv.> drept, lege. Din totdeauna a avut simțul justeței. 4 dreptate, temeinicie, <fran.; înv.> rezon. Continuă lupta pentru că este conștient de justețea cauzei sale.

ÎNSĂNĂTOȘIRE, însănătoșiri, s. f. Faptul de a (se) însănătoși; restabilire a sănătății, vindecare. Chiar după însănătoșirea desăvîrșită, copilul trebui să rămînă la vîntul și la soarele cîmpului. C. PETRESCU, R. DR. 30. ◊ Fig. Considerînd dezvoltarea legăturilor economice drept o contribuție importantă la cauza întăririi păcii și la însănătoșirea comerțului internațional, Uniunea Sovietică duce în mod consecvent o politică de lărgire a relațiilor comerciale cu toate statele. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 10, 12.

Don Quijote e numele faimosului erou al romanului cu același titlu al marelui scriitor spaniol Miguel Cervantes de Saavedra. Conceput ca o parodie a povestirilor cavalerești, romanul este de fapt un amplu tablou al vieții din Spania secolului al XVII-lea, reflectînd șubrezirea bazelor orînduirii feudale și traiul greu al poporului lipsit de drepturi. Cervantes îl înfățișează pe Don Quijote ca un visător incorigibil, trăind într-o lume fictivă, plăsmuită după cărțile pe care le-a citit și care i-au înfierbîntat imaginația. Între altele, el își ia drept scutier pe țăranul Sancho Panza, tăgăduindu-i bogăție și mărire; își alege după obiceiul cavaleresc „femeia inimii”: o fată simplă din popor, pe care el o numește Dulcinea de Toboso; încălecînd pe mîrțoaga Rosinanta, se luptă cu morile de vînt, luîndu-le drept uriași; închipuindu-și că-i apără pe obidiți, joacă rolul unui erou grotesc care inspiră compasiune. Pornindu-se de la isprăvile acestui „cavaler rătăcitor”, numele lui a devenit un apelativ pentru a-i caracteriza pe cei care iau iluziile drept realități; sau pe cei care aleargă după un ideal fantastic; sau pe cei care devin, dintr-un elan rău învestit, apărători zeloși ai unor cauze pe care ei le cred drepte, dar în fond sînt eronate; sau pe cei care au o atitudine sau o purtare extravagantă, caracteristică omului lipsit de simțul realității, care urmărește scopuri fantastice și irealizabile, manifestînd un eroism steril în lupta cu obstacole imaginare. (Vezi și expresia: Cavaler al tristei figuri). LIT.

PRINOS, prinosuri, s. n. 1. (Mai ales în antichitate) Dar oferit divinității (v. ofrandă, jertfă); p. ext. plocon dat unui stăpînitor. Și lui Apolon închină jertfiri. Numai de capre și boi lîngă marea în veci mișcătoare; Iară prinosul la cer ajungea-n rotocoale de fumuri. MURNU, I. 12. Marele vistier îi dus la vodă, cu prinosul obicinuit. – Dar știu; cu ploconul bănesc. ALECSANDRI, T. 1387. ◊ (Poetic) Din fund aleargă pîrîul, sărind peste înalte zăgazuri de stînci s-aducă Bistriței-stăpîne prinosu-i de unde. VLAHUȚĂ, O. A. 419. ◊ Fig. Mergi drept la ei, tu Despot, ca să le duci prinos, Lui vodă a ta spadă și brațu-ți credincios. ALECSANDRI, T. II 92. ♦ Fig. Sacrificiu făcut de cineva pentru o cauză socială. Unde este prinosul de muncă, de generozitate și de luptă, pe care trebuiau să-l aducă societății noastre colegii mei de-acum cincisprezece ani? GALACTION, O. I 336. Cîți oameni din prinosul propriei lor vieți caută să aducă mîngîiere celor obidiți și speranță celor slabi. VLAHUȚĂ, O. A. 434. 2. Fig. Omagiu adus cuiva în semn de devotament, admirație, recunoștință. Din mîhnirea lui singuratică să înalțe prinos de pomenire pentru acești îndepărtați robi. MIRONESCU, S. A. 129. Mă simt acum fericit că mi-a dat însuși prilejul de a-i aduce, prin aceste rînduri, cel dintîi prinos de mulțumire. ODOBESCU, S. III 315. Ea s-a închinat respectuos dinaintea lor, le-a dat prinosul cuvenit de admirare și s-a oprit deodată, precum știi, în față cu Despot Eraclidul. ALECSANDRI, T. II 47.

APORT², aporturi, s. n. 1. Contribuție (de muncă, de luptă etc.) a unei persoane sau a unei colectivități. Omenirea progresistă și iubitoare de pace privește cu drept cuvînt politica Partidului Comunist al Uniunii Sovietice – politică de întărire continuă a Statului sovietic, a economiei și culturii sale – drept un aport hotărîtor la cauza apărării păcii și libertății popoarelor. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 8. 2. (În economia capitalistă) Parte de capital adusă într-o societate pe acțiuni de fiecare dintre membrii ei.

DETERMINA, determin, vb. I. Tranz. 1. A condiționa în mod necesar, a servi drept cauză pentru apariția sau dezvoltarea unui fapt, a unui fenomen; a cauza, a pricinui, a produce. Nu există domeniu al științei, literaturii și artei noastre unde cunoașterea experienței sovietice să nu determine un puternic avînt, realizări științifice și artistice de seamă, succese în lupta împotriva influențelor putredei ideologii burgheze în cultură, știință și artă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 331, 1/2. Forțele și relațiile de producție determină caracterul orînduirilor și succesiunea lor. IST. R.P.R. 8. 2. A fixa (cu precizie), a hotărî, a stabili (o dată, un termen etc.); a preciza, a lămuri. [Șeful justiției] determină și ziua înfățișării pricinei. GHICA, S. 587. ◊ Refl. pas. O lumină nu poate indica o poziție, de vreme ce nu i se poate determina locul. CAMIL PETRESCU, U. N. 389. ♦ A preciza însușirile unui corp, ale unei plante, ale unui fenomen (în vederea repartizării acestora în categorii). A determina o plantă. A determina o rocă. A calcula, a deduce (pe baza unor anumite date). A determina un unghi. A determina căldura specifică a unui lichid. A determina poziția unui avion. 3. A face (pe cineva) să ia o hotărîre; a decide, a convinge. Timotin... a reușit cu greu să determine pe doamna să vină în odaia de primire. IBRĂILEANU, A. 130. ◊ Refl. Trebuie să se cunoască cineva pînă a nu se determina a-și lega soarta. NEGRUZZI, S. III 59. 4. (Despre un cuvînt sau o propoziție) A preciza sensul unui cuvînt sau al unei propoziții. Adverbele determină verbele pe care le însoțesc.

PARIS (în mitologia greacă), fiul cel mai mic al regelui troian Priam și al Hecubei. Abandonat după naștere pe muntele Ida din ins. Creta, din cauza unei profeții care anunța că Troia va pieri din cauza sa. Crescut de păstori, se întoarce adult în cetate. La nunta lui Peleus cu Thetis, a oferit Afroditei, mărul de aur (al discordiei), hărăzit de zeița Eris „celei mai frumoase” („Judecata lui P.”). Drept recunoștință, aceasta l-a răsplătit cu frumoase Elena, soția regelui Menelau. Fiind nevoit să o răpească, a provocat Războiul troian. Lovit în luptă de o săgeată otrăvită, cere ajutorul fostei sale soții, nimfa Oinone, sar aceasta îl refuză.

APĂRARE, apărări, s. f. Acțiunea de a (se) apăra. 1. Împotrivire, rezistență în fața unui atac sau a unei primejdii. Găsiră în depărtare un lup groaznic... îndată se și gătiră de apărare. ISPIRESCU, L. 74. ◊ Legitimă apărare = stare în care se comite un act de violență justificat legal ca apărare împotriva unei agresiuni. 2. Intervenție activă în sprijinul cuiva (sau a ceva); ocrotire, ferire. Politica externă a statului nostru este o politică de apărare a păcii, a suveranității și independenței naționale a Republicii Populare Romîne. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 570. ◊ Expr. A lua apărarea cuiva = a interveni cu vorba sau cu fapta în sprijinul cuiva. ♦ Una din formele principale de luptă, care constă în oprirea și înfrîngerea ofensivei inamicului. Dragostea de țară a oamenilor muncii a căpătat astăzi în Republica Poptdară Romînă un înțeles mai bogat și mai adînc. Lupta pentru apărarea Patriei se confundă cu lupta pentru apărarea libertăților cucerite de popor, cu lupta pentru construirea socialismului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 363. ◊ Apărare pasivă = totalitatea mijloacelor de apărare (a populației civile) împotriva atacurilor aeriene (adăposturi, camuflaj, măști de gaze, etc.). Apărare antiaeriană = ansamblul măsurilor luate împotriva atacurilor aeriene. ♦ Totalitatea măsurilor necesare pentru oprirea și înfrîngerea ofensivei inamicului. 3. Susținere a unei cauze în fața justiției; pledoarie. Apărarea a fost documentată. ◊ Acuzatului i se garantează dreptul de apărare. CONST. R.P.R. 34. ♦ (Concretizat) Partea (persoana) care apără o cauză în fața justiției. Apărarea are cuvîntul!

PATRIOT, -OTĂ, patrioți, -ote, s. m. și f. 1. Persoană care își iubește patria, luptă cu abnegație pentru binele poporului și e gata să facă sacrificii pentru a-i asigura un viitor fericit. Nu poate fi un adevărat și sincer patriot, un adevărat și sincer luptător pentru cauza păcii și socialismului acela care nu luptă cu hotărîre împotriva ideologiei imperialiste, ideologia ațîțătorilor la un nou război. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 103. ◊ (Ironic) Poți să-ntîmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo? Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! EMINESCU, O. 1149. Încă pînă a nu mă naște, eu am fost patriot mare. ALEXANDRESCU, M. 169. 2. (Învechit și regional) Din aceeași patrie sau regiune; compatriot. Noi avem dreptul a-l reclama de patriot al nostru. NEGRUZZI, S. I 313.

GRIJĂ, griji, s. f. 1. Neliniște, teamă pricinuită de gîndul unei eventuale primejdii sau întîmplări neplăcute; îngrijorare. Plăcut, plăcut e ceasul de griji ne-ntunecat, Și dulce este viața ce curge lin. ALECSANDRI, P. I 132. N-aibi nici o grijă! îmi răspunse. NEGRUZZI, S. I 39. Marcu bea și nu prea bea, Căci amar grija-l rodea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 489. ◊ (Adesea construit cu verbul «a avea», urmat de determinări în genitiv, indicînd cauza îngrijorării cuiva) Vom fi la adăpost de grijile vieții de toate zilele. REBREANU, I. 87. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. ◊ Loc. adj. și adv. Fără grijă (de ceva sau de cineva) = fără teamă, fără să-i pese (de ceva sau de cineva). Gardurile cădeau, fără proptele, și vechilii și vătavii trăiau ca niște hoțomani, de capul lor, fără milă, fără grijă. SADOVEANU, O. VII 272. De-acum, jupîneșică, dormi fără grijă; că îndată se face ziuă. CREANGĂ, P. 132. ◊ Expr. A intra la (sau în) grijă = a începe să fie îngrijorat. Fata intră la grijă că a să fie biruită. ISPIRESCU, L. 45. Ceilalți... intrînd în grijă mare, și-au ridicat glasurile lor împotriva apucăturii cu Roșu-mpărat. CARAGIALE, O. III 93. ♦ Cauza îngrijorării cuiva. Iaca și codrul Grumăzeștilor, grija negustorilor și spaima ciocoilor. CREANGĂ, P. 119. 2. Interes viu pentru cineva sau ceva, atenție deosebită față de cineva sau ceva, preocupare de cineva sau ceva; solicitudine. Marea grijă față de om, specifică regimului socialist, este oglindită în proiectul noii Constituții prin garantarea dreptului la odihnă, prin garantarea dreptului de a se bucura de asigurarea materială la bătrînețe, în caz de boală sau incapacitate de muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 7, 66. ◊ (Urmat de determinări în genitiv, indicînd obiectul interesului cuiva) Nu mă face să te-aștept prea mult: mai am și alte treburi, nu numa grija dumitale. CARAGIALE, P. 91. Grija noastră n-aib-o nime, Cui, ce-i pasă că-mi ești drag? EMINESCU, O. I 55. ◊ Loc. adv. Cu (mare) grijă = cu mare băgare de seamă, cu multă atenție, cu prudență. Cosițele negre cu grijă le-a prins Sub bască, ștrengara de fată. FRUNZĂ, S. 18. ◊ Expr. A purta grijă de (cineva sau ceva) sau a-i purta (cuiva) de grijă, (rar) a purta de grijă despre (ceva) sau a purta grija (cuiva) = a îngriji (pe cineva sau de ceva). I-am învățat... să facă altoi, să poarte grijă de stupi. SLAVICI, la TDRG. La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porți? EMINESCU, O. I 127. Cine-ți poartă de grijă acolo, cine-ți face prînzul? GHICA, S. 249. Trebuie să mă duc îndată acasă pentru ca să port de grijă despre cele trebuincioase pentru bal. ALECSANDRI, T. I 131. Purtare de grijă = preocupare, îngrijire de cineva sau de ceva. Las’ că am eu purtare de grijă pentru dînsul. CREANGĂ, la TDRG. A avea grijă (de cineva sau ceva) = a) a îngriji (de cineva sau de ceva). Să aibă grijă de casă, iar dacă iese, să încuie bine. REBREANU, R. I 243. Toate soacrele veneau, La nurori prînz aduceau; Soacra mea, muiere rea, De mine grijă n-avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170; b) a supraveghea, a păzi (pe cineva sau ceva). Du-te și le adă – zice avocatul – îți vom avea noi grijă de coșarcă pînă vii cu ele. RETEGANUL, P. I 86. A nu avea grijă (de cineva sau ceva) = a) a nu-i păsa, a nu se sinchisi (de cineva sau ceva). Ei prînzea și veselea, De nime grijă n-avea. ALECSANDRI, P. P. 98; b) (mai ales la imperativ) a nu avea teamă, a nu fi îngrijorat. Ai să te înzdrăvenești, n-ai grijă. SADOVEANU, O. I 343. A avea grijă (să...) = (mai ales la imperativ) a băga de seamă, a lua seama, a fi atent. Ai grijă, mamă, să nu ți se întîmple ceva. SAHIA, N. 118. Hîrca... avea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea, un credincios al împăratului. CREANGĂ, P. 97. Adă luntrea și mă treci... Aibi grijă să nu mă-neci. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 139. A da (sau a lăsa) în grija cuiva (ceva sau pe cineva) = a încredința (ceva sau pe cineva) cuiva, a da sau a lăsa (ceva sau pe cineva) cuiva în seamă. Nu-mi vine să-i las în grijă agoniseala mea. SADOVEANU, O. VII 269. Las totul în grija oamenilor, și, ca un bolnav, îmi lipesc palmele de mușchii dureroși. CAMIL PETRESCU, U. N. 340. A da (cuiva) de (sau în) grijă ca să... = a recomanda, a atrage atenția. Se culcă, spuind nurorilor să fie harnice și dîndu-le de grijă ca nu cumva să adoarmă. CREANGĂ, P. 7. Tata mi-a dat în grijă... ca să mă feresc de omul roșu. id. ib. 202. A duce grija v. duce.

Răsboiul mondial (1914-1918) se deschise printr’un ultimatum adresat de Austro-Ungaria Serbiei (28 Iulie 1914). Cu toate că Serbia acceptă condițiile-i umilitoare, totuși Germania, aliata Austriei, declară răsboiu Rusiei (1 Aug. 1914) și Franței (3 Aug.). Armatele germane invadară apoi Belgia, pustiind țara și incendiând orașele (Louvain). Anglia mai întâi, apoi Italia și România, la urmă America veniră în ajutorul Franței. După numeroase lupte de aproape 3 ani (în tranșeele din Nordul Franței), Germanii, amenințați de înfrângere și de invaziune, acceptară (18 Nov. 1918) condițiile Aliaților, și anume: retrocedarea Alzaciei-Lorene, dezarmarea, pierderea coloniilor, plata unei indemnizări, repararea departamentelor devastate și ocuparea de Francezi (în timp de 15 ani) a malului stâng al Rinului. Răsboiul mondial a fost unul din cele mai sângeroase. El a cauzat moartea sau mutilarea a 14 milioane de soldați și a reclamat cheltuieli extraordinare (peste 1500 de miliarde), având drept urmare, după armistițiu, o criză economică nemaipomenită. În cursul acestui răsboiu, Nemții au reîmprospătat procederile din timpurile cele mai barbare: târîrea locuitorilor civili în captivitate, călcarea continuă a dreptului ginților prin atacuri aeriene și submarine, prin incendiarea și devastarea totală a departamentelor prospere din Nordul Franței.

Grigorie Taumaturgul (†270 sau 271), sfânt, n. în Neocezareea Pontului. Înzestrat cu talent oratoric, a studiat retorica și dreptul roman la Cezareea, unde l-a cunoscut pe Origen, al cărui elev a devenit. Din cauza persecuțiilor împăratului Maximian s-a refugiat trei ani la Alexandria, apoi s-a reîntors la Cezareea, unde a fost numit episcop. A fost persecutat și în timpul lui Decius (249-251 d. Hr.) și s-a remarcat prin viața sa sfântă și prin înțelepciune, dar mai ales prin darul minunilor sale, cu care a fost învrednicit încă pe timpul vieții. A luptat prin viu grai și prin scris împotriva ereziilor timpului său și pentru fundamentarea dogmei Sfintei Treimi. Este sărbătorit la 17 noiembrie.

DRAPEL, drapele, s. n. Bucată de pînză sau de mătase prinsă de un fel de lance și înfățișînd culorile (uneori și stema sau emblema) unui stat, ale unei armate sau ale unei organizații și servind drept simbol sau drept semn de apartenență; steag. V. stindard, flamură, pavilion. Drapelul Republicii Populare Romîne poartă culorile roșu, galben și albastru, așezate vertical cu albastrul lîngă lance. În mijloc este așezată stema Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 46. Desfășurînd drapele cu puzderie de stele, Vapoare mari ca niște cai troieni Aruncă gheara ancorei în port. BOUREANU, S. P. 4. Și cazarma, goarna, drapelul... au trecut prin cugetul lui ars de iubire. GALACTION, O. I 129. ◊ Drapelul muncii sau drapelul (roșu) de producție = drapel acordat drept evidențiere fruntașilor sau unităților fruntașe în producție. [Se] va institui decernarea steagurilor de producție pentru cele mai bune gospodării agricole colective din regiuni și drapelul de producție care să se acorde în fiecare an, de către Ministerul Agriculturii, gospodăriei colective fruntașe pe țară. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 660. ◊ Expr. A fi sub drapel = a servi în armată. A chema sub drapel v. chema. A lupta sub drapelul cuiva = a lupta sau a milita pentru cineva sau ceva, sau în numele cuiva. A ține sus drapelul (unei idei, unei cauze etc.) = a manifesta sau a milita cu tărie pentru o idee; a rămîne fidel unei cauze. Cu toată prigoana țaristă, bolșevicii au ținut sus drapelul internaționalismului proletar. A ridica drapelul luptei (peutru...) = a da semnalul luptei, a începe lupta, acțiunea (pentru...).

Leontin Dintre foarte puținele prenume rămase în uz pînă în epoca contemporană, care au la bază nume de animale, cele mai răspîndite și frecvente în Europa par a fi Léon, Léonte și derivatele lor Leonída și Leontín, fem. Leontína. Pe cît de rare sînt astăzi numele de animale în antroponimie (de ex. Lupu, Ursu, Vulpe etc. sînt păstrate doar ca nume de familie) pe atît de frecvente erau în trecut, originea folosirii lor fiind în strînsă legătură cu epoca comunităților totemice. În cadrul orînduirii gentilice exista credința că fiecare gintă și chiar familie se trage dintr-un animal, considerat totem (cuvîntul aparține limbii unor indieni din America de Nord, ododem „ginta sa”) și respectat ca protector al grupului respectiv. Credința în totem generează cultul animalelor, cunoscut în India, Egipt, Orientul Apropiat etc. și cu interesante reminiscențe pînă în mitologia greacă și religia creștină. Cu siguranță că leul, regele animalelor, care n-a încetat nici astăzi să fie un simbol frecvent al puterii, nu era printre ultimele animale care se bucurau de o favoare deosebită în antichitate. Probe în acest sens aduce Lais din vechea antroponimie ebraică sau gr. Léon interesant mai ales pentru discuția de față. Atestat cu mare frecvență și continuitate încă din operele unor vechi autori ca Herodot și Tucidide, num. pers. Léon (leon, leontos „leu”) – în latină îi corespunde cognomenul Leo (leo, leonis) – a avut șansa de a pătrunde în onomastica creștină (faptul nu ne miră, întrucît leul, în Biblie este și simbol al puterii lui Dumnezeu, iar în primele secole ale erei noastre – al curajului de a îmbrățișa noua religie) ca apoi, devenit calendaristic, să se răspîndească în Europa. La fel s-au petrecut lucrurile și cu alte două nume grecești din aceeași familie, Leonídas sau Leonídes și Leontios. Primul, atestat aproximativ în aceeași epocă, ca și Léon, dar mult mai cunoscut decît acesta, din istoria Spartei, este la origine un patronim (adică un nume care arată descendența pe linie paternă) format cu suf. -ides de la Léon (în mod logic, acesta este mai vechi, după cum Ion trebuie să fie mai vechi decît lonescu, în care suf. -escu are aceeași funcție ca gr. -ides); redat în latină prin Leónidas și purtat, printre alții, de un martir din anul 202, vechiul patronim devine un răspîndit nume calendaristic. Al doilea, Leóntios, la origine o formă diminutivală, atestat mai tîrziu și frecvent mai ales în epoca creștină (în lat. Leóntius) se răspîndește tot prin intermediul calendarului. Corespondentul feminin al lui Leontius este un derivat cu suf. -ina, Leontina, pe baza căruia a fost ulterior creat și masc. Leontínus. Dacă în Occident sînt continuate formele latine, la popoarele slave de sud și răsărit și, prin intermediul lor, la români, sînt continuate formele grecești. După cum reiese din documente, numele în discuție nu au avut niciodată la noi o frecvență prea mare, iar Leonida sau Leonid par a fi de influență neogrecească. Dintre formele atestate în onomastica românească amintim: Leon, Lion, Leoncea, Aleon, Leontie, Leonte (frecvent), Leonties, Aliontie, Leontin etc., la care trebuie adăugate calcurile Leva (slav) și Leul (românesc). Cele mai frecvente astăzi ca prenume sînt Leontin și Leontina; mult mai rare Leonia, Leonela și Leoneta, recent influențe apusene. Leonida pare ieșit din uz, părinții evitîndu-l astăzi mai ales din cauza cunoscutului personaj al lui I.L. Caragiale; apare însă, ce e drept, destul de rar forma Leonid. ☐ Engl. Leo, fr. Léon, Léonce, fem. Léonie, Léone, germ. Leo, Leontine (hipoc. Leone), it. Leone, Leonello, Leoneto, Leonida, Leonzio, fem. Leonella, Leonetta, Leontina, sp., port, Leon, magh. Leo, Leon, Leonidász, fem. Leona, Leontina, bg. Leon, Lev(o), Leonid, Leonti, fem. Leonia, Leontina, rus. Leon, Lev, Leonid, Leontii, fem. Leonia, Leonina, Leontina etc. ☐ Leon, numele a 6 împărați ai Imperiului bizantin și a 13 papi de la Roma; Leonida, nepotul lui Leon, rege al Spartei, între 488-480 î.e.n., celebrul erou de la Termopile, căzut în lupta contra perșilor. ☐ Conu Leonida față cu reacțiunea, comedia lui I.L. Caragiale, Léon Dupuis, personaj din Doamna Bovary de G. Flaubert etc.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

PENTRU prep. I. Exprimă un raport cauzal. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza..., din pricina..., datorită... Așa din senin și fără cuvînt... se mînia foc pentru toată nimica. HOGAȘ, DR. II 134. Ipate... era mîhnit pentru pierderea lui Chirică. CREANGĂ, P. 178. Stăpînitorul ce varsă în războaie pîraie de sînge pentru ambiție. NEGRUZZI, S. I 31. ♦ De dragul... Pentr-o mîndră cît o nucă Toți feciorii se bursucă, Pentr-o mîndră cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Nu pentru alta... ci... = nu de alta, nu din altă cauză... dar... 2. Introduce un complement indirect; după verbe ca: «a se întrista», «a mulțumi», «a ierta» etc., sau după adjective ca: «recunoscător», complementul arată motivul bucuriei, întristării, recunoștinței etc. Harap-Alb rămîne bucuros, mulțămind sfintei Dumineci pentru buna găzduire. CREANGĂ, P. 214. Pentru atîta încredere nu am cum să-ți mulțumesc. ODOBESCU, S. III 9. Cît am rămas de recunoscător bunului părinte pentru această dorită veste. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Expr. Pentru puțin (sau pentru nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește cînd i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu nici un preț. Pentru (numele lui) dumnezeu, exclamație de implorare, de deznădejde sau de dezaprobare a unei fapte. Stați, stați, [nu vă bateți] pentru numele lui dumnezeu. ALECSANDRI, T. 595. II. Exprimă un raport final. 1. Introduce un complement circumstanțial de scop. Luă hotărîre... a nu orîndui nimic pentru împărțeală pînă aproape de moartea sa. CREANGĂ, P. 3. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? EMINESCU, O. I 137. E o vînturătoare ce cutrieră lumea pentru plăcerile ei. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. Pentru hatîrul cuiva = de hatîrul cuiva, v. hatîr. Jupînul Ștrul aducea pentru hatîrul călugărilor și-a călugărițelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 119. Pentru hatîrul ei învăț flautul. NEGRUZZI, S. I 76. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv sau printr-un abstract verbal) Cu scopul de..., în scopul de... Lăutarii își potriveau zgomotos instrumentele, pentru a da de știre tuturor... că începe jocul. REBREANU, I. 25. Pe amîndoi i-a-tras ața la București, pentru a îmbrățișa cariera de copist. CARAGIALE, O. II 5. Și satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. CREANGĂ, P. 329. ♦ În vederea... Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci. EMINESCU, O. I 87. Lîngă focul de nuiele Unde ard, jupiți de piele, Patru miei de la Ispas, Pentru prînzul de popas. ALECSANDRI, P. II 105. Se îmbrăca împodobindu-se ca pentru o sărbătoare. NEGRUZZI, S. I 27. În aceste războaie, ei se pregătesc, ca într-o școală, pentru alte lupte mai mari ce îi așteaptă. BĂLCESCU, O. II 12. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Cearcă și tu să vezi cum ți-a sluji norocul. Vorba ceea: «fiecare pentru sine, croitor de pîne.» CREANGĂ, P. 187. Cela ce se bate pentru a lui țară, Sufletu-i e focul soarelui de vară. BOLINTINEANU, O. 37. Cîte stele lucitoare, La un loc cu sfîntul soare, Pentru mine stau să joare Că-s de treabă foarte tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru, și două contra. Eu votez pentru. ♦ (Potrivit) cu; de. Nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine. CREANGĂ, P. 186. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (După verbe care exprimă o cerere, o rugăminte) Te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă? CARAGIALE, O. II 212. ♦ (După verbe care exprimă un regret, o suferință) După. Vărsat-ați lacrimi pe flori Pentru fiul călător. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 193. Trage, mîndro, dor de mine, Că eu am tras pentru tine. id. ib. 161. ♦ (După verbe ca «a se îngriji», «a purta grijă» etc.) De. Clucerul de pivniță... se îngrijea pentru pivnițele cu vin ale armatei. BĂLCESCU, O. I 16. Mai mult purta grijă pentru stăpîna ei, decît de dînsa. DRĂGHICI, R. 27. 3. Introduce un atribut. Cere hîrtie și plic pentr-o scrisoare. SADOVEANU, P. 35. Ce șuri și ocoale pentru boi și vaci, perdea pentru oi... făcute de mîna lui Chirică cît ai bate din palme. CREANGĂ, P. 153. ♦ Cu direcția..., cu destinația..., de... A doua zi, duminecă, la șase dimineața, mă sui într-un vagon de clasa a treia, în trenul de plăcere pentru Sinaia. CARAGIALE, O. II 194. ◊ (Ajută la construirea formelor de supin) Colonelul scotoci buzunările tunicii, căutînd briceagul cu mica ghilotină de oțel pentru tăiat vîrful țigării. C. PETRESCU, Î. I 3. Aici sînt niște buci de la mămuca, pentru făcut saci. CREANGĂ, P. 176. 4. Intră în compunerea numelor predicative. Acest răvaș e pentru tine, zise Iliescul. NEGRUZZI, S. I 22. Nu e pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește. ♦ (Neobișnuit) Contra. O vizicatorie voiam a-ți pune pentru durerea ochilor. DRĂGHICI, R. 115. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... De unde știi că nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru d-ta? CREANGĂ, P. 235. Săniuța, cuib de iarnă, e cam strîmtă pentru doi... ALECSANDRI, O. 169. Fața lui roșie... arăta că pentru el viața n-avusese zile negre. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ Loc. prep. Cît pentru = cît despre..., în ce privește... Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă samă că e lîngă o frumuseță. NEGRUZZI, S. I 37. Cît pentru cheltuială... te voi împrumuta eu. DRĂGHICI, R. 14. ♦ Față de... Pentru unii mumă, Pentru alții ciumă, Pentru unii miere, Pentru ăilalți fiere. DEȘLIU, G. 52. Învățătorul este pentru un tînăr aceea ce este și grădinarul pentru pom. NEGRUZZI, S. I 8. Omenia ce... afectează și dragostea ce el arată că are pentru popoarele învinse măresc bănuielile... să nu ascunză gîndiri ambițioase. BĂLCESCU, O. II 271. IV. Exprimă un raport temporal. 1. Introduce un complement circumstanțial de timp. Bătrîna ieși iar pentru un răstimp. SADOVEANU, M. 116. Tata nu mi-a mai zis nemic: m-a lăsat în voia mea pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 16. Cea mai blînd-a mea gîndire, Cea mai gingașă simțire... Ție numai, numai ție Le închin pentru vecie. ALECSANDRI, P. I 174. Îmi robește inima Pentru-ntreagă viața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. ◊ Expr. Pentru moment = deocamdată, în clipa de față. 2. Introduce un complement circumstanțial de timp exprimat printr-un numeral adverbial. Am cunoscut pentru întîia oară pe Leonică Ciupicescu acum cîțiva ani, vara. CARAGIALE, O. II 9. Pentru a o suta oară era să i se adreseze aceeași întrebare. id. ib. 7. V. Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb. 1. (Introduce un complement indirect, după verbele «a da», «a lua», «a lăsa», «a plăti», «a vinde», «a schimba» etc.) În schimbul... Nu cumva ai pofti să-mi iai vițica pentr-un cuc armenesc? CREANGĂ, A. 57. Te așteptai să fii răsplătit chiar de la început, prin laude meritate, pentru toate cercetările serioase... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. ODOBESCU, S. III 10. Vai, mîndruțo, gura ta Pentru multe nu o-aș da; Pentru-un galben, pentru doi, Pentru două mii de boi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. 2. (Introduce un complement indirect, după verbele «a face», «a lucra», «a veni», «a sta» etc.) În locul..., în loc de... Sînteți voi îngăduitori cu dînsul și pentru mine. REBREANU, I. 72. Lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. Spune-mi ce voiești a-i scrie, căci voi scrie eu pentru tine. DRĂGHICI, R. 91. VI. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă cu o propoziție consecutivă negativă cînd regenta e afirmativă și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (= încît nu poate fi expus... ). Subiectul nu e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră (= încît poate fi expus... ). VII. Formează conjuncții compuse. 1. (Urmat de conj. «ca» și de un conjunctiv) a) (Introduce propoziții subordonate finale) Te-am încălecat pentru ca să mă porți în spinare. ALECSANDRI, T. I 430. Arau lanuri cît vezi cu ochii, unde semănau ghindă, de creșteau dumbrăvi pentru ca să aibă strănepoții lemne de ars. NEGRUZZI, S. I 246. Pentru ca să nu-l pătrundă arșița soarelui... ș-au făcut o umbreală. DRĂGHICI, R. 57. b) (Impropriu, introduce propoziții subordonate completive directe) Nu-i zi lăsată de la dumnezeu ca să nu-mi spună că-s cules de pe drumuri... Eu asta nu mai pot pentru ca s-o rabd. C. PETRESCU, R. DR. 80. Nu-mi mai dă mîna pentru ca să țiu nevastă fără zestre. CARAGIALE, O. II 257. c) (Copulativ) La început a ezitat, pentru ca apoi să treacă de partea opusă. 2. (Urmat de conj. «că și de un indicativ) a) (Introduce propoziții subordonate cauzale) Fiindcă, deoarece, din cauză că, de vreme ce, întrucît. Nu te iert de loc, pentru că d-ta nu-nțelegi, n-ai idee de ce vorbești. CARAGIALE, O. II 236. Tu, bădiț’ așa-ai gîndit Că eu, pentru că-s negruță, Mă bucur să-ți fiu drăguță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 234. (Introduce propoziții cauzale) Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului... pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. CREANGĂ, P. 209. Nu te bucura la cîștiguri mici, pentru că cu un rac tot sărac. NEGRUZZI, S. I 249. b) (După verbe ca «a mulțumi», «a se căi» etc., introduce propoziții subordonate completive indirecte, cu nuanță cauzală) Începu să mulțumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie. ISPIRESCU, L. 7. 3. (Împreună cu pron. «ce») a) (Introduce propoziții interogative directe) Dacă ai știut că ai un bunic așa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat să mă lupt cu el? CREANGĂ, P. 53. Dar pentru ce orașul atît de strălucit Acum între orașe e cel mai umilit? ALEXANDRESCU, M. 10. b) (Introduce propoziții interogative indirecte) Cînd tata a zis să nu intrăm acolo, trebuie să fi știut el ce a zis și pentru ce a zis să facem așa. ISPIRESCU, L. 50. Și atunci Harap-Alb se înfățișează înaintea împăratului Roș, spunîndu-i de unde, cum, cine și pentru ce anume au venit. CREANGĂ, P. 249. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu știu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate. NEGRUZZI, S. I 67. 4. (Împreună cu pron. «aceasta» sau «aceea», introduce propoziții coordonate conclusive) Deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. Făcuse un clopot mare... și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari, pentru aceea îi și ziceau clopotarul. CREANGĂ, P. 105. Țara este liniștită... Pentru aceea obștia ne-a trimis pre noi, să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici te iubește, și măria-ta să te întorci înapoi. NEGRUZZI, S. I 139. Știu că d-ta îi ești prietenă, pentru aceea... la d-ta mi-e nădejdea. id. ib. 51.

SUSȚINE, susțin, vb. III. 1. Tranz. A sprijini pe dedesubt, a servi de suport (unui lucru). Stăteau amîndoi față în față, în miezul mulțimii, înconjurați de trupuri și glasuri, lîngă un stîlp de fier, din cei care susțineau acoperișul pe deasupra peronului. DUMITRIU, B. F. 110. Sala era naltă, susținută de stîlpi și de arcuri, toate de aur. EMINESCU, N. 6. ♦ (Subiectul este o persoană) A ajuta, a sprijini ușor pe cineva (ca să nu cadă). 2. Tranz. Fig. A lua atitudine favorabilă (față de o acțiune, o cauză etc.), a sprijini fățiș; a apăra. [Comercianții] își luau angajamentul solemn de a susține candidatura d-lui Tiberie Piscopescu și rugau și pe ceilalți să voteze pe acest distins fiu de comerciant. VLAHUȚĂ, O. AL. 226. 3. Tranz. Fig. (Complementul indică un principiu, o teorie, o idee) A apăra cu argumente, a proclama, a afirma cu tărie. Opinia contrară era susținută de căpitanul Corabu. CAMIL PETRESCU, U. N. 9. ♦ A duce o luptă, a lupta (pentru o idee). Starea sănătății obligîndu-mă a asista de departe la luptele ce ai susținut și susții cu atîta demnitate și energie contra neîmpăcaților adversari... ALECSANDRI, S. 10. ♦ A se prezenta la un examen pentru a obține un titlu (pe baza unei lucrări, a unei disertații). Simpaticul amic, după ce a renunțat... a mai susține licența în drept, s-a hotărît a îmbrățișa cariera de cultivator de pămînt. CARAGIALE, O. II 218. 4. Tranz. (Complementul indică o persoană, o organizație social-politică etc.) A ajuta, a întreține cu mijloace materiale. V. subvenționa. ♦ Refl. A-și asigura sau a-și cîștiga existența, a se întreține. Erau oameni săraci... cu lucrul mînilor să susțineau și cu lucrul plăteau dările și birul casei. RETEGANUL, P. III 3. 5. Refl. A se ține în picioare, a se menține. Nu se poate susține în poziție verticală și nici nu poate merge nesprijinită de altcineva. PARHON, O. A. I 268. ♦ Fig. A se menține pe poziție, a rezista. (Atestat în forma susținea) Voi aștepta să văd ce face Bem; că dacă el va voi a se susținea, apoi voi fi cu dînsul și mă voi întoarce lîngă el. GHICA, A. 405. – Prez. ind. și: susțiu (BART, S. M. 100). – Variantă: (învechit) susținea vb. II.

APĂRA, apăr, vb. I. 1. Tranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «împotriva» și indicînd pe agresor) A interveni cu fapta în ajutorul cuiva pentru a-l susține împotriva unei acțiuni ostile; a proteja (pe cineva) printr-o intervenție promptă. Să fim cu băgare de seamă, să ne apărăm șantierul, hidrocentrala, ea este plinea și viața noastră. JIANU, C. 373. S-a împlinit vorba ceea: apără-mă de găini, că de cîni nu mă tem! CREANGĂ, P. 188. ◊ (Complementul este un abstract) Alexandru cel Mare... apără vitejește independența. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Cu privire la patrie, un oraș etc.) A păzi, respingînd atacul armat al inamicului; a menține, prin luptă, o poziție. Cînd țara s-o aperi îți cere, Pe gînduri o clipă nu sta, Tu viață îi dai și putere, Tu gloria ei vei purta. CORBEA, A. 75. ◊ Refl. A se împotrivi unui atac, a-i rezista; a se feri de... Au venit... și m-au lovit; m-am apărat cît am putut. SADOVEANU, N. F. 71. Care-i vedea-o că se apără [de albină] cu năframa, să știi că aceea este fata împăratului. CREANGĂ, P. 271. Ea se apără c-o mînă, Insă totuși lui se lasă. EMINESCU, O. I 67. Cei mai juni se apărau cu turbare. NEGRUZZI, S. I 152. 2. Tranz. A pune la adăpost (de o primejdie, de frig, de ploaie etc.), a proteja, a feri, a ocroti. Socot că domnul inginer nu-și închipuie c-am fugit de la Pașcani... ca să-mi apăr viața. SADOVEANU, N. F. 185. Eu? îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul... EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. Doamne-apără! = cu nici un preț! o dată cu capul! Eu, de-aș fi femeie, nu l-aș lua, doamne-apără! NEGRUZZI, S. III 65. 3. Tranz. A interveni prin viu grai sau în scris în sprijinul cuiva (combătînd învinuirile care i se aduc). ♦ (Cu privire la împricinați sau la un proces) A pleda înaintea justiției cauza cuiva. Avocatul care-mi apărase procesul... nu-mi dăduse vești tocmai bune. SADOVEANU, O. VIII 16. Te-am apărat din oficiu, dar cît puteam să te apăr?... Procesul n-a durat mult. SAHIA, N. 83. ◊ Refl. A se dezvinovăți de anumite învinuiri sau bănuieli. Ce-ai strigat, mă, tu, guleratul ăla?... – Eu, nimic! s-a apărat acesta. PAS, L. I 59. Cine se știe cu musca pe căciulă se apără. ◊ Fig. N-aveți de ce-mi mulțămi, s-a apărat uncheșul meu. SADOVEANU, N. F. 14. 4. Tranz. (Cu privire la o idee sau la un punct de vedere) A susține, respingînd obiecțiile aduse împotrivă. Stalin a apărat leninismul de numeroși dușmani și, în noile condiții istorice, a dezvoltat și îmbogățit învățătura lui Lenin. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 16. 5. Refl. (Rar) A ocoli, a evita (ceva sau pe cineva). Ce, pentru că o datorie... e anevoioasă, sîntem oare în drept a ne apăra de dinsa? BĂLCESCU, O. II 228.

CUVÎNT, cuvinte, s. n. 1. Element al vorbirii omenești (constînd dintr-un fonem sau un complex de foneme) de care e legat un sens, care este susceptibil de o întrebuințare gramaticală și care poate fi înțeles de o colectivitate de oameni reunită într-o comunitate istorică; vorbă. Mame! Învățați pruncii voștri Înainte de cuvîntul mamă, înainte de cuvîntul pîine – cuvîntul pace! POEZ. N. 92. Se sfărîma a jale blîndă în tremuratele cuvinte Și povestea încet moșneagul, mișcîndu-și pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Cuvîntu-n vers devine un bici de foc, un steag, O trîmbiță de-alarmă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 50. De-i zice un singur cuvînt, ești mort. ALECSANDRI, T. I 82. Joc de cuvinte = spirit, glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc în care cineva trebuie să găsească o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică, încît cele citite orizontal să aibă cîte o literă comună cu cele citite vertical. (Lingv.) Fond principal de cuvinte v. fond. (Gram., impropriu) Parte de cuvînt = parte de vorbire, v. parte. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impresia unui sentiment puternic) să exprimi ceea ce gîndești. Nu găsesc cuvinte ca să înfierez purtarea ta. Cu alte cuvinte = exprimînd același lucru în altfel; așadar, în concluzie. Adică, cu alte cuvinte... Să vă dau afară pe voi și să-i iau pe dînșii în loc? ALECSANDRI, T. I 408. Într-un (sau cu un) cuvînt = pe scurt, în rezumat, în concluzie, așadar. Într-un cuvînt... «turdus» nu este cîtuși de puțin «graurele» romînesc. ODOBESCU, S. în 29. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvînt cu cuvînt = fără nici o modificare, întocmai, exact. (Regional) Dintr-un cuvînt = fără a mai sta la gînduri, imediat. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. 2. (Mai ales la pl.) Gînduri, idei exprimate prin vorbe; spuse, zise. Fierbinți cuvintele lui Gorki sînt, Le simți pulsînd în vine, bărbătește. DRAGOMIR, S. 42. A fost atîta chiu și cînt. Cum nu s-a pomenit cuvînt. COȘBUC, P. I 58. Ca-n basme-i a cuvîntului putere: El lumi aievea-ți face din păreri. VLAHUȚĂ, O. A. 25. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem... îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I 54. Din cel întîi cuvînt mi s-au dat 280 galbini. KOGĂLNICEANU, S. 231. Cuvînt greu = vorbă hotărîtoare, decisivă. Cuvinte grele = vorbe aspre, de dojana, de ocară. Cuvînt introductiv sau cuvînt înainte = prefață. (Astăzi rar) Purtător de cuvînt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care reprezintă punctul de vedere al unui stat, al unui guvern, al unei organizații oficiale. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvîntului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvîrșire. Își descarcă mînia în toată puterea cuvîntului. CREANGĂ, A. 36. A pune un cuvînt (bun) = a face o intervenție (pentru cineva). L-a rugat pe avocatul, consilierul și prietenul ministrului, să pună un cuvînt bun și să obțină o mutare într-o stație mai omenoasă. C. PETRESCU, A. 292. A arunca un cuvînt v. arunca. A tăia (sau a curma) cuiva cuvîntul = a întrerupe (pe cineva) din vorbă. Împăratul îi tăie cuvîntul. ISPIRESCU, L. 23. (Rar) A lua (cuiva) cuvîntui din gură = a lua vorba din gură, v. vorbă. Tocmai!... Mi-ați luat cuvîntul din gură. ALECSANDRI, T. I 291. (Mold.) Nici (nu) mai rămîne cuvînt = nici nu mai încape discuție, nici nu mai poate fi vorbă. Lingurarilor, nici mai rămîne cuvînt, li se lungise urechile de foame, așteptînd. CREANGĂ, A. 54. (Regional) A începe cuvînt = a începe vorba, a vorbi. Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăși cuvînt gospodina. SADOVEANU, B. 98. ♦ Subiect de vorbă, de povestire; istorisire. Să nu-mi uit cuvîntul. CREANGĂ, A. 41. Cuvîntul din poveste înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 199. 3. Cuvîntare, discurs, conferință. Cuvînt de deschidere. ▭ Partidul nostru a avut marea cinste de a trimite o delegație a sa la Congresul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În cuvîntul nostru de salut am căutat să exprimăm dragostea nemărginită a oamenilor muncii din Republica Populară Romînă pentru eliberatoarea noastră, Uniunea Sovietică. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 5. ◊ (Rar la pl.) Trimite-mi o colecție a cuvintelor măriei-sale cătră Adunare. KOGĂLNICEANU, S. 200. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvîntul (într-o adunare) = a cere (sau a da etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvîntul = a vorbi (într-o adunare). (Învechit) A face cuvînt = a ține o cuvîntare. Suindu-mă în picioare pe-un scaun, le-am făcut acest cuvînt. NEGRUZZI, S. I 198. 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. Din cuvîntul lui nu se abătea. ISPIRESCU, L. 18. ◊ Loc. adv. (Mold.) De cuvînt = îndată, numaidecît, pe loc. Iar Ipate, de cuvînt, se prinde în joc lîngă o fată. CREANGĂ, P. 163. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvînt = a asculta de spusele, de sfaturile sau de ordinele cuiva. Ce folos însă!... nu înțelege de cuvînt. ALECSANDRI, T. I 120. Cuvînt de ordine = dispoziție dată de un superior (în armată, într-o întreprindere, într-o instituție). 5. (Învechit și arhaizant) Știre, veste, informație; zvon. După cuvîntul trimis de jupîn Traico, Popa Tonea se hotărî să treacă la Cladova. GALACTION, O. I 188. Și s-a pornit apoi cuvînt! Și patru margini de pămînt Ce strîmte au fost în largul lor, Cînd a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. 6. Promisiune, făgăduială, asigurare, legămînt. Eu mă prind să ți-l dau [grîul] în girezi. Nu-i cuvînt gospodăresc? CREANGĂ, P. 156. Cînd omul are cuget, cuvîntu-i e cuvînt. ALECSANDRI, T. II 117. Aminte să-ți aduci De-ale noastre vorbe dulci; De-ale noastre dragi cuvinte, Ce-au rămas neisprăvite. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 267. Omul se leagă cu cuvîntul, nu cu frîul. ◊ Expr. Om de cuvînt = om care își ține făgăduielile, pe a cărui promisiune poți pune bază. Cuvînt de onoare (sau de cinste) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva, care garantează că cele spuse sînt adevărate sau vor fi împlinite. Despoții n-au inimă și n-au cuvînt de cinste. CAMIL PETRESCU, B. 188. A (sau a-și) da cuvîntul (de onoare) = a promite, a făgădui, a se lega. Ți-am dat o dată cuvîntul... în mine poți avea încredere. CARAGIALE, O. II 277. (A crede) pe cuvînt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor cuiva sau fără a mai cere dovezi. Prefectul juca pe cuvînt, dar pierduse și în felul ăsta. DUMITRIU, N. 114. A-și ține cuvîntul sau a se ține de cuvînt = a îndeplini o promisiune făcută, a se ține de angajamentul luat. Te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 114. 7. (Învechit și arhaizant) înțelegere, pact, acord, convenție. Iar dacă nu mi-a plăcea nimic din ce mi-i spune, să-mi rămîi zălog pe o sută de galbeni. Bun cuvînt. SADOVEANU, D. P. 155. ◊ Expr. (Regional) A se înțelege (cu cineva) la cuvinte = a se învoi, a cădea de acord. Mihai... se înțelese cu el la cuvinte. ISPIRESCU, M. V. 55. 8. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. Cetățenilor Republicii Populare Romîne li se garantează prin lege: a) libertatea cuvîntului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor. CONST. R.P.R. 40. ◊ Expr. A-și spune cuvîntul = a-și manifesta părerea, opinia. Libertate, drept de a se plînge, de a formula revendicări. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt; Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm. COȘBUC, P. I 209. 9. Discuție, vorbărie, ceartă. N-am avut cu el nici un cuvînt. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă. (Mold.) Nu-i cuvînt = nu încape vorbă, nu se discută, n-am ce zice. Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am!... – Bună, stăpîne, nu-i cuvînt. CREANGĂ, P. 168. 10. Motiv, rațiune, rost, justificare, pricină, cauză. Unii au cuvînt a crede... că n-ar fi fost străin și de-o oarecare ceată vestită pe vremuri, care a tîlhărit departe în țara ungurească. C. PETRESCU, R. DR. 128. Mă mulțumii doar să găsesc cusur frunzelor de plop, că fac prea mare gălăgie degeaba și fără cuvînt. HOGAȘ, M. N. 13. O frunză veștedă nu-ți dă Cuvînt să zici că-i toamnă. COȘBUC, P.I 79. Am eu cuvinte să mă port așa. CARAGIALE, O. III Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Sub (sau pe) cuvînt că... sau pentru cuvîntul că... = pentru motivul că..., din pricină că..., sub pretext că... Comisia de plasă a constatat numărul clăcașilor; advocatul... a contestat această lucrare, pe cuvînt că s-a trecut între clăcași și 28 de oameni cari n-au făcut clacă. I. IONESCU, D. 414. Sub acest cuvînt ca... = cu condiția ca... Oi să te scot în lume, dară numai subt aiest cuvînt, ca să nu spui nimăruia unde m-oi ascunde. SBIERA, P. 311. Sub nici un cuvînt = sub nici un motiv, în nici un caz. Se urcă în tren, să nu se mai întoarcă sub nici un cuvînt. C. PETRESCU, Î. II 145. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap. EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta ODOBESCU, S. III 10. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. Ca lovit de trăsnet, a rămas fără cuvînt.

CRIZĂ, crize, s. f. 1. (Adesea determinat prin «economică» sau «de supraproducție») Prăbușire a vieții economice, la care se ajunge în mod inevitabil și periodic în țările capitaliste, din cauza contradicției fundamentale între caracterul tot mai social al producției și forma capitalistă, individuală a însușirii produselor; se caracterizează prin falimente, absorbirea întreprinderilor mai slabe de către cele mai puternice, creșterea șomajului și mizeriei oamenilor muncii, a căror putere de cumpărare scade, ajungîndu-se din această cauză la o falsă impresie de. abundență a mărfurilor pe piață. În crize, contradicția dintre producția socială și însușirea capitalistă izbucnește cu violență. Circulația mărfurilor este vremelnic desființată; mijloacele de circulație, banii, devin o piedică pentru circulație, toate legile producției și ale circulației de mărfuri acționează în sens invers. MARX-ENGELS, O. A. II 131. Cauza ultimă a tuturor crizelor reale rămîne întotdeauna sărăcia și caracterul limitat al consumului maselor, care se opune tendinței producției capitaliste de a dezvolta forțele de producție în așa fel, ca și cum limita dezvoltării lor ar fi numai capacitatea absolută de consumație a societății. MARX, la LENIN, O. III 39. Pentru a lichida crizele trebuie lichidat capitalismul. STALIN, O. XII 262. Sindicatele unitare, devenite un instrument de luptă organizată a muncitorimii și o puternică stavilă în calea planurilor de a arunca pe spinarea maselor populare greutățile crizei economice, au fost. și ele dizolvate în același an. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 13. ◊ Criză de produse = lipsă de mărfuri pe piață. Criză monetară = fenomen economic caracteristic regimului capitalist, constînd în lipsa de bani și de credite pe piață datorită paralizării vieții economice în epocile de stagnare a afacerilor. Criza generală a capitalismului sau a sistemului capitalist (mondial) = epoca istorică a prăbușirii capitalismului, cuprinsă între prima revoluție socialistă și victoria revoluției socialiste în întreaga lume și caracterizată printr-o supraproducție de mari proporții, printr-o paralizare a tuturor sferelor de activitate (socială, politică, literară, artistică), printr-o desfășurare inegală, care lovește țările capitaliste în momente diferite și cu intensități diferite, prin împletirea crizei industriale cu criza agrară și prin izbucnirea de conflicte și războaie, al căror rezultat final este pieirea inevitabilă a capitalismului. Drept cel mai important rezultat economic al celui de-al doilea război mondial și al urmărilor lui economice trebuie socotită destrămarea pieței mondiale unice atotcuprinzătoare. Această împrejurare a determinat o nouă adîncire a crizei generale a sistemului capitalist mondial. STALIN, PROBL. EC. 33. Criza generală a capitalismului se caracterizează printr-o și mai mare intensificare a procesului de putrezire a sistemului capitalist. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 348. Criză de regim = epocă în care un regim devenit nestabil este pe punctul de a fi răsturnat (pe cale revoluționară) și înlocuit cu altul. Trecem prin a treia criză de regim. Prima a fost criza regimului țarist, care nu mai există. A doua a fost criza primului Guvern Provizoriu, al cărei rezultat a fost demisia lui Miliukov și Gucikov. A treia a fost criza guvernului de coaliție, cînd instabilitatea regimului a atins punctul culminant. STALIN, O. III 121. (În țările cu regim parlamentar burghez) Criză de guvern (sau ministerială) = interval de timp (caracterizat prin agitație și frămîntare politică) între demisia unui guvern și formarea guvernului următor. 2. Moment critic, culminant, în desfășurarea unei boli; declanșare bruscă a unei boli sau revenire, sub formă de acces brusc, a unei boli cronice. Criză de ficat. ▭ Are să-i tremure iarăși buzele și o să devină galben ca în timpul crizelor. SAHIA, N. 25. ◊ Fig. Mă cuprind uneori gînduri triste și nu mă mai stăpînesc. E o criză. Trece. PAS, Z. I 97.

ORTOGRAFIE s. f. (< lat. orthographia, cf. gr. orthographia < orthos „drept” + graphein „a scrie”): 1. sistem de semne grafice convenționale care se folosesc în scrierea corectă a cuvintelor, a expresiilor și a locuțiunilor dintr-o limbă. Sunt considerate semne ortografice în limba română: liniuța de unire (cratima) și apostroful (v. și semn). 2. parte a gramaticii care studiază scrierea corectă a cuvintelor, a expresiilor și a locuțiunilor dintr-o limbă, după anumite reguli. ◊ ~ etimologică: o. în care principiile scrierii cuvintelor se bazează pe etimologia lor. O. etimologică au limbile franceză, irlandeză, engleză și tibetană. În aceste limbi scrierea cuvintelor se deosebește profund de pronunțarea lor. Astfel: fr. temps („timp”) este pronunțat „tã”, doigt („deget”) pronunțat „dŭa”, oiseau („pasăre”) pronunțat „ŭazo”, eau („apă”) pronunțat „o”; engl. all right („foarte bine”) pronunțat „olrait”, enough („destul”) pronunțat „inaf”, chalk („cretă”) pronunțat „čok” etc. În general, se reproduc nu formele actuale ale cuvintelor, ci formele lor din limba de origine, mai vechi, faze intermediare din dezvoltarea acestora sau chiar forme false. ◊ ~ fonetică: o. în care principiile scrierii cuvintelor se bazează pe felul cum acestea se pronunță. Limba italiană și limba română au, în general, o o. fonetică. Din 1860, data la care alfabetul latin a luat locul celui chirilic, sistemul ortografic al limbii române s-a schimbat de mai multe ori (1881, 1904, 1932, 1953, 1965 și 1993), modificările survenite reflectând lupta dintre reprezentanții celor două curente (etimologic și fonetic) în stabilirea acestuia, cu câștig de cauză când pentru cel fonetic, când pentru cel etimologic (cum este azi). ◊ ~ italienizantă: o. veche românească în care principiile scrierii cuvintelor se bazau pe intenția de apropiere nefirească, forțată, artificială a acestora de formele limbii italiene. Ea a fost inițiată și folosită în limba română de I. Heliade Rădulescu, dar fără sorți de izbândă, deoarece contravenea flagrant legilor de dezvoltare a limbii noastre (Pentru regulile ortografice v. Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, Ediția a V-a, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Univers enciclopedic, București, 1995).

datorie sf [At: CORESI, EV. 285 / V: (reg) adet~, (înv) deat~, diat~, dit~, dot~, (îrg) dăt~, det~ / Pl: ~ii / E: dator + -ie] 1-2 Sumă de bani (sau orice bun) pe care cineva a luat-o cu împrumut (sau pe care o datorează cuiva). 3 (Înv; îs) Carte (sau zapis) de ~ Act în care este consfințită suma sau alt bun pe care o datorează cineva cuiva. 4-5 (Îljv) Cu (sau pe, înv, în) ~ (sau, înv, ~ii) Pe credit. 6-7 (Îal) De împrumut. 8 (Îvr; îlv) A cădea la ~ A se îndatora. 9 (D. soldați; îae) A muri pe câmpul de luptă. 10 (Pex; fig; d. oameni; îae) A se sacrifica pentru o cauză. 11-12 (Îe) A (se) băga sau a (se) îneca, a (se) îngloda, a (se) încurca în (niște) ~ii A (se) împrumuta cu sume mari de bani care nu mai pot fi restituite. 13 (Îe) A bate (pe cineva) (sau a da cuiva) pe ~ A bate (pe cineva) fără nici o justificare. 14 (Pex; îae) A bate (pe cineva) foarte tare. 15 (Îrg) Sumă de plată. 16 (Îrg; spc) Taxă. 17 (Îvr; spc) Impozit. 18 (Îrg; spc) Muncă de scurtă durată efectuată în folos public. 19 (Înv) Ceea ce a fost dat (de către cineva). 20 (Înv; pex) Dar. 21 Ceea ce i se impune cuiva (sau își impune cineva) să facă într-o anumită situație (sau într-un anumit scop) Si: îndatorire, misiune, obligație (înv) datorință (1). 22 Acțiune de o importanță deosebită pe care trebuie s-o înfăptuiască cineva Si: misiune (înv) datorință (2). 23 Responsabilitate morală (sau materială) Si: sarcină, rol¹, (îrg) datorință (3). 24 (Îla) De ~ Cuvenit. 25 (Îlav) De (sau după, din) ~ Din obligații 26 (Îal) Din necesitate. 27 (Îal) După cum se cade. 28 (Îlav) La ~ În locul în care te cheamă obligațiile de serviciu. 29 (Îal) În armată. 30 (D. tineri; îe) A fi chemat la ~ A fi încorporat. 31 (D. oameni; îe) A fi la ~ A fi acolo unde îl cheamă obligațiile de serviciu. 32 (Fig; d. oameni; îae) A fi acolo unde trebuie. 33 (Îlv) A avea ~ (sau ~ia) (să) A fi obligat moral Si: a datora (3). 34 (Îe) A-și face (drept) (sau a împlini) ~ (sau ~ia) A răspunde obligațiilor de serviciu. 35 (Îae) A fi foarte conștiincios. 36 (Îae; pex; cu referire la diferite ramuri ale activității umane) A răspunde cerințelor de bază. 37 (Îe) A fi omul ~i A fi foarte conștiincios. 38 (Îe) A fi (sau, înv, a crede) de (sau în, întru) ~ia (cuiva) A fi obligația cuiva să... 39 (Îe) A crede (sau a ține) de ~ A avea obligația să... 40 (Îvr; îe) Nici ~ a lăsa A se achita de toate obligațiile. 41 (Reg; îe) A te da (sau a călca) ~ia A fi obligat de lege sau de poziția socială, să acționezi într-un anumit mod. 42 (Înv; în religia creștină) Încălcare a obligațiilor față de Dumnezeu. 43 (Înv; pex) Greșeală. 44 (Îvp) Obicei. 45 (Îvp; îlav) După ~ Conform uzanței. 46 (Îvp; îal) Conform tradiției. 47 (Îvp; îal) După cum se cuvine.

PUBLIC², -Ă, publici, -e, adj. 1. Care aparține colectivității sau provine de la o colectivitate de oameni; care se referă la public¹, care privește pe toți, la care participă toți. Omul, făcînd bine, nu atîrnă decît de sine și poate brava judecata publică. NEGRUZZI, S. I 289. În principate, sistemele în luptă cu lumina, cu mișcarea publică... s-au desfăcut și se desfac din zi în zi. RUSSO, S. 47. Opinie publică = părere, judecată a colectivității; p. ext. public¹. Aș fi expus ministerul la o sută de articole fulgerătoare în toate foile romîne și opinia publică ar fi fost contra mea. BOLINTINEANU, O. 440. Viață publică = viață politico-administrativă a unui stat; activitatea cuiva în legătură cu funcțiile de stat pe care le ocupă. ♦ (În opoziție cu privat) Care este pus la dispoziția tuturor, de care poate dispune oricine, la care au toți acces (gratuit sau cu plată). Telefon public. ▭ În aceeași săptămînă apărea la Craiova într-un proces, la Iași într-o întrunire publică. C. PETRESCU, Î. I 11. Am intrat în grădina publică, o grădină mică și gătită ca de sărbătoare. BASSARABESCU, S. N. 24. Lungi popasuri prin aleile ascunse ale grădinilor publice din Iași. CREANGĂ, A. 133. ♦ Care are loc în prezența unui mare număr de oameni; în public. Nota obținută a fost nota maximă, pe lîngă un supliment de laudă publică. GALACTION, O. I 58. ♦ (Adverbial, rar) în fața publicului¹, în public¹. Ne vom constitua public într-o societate cu un guvern sau cap al emigrației. BĂLCESCU, la GHICA, A. 551. 2. De stat, al statului. Venituri publice. Drept public = (spre deosebire de drept privat) sub împărțire mai veche a dreptului, care se ocupă de relațiile persoanelor cu statul. Minister public = instituție judiciară care reprezenta, în regimul trecut, interesele statului și ale societății în cauzele penale; p. ext. magistratul care reprezenta această instituție. V. procuror. Forță publică = organ polițienesc al statului burghez, însărcinat cu menținerea ordinii. Datorie publică = datorie a statului rezultată din împrumuturi interne sau externe. ♦ (Despre persoane) Care ocupă o funcție de stat. Neputînd fi învățător public, fusese chemat de domnul Moldovei ca dascăl de matematică. EMINESCU, N. 52. Acest impiegat public îi plătește foarte rău chiria. NEGRUZZI, S. I 301. Învățămînt public (sau instrucție, școală publică ) = învățămînt, instrucție, școală organizate, îndrumate și controlate de organele administrației de stat. Sînteți chemat a opera salutare reforme în instrucția publică! ALECSANDRI, S. 5. La școala publică se învăța numai grecește. NEGRUZZI, S. I 3.

METODĂ s. f. 1. (Și, învechit, în sintagma cartea metodului) Manual care cuprinde reguli și principii normative pentru învățarea sau pentru practicarea unei discipline, a unei arte etc.; ansamblu al acestor reguli și principii; metodică. Grammatica rumânească. . . acum întâi izvodită prin Dimitrie Eustathiev Brașoveanul, methodos prea folositori și prea trebuincios (a. 1 757). CAT. MAN. II, 337. Toți iubitorii de albine, care s-au desfătat cu dînsăle, după temeirile acestui metod, cu adevărat au luat îndoită dobîndă. MOLNAR, E. S. v/6. Extract din cartea metodului pentru trebuința dascălilor. CALENDARI (1 802), 32³/11. Se vor hotărî nu numai obiecturile învățăturii a fieștecâriia feliu de sholi, ci și modul pășirii într-însele sau cuviinciosul metod a învățăturii. MAN. ÎNV. 6/14. D-ar învăța toate științele și filosofia cu cel mai bun metod și sistemă. MUMULEANU, C. 6/11. Profesorul de metodul lui Lancaster din Craiova a plecat la Sibii ca să-ș tipărească în litografie caligrafia sa rumânească ce a făcut. CR (1829), 40²/27. Cere sfat și îi întreabă să-l învețe-n vreun fel, Ce să facă, din ce parte s-aducă vrun iscusit, Ca să-l poatâ-nvâța carte cu vrun metod osebit? PANN, P. V. II, 6/20. Am învățat a ceti fără lesniciosul metod al abecedarului d-tale. NEGRUZZI, S. I, 12. Reforma metoadelor învățămîntului. MAIORESCU, CR. I, 343. O gramatică grecească, lucrată după metoada lui G. Curtius. CONV. LIT. XI, 76. 2. Mod organizat, disciplinat, sistematic de lucru, de gîndire; alcătuire, desfășurare sistematică a unei lucrări. V. s i s t e m. Gheometria lor era. . . fără metod. IST. AM. 56^v/16. Văzînd că scopul Vasilicálelor și a tuturor legelor celor drepte stă în educarea orfanilor . . . am socotit de cuviință a schimba modurile despre aceste, adunînd mijloace din nouă codici europienești a cărora și metodul am îmbrățoșat ca unul ce ni s-au părut cel mai nimerit (a. 1 817). URICARIUL, IV, 307/13. Metod. . . chipul de a zice sau de a face cineva vreun lucru cu oarecare rînduială [Titlu]. VÎRNAV, L. 138^r. Pe omul de știință, de muncă și, mai ales, de metod îl cunoaștem și-l prețuim. LOVINESCU, C. V, 17. ◊ L o c. a d v. Cu metodă = sistematic, metodic (1). Lucrarea . . . urmează cu metodă și stăruință. CARAGIALE, O. I, 64. 3. (Adesea cu determinări care indică domeniul de cercetare sau operația logică) Mod de cercetare, de cunoaștere și de transformare a realității obiective; (impropriu) metodologie (2) . De te împeadecă cuvîntul metod matematicesc, zi metod firesc. MICU, L. 14/13. Singură natura ne învațî analisul... și.. . după metodul acesta tălmăcești cineva începutul și naștere, atît a ideilor, cît și a puterilor sufletului (a. 1 825). CAT. MAN. II, 112. Să meargă pă la toate acele locuri. . . spre a face băgările de seamă și cercările cuvenite după metodul mineraloghicesc (a. 1 838). DOC. EC. 699. Să caută măsura comună prin metodul ce l-am arătat. ASACHI, E. III, 14/10. În metoada reducțiunei eliminarea se face reducînd coeficientul necunoscutei ce voim a elimina la aceeași valoare în ambele ecuațiuni ale sistemei. CULiANU, A. 96. Metoda ultimei sume a cifrelor numerilor. CLIMESCU, A. 83. Logica și materialismul le socotea realități, nu metode ingenioase. SADOVEANU, O. IX, 51. Din punctul de vedere al speciilor de operații logice se deosebesc, în științele speciale, metode deductive. . . și metode inductive. LTR². Metoda filozofiei marxist-leniniste este metoda materialist-dialectică. cf 1 961, 426. 4. Procedeu sau ansamblu de procedee folosite în realizarea unui scop. V. s i s t e m. Metodă pentru scoaterea rădăcinii. . . din sumă alcătuită. AAT 178^r/1. Fabula nu-și are locul decît numai ca un metod de a prezenta oamenilor adevărul. HELIADE, O. II, 75. Ce metod, ce sistemă au luat spre îmbogățirea și înfrumusețarea limbii norodului? id. ib. 418. Metodul a lungi viața omi- nească [Titlu], scavinschi, m. Ideea ce-l preocupă ziua și noaptea este de a afla metodul prin care să- și facă stare. FILIMON, O. I, 96. El voia să prindă șarpele cu mîna altuia – metod foarte ingenios, ce s-a practicat în toți timpii. id. ib. 142. Cîteșitrele metode fură încercate. HASDEU, I. V. 37. Vina multor greșeli, în ce privește găsirea cauzelor hotârîtoare ale pesimismului, stă în metodele greșite întrebuințate pentru căutarea acestor cauze. GHEREA, ST. CR. II, 294. Metoda de a studia a domnului Ion Gherea. . . constă într-o vastă și profundă judecare logică a operelor literare din punct de vedere social. DEMETRESCU, O. 173. Putem magnetisa o bucată de oțel prin mai multe metode. PONI, F. 238. Închipuiți-vă un vast local cu geamuri veșnic aburite, umpleți-l după metodul indicat de Carriére, faimosul pictor, cît veți putea cu mai mult fum. . . și veți avea aproximativ imaginea unei cafenele. ANGHEL, PR. 29. Am făcut comparațiile. . . numai pentru a defini metodul. IBRĂILEANU, S. L. 14. A prinde cu arcanul era, cum se vede, pe vremea lui Mihail Sturza, un metod de recrutare. CĂLINESCU, I. C.41. Și-au rezervat dreptul exclusiv de a aproviziona brutăriile cu făina pe care și-o procurau prin metodele capanului. OȚETEA, T. V. 44, cf. MACAROVICI, CH. 78, 295, LEG. EC. PL. 80. O metodă de lucru ar fi gruparea numelor pe categorii și studierea fiecărei categorii în parte. CV 1 949, nr. 9, 37. Se discută metodele de îngrășare a pămîntului. STANCU, U.R.S.S. 117, cf. PARHON, O. A. 151. Introducerea în serie a metodelor de analize pe cale polarografică va îmbunătăți considerabil procesul tehnologic. CONTEMP. 1 954, nr. 384, 5/5. Un factor de seamă . . . îl constituie aplicarea și extinderea sistematică, în cadrul întrecerii socialiste, a metodelor și experienței înaintate în muncă. SCÎNTEIA, 1 954, nr. 2 862. Încearcă o metodă nouă. DAVIDOGLU, M. 9. Descrise pe scurt noua metodă întrebuințată de brigada sa pentru filtrarea motorinei. MIHALE, O. 200. Metodele avansate de lucru sînt popularizate prin presa locală. LUPTA DE CLASĂ, 1 961, nr. 1, 56. ♦ Manieră de a proceda. V. t a c t i c ă. Cu oamenii mei. . . eu am metodele mele încercate. REBREANU, R. II, 14. – Pl.: metode. – Și: (astăzi rar) metod (scris și method; pl. metoduri. IORDAN, L. R. A. 73) s. n., (învechit) metoádă s. f., méthodos s. n. – Din ngr. μέθοδος, lat. methodus, germ. Methode, fr. méthode.

gaz¹ sn [At: MDT / Pl: ~e, și (înv) ~uri / E: fr gaz] 1 Nume generic dat corpurilor fluide cu densitate redusă, incolore, ușor deformabile și expansibile, care, din cauza coeziunii moleculare slabe, nu au o formă proprie stabilă și tind să ocupe întregul volum pe care-l au la dispoziție. 2 Amestec de substanțe gazoase întrebuințat drept combustibil. 3 (Îs) ~ aerian (sau de iluminat) Gaz obținut în mod artificial prin distilarea la temperaturi înalte (900°-1000°) a huilelor și folosit, după epurare, pentru încălzit și iluminat. 4 (Îs) ~e naturale Gaze combustibile acumulate în pământ în urma unor procese naturale. 5 (Îs) ~ metan (sau de baltă) Gaz natural inflamabil care conține metan în proporție de până la 99%. 6 (Îs) ~ de lemn Gaz obținut prin distilarea uscată a lemnului, care se folosește drept combustibil (și în motoarele cu explozie). 7 (Îs) ~ ideal (sau perfect) Gaz ipotetic extrem de rarefiat, la care produsul dintre presiune și volum rămâne constant la orice temperatură. 8 (Îoc cu gaz ideal) Gaz obișnuit care se găsește în natură și nu se comportă conform legii gazelor perfecte. 9 Petrol rafinat. 10 (Pfm; îe) (Doar) n-am băut ~ (Doar) n-am înnebunit. 11 Lampă primitivă cu gaz. 12 (Îs) ~ lichefiat Amestec de gaze combustibile ușor lichefiabile, obținut prin extragerea directă din gaze de sondă sau prin distilare din unele produse petroliere, păstrat în stare lichidă în butelii. 13 (Îs) ~ nobil Fiecare dintre elementele chimice situate în grupa a opta a sistemului periodic al elementelor, inclusiv heliu, caracterizate prin inerția lor chimică. 14 (Îs) ~ solid Combinație solidă de molecule de gaz metan și apă, care se găsește în special în zonele unde pământul este înghețat până la mari adâncimi. 15 (Lpl; șîs ~e toxice de luptă) Substanțe gazoase toxice sau asfixiante folosite în război. 16 (Lpl) Emanații gazoase ale stomacului sau ale intestinelor. 17 (Îe) A arde ~ (sau ~ul) degeaba A nu face nimic.

A BATE bat 1. tranz. 1) A da lovituri (cu palma, cu pumnul, cu bățul, cu biciul etc.) unui om sau unui animal. ~ calul să meargă. ~ peste obraji. ◊ ~ măr a bate foarte tare (pe cineva). ~ palma cu cineva a da mâna cu cineva pentru a cădea de acord într-o tranzacție. Bătut în cap prost, țicnit. ~ capul cuiva (sau ~ pe cineva la cap) a cicăli; a necăji întruna pe cineva. A-și ~ capul cu ceva a-și frământa mintea. ~ la ochi a atrage atenția; a fi suspect. A-și ~ gura degeaba (sau în vânt) a vorbi în zadar. A-și ~ joc de cineva a necinsti pe cineva; a batjocori pe cineva. A-l ~ pe cineva gândul (sau mintea) a se gândi insistent la ceva. 2) A lovi repetat un obiect, un material cu un instrument în diverse scopuri (pentru a-l prelucra, a-l ascuți, a-l înfige în ceva etc.). ~ frișca. ◊ Bate fierul până-i (sau cât îi) cald acționează până nu-i târziui. ~ bani a fabrica monede. 3) A înfrânge într-o luptă sau într-o întrecere; a birui; a învinge. 4) A lovi ușor cu palma umărul, spatele cuiva, pentru a-i atrage atenția sau pentru a-i arăta bunăvoința. 5) (toba, toaca etc.) A face să răsune. * ~ toba a răspândi zvonuri; a nu păstra secret. 6) (covoare, haine etc.) A curăța de praf (lovind repetat cu un băț, cu bătătorul etc.). 7) (suprafețe, terenuri etc.) A îndesa pentru a face drept și neted; a bătători; a bătuci; a tăpși. 8) A lovi ca să cadă de pe copac. ~ nucile. ◊ ~ tactul (sau măsura) a marca tactul unei bucăți muzicale prin lovirea ușoară a unui obiect cu mâna. ~ drumurile (sau podurile) a umbla fără rost; a hoinări; a vagabonda. ~ pasul pe loc a nu realiza nici un progres într-o acțiune. ~ câmpii a vorbi fără nici o legătură logică; a vorbi aiurea. ~ mătănii a face mătănii. 9) (la războiul de țesut) A presa cu spata firele de băteală. 2. intranz. 1) A lovi o dată sau repetat în ceva (la poartă, la ușă etc.). ~ la fereastră. ◊ ~ la ușa cuiva a veni la cineva spre a-i cere ajutor material. 2) A lovi, a mișca repetat o parte a corpului. ~ din picioare. ◊ ~ din palme a aplauda. Cât ai bate din palme foarte repede, într-o clipă. ~ din picior a) a lovi cu piciorul în pământ; b) a se răsti; a porunci. ~ din buze a rămâne înșelat în așteptările sale. 3) (despre ploaie, grindină, brumă) A cădea (făcând stricăciuni în agricultură). 4) (despre vânt) A purta curenții de aer; a sufla. 5) A face aluzie (critică) la ceva. 6) (despre inimă, puls) A-și intensifica bătăile; a se mișca neregulat (din cauza unei emoții, a unui efort sau a unei boli); a palpita; a zvâcni. 7) (despre clopote, ceasornice etc.) A emite sunete ritmice. 8) reg. (despre câini) A scoate sunete caracteristice speciei; a hămăi; a lătra. 9) (despre Soare, Lună) A atrage cu razele, răspândind lumină, căldură. 10) (despre armele de foc) A trimite proiectilul până într-un anumit loc. 11) (despre culori) A avea o nuanță de... /<lat. batt[u]ere

báte vb. III. I 1 tr. (compl. indică ființe) A lovi repetat și violent (cu palma, cu bățul, cu biciul etc.) pentru a pedepsi, pentru a constrînge etc. L-a bătut pînă a leșinat. Arestații erau bătuți la tălpi. Cînd era obraznic îl bătea la palmă cu linia. ◇ expr. A bate (pe cineva) măr (sau, pop., furcă, ciobănește) = a bate (pe cineva) foarte tare. (A fi) bătut în (sau la) cap = (a fi) prost sau nebun. A-și bate firea cu (ori pentru, de) ceva = a se gîndi cu insistență la ceva, a se interesa mult de ceva, a-i păsa de ceva. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) ori, refl., a se bate cu mintea (sau cu gîndul, cu gîndurile) = a fi obsedat de un gînd, de o idee (care îl îndeamnă să facă ceva); a intenționa, a plănui să...; a fi preocupat de ceva. A-l bate grija = a fi îngrijorat, a fi neliniștit din cauza unei griji. = (refl.) A se bate cu pumnii în piept = a) a se mîndri, a se lăuda; b) a face caz de ceva. A se bate cu mîna (sau cu palma) peste gură = a se lovi peste gură ca pedeapsă pentru cuvinte, afirmații spuse nesocotit sau într-o situație neașteptată ori îngrozitoare. A-și bate capul cu (ori pentru, de) ceva v. cap. A bate pe cineva pe datorie v. datorie. A bate (pe cineva) de-i merg (sau să-i meargă) fulgii v. fulg. A bate (pe cineva) gros v. gros. A fi bătut cu leuca (în cap) v. leucă. A se bate cu capul de pereți (sau de toți pereții) v. perete. A bate piersic (pe cineva) v. piersic. A bate (pe cineva) de-i iese (sau să-i iasă) untul v. unt. 2 tr. (compl. indică oameni sau părți ale corpului lor) A atinge, a lovi ușor cu mîna, pentru a atrage atenția, pentru a arăta încredere, bunăvoință etc. ◇ expr. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a) a se ține stăruitor de cineva; b) a insista; a cicăli. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a se învoi (din preț) strîngîndu-și mîna reciproc; a se înțelege (în privința unei tranzacții). Bate laba aici... și ai să bem aldămașul (CA. PETR.). (refl. recipr.) A se bate cu cineva pe burtă = a fi în relații strînse cu cineva. A-i bate cuiva obrazul v. obraz. A bate (pe cineva) pe umăr v. umăr. ◆ (compl. indică animale) A lovi ușor cu mîna, pentru a mîngîia sau a liniști. A bătut cățelul pe spate și l-a luat cu el. 3 tr. (compl. indică ființe) A izbi de ceva. L-a bătut cu capul de pereți. ◇ expr. A bate (pe cineva) la cap = (despre sobe, mașini de călcat etc.) a provoca cuiva dureri de cap (din cauza căldurii, emanației de gaze etc.). (intr.) A bate la ochi (sau, rar, la urechi, la auz) = a) a trezi cuiva luarea-aminte, interesul, bănuiala; b) a face impresie, a se remarca. 4 tr. (compl. indică armate, state etc.) A înfrînge, a birui în luptă, în război. Mihai Viteazul a bătut oastea turcească la Călugăreni. ◇ expr. A bate (pe cineva) cu propriile lui arme v. armă. 5 refl. (despre popoare, armate etc.) A purta război; a se război; (despre persoane) a se lupta cu arme. Românii s-au bătut eroic pentru independență. ◇ loc. vb. (refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ◇ expr. A se bate cu morile de vînt v. moară. (Parcă) se bat turcii la gura lui v. turc. 6 refl. (recipr.) (despre ființe) A se lua la bătaie (cu cineva), a se încăiera (cu cineva). Urșii se bat pentru fagurele cu miere. ◇ expr. A se bate în parte = a se lupta între ei fără ca nimeni să iasă învingător. A se bate pentru (sau după) ceva = a dori foarte mult ceva, a-i plăcea foarte mult un lucru. A se bate cu moartea = a fi în agonie. (Parcă) se bat calicii (sau lupii, nebunii) la (ori în) gura cuiva, se spune despre cineva foarte înfometat, care mănîncă mult și cu lăcomie sau despre cineva care vorbește repede. A se bate singur sau de capul său = a-și îndrepta comportamentul. A se bate cap în cap = a fi în opoziție, în contradicție; a nu se potrivi. A se bate de muscă v. muscă. A se bate ca orbii (la tîrguri) v. orb. A se bate ca orbeții v. orbeț. ◆ (despre oameni) A se măsura, a se întrece în luptă. Să ne batem în luptă dreaptă. 7 tr. A învinge un adversar într-un joc, într-un concurs (sportiv). M-a bătut la șah. ◇ expr. A bate toate recordurile v. record. 8 tr. (despre încălțăminte, ham, șa etc.; compl. indică oameni sau animale) A freca, a roade, a produce răni. Mă bat pantofii. 9 tr. (compl. indică oameni) A pedepsi. Dumnezeu l-a bătut pentru ceea ce a făcut. ◇ (la imper.; în imprec.) Bată-l Dumnezeu! ◇ expr. (glum.) Bătu-te-ar norocul (sau hazul, pustia), se spune pentru a exprima simpatia, mirarea, indignarea. Să mă bată Dumnezeu (sau crucea, Maica Precista), se spune ca jurămînt pentru a fi crezut. Bată-l vina! v. vină. II tr. 1 (compl. indică substanțe, materii alimentare etc.) A lovi de repetate ori (într-un vas), cu ustensile speciale (de bucătărie), pentru a amesteca, a freca, a frăgezi etc. Bate smîntîna pentru a face frișca. ◇ expr. (fam.) A bate putineiul = a obține unt din lapte sau din smîntînă. A bate apa în piuă (să se aleagă unt sau untul) v. apă. A bate ca într-un putinei deocheat. v. putinei. A bate în sită (și) în covată v. sită. 2 (compl. indică metale înroșite în foc) A lovi repetat cu ciocanul sau cu barosul pentru a da o anumită formă. ◇ expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate para în cenușă v. cenușă. A bate fierul cît e (sau pînă-i) cald v. fier. A bate monedă v. monedă. A bate monedă (din sau cu ceva) v. monedă. 3 A lovi, de repetate ori, tăișul coasei, cu un ciocan, pentru a-l ascuți. ◇ expr. A bate pe cineva ca pe-o coasă rea v. coasă. 4 (compl. indică cuie, nituri etc.) A înfige, a vîrî în ceva, prin lovituri repetate (cu ciocanul, cu maiul etc.). Bat cuie în perete pentru tablouri. 5 A fixa un obiect țintuindu-l în ceva. Bate capacul lăzii. A bătut tablourile pe perete. Coroană bătută cu diamante. ◇ expr. A bate (cuiva) căciula-n creștet v. creștet. A (o) bate la papuc v. papuc. A-i bate (cuiva) scîndura v. scîndură. A bate țăruș v. țăruș. 6 (la războiul de țesut) A îndesa cu spata firele bătelii. 7 (compl. indică cereale, păstăi uscate etc.) A îmblăti, a dezghioca. Bate fasolea. ◇ expr. A bate ca la (sau în) fasole v. fasole. A bate ca în păpușoi v. păpușoi. 8 (compl. indică plante textile) A zdrobi, prin lovituri repetate (cu o bîtă sau cu un mai), pentru a se desprinde firele. Bat inul. 9 A lovi cu o prăjină crengile unui pom fructifer, pentru a face să cadă fructele. Au bătut toți nucii din livadă. ◇ expr. A-i bate (cuiva) perele v. pară. 10 (compl. indică covoare, pături, haine etc.) A scutura de praf (cu bătătorul). 11 (compl. indică instrumente muzicale, obiecte etc.) A lovi ritmic (cu mîna, cu ciocănele etc.), pentru a produce sunete muzicale sau ritmice. Bate toba ca un adevărat maestru. Călugărul bate toaca de vecernie. ◇ expr. (intr.) A bate clopotul de mort v. clopot. A bate darabana v. darabană. A bate în drîmbă v. drîmbă. A bate cuiva în strună (ori în struna cuiva) v. strună. A bate tamburina (pe ceva) v. tamburină. A bate toaca v. toacă. A bate toba v. tobă. A bate toba (la urechea) surdului v. tobă. A-i bate (cuiva) toba (sau în tobă) v. tobă. A bate toaca pe vătrai v. vătrai. 12 A da repetat cu un băț în apa (sau pe sub pietrele din apa) unui rîu, pentru a alunga peștii din ascunzători. 13 A bătători pămîntul; ext. a lovi pămîntul cu piciorul de repetate ori, tropăind sau jucînd. Bat pămîntul tropăind (COȘB.). ◇ expr. A bate talpa (la pămînt) v. talpă. ◆ ext. (pop.; compl. indică jocuri) A juca, a dansa cu patos. [Polca] o băteam vîrtos cînd eram mic (ALECS.). 14 (compl. indică obiecte, materiale etc.) A izbi repetat, cu un instrument, în diferite scopuri. Bate doagele butoiului. ◇ Exp. A ajunge să bată buștenii v. buștean. A bate șaua (ca) să (se) priceapă (sau înțeleagă) iapa (ori calul) v. șa. 15 (compl. indică substanțe, materii etc.) A îndesa prin apăsări repetate (într-un recipient). Bate tutunul în pipă cu degetul. ◇ expr. A bate în (sau sub) tipar v. tipar. 16 A azvîrli mingea la distanță, lovind-o; ext. a se juca cu mingea. Toată ziua bate mingea pe stradă. 17 A amesteca cărțile de joc; a juca mult cărți. Își duce veacul numai în străinătăți... acolo bate cărți și petrece (SADOV.). ◇ expr. A bate o carte (sau cărțile) = a învinge cartea altuia cu o carte mai mare. 18 A face mereu aceeași cale; a umbla mult pe un drum. Numai eu rămas același, Bat mereu același drum (EMIN.). ◇ expr. A bate cale lungă = a merge mult. A bate pasul pe loc = a nu progresa. A-i bate (cuiva) gîndul (undeva) = a-i merge gîndul la...; a fi înclinat, aplecat spre... A bate cu gîndul (departe) v. gînd. ◆ A umbla întruna prin..., a frecventa des ceva; a cutreiera. Multe mări am trecut, Multe țări am bătut (POP.). ◇ expr. A bate prundurile (sau podurile) = a umbla de colo pînă colo (fără nici un scop); a hoinări. Toată ziua bate prundurile după scăldat (CR.). A bate cîmpii = a) a vorbi vrute și nevrute; a aiuri; b) a ocoli un subiect care nu convine să fie discutat. A bate bambura v. bambura. A bate ceamburul v. ceambur. A bate drumul (ori drumurile) v. drum. A bate laturile v. latură. A bate maidanul (sau maidanele) v. maidan. A bate marginile v. margine. A bate străzile v. stradă. III intr. 1 (despre oameni; urmat de determ. introduse prin prep. „în” sau „la”) A lovi în ceva (cu degetele, pumnii etc.), făcînd zgomot, pentru a fi auzit, pentru a atrage atenția etc.; a ciocăni (cu putere). Începu să bată cu pumnii în ușă. ◇ expr. A bate la ușa cuiva = a veni la cineva pentru a-i cere ajutor material. A bate în crilă v. crilă. A bate din pinteni (de bucurie) v. pinten. A bate la toate porțile (sau la porțile cuiva) v. poartă. A bate la ușă v. ușă. A bate pe la ușile oamenilor v. ușă. ◇ fig. Iarna bate la ușă. 2 (despre oameni; cu determ. introduse prin prep. „cu” sau „în”) A lovi tare în ceva, pentru a-și arăta mînia, nerăbdarea sau pentru a intimida, a amenința pe cineva. Nerăbdător, bate cu picioarele în ușă, pentru a i se deschide mai repede. Izbucnește cu furie, bătînd cu pumnii în masă. 3 (despre oameni; cu determ. introduse prin prep. „din” sau „în”) A lovi în ceva cu o parte a corpului; a face, cu mîinile, picioarele etc., o mișcare relativ regulată (lovind în ceva). Băteau din călcîie, ca să se încălzească. ◇ expr. A bate din (sau în) palme = a) a lovi palmele pentru a-și manifesta un sentiment de bucurie, de aprobare; a aplauda; b) a lovi palmele pentru a chema pe cineva. A bate în pumni = a lovi un pumn de altul pentru a face în ciudă cuiva. A bate din picioare = a tropăi. A bate din gură = a vorbi în zadar. (tr.) A bate mătănii = a îngenunchea și a atinge fruntea cu pămîntul de mai multe ori la rînd, în semn de cucernicie sau de pocăință. A bate tactul = a) a lovi (ușor) un obiect cu mîna, piciorul etc. sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucăți muzicale sau al unui vers; b) a marca, prin mișcări regulate (cu mîna, piciorul sau bagheta), fiecare tact al unei bucăți muzicale. A bate în (sau într-un) lemn = a face gestul lovirii cu degetul a unui obiect din lemn pentru a împiedica producerea unui necaz, a unei boli, a unui ghinion, sau pentru a menține o situație favorabilă, un cîștig, o stare bună de sănătate. A bate în (sau din) buze v. buză. A-și bate limba(-n gură) de pomană v. limbă. A bate măsura v. măsură. A bate (în) orb (la mașina de scris, la computer) v. orb. Bătînd (sau cît ai bate) din (sau în) palme v. palmă. A bate din picior v. picior. A bate din pinteni v. pinten. ◆ (despre păsări; cu determ. „din aripi”) A face mișcarea de zbor, lovind aerul cu aripile. Au prins a bate din aripi cocoșii (SADOV.). ◆ (despre cîini; cu determ. „din coadă”) A da din coadă. [Cățeaua] se lipi de pămînt schelălăind, apoi prinde a bate din coadă (SADOV.). 4 (despre organe sau părți ale corpului) A avea pulsații ritmice; a palpita, a pulsa, a zvîcni (în mod normal sau din cauza unei emoții, a unei boli). De frică, inima începu să-i bată cu putere. ◇ (refl.) Mi se bate tîmpla dreaptă. ◇ expr. A i se bate limba-n gură (ca calicii la pomană) v. limbă. 5 (despre cîini) A lătra (scurt și la intervale egale). Cînd se apropie lupii de stînă, cîinii încep să bată. IV intr. 1 (despre vînt) A sufla. A început să bată crivățul. ◇ expr. Slab de-l bate vîntul v. slab. A-i bate (cuiva) vîntul în traistă v. traistă. A-i bate vîntul în buzunar(e) v. vînt. A vedea dincotro bate vîntul v. vînt. A-l bate vîntul (pe cineva) v. vînt. 2 (despre ploaie, grindină, brumă) A cădea (lovind, stricînd) peste semănături, livezi etc. Bătînd grindina, toată recolta este compromisă. ◇ expr. A fi bătut de brumă v. brumă. 3 (despre ape, valuri etc.) A se lovi, a se izbi de maluri, diguri etc. Valurile bat zidurile cetății. 4 (despre aștri) A-și trimite razele pînă la...; a se reflecta în...; spec. (despre soare) a încălzi puternic. Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri (EMIN.). La amiază soarele bate puternic. ◇ (tr.) Mă bate soarele în ochi. 5 (despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul pînă la o anumită distanță, pînă într-un anumit punct. Această pușcă bate departe. ◆ (înv.) A bombarda. Bătea partea de sus a cetății cu zece tunuri (BĂLC.). 6 (despre culori; urmat de determ. introduse prin prep. „în”) A se apropia de..., a da în..., a avea o nuanță de... Avea un splendid păr negru care bătea în albastru. ◇ expr. A bate în argințel v. argințel. V intr. 1 (despre instrumente muzicale, clopote, ceasornice etc.) A emite sunete muzicale sau ritmice (care au o anumită semnificație). Se aud clopotele cum bat. Orologiul a bătut de cinci ori. ◇ (tr.) San-Marc sinistru miezul nopții bate (EMIN.). 2 (înv.; despre telegraf) A emite țăcănitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ◇ expr. (tr.) A bate o telegramă (sau o depeșă) = a transmite o telegramă. VI intr. 1 (adesea determ. prin „cu vorba”) A face aluzie critică (la ceva sau la cineva); a aduce vorba. Ei! Acu înțeleg eu unde bate vorba lui! (CAR.). ◇ expr. A bate un apropo (sau apropouri) v. apropo. A bate (cuiva) pontul v. pont. 2 expr. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în rîs; a trata superficial ceva sau pe cineva; b) a întreține raporturi sexuale prin înșelătorie sau (mai ales) cu forța; a necinsti, a viola pe cineva; c) a profana, a pîngări ceva. 3 expr. A bate în retragere = a) a se replia, a se retrage din luptă; b) fig. a renunța să mai susțină ceva cu aceeași tărie; a retracta cele spuse mai înainte; a ceda, a o lăsa mai moale. 4 expr. (înv.; fam.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. • prez. ind. bat. /lat. batt(u)ĕre.

MĂRGINI vb. IV. Tranz. 1. (Complementul indică un lucru, o suprafață etc.) A forma marginile, limitele ; a contura, a încadra. Fulger lung încremenit Mărginește munții negri în întregul asfințit. EMINESCU O. I, 148, cf. id. N. 37. Îndată cucoana Cristina ridică bărbia și scoate din cutele capotului ochelari mărginiți cu aur. SADOVEANU, P. S. 175. Iepuri roșcați se strecurau țupăind. . ., apoi se scufundau în tufele ce mărgineau pîrăul. id. O. I, 64. Curgea șanțul șoselei pe dreapta și pe stînga, mărginind drumul ca două linii groase de cărbune. ARDELEANU, U. D. 171. Cum treci linia ferată de cealaltă parte a gării. . ., printre aleele mărginite de arbori și flori, apare clădirea gospodăriei agricole de stat. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 758. ♦ A stabili anumite limite ; a limita. Lungimea coșeriului nu este hotărîtă. . . ., însă moldovenii o mărginesc făcînd coșerile după puterea gospodariului. I. IONESCU, C. 167/4. ♦ Refl. A se învecina. Rîpa răsăriteană a lacului se mărginea cu codrii Tigheciului. ASACHI, S. L. II, 113. Și au ieșit și din țeara Împâratului-Verde, care să mărginea cu împărăția zînelor. RETEGANUL, P. II, 11. 2. (Prin Transilv.) A tăia marginile unei scînduri; (regional) a feti, a dungălui. Cf. ALR II 6 461/192, 228, 346, 353, 365. 3. (Învechit) A defini, a preciza, a fixa. Slovenii, . . . cînd vreau să mărginească vrun lucru, se întrăbuințeazâ cu pronumele arătătoriu. MAIOR, IST. 244/26. Numirea leului mărginit în curs dă 40 parale este o legiuire sprijinită pe cursul monedilor dă aur și argint (a. 1 836). doc. ec. 640. ◊ R e f l. p a s. La români mai tare se hotărește sau mărginește lucrul punînd articulu după nume, decît întru alte limbi, în care articulu se pune înainte de nume. MAIOR, IST. 243/34. ♦ Refl. (Neobișnuit) A se hotărî. Imperatul Domițian se mărgini ca însuși cu capul său să meargă asupra dachilor. MAIOR, IST. 3/3. 4. A reduce, a restrînge, a limita. Fu mărginit numai în posesiunea unei părți din Podolia. ASACHI, S. L. II, 34. Iar oștile moldovene. . . le mărginise în puțin număr. NEGRUZZI, S. I, 143, cf. 61. Și. . . nu a luat el. . . obligațiunea de a-și mărgini libertatea sa acolo unde ea începe a lovi libertatea celorlalți? GHICA, S. 202. Acei care profesează alungarea cercetării cauzelor din speculațiunile cugetării mărginesc ei singuri știința și o reduc la o simplă nomenclatură. MACEDONSKI, O. IV, 130. Activitatea politică și ideologică a lui N. Bălcescu, deși mărginită de condițiile istorice în care a trăit, s-a sprijinit pe un adînc sentiment patriptic. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 1, 108. ◊ Refl. pas. Numărul școlarilor însă a trebuit să se mărginească din pricina strîmtorării încăperilor. CR (1 834), 91¹/32. ♦ R e f l. A se limita, a se rezuma. Noi ne mărginim a vorbi despre modurile cum poate reuși exametrul în limba română. HELIADE, O. II, 164, cf. 414. Omul care se mărginește numai în sfera cugetărilor sale, rămîne în veci în mîndra sa sărăcie. MARCOVICI, C. 38/3, cf. id. D. 10/7. Nevoia silindu-l iarăși l-au îmbărbătat de a nu să mărgini într-atîta. DRĂGHICI, R. 42/15. Îngrijirea de livezile încheiete în luna lui februarie se mărginește întru a curăți pomii de crengile cele uscate. I. IONESCU, C. 15/25. Ne mărginim numai a arăta lista cărților ce au ieșit de sub teascurile sale (a. 1 851). URICARIUL, XIII, 342, cf. IV, 418/13. Nu s-a mărginit la prînzuri și ziafeturi. . ., a mai adus și tarafuri de lăutări. CARAGIALE, O. II, 254, cf. IV, 145. Mi se pare că întru atîta se cam mărginesc foile de dafin ce am putut culege în cariera mea cinegetică. ODOBESCU, S. III, 22. Am avea multe de zis, dar le lăsăm pentru altă dată, acum ne mărginim la cîteva cuvinte. GHEREA, ST. CR. II, 73. În autobiografia sa nu se mărginește numai la înșirarea datelor care-l priveau personal, bul. com. ist. ii, 156. Legătura între organele de conducere și membrii cooperativei nu se poate mărgini numai la discutarea problemelor în adunările generale. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 697. Se mărgini să-l privească țintă în ochi. . ., apoi întoarse spatele. C. PETRESCU, A. R. 19. Mă voi mărgini la un singur punct. LL I, 7. Mă mărginesc a spune. . . CONTEMP. 1 957, nr. 566, 5/3. ◊ Tranz. (Rar; complementul indică momente sau perioade de timp) O vedeți colo, colo în vale. . ., Unde păstorul zilele sale în paza turmei le mărginește, ALEXANDRESCU, O. I, 163. Mi-am mărginit toți anii copilăriei la țară. SAHIA, U.R.S.S. 18. ♦ R e f l. (Rar) A se stăpîni, a se înfrîna. Cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U. 5. (Neobișnuit) A fixa (cuiva) domiciliu forțat. Dacă vreun boier prindea prea multă poftă de vorbă. . ., îl mărginea în casă sau la moșie cu pază, ca să nu comunice cu nimeni. GHICA, S. X. 6. (Regional) A urmări. PAMFILE, J. II, 153. Te mărginesc din urmă. id. ib. 7. (Regional; complementul indică vite) A paște pe marginea unui ogor sau a unui drum. Com. din CUZDRIOARA-DEJ. – Prez. ind.: mărginesc. – Și: (neobișnuit) mărginá vb. I. LB. – V. margine.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer²; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

PIERDE, pierd, vb. III. 1. Tranz. (În opoziți cu g ă s i) A nu mai avea ceva ce-ți aparținea, care era al tău sau de care răspundeai. Domnul cel chefliu pierduse de mult cheia sau poate o aruncase dinadins într-un fund de sertar, C. PETRESCU, C. V. 43. Cînd ai pierdut biletul, Zoe? CARAGIALE, O. I 113. Nu mai găsește ce a pierdut. ȘEZ. II 74. ◊ Expr. A pierde teren = a părăsi un teren de luptă, a da înapoi, a se retrage. (Fig.) Cuvintele pot cîștiga sau pierde teren din cauză că derivatele lor se întăresc sau slăbesc. GRAUR, F. L. 120. A pierde pămîntul de sub picioare = a pluti în gol; fig. a ameți. Două chingi laie trecute pe sub burtă și într-o clipă, fără să prindă de veste, vaca cea îndărătnică pierdu pămîntul de sub picioare. BART, S. M. 293. 2. Tranz. A fi lipsit de o parte a corpului (în urma unui accident, a unei boli). Înțeleg să-l căinați pe ăl care și-a pierdut un picior. de nu poate merge, – sau vreo mină, de nu poate omu lucra. CAMIL PETRESCU, T. II 44. Cei care și-au pierdut brațele, picioarele. SAHIA, N. 22. Din colibă ieși un flăcău, ciung de-o mînă, ce și-o pierduse la mașina boierească. BUJOR, S. 53. ◊ (Despre lucruri neînsuflețite) Codru-i mare, Frunză n-are; O avut Și o-a pierdut De tropotul cailor, De sunetul armelor. De jalea voinicilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ♦ (Cu privire la facultăți fizice sau intelectuale, calități, sentimente etc.) A nu mai poseda, a nu mai fi stăpîn pe..., a rămîne lipsit de... Își pierdu gîndurile, cu ochii ațintiți la focurile acelea. DUMITRIU, N. 74. Copiii de la un cîrd de vreme își pierduseră veselia. DELAVRANCEA, H. T. 155. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. Căci amîndoi vom fi cuminți, Vom fi voioși și teferi, Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. A-și pierde mintea (sau mințile) v. minte. A-și pierde firea sau (refl.) a se pierde cu firea v. fire. A-și pierde cumpătul v. cumpăt. A-și pierde capul v. cap¹. A-și pierde vremea (sau timpul) = a-și irosi timpul în zadar; a nu se ocupa cu nimic; a lenevi. A-și pierde viața = a muri (într-o luptă, într-un accident etc.). Potlogarii, de care gemea orașul... pîndeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă, și adeseaori el pierdea împreună cu punga și viața. NEGRUZZI, S. I 16. (Învechit, dovedind o credință mistică) A-și pierde sufletul = a intra în păcat, a se ticăloși; p. ext. a muri. Cel ce se amestecă în multe de ale lumii este prea cu neputință anu-și pierde sufletul. GORJAN, H. IV 202. ♦ A renunța la o apucătură, o pornire. Ia ascultă, mă... nici p-aici nu ți-ai pierdut năravul? VISSARION, B. 116. Dacă vă închipuiți că tînărul... și-a mai pierdut din aerele sale de erou, vă înșelați amar. VLAHUȚĂ, O. AL. II 27. ◊ (Cu privire la timp) A petrece fără folos, fără rost; a întrebuința altfel decît ar trebui. Cum văd, ai pierdut trei săptămîni degeaba. C. PETRESCU, C. V. 66. În tinerețe, doctorul își pierduse cîțiva ani în Belgia. Cu ce trăise? Ce făcuse acolo? BART, E. 120. Pierzi noaptea cu cetitul. TOPÎRCEANU, B. 57. Frunză verde din livezi, Uită-te, bade, și vezi, Pentru cine vreme-ți pierzi? ANT. LIT. POP. I 117. 3. Intranz. (Popular) A avorta, a lepăda (I 2). 4. Tranz. (În unele construcții) A pierde drumul (calea, poteca) = a se rătăci. Se pomeni că pierde poteca f» nu mai știe unde merge. ISPIRESCU, L. 255. Noaptea-i mică, stele-s multe, Ș-oi pierde calea prin munte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. A pierde ocazia = a lăsa să-ți scape o ocazie, a nu profita de o împrejurare favorabilă. El pierde cea mai bună ocaziune de a se instrui. ODOBESCU, S. III 11. A pierde trenul, tramvaiul etc. = a sosi prea tîrziu, după plecarea vehiculului în care voiai să te urci. V. scăpa. Mă ierți, tinere!... Foarte interesant ceea ce spui. Dar pierd tramvaiul. C. PETRESCU, Î. II 180. Froso, hai mai iute că pierdem trenul. BASSARABESCU, V. 45. 5. Tranz. (În opoziție cu c î ș t i g a) A suferi o pagubă materială sau o înfrîngere morală; a păgubi într-o afacere; a fi învins în întreceri, în lupte. Ai pierdut mulți bani. DUMITRIU, N. 128. Mihai pierduse lupta. El umblă rătăcit, Și omul și natura acum l-au părăsit. BOLINTINEANU, O. 63. ◊ Absol. Pierduse iar și se întunecă la față. DUMITRIU, N. 114. Mi se pare că ai pierdut la primele curse? CAMIL PETRESCU, U. N. 172. ◊ (Cu privire la o situație, un bun, un drept) Băiatului... îi era să nu-și piardă slujba. ISPIRESCU, L. 234. Se înturna acum.. să-și ia scaunul, pre care nu l-ar fi pierdut, de n-ar fi fost vîndut de boieri. NEGRUZZI, S. I 137. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! C-am pierdut un mare bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ◊ Expr. A-și pierde pîinea v. pîine. Ce-am avut și ce-am pierdut v. avea. 4. (Despre obiecte) A suferi o diminuare a valorii, a calității, a aspectului. Actul și-a pierdut valabilitatea. Mobila și-a pierdut luciul. 6. Tranz. A nu se mai bucura de prezența unei persoane iubite, a fi părăsit de cineva drag. Bădiță cu peana verde, Mult mi-e teamă că te-oi pierde, Că te-am mai pierdut o dată, Te-am pierdut și te-am aflat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ♦ A fi lipsit, prin moarte, de o ființă dragă. După trei ani avu durerea de a-și pierde soția. VLAHUȚĂ, O. AL. II 45. Se-mbracă în negru așa... de cînd a pierdut pe răposatul Nicula. CARAGIALE, O. II 195. Un singur copil am azlut și l-am pierdut! ALECSANDRI, T. II 27. La 11 ani... am pierdut pre tatăl meu. NEGRUZZI, S. I 57. 7. Tranz. (Învechit) A provoca moartea cuiva, a ucide. Tu, cel mai lacom dintre regi, Ai umilit popoare-ntregi. Tu pierzi bărbații tăi cei buni Să faci femeilor cununi! COȘBUC, P. I 92. Spînul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preț, zise împăratului... CREANGĂ, P. 211. Lăpușneanul... a vrut să m-otrăvească... Și el a să mă piardă, de nu l-oi pierde eu. ALECSANDRI, T. II 95. 8. Refl. A ieși din cîmpul vizual al cuiva, a dispărea, a nu mai fi văzut (din cauza depărtării, a întunericului). Nourii albi... rătăceau sus-sus, în nemărginire, pînă ce se pierdeau în albastru. SADOVEANU, O. VI 180. Eu i-am văzut cum se pierdură singuri, Pe drumuri fermecate. CERNA, P. 37. O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pîlc întreg de păsări, pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. ♦ Tranz. A nu mai vedea pe cineva care se depărtează sau dispare. Cunoscu pe Totîrnac. După ce-l pierdu în umbră, auzi un șuier încetinel. SADOVEANU, O. I 53. ◊ (întărit prin «din ochi» sau «din vedere») în fund, departe, întorcea o dată capul. Pe urmă o pierdeam din ochi. SADOVEANU, O. VIII 9. Cînd i-a pierdut din ochi, voi Să se ridice. COȘBUC, P. I 231. Ei, ei! măi Zaharia, zic eu... de-acum și munții i-am pierdut din vedere. CREANGĂ, A. 125. ◊ Expr.A pierde pe cineva din ochi = a iubi foarte mult pe cineva. Surorile îl pierdeau din ochi Orfan, prisosul de iubire, pe care firea și anii îl îngrămădiseră în ființa lor, se revărsa acum cu duioșie asupra singurului băiat din familie. BASSARABESCU, V. 4. Te pleci și mă dezmierzi: De drag, o dragă mamă, mă afli și mă pierzi Din ochi. COȘBUC, P. I 259. Iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. A pierde pe cineva (sau ceva) din vedere = a nu se mai interesa de o problemă, a da uitării; a nu mai ști de rostul cuiva. A pierde urma (sau urmele) unei persoane (sau a unui lucru) v. u r m ă. A-și pierde urma (sau urmele) v. u r m ă. ◊ (Despre sunete) A deveni din ce în ce mai slab (pînă cînd nu se mai aude de loc). Murmur lung de streșini, risipite șoapte Cresc de pretutindeni și se pierd în noapte. TOPÎRCEANU, B. 77. Rareori cîte un țipăt venea de cine știe unde, se pierdea într-o îngînare slabă. DUNĂREANU, CH. 115. ♦ A nu mai avea trecere, a nu se mai ocupa nimeni de...; a dispărea. Știința necromanției și acea a astrologiei s-au pierdut. EMINESCU, N. 33. 9. Refl. (Despre persoane) A se rătăci. N-am zis că s-a pierde biata copilă prin pădure? RETEGANUL, P. V 23. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Tată-so... se pierdu de copii. RETEGANUL, P. 45. ◊ Fig. Fetele se pierd în visuri plăcute. EMINESCU, N. 138. ◊ (Despre ochi, despre privire) De pe o terasă înflorită, Privirea mea s-ar pierde în cale. MACEDONSKI, O. I 67. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde și întinsă pînă unde ochiul se pierde în albastrul cerului. EMINESCU, N. 13. 10. Refl. A se orienta greșit, a-și irosi eforturile zadarnic. Ne pierdem în amănunte fără nici o semnificație. BARANGA, I. 206. ♦ A se zăpăci, a se emoționa, a nu mai ști de sine. Înviorată o clipă, ea se pierdu într-un murmur de mulțumiri. BART, E. 350. ◊ (Poetic) Sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. EMINESCU, O. I 209. ♦ A i se sfîrși cuiva puterile, a muri. Se pierde cu totul sub ochii mei. Capul îi lunecă alăturea cu perna, ca un obiect. SAHIA, II. 118. Căuta a-și mîngîia fata care vedea că se. pierde. ISPIRESCU, L. 52. – Prez. ind. și: pierz (ISPIRESCU, L. 12).

STEAG, steaguri, s. n. 1. Bucată de pînză (de mătase, de stofă etc.) cu una sau cu mai multe culori, de obicei prevăzută cu o stemă sau cu o emblemă și care, prinsă de o prăjină, servește drept semn distinctiv și simbolic al unei țări, al unei organizații de masă etc.; drapel, stindard. Înălțate în vînt, trei steaguri își fluturau prelung pînzele roșii și tricolore. MIHALE, O. 465. Al Moldovei steag de fală fîlfîie falnic în cer. ALECSANDRI, P. A. 45. Soarele în unde, în raze aurite, Lumina își răsfrînse pe steagul tricolor. ALEXANDRESCU, M. 29. ◊ (În comparații, simbolizînd fala, măreția) Am un bade ca ș-un steag, Ce pîn’ la suflet mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ◊ Steagul roșu (al socialismului sau al internaționalismului proletar) = steag care simbolizează lupta revoluționară a proletariatului, sîngele vărsat pentru victoria socialismului. Lumina-n valuri peste noi se lasă, Ca marea se deschide viața larg, În luptă-naintează-ntreaga clasă, Ca vasul cu steag roșu la catarg. BENIUC, V. 133. Steag roșu (de producție) = fanion mic, roșu, dat ca semn distinctiv unei persoane sau unui colectiv care s-a evidențiat în muncă (mai ales cu prilejul întrecerilor socialiste). La înmînarea steagului roșu de producție, întregul colectiv s-a angajat să lupte cu toate forțele pentru traducerea în viață a programului de măsuri economice adoptat de partid și guvern. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2753. (La căile ferate) Steag roșu = steguleț, fanion de culoare roșie, cu care se dă semnalul de oprire a unui tren. Curtea a rămas iarăși goală de oameni. În fund tot se agită un steag roșu, o locomotivă se sîcîie de colo-colo. SAHIA, N. 31. Steag domnesc = steagul unei case domnitoare. La ceremoniile cele mari... unul din copii purta steagul domnesc, care era de mătase roșie. BĂLCESCU, O. I 18. (Ist.; în perioada suzeranității turcești) Steag de domnie = baston terminat cu un glob de argint și cu o semilună, dat de către sultan domnitorilor din Moldova și Muntenia, ca semn al domniei. (În tradițiile populare) Steag de mire = obiect asemănător cu un steag, făcut din năframe de mătase și împodobit cu panglici și spice de grîu, pe care îl poartă călărețul în fruntea alaiului, mergînd să aducă mireasa. ◊ Expr. A duce steagul = a avea comanda, a fi în fruntea unei acțiuni. A coborî steagul = a renunța la luptă, a se da învins. A ține sus (sau a înălța) steagul... = a înfrunta cu bărbăție greutățile luptei; a lupta cu dîrzenie pentru o cauză, a susține dîrz o cauză. A ridica (sau a scoate) steag alb = a cere pace, a se preda. 2. Fig. (Uneori determinat prin «de luptă») Doctrină, concepție, idee care antrenează o colectivitate într-o acțiune de amploare; cauză în numele căreia luptă un grup social. Marxism-leninismul a devenit steagul de luptă a celor mai largi mase populare din întreaga lume. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2766.3. (Învechit și arhaizant) Unitate militară mai mică, avînd un drapel propriu; ceată, trupă de oameni înarmați. V. bairac. Steagurile de răzăși se aflau bulucite toate în preajma domniei. SADOVEANU, F. J. 739. Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri, Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri, Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată. EMINESCU, O. I 148. O mulțime de tatari și vro cinci steaguri de moldoveni. NEGRUZZI, S. I 170. Două steaguri din pedestrimea domnului Moldaviei... se răpeziră pe acest pod. BĂLCESCU, O. II 127.

NEVOIE, nevoi, s. f. 1. Trebuință, cerință, necesitate. Nevoile nouă cer mijloace nouă, și ideile nouă au trebuință de cuvinte nouă, dar nevoia trebuie să le dea la iveală, să le creeze și să le împămîntenească. RUSSO, O. 54. ◊ (Personificat, de obicei în proverbe) Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. Nevoia învață pre cărăuș. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Loc. adv. La nevoie = în caz de trebuință, cînd este necesar, cînd trebuie, cînd se impune. Sîntem ostași și la nevoie putem da ajutor. SADOVEANU, O. VII 30. Beciul privighitorului... putea să tăinuiască la nevoie o domniță. CREANGĂ, A. 74. ◊ Loc. adj. și adv. (Astăzi rar) De nevoie = trebuincios, necesar. Nu găsesc de nevoie să-mi mai pierd vremea. STĂNOIU, C. I. 224. Multe de nevoie lucruri... le cîștigăm fără osteneală. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Expr. De voie, de nevoie = vrînd-nevrînd, silit. De voie, de nevoie trebui să se scoale. CREANGĂ, P. 7. Slut, neslut, ai să fii a mea de voie, de nevoie. ALECSANDRI, T. I 423. A avea (sau a fi) nevoie de cineva (sau de ceva) = a avea (sau a se simți) trebuință de cineva (sau de ceva), a-i trebui cuiva ceva, a fi necesar. Eu sînt bătrîn, aici e nevoie de un om tînăr, puternic. DEMETRIUS, C. 57. De îmbrăcăminte prezentabilă aveau toți nevoie. C. PETRESCU, A. 311. Mare nevoie mai au de fier. CREANGĂ, P. 57. A avea (sau a fi) nevoie să... = a fi necesar să... În astă-seară am însă nevoie să-mi amintesc despre ceilalți. C. PETRESCU, C. V. 306. Vînătorul n-are nevoie să umble pe jos. ODOBESCU, S. III 15. Mai demult era nevoie a se cumpăra cai din staturile vecine. NEGRUZZI, S. I 36. ♦ (La pl., în expr.) A-și face nevoile = a-și satisface anumite necesități trupești. Pe unul l-a ucis glonțul... cînd își făcea nevoile. C. PETRESCU, Î. II 14. 2. (Mai ales la pl.) Grijă, necaz; neajuns, lipsă, mizerie, sărăcie. Tatăl tău o viață s-a luptat cu nevoile. SADOVEANU, O. VI 50. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi Și ham de cai și jug de boi; Dar vrem pămînt! COȘBUC, P. I 207. M-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia. CREANGĂ, P. 81. Nu pot să dispună de timpul lor, fiind acel timp ocupat cu lupta în contra nevoiei. ALECSANDRI, S. 64. ◊ (Personificat) Pedepse vă măsoară Cînd mîna v-o întindeți la bunuri zîmbitoare, Căci nu-i iertat nici brațul teribilei nevoi. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. A scăpa de nevoie (sau a încăleca pe nevoie, a ieși din nevoie, a se ridica deasupra nevoii) = a scăpa de griji, de necazuri, de lipsuri, de sărăcie. Șase ani de cînd mă chinuiesc și nu mă pot ridica deasupra nevoii. DUNĂREANU, CH. 69. Muncea în dreapta și în stînga, că doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140. A-și prinde nevoile v. prinde. A fi mîncat de nevoi = a fi suferit multe necazuri, lipsuri. Mîncatu-s de nevoi, Ca iarba de cele oi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 191. A fi de nevoie (sau a face cuiva nevoie) = a aduce cuiva neplăceri, a pricinui necazuri. Jivinele cele mai voinice și mai grase erau cele mai de nevoie. GALACTION, O. I 295. La alți le-ai făcut pe voie. Ție ți-ai făcut nevoie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. La (vreme de) nevoie = în împrejurări grele, la necaz, la nenorocire. El... te va învăța... ce să faci la vreme de nevoie. ISPIRESCU, L. 21. Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie. CREANGĂ, P. 91. Prietenul la nevoie se cunoaște. În nevoie (de ceva) = lipsit (de ceva); în suferință, în necaz. Pe Nadina o știe veșnic în nevoie de bani. REBREANU, R. I 165. ♦ (Numai la pl.) Treburi, preocupări, afaceri. Ce... nu-mi caut de copilăria petrecută în Humulești și de nevoile mele? CREANGĂ, A. 74. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. 3. Împrejurare critică, grea, situație periculoasă; greutate, dificultate. Peste multe nevoi ai să dai și multe primejdii ai să întîlnești. ISPIRESCU, L. 22. Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar spînul. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. Cu vai-nevoie = cu greutate, cu greu; cu chiu, cu vai. Cu vai-nevoie mă țineam de dînsul cît colea. HOGAȘ, M. N. 131. Mă trezește mama într-o dimineață din somn cu vai-nevoie, zicîndu-mi: scoală, duglișule. CREANGĂ, A. 52. Zor-nevoie = numaidecît, cu orice preț. Bătrînul... vrea zor-nevoie să mă ginerească. CARAGIALE, la TDRG. De nevoie = fără voie, silit de împrejurări, neavînd încotro. Ursul joacă de nevoie. (Învechit) De (sau din) nevoia cuiva (sau a ceva) = din cauza... Ajutor care întîrzie cîtva din nevoia iernii. BĂLCESCU, O. II 46. ♦ Încurcătură, bucluc, belea, pacoste. Din om ce era, se pomeni deodată măgar. Altă nevoie acum. ISPIRESCU, L. 281. ♦ (Familiar, în exclamații și imprecații) Dracul, naiba. Stăi, mă, să-mi iau căciula, că mi-a căzut din cap... – Las-o încolo la nevoile căciula. ISPIRESCU, L. 110. O dată cu capul nu va gusta nicidecum nemica, și pentru ce? nevoia să-l știe. ȚICHINDEAL, F. 57. ◊ Expr. Nevoie mare = (formînd superlative) strașnic, grozav. Se aveau bine nevoie mare, încă de pe cînd erau surori. STĂNOIU, C. I. 193. Era o zînă naltă, subțirică și drăgălașă, și frumoasă nevoie mare! ISPIRESCU, L. 7. 4. Fig. (Regional) Om neputincios. Ia, să apucăm noi doi în două părți... căci tot degeaba stăm noi la un loc amîndoi, două nevoi. ISPIRESCU, L. 95. O venit carte-napoi, Că-s toate [fetele] niște nevoi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 433.

lege¹ sf [At: COD. VOR. 60/14 / V: (Trs) lejă / Pl: legi / E: ml lex, legis] 1 (Bis) Precept divin. 2 (Bis) Normă religioasă. 3 (Bis) Ansamblu de norme religioase consemnate în scris, considerate ca emanând de la divinitate. 4 (Îs) ~a veche, ~a lui Moise Vechiul Testament. 5 (Îas) Religie mozaică. 6 (Îs) ~a nouă, ~a vieții Noul Testament. 7 (Îas) Religie creștină. 8 (Îs) ~a lui Mahomed Religie mahomedană. 9 (Îs) Tablele (sau, rar, tabla) legii Fiecare dintre cele două lespezi de piatră pe care era săpat decalogul care, potrivit Vechiului Testament, i-a fost dat de către Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. 10-11 (Pop; îljv) Fără de ~ (Într-un mod) care contravine normelor religioase, etice, juridice. 12 (D. oameni; îla) Fără de ~ Păcătos. 13 (D. oameni; îal) Mișel. 14 (Înv; îla) Pre (sau cu, după) ~ Care corespunde normelor religioase, etice, juridice Si: just. 15 (Înv; îlav) Cu (sau spre) ~ (dreaptă), cu ~ așezată În conformitate cu normele religioase, etice, juridice. 16 (Înv; d. divinitate sau d. persoane considerate ca purtătoare ale grației divine; îe) A pune ~, a da ~ A fixa normele de conduită, în conformitate cu preceptele religioase. 17 Doctrină religioasă. 18 Confesiune religioasă. 19 (Îe) Pe (îvr, pre) ~a mea, (înv) pre (a) me(a) ~ Se spune, adesea în exclamații, pentru a întări o afirmație sau un jurământ. 20 (Înv) Datină. 21 Practică religioasă. 22 Uzanță. 23 Normă de conduită. 24 (Îs) ~a pământului, (rar) ~a țării, ~ nescrisă Totalitate a normelor de viață necodificate, stabilite în decursul timpului între membrii unei colectivități și transmise prin tradiție, din generație în generație. 25 (Pex; îas) Obicei specific unei țări, unei regiuni etc. păstrat din vechime. 26 (Îvr; îlav) De ~ Care este conform uzanței. 27 (Îlav) După ~ În conformitate cu datinile religioase. 28 (Înv; îe) A avea ~ A avea obicei. 29-30 (Îljv) În (toată) ~a De-a binelea. 31-32 (Îal) Cu totul. 33-34 (Îal) (Care este) în adevăratul înțeles. 35 (Trs; îe) Cum e ~a Cum se cuvine. 36 (Îs) ~a junglei Luptă acerbă, fără scrupule pentru existență, determinată de anumite conjuncturi sociale. 37 Normă cu caracter obligatoriu stabilită și apărată de puterea de stat. 38 Totalitate a normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 39 (Îs) ~ fundamentală, (sau, îvr, ~ constituțională) Constituție. 40 (Îs) ~ marțială Lege (35) care autorizează în unele state folosirea forței armate pentru represiune internă. 41 (Îs) ~ salică Culegere fundamentală de norme de drept bazate pe obiceiul pământului, aparținând francilor de pe teritoriul Galiei. 42 (Îs) ~a talionului Lege (35) penală la unele popoare din vechime, prin care se aplica vinovatului o pedeapsă identică cu fapta de care se făcea culpabil. 43 (Îs) Om de ~ Jurist. 44 (Îas; reg, șîs doctor de ~) Avocat. 45 (Îs) Omul legii, (sau, rar, legilor), om al legii (sau, îvr, de ~) Reprezentant al autorității de stat. 46 (Îas) Persoană care respectă cu strictețe normele cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 47 (Îlav) După (sau, îvr, cu, pe) ~ În conformitate cu prevederile normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 48 (Îe) Vorba (sau cuvântul cuiva) e ~ Vorba cuiva se respectă cu strictețe. 49 (Înv; d. soți; îla) Cu ~, după ~ Legitim (7). 50 (Înv; îe) A pune (sau a da, a face, a tocmi) ~a, a da (sau a dicta, a face) legi A statua. (Înv; îae) A statornici. 51 (Înv; îae) A hotărî. 52 (Înv; îae) A porunci. 53 (D. oameni; îe) A pune (sau a scoate) în afara ~gii A decreta că o persoană încetează de a mai fi sub ocrotirea normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat, devenind pasibilă de execuție fără judecată. 54 (Îae) A declara ceva ca fiind incompatibil cu normele de drept. 55 (Îe) În numele legii Formulă care se utilizează atunci când se invocă autoritatea legală și cu care încep anumite acte sau hotărâri judecătorești. 56 (Îlav) În baza ~gii Potrivit prevederilor normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 57 (Îal) În conformitate cu normele cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 58 (Rar; îe) A fi în ~ A avea împuternicire legală. 59-60 (Îe) (Nu) e ~ (Nu) este neapărat așa. 61 (Lpl) Știință a dreptului. 62 (Îvr) Dreptate. 63 (Îvr) Justificare. 64 (Îs) ~a celui mai tare, ~a pumnului Se spune în cazul în care cineva, în baza forței, își realizează interesele după bunul său plac, în dauna altcuiva. 65 (Înv) Hotărâre judecătorească dată în favoarea sau în defavoarea cuiva. 66 (Îrg; îe) A face ~, a da ~, a rupe ~ A soluționa în favoarea sau în defavoarea cuiva o cauză juridică sau un litigiu. 67 (Îrg; îae) A decide în urma unei dezbateri judiciare. 68 (Pop; îe) A citi ~a A pronunța o sentință. 69 Pedeapsă. 70 (Îe) A pune ~a A pedepsi. 71 (Îrg) Judecată. 72 (Îrg) Proces. 73 (Înv; îe) A face (sau, îvr, a ține) ~a A cerceta dovezile aflate într-un proces în calitate de judecător. 74 (Trs; îe) A duce (sau a băga, îvr, a chema, a scotoci) la ~ A da în judecată. 75 (Trs; îe) A fi sub ~ A fi inculpat. 76 (Înv; îe) A rămâne de ~ A pierde un proces. 77 (Înv) Litigiu. 78 (Trs; îe) A-și face de ~, a-și face (sau a sta de) ~gi A chibzui. 79 (Trs; îs) În (sau după) ~a cuiva După părerea cuiva. 80 (Îal) În felul cuiva. 81 (Îrg; îs) Scaun de ~ Judecătorie. 82 (Îrg; îas) Tribunal. 83 (Îs) ~ naturală, (înv) ~a firii În concepția unor reprezentanți ai optimismului filosofic, tendință naturală a omului de a discerne binele de rău, de a manifesta în relațiile interumane bunăvoință și solicititudine, constituite în norme de conduită. 84 (Lpl) Ansamblu de reguli, principii, criterii, condiții etc. impuse de rațiune sau de intuiție manifestărilor dintr-un anumit domeniu de activitate spirituală. 85 Raport esențial, necesar, general, relativ stabil și repetabil, între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 86 Enunț sau formulă prin care se exprimă un raport esențial, necesar, general, relativ stabil și repetabil, între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 87 Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, proces etc., exprimând esența lui. 88 Categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile și repetabile în și între obiectele și fenomenele realității sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 89 Însușire inerentă și determinantă. 90 Factor director. 91 Fel de a fi, de a se manifesta, de a-și duce viața, considerat ca inerent cuiva. 92 Ceea ce constituie menirea cuiva. corectat(ă)

SUB² prep. (Și în forma subt) I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc) 1. Arată poziția unei persoane sau a unui lucru care se găsește (sau ajunge) mai jos decît cineva sau ceva; dedesubt. Pavel Greabu stătea la masă, sub lampă, și citea ziarul. V. ROM. februarie 1952, 136. Subt soare lunecau pîlcuri de nouri alburii. SADOVEANU, B. 20. Craiul însă, vrînd să-l ispitească... se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă, Un papuc e sub o grindă, iară altul după ușă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. (Mai ales în construcții negative) A se afla (sau a fi, a se pomeni etc.) sub soare = a exista în lume. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă gingașă și plăpîndă, și frumoasă cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, L. 35. O! ce minune încîntătoare! – N-am văzut alta ca ea sub soare. ALECSANDRI, T. I 460. A muri sub cuțit = a muri în timpul unei operații chirurgicale. ◊ (Obiectul care se află mai jos servește ca sprijin sau reazem celui de deasupra) Uite, nu e vînt, Și-i cald. Sub cap o mînă pui, Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Du-te, dor, unde te mîi Și te așază unde-ți spui, La badea sub căpătîi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 140. ♦ (Împreună cu prep. «de») Indică punctul de plecare al unei acțiuni. Strîmbă-Lemne, stîlcit cum era, vedea de sub laiță tot ce se petrecea. CREANGĂ, O. A. 274. Din pămînt și de sub mare s-aud sunete ce cresc. EMINESCU, O. IV 114. ◊ Expr. A-și mînca de sub unghie v. mînca. ♦ (Împreună cu prep. «pe») Arată în mod neprecis poziția sau mișcarea unui lucru care se află mai jos decît altul, dedesubtul altuia. Treceam acum cinci minute pe sub ferestrele voastre. C. PETRESCU, C. V. 187. Mulți au căzut pe jos, răcnesc pe sub picioarele echipate în bocanci militărești. SAHIA, N. 45. Pe sub soare ciocîrlia se alintă-n ciripire. BELDICEANU, P. 58. ◊ Expr. A se uita pe sub sprîncene v. sprînceană. ♦ La. Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo în dosul pămîntului, tupilată sub umbra iepurelui! CREANGĂ, P. 267. Rareori o putea vedea cineva... cetind sub umbra unui tei. NEGRUZZI, S. I 44. 2. În. Sub liniște se pregătesc răzvrătiri și răzbunări. SADOVEANU, O. I 6. Hoți de moarte doisprezece Stau în rond sub vîntul rece Care șuieră și trece. ALECSANDRI, P. II 46. 3. La marginea, la poalele, jos, lîngă... La dreapta, sub pădure, romîna oaste-apare În pîlcuri și în cete pe cîmp orînduită. ALECSANDRI, P. III 220. Moartea îl seceră sub zidurile Silistrei. NEGRUZZI, S. I 41. La o casă șepte fete și fîntîna sub părete, Cînele moare de sete. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 421. II. (Introduce complemente circumstanțiale de timp) 1. (Precedînd un substantiv care denumește un conducător de stat) În timpul, pe vremea. Țara, înălțată și întinsă sub Ștefan cel Mare, stătea încă tare, ca un cuib de zimbri. SADOVEANU, O. I 247. Istoria romînilor sub Mihai-vodă Viteazul. BĂLCESCU, O. II 7. 2. (În loc. adv.) Sub seară = pe înserate, la căderea întunericului. Sub seară, podarul de la Călieni a văzut repezindu-se pe bacul umblător o umbră neagră. POPA, V. 129. Tocmai tîrziu, sub seară, sosi și Tabur, vaporul așteptat. BART, E. 78. Pe sub seară = (arătînd mai puțin precis momentul sau intervalul) cam pe seară, spre seară, către seară. El era cel care îi lua, în zilele de sărbători, să-i ducă, pe sub seară, la cofetărie. MACEDONSKI, O. III 93. Sub amiază sau sub amiazăzi = aproape de miezul zilei; către amiază. Subt amiazăzi, zise hargatul către preut. SBIERA, P. 238. III. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Arată izvorul de unde pornește sau motivul pentru care se întîmplă ceva. Valurile de iarbă... ofilite sub pîrlitura soarelui, nu-i însuflă îngrijarea nestatornicului ocean. ODOBESCU, S. III 15. Împărăția romîno-bulgară cade sub izbirile turcilor (1392). BĂLCESCU, O. II 13. Trupul tău se va gîrbovi subt bătaie. RUSSO, O. 39. O floare ce în zori de zi deschisă Și lipsită de viață... Se topește sub arsura soarelui cu înfocare. CONACHI, P. 83. IV. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. Exprimă un raport de supunere, de dependență (față de cineva). Avea sub mînă o armie de inferiori. C. PETRESCU, A. 305. Acest regat... rămîne sub puterea grecilor pînă la al XII-lea secol. BĂLCESCU, O. II 12. 2. (În expr.) A sta sub ascultare v. ascultare (4). Sub egida v. egidă. Sub ochii (cuiva) = în prezența (cuiva). Sub strajă = păzit, străjuit. Iaca și împăratul vine ca un leu-paraleu, să-și ieie fata pe seamă și cînd o găsește sub strajă, după cum nu se aștepta el, numa-i scînteiau ochii în cap de ciudă, dar nu avu ce face. CREANGĂ, P. 269. A ține (sau a păstra) sub cheie = a ține (sau a păstra) închis (cu lacăt), încuiat. Sub papuc v. papuc. A trece (ceva) sub tăcere = a tăinui, a nu spune un anumit lucru. Sub arme v. armă (1). A fi (sau a se găsi) sub foc = a se găsi în prima linie de luptă. Sub pretext (sau cuvînt, motiv) (că) = invocînd un motiv fals. Ca să se sece influența boierilor și să stîrpească cuiburile feudalității, îi despoiă ie averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și corumpe pre norod. NEGRUZZI, S. I 143. Sub nici un cuvînt (sau chip) = cu nici un preț, nicidecum, niciodată. Sub semnătură = cu numele semnat (pentru confirmare). Sub titlu de... = purtînd numele sau titlul de, cu titlul de... Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea romînească ce tu ai compus sub titlul de «Manualul Vînătorului». ODOBESCU, S. III 9. Sub lozinca... = cu cuvîntul..., cu deviza... V. (Introduce un complement circumstanțial de relație, în expr.) Sub raportul sau sub acest raport = în privința, din punctul de vedere al..., v. raport. Voi îndeplini cu cea mai mare plăcere datoria... de a însemna pe harta țării toate localitățile interesante sub raportul istoric. ODOBESCU, S. II 159. – Variante: supt (DELAVRANCEA, O. II 90, ISPIRESCU, L. 27), subt prep.

DA² (lat. dare) vb. I I. Tranz. 1. A înmâna cuiva ceva; a oferi, a întinde. 2. A pune cuiva ceva la dispoziție, a dărui, a preda cuiva ceva. * Loc. A da cu chirie = a închiria. A da în (sau cu) arendă = a arenda. A da (unui lucru) o valoare = a atribui, a asocia (unui lucru) o valoare. A da în primire = a preda. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva spre executare. 3. A încredința pe cineva în grija cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) = a căsători cu... 5. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a...; a face schimb. ◊ Expr. (Fam.) Refl. A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. ♦ A oferi, a plăti. ♦ A vinde. 6. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața (din devotament); a se sacrifica. 7. A arunca, a azvârli. ♦ A trimite pe cineva undeva pentru o anumită îndeletnicire. 8. A așeza, a orienta ceva într-o anumită poziție sau direcție. * Expr. A da (ceva) peste cap = a) a lucra ceva superficial; b) a strica, a distruge. 9. A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da la ziar = a publica sau a face să se publice la ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a) a descoperi, a arăta; b) a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da o luptă, o bătălie etc. = a purta o luptă, o bătălie etc.; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul) sau obștescul sfârșit = a muri. A da (un) examen = a susține un examen; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seama (sau socoteala) = a răspunde de ceva. 10. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A crea, a produce, a emite. 11. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza. 12. A îngădui, a permite, a lăsa. ♦ A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din aripi. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se opri (din mers, din vorbă etc.). 2. A spăla, a unge, a vopsi cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ♦ A se lovi, a se atinge de ceva, a ajunge până la... 4. A o lua, a porni spre..., a o apuca, a se duce către... ♦ A trece pe la..., a se abate. 5. A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge la capăt, la sfârșit. 6. (Despre o supărare, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite, a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A intra, a cădea în... 9. A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în pârg (sau în copt) = a începe să se coacă, să se pârguiască. 10. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. 11. A-i da (cuiva) lacrimile = a începe să plângă. A-i da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. 12. (Despre lichide) A da pe-afară (sau peste etc.) = a ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. 13. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 14. A se apuca de..., a începe, a fi pe punctul de a... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A merge, a se duce, a veni. ♦ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se sustrage de la ceva, a ezita. 2. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 3. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „în leagăn” etc.) A se deplasa (lunecând, legănându-se). ♦ Expr. A se da în vânt după... = a depune toate eforturile pentru a obține ceva; fig. a ține mult la cineva sau la ceva. 4. Refl. A adera la ceva, a se alătura cuiva; a se acomoda după cineva sau ceva. 5. Refl. A ceda, a se supune. 6. Refl. A se da drept... = a voi să treacă drept...

moarte sf [At: PSALT. HUR. 66^v/12 / V: (înv; sst) murte / Pl: morți / G-D: morții, (îrg) moartei, (înv) morței, morției / E: ml mors, -tis] 1 Oprire a tuturor funcțiilor vitale și încetare a vieții Si: (îvr) mortăciune (11) Vz deces. 2 (Înv; îls) Fără ~ Nemurire. 3 (Îla) Fără (de) ~ Veșnic. 4 (D. obiecte; îal) Foarte durabil. 5-6 (Îljv) De ~ Mortal. 7 (Rar; îla) De ~ Funerar. 8 (Bis; înv; d. păcate, greșeli; îal) Care atrage osânda veșnică. 9-10 (Îljv) De ~ (Care este) cumplit. 11 (Pop; îlv) A face ~ (de om) sau a-i face cuiva ~ A ucide. 12 (Îvp; îlv) A-și face ~ (singur sau el însuși, cu mâna lui) A se sinucide. 13 (Fig; îal) A face eforturi disperate. 14 (Fig; îal) A se frământa, apăsat de gânduri. 15 (Îlav) Pe viață și (sau ori) pe ~ Din toate puterile, cu înverșunare, punându-și în joc viața. 16 (Îal) Pentru totdeauna. 17 (Îe) A fi (ori a se afla) pe (patul de) ~ sau pe patul morții sau a se lupta cu ~a sau (reg) a trage (a) ~ (sau de ~ sau pe ~), a trăgâna de ~, a (se) chinui de ~, a fi la chinul morții, a fi în gura morții, a da în rostul morții, a~i fi (cuiva) ~a pe ascultate A fi în agonie. 18 (Îlav) Între viață și ~ În agonie. 19 (Îal) Aproape de moarte. 20 (Îlav) Ca de frica morții Înfrigurat. 21 (Îlav) Cu ~a-n suflet Extrem de mâhnit, de îndurerat Si: disperat, deznădăjduit. 22 (Îe) A se da de ceasul morții A depune eforturi disperate. 23 (Îae) A se frământa mult, apăsat de gânduri. 24 (Reg; îe) A da (sau a intra) ~a în cineva A-l cuprinde pe cineva o spaimă îngrozitoare. 25 (Îvp; îe) A arunca (sau a azvârli, a băga) ~a în țigani A învinui pe nedrept pe cineva. 26 (Fam; îe) A da mâna cu ~a sau a vedea ~a cu ochii A trece printr-o mare primejdie. 27 (Îe) A scăpa din gura morții A scăpa dintr-o mare primejdie. 28 (Reg) S-a strâmbat ~a la el Se spune despre cineva care a murit. 29-30 (Îe; îla) (A fi) uitat de ~ (A fi) foarte bătrân. 31 (D. obiecte; îe) A nu avea ~ A fi foarte durabil. 32 (Dep; îe) ~a cu coasa (în mâini) Epitet pentru un om slab. 33 (îe) A fi murit și ~a (în cineva) A fi prăpădit, lipsit de vlagă. 34 (Pop; îe) Nu~i ~a chioară? Se spune când moare cine nu trebuie. 35 (Bis; șîs a doua ~) Pierdere a vieții veșnice. 36 (Fig; rar) Ceea ce urmează după încetarea vieții. 37 (Bis) Împărăție a celor morți. 38 (Fig) Pieire. 39 Moarte (1) considerată ca moment final al existenței individului Si: sfârșit. 40 Moarte (1) considerată în raport cu cauzele care au provocat-o, cu felul cum s-a petrecut. 41 Ucidere. 42 (Șîs ~ de om) Crimă. 43 (Pex) Masacru. 44 (Înv; îlv) A da morții A ucide. 45 (Fam; îe) ~ de om Mare înghesuială, îmbulzeală. 46 (Înv; șîs pedeapsa morții, certarea morții) Pedeapsă capitală Si: execuție. 47 (Îe) La ~ Formulă cu care se cerea pedeapsa capitală pentru un vinovat. 48 (înv; îe) Vinovat morții Pasibil de pedeapsa capitală. 49 (îvr) Mortalitate provocată de un flagel. 50 (Pex) Epidemie. 51 Ceea ce pricinuiește sau se crede că pricinuiește moarte (1). 52 (îe) ~a mea (sau ta, lui etc.) e... sau e ~a mea (ori ta, lui etc.) Se spune pentru a arăta că un anumit lucm place cuiva în mod deosebit. 53 Personificare a morții (1), imaginată ca o bătrână ce poartă o coasă. 54 (Reg) Joc la priveghi, în care cineva personifică moartea (52). 55 (Reg; îc) ~a-găinii sau ~a-calului Adâncitură de după urechi. 56 (Reg; îc) ~a calului (sau ~a-cailor) Tâmplă. 57 (Mdv; îc) ~a-găinilor Cobe. 58 (îae; dep) Epitet pentru un om sau un animal, în special pentm un cal slab, jigărit. 59 (Bot; reg; îc) ~a-porcilor Zârnă (Solanum nigrum). 60 (Reg; îc) -a-puricelui Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpină dreaptă, ramificată, cu frunze păroase, cu flori gălbui, dispuse în capitule (Inula conyza). 61 (Bot; reg; îc) ~a-stelnițelor Păducherniță (Lepidium ruderale).

CĂDEA, cad, vb. II. Intranz. I. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate, a se lăsa în jos, la pămînt; a pica. Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Desfăcut Din pumnul strîns vîrtos, Spre-adîncuri, vîjîind în jos, Cuțitul a căzut. COȘBUC, P. I 231. ◊ Fig. Acuma tăceri lungi cădeau între un șir de vorbe schimbate și altul. SADOVEANU, O. IV 48. ◊ (Despre ploaie, zăpadă, grindină, fulger etc.) Țintirimul luminat de lună dormea sub zăpada căzută de curînd. ANGHEL, PR. 131. [Trăsnetul] în groaznica-i urgie Lucește, crapă, cade, detună-n vijelie Ș-un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I 252. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, noapte, seară etc.) A se lăsa, a se apropia, a veni. Amurgul cădea. Turnurile fabricilor luceau în lumina roșiatică a asfințitului. DUNĂREANU, N. 19. Noaptea cade-ntunecată Pe cîmpie și pe munte. BOLINTINEANU, O. 9. ♦ (Despre soare) A coborî, a scăpăta. Soarele cădea la vale și părea pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri. EMINESCU, N. 50. ◊ (Despre ape de munte) A curge (repede), a coborî. Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COȘBUC, P. I 258. Zburdalnic de pe coaste. Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. 2. (Despre părți ale unui organism: dinți, păr, fulgi) A se desprinde (din locul său), a se pierde. Părul meu de așteptare o s-albească sau să cadă. MACEDONSKI, O. I 71. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimărui, își suflecă minicile, calcă lut și lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287. Măi bade, de dorul tău îmi tot cade părul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ♦ (Despre frunze și flori) A se scutura. Căzuseră frunzele și nu erau verzi decît cei doi molifți din dreptul ferestrelor. SAHIA, N. 55. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii. EMINESCU, O. I 179. 3. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte legate, prinse, care continuă a fi, în parte, susținute) A se lăsa în jos (sau într-o parte), a atîrna; a se pleca. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. HOGAȘ, M. N. 17. Capu-i cade pe-a lui umăr. EMINESCU, O. I 104. Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cădea. ALECSANDRI, P. I 20. [Tînărul] era încins cu un șal roș cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetele... cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. NEGRUZZI, S. I 16. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care pîn-atunci sta încremenită mîna lui. NEGRUZZI, S. I 78. 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli. Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Furtuna fîlfîie peste munți, iar în văile lor brazii cad unul după altul, smulși de ape sau de stîncile mari, rostogolite. BOGZA, C. O. 98. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul să cadă în car deodată. CREANGĂ, P. 46. Și în nesimțire cade pe-a jețului său spată. EMINESCU, O. I 95. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii și m-an ținut de strană, ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) pieptul (sau în brațele ) cuiva. În brațele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi greu. Ajunse acasă istovită, tremurînd. Căzu bolnavă la pat. BART, E. 238. [Baba] căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A cădea în picioare = a ieși bine dintr-o situație grea. A cădea din (sau, regional, de pe) picioare (sau de-a-n picioarele) = a nu mai putea sta de oboseală, a fi mort de oboseală. (Rar) A cădea de-a pluta v. plută. ◊ A se dărîma, a se surpa, a se nărui. (În forma de conj. cază) Ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. ISPIRESCU, U. 95. ◊ Fig. (Despre oameni) Mai odihnește-te, că într-o zi ai să cazi. ◊ Fig. (Despre guverne, legi, valori etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. Iobăgia a căzut. RETEGANUL, P. V 57. D. Odobescu, după ce declară guvernul căzut, se puse a numi altul nou. BOLINTINEANU, O. 249. Împărăția romîno-bulgară cade subt izbirile turcilor. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. Piesa a căzut. ♦ (Despre luptători) A pieri, a muri (în luptă). Soldați căzuți pe cîmpul de luptă. ▭ Lupta cea mare va veni... Știu, cîțiva dintre noi vor cădea. Vor cădea, însă, jertfe pentru cauza mișcării proletare. SAHIA, N. 40. Sărmana fată în zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse După ce făcuse Vitejii de zmeu! ALECSANDRI, P. I 56. 5. (Despre un oraș, o fortăreață, o poziție etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit, a fi ocupat. În urma unui atac puternic, orașul a căzut în mîna armatei populare. 6. (Adesea complinit prin «în genunchi», «cu rugăminte» etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i arăta supunere sau a-i cere iertare ori ajutorare; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. Au înțeles că trebuie să cadă la mila împăratului. SADOVEANU, D. P. 40. N-a rămas om știutor de carte pe valea aceea, căruia Ilinca să nu-i cadă cu rugăminte, ca să-i citească răvașul lui Radu. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Fiul împăratului și mumă-sa căzu cu rugăciune la găinăreasă, ca să se facă cum era la nuntă. ISPIRESCU, L. 311. Ce-oi rămas? întrebă Lăpușneanu. – Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre. NEGRUZZI, S. I 140. 7. A ajunge, a sosi, a nimeri, pe neașteptate sau din întîmplare, într-un Ioc sau într-o situație oarecare; a pica. Cădea între ei o informație neașteptată. SADOVEANU, P. M. 98. Femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că uite, ne-o căzut la gazdă musafiri flămînzi. HOGAȘ, M. N. 228. Plecară zicîndu-i să se păzească a nu cădea în capcană. ISPIRESCU, L. 331. Am căzut la casă împărătească. CREANGĂ, P. 257. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) mîna (sau mîinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. Ei! las', Pepelea, că mi-i cădea tu la mînă. ALECSANDRI, T. 248. Care rămînea pe urmă cădea în mînile moldovenilor. NEGRUZZI, S. I 171. A cădea cu vorba = a spune ceva pe neașteptate. Așa, soro, căzu cu vorba Ceaușanca, ca din senin. DELAVRANCEA, S. 40. A cădea pe capul cuiva sau a-i cădea (cuiva) belea (pe cap) = a veni nedorit, pe neașteptate la cineva. Nu e frumos să cazi pe capul oamenilor. PAS, Z. I 71. Viu, fără Luchi... să vă cad belea pe două-trei zile. CARAGIALE, O. VII 159. A cădea cuiva drag (sau la inimă) = a-i fi cuiva pe plac, a-i deveni drag. El iar privind de săptămîni, îi cade dragă fata. EMINESCU, O. 167. ◊ A se arunca, a se năpusti; a năvăli (asupra cuiva). Iarna călăreți moldoveni străbat codri, s-amestecă cu viforul și cad asupra cetăților. DELAVRANCEA, A. 18. Mihai cade cu o furie mare asupra armiei dușmane. BĂLCESCU, O. II 282. 8. (Complinirea introdusă, de obicei, prin greșeală, robie, grație, dizgrație, influență etc.) A cădea în... (sau sub...), a fi cuprins de... E la mijloc o femeie frumoasă pentru care ai căzut la patimă. SADOVEANU, D. P. 76. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. ◊ (Poetic) Rămas singur între orizonturi de cîmpie, îndepărtate, Oltul cade într-un somn adînc. BOGZA, C. O. 156. ◊ Expr. A cădea pe gînduri = a deveni îngîndurat. Căzură toți pe gînduri. Un lemn ars și destrămat de jăratec bufni în soba înaltă. DUMITRIU, N. 182. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (Cu schimbarea construcției) Trase undița; cînd, ce să vezi: un pește mare, cu totul și cu totul de aur. Doar că nu-i căzu leșin de bucurie. ISPIRESCU, L. 380. Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. CREANGĂ, A. 64. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) rău = a nu-i conveni; a nu-i plăcea; a se întîmpla ceva rău. Rîzi tu, rîzi... dar unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 244. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. 9. A fi, a se situa, a se afla. Într-un triunghi, înălțimea cade perpendicular pe bază. Comuna cade pe malul drept al Oltului. În limba maghiară, accentul cade pe prima silabă a cuvîntului. 1 ianuarie 1953 a căzut. într-o joi. ◊ Expr. A cădea în sarcina (sau în competența, în atribuțiile, în grija) cuiva = a reveni cuiva. Grija gospodăriei cade în sarcina mea. ◊ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși (din așezarea cărților). 10. (În expr.) A cădea la învoială sau a cădea de acord = a ajunge la înțelegere (după o discuție în contradictoriu). ◊ (Învechit) A cădea la pace = a se împăca. II. Refl. unipers. A reveni (cuiva, ca parte din ceva), a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ▭ El nici pricepere n-avea să ceară simbrie cît s-ar fi căzut. RETEGANUL, P. III 28. ◊ A ședea bine, a se potrivi. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine. EMINESCU, O. I 159. Mare nuntă se făcea, Cu nuntași nenumărați, Cum se cade la-mpărați. ALECSANDRI, P. 179. ◊ Expr. Așa mi se cade = așa-mi trebuie. Fă bine să-ți auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici înaintea mea, așa mi se cade; ba încă și mai rău. CREANGĂ, P. 253. – Prez. conj. și: (regional) pers. 1 caz, pers. 3 cază (ISPIRESCU, U. 95).

LEGE, legi, s. f. I. Expresie a legăturii esențiale necesare și generale dintre fenomene, a legăturii interne dintre cauză și efect (legătura care determină dezvoltarea fenomenelor). Marxismul concepe legile științei – indiferent dacă este vorba de legile științelor naturii sau de legile economiei politice – ca o oglindire a proceselor obiective, care au loc independent de voința oamenilor. STALIN, PROBL. EC. 4. Cîmp roditor... în care pe o lege dată și scaiul și trandafirul răsar și cresc. CONACHI, P. 251. ◊ Fig. Nici nu se poate întîmpla altfel decît ca într-o poveste; asta-i legea vîrstei tale. SADOVEANU, N. F. 28. II. 1. Normă cu caracter obligatoriu stabilită și apărată de puterea de stat. Lege civilă. Lege penală. ▭ Guvernul democratic instituit după 6 martie 1945... a creat o serie de legi cunoscute sub denumirea de Statutul naționalităților. IST. R.P.R. 691. Ne-au luat pășunea domnii, fără lege și-ntrebare. GOGA, C. P. 26. Eu am venit înaintea judecății să capăt dreptate și văd că dumneata, care știi legile, mai rău mă acufunzi. CREANGĂ, A. 147. Cetățeanul trebuie a da ascultare legii, căci legea arată voința poporului. BĂLCESCU, O. I 353. ◊ Lege nescrisă (sau tradițională) = tradiție, obicei al pămîntului: Legea junglei v. junglă. Legea ospitalității = ansamblul relațiilor dintre oameni stabilite prin tradiție, potrivit cărora oaspeții se cuvine să fie bine primiți. Omul legii = a) reprezentant al autorității de stat; b) persoană care respectă legea, care nu se abate de la normele legale. Om de legi = jurist, avocat. ◊ Loc. adj. Fără de lege = păcătos, mișel. Le spunea inima ce om fără de lege e spînul. CREANGĂ, P. 231. ◊ Loc. adj. și adv. Cu (sau pe, după) lege = just, drept, legal, legitim. În lege = de-a binelea, în toată regula, cu totul; adevărat. Noi dîrdîiam de frică, de frig. Dîrdîiam în lege. STANCU, D. 271. Cînd ajunse cu mîna spre frunte, dă de două cucuie tari... niște cornițe în lege. CARAGIALE, O. III 55. ◊ Expr. Vorba (sau cuvîntul cuiva) e lege = vorba lui se respectă. Vorba de pe urmă a lin Ștefan e lege tuturora? DELAVRANCEA, A. 79. Cum e legea = cum se cuvine, cum se cade. Nu e lege = nu este neapărat așa, nu este obligatoriu. În numele legii = formulă cu care încep anumite acte sau hotărîri judecătorești și care se întrebuințează atunci cînd se invocă autoritatea legii. În baza legii = potrivit celor prevăzute de lege, în conformitate cu legea, sprijinit de prevederile legii. 2. (Popular) Proces, judecată. De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns. COȘBUC, P. I 127. ◊ Expr. A-și face de lege = a sta la îndoială, a chibzui înainte de a lua o hotărîre, a sta să aleagă între două alternative. Stau în loc și-mi fac de lege Peste care munte-oi trece!. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 150. 3. Constituționalitate, legalitate. În 44, nu era lege-n țară. DUMITRIU, N. 167. III. Religie. Îl știu cum era, drept-credincios și mereu cu legea lui dumnezeu în gură. DUMITRIU, P. F. 46. Era vremea de deșteptat pentru rugăciunea dinainte de răsăritul soarelui, după cum cere legea musulmană. CARAGIALE, P. 132. ◊ Expr. Pe (sau pre) legea mea = pe conștiința mea, zău! Ia sama, căci, pre legea mea, te bat! CONTEMPORANUL, II 57. Ian ascultă... pre legea mea. – Ce? – Acuș... mă duc acasă. ALECSANDRI, T. I 151. ♦ Datină, obicei. ◊ Expr. În legea cuiva = în felul cuiva, cum știe, cum se pricepe. S-a luptat cum știe el în legea lui. ISPIRESCU, U. 15.

MIȘCARE s. f. I. Acțiunea de a (s e) m i ș c a și rezultatul ei. 1. Ieșire din starea de repaos, de imobilitate, de fixitate, schimbare a locului, a poziției (v. c l ă t i n a r e, c l i n t i r e); s p e c. schimbare a poziției corpului, a membrelor etc.; exercițiu sau parte a unui exercițiu sportiv membrelor etc.; p. ext. gest. Cel mai mare meșter nu ar putea să afle formă . . . pentru atîtea osebite mișcări și săvîrșiri care face trupul omului. CALENDARIU (1814), 102/10. După 12 ceasuri să îndeletnice cu feliuri de trupești mișcări. DRĂGHICI, R. 152/8. El putea privi toate mișcările lor, fără să îl vază ele. GORJAN, H. I, 5/7. În așa stare. . . Și a frunzelor mișcare. . . Ne-ar fi fost de supărare, CONACHI, P. 268. O mișcare de deget [pe pistol] și s-a sfîrșit! NEGRUZZI, S. I, 28. Nu vezi mișcările ce fac picioarele Iuți și ușoare. BOLINTINEANU, O. 115. Prin mișcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I, 110, cf. 150. Își mlădia trupul după mișcările calului. VLAHUȚĂ, D. 76, cf. BASSARABESCU, S. N. 20. Isidor, în mișcări repezi. . . , scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea. SAHIA, N. 77, cf. 34. Din mișcările mele, vede că nu-l înțeleg. SADOVEANU, O. VII, 342. Se lasă ușor înainte la fiecare mișcare a lopeților. BART, S. M. 28. Mașinile cu piston, numite și mașini cu mișcare alternativă. SOARE, MAȘ. 107, cf. IONESCU-MUSCEL, FIL. 249. Mișcarea de zbor a săritorului poate începe imediat după dezlipirea de teren. SP. POP. 1950, nr. 1750, 2/2. Mișcările membrelor superioare. PARHON, O. A. I, 266. Semăna cu maică-sa. . . cu mișcările scurte și stăpînite. DEMETRIUS, A. 9. Am văzut în fiece lucru-o mișcare De rugăciune și ardoare. ISANOȘ, Ț. L. 21. ◊ E x p r. În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat, la repezeală. Ozun dragă, ți-a răsucit bibilica aia capul în doi timpi și trei mișcări. C. PETRESCU, C. V. 339. ♦ Fiecare dintre mutările unei piese la o partidă de șah, de table etc. Fata juca șah cu Alexandru Comăneșteanu . . . făcuse o mișcare greșită, primejduind unul din turnuri. D. ZAMFIRESCU, Î. 3. ◊ E x p r. (Familiar) A prinde mișcarea = a înțelege (din vreme) rostul unui lucru, desfășurarea unei acțiuni etc. Cf. DL. ♦ Viteza cu care se execută o bucată muzicală sau o parte a ei; tempo. Cf. TiM. POPOVICI, D. M., DER. ♦ (Concretizat) Parte dintr-o compoziție muzicală de dimensiuni mai mari. Cf. DER. 2. Deplasare (în spațiu); înaintare; circulație. Cu margene copitii ușor izbind în pămînt, spre lină mișcare îndrepta pasul (a. 1773). GCR II, 90/39. Te bizuiești. . . să însemnezi și pravile pe-a mișcărei cerești cale. CONACHI, P. 276. Este de o mare utilitate în explicațiunea fenomenlor cerești și-n studiul mișcărilor stelelor. DRĂGHICEANU, C. 2, cf. 3. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mișcarea., ALECSANDRI, T. I, 457, La răspîntia bulevardului, o teribilă mișcare de trăsuri, tramcare, tramvaie electrice. CARAGIALE, O. IV, 390. Acestui fenomen ceresc i se dă numirec de mișcarea diurnă a astrelor. CULIANU, C. 8, Mișcarea unui corp poate fi și ea de două feliuri, relativă și absolută. PONI, F. 7. Un sistem de referință poate fi considerat ca nemișcat In spațiu, mișcarea referită la un astfel de sistem se numește absolută. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. I, 12, cf. 21. Deoarece în spațiul interplanetar nu există nici o rezistență de natură aerodinamică la înaintare, mișcarea corpurilor cerești se continuă veșnic. CONTEMP. 1955, nr. 478, 4/4. ◊ Mișcare perpetuă (sau, învechit, perpetuată) = funcționare imaginară a unui sistem fizic care, odată pornit, nu s-ar mai opri niciodată. A învoi toate aceste capete învățate e mai greu decît a găsi mișcarea perpetuată. NEGRUZZI, S. I, 268. ◊ E x p r. A se pune în mișcare = a porni. Toată suflarea s-a pus în mișcare: lumea de pe lume. . . alerga să vadă ce minune poate să fie? CREANGĂ, P. 228. Vagonul se pune-n mișcare. CARAGIALE, O. I, 279. Rîndul s-a pus în mișcare. Înaintăm. STANCU, U.R.S.S. 37. ♦ Fel de a merge (v. m e r s¹ 1, u m b l e t), de a-și mișca picioarele, mîinile, corpul în timpul deplasării. ♦ S p e c. (Familiar, mai ales în construcții cu verbul „a face”) Deplasare în spațiu făcută de cineva în scop recreativ, curativ etc.; plimbare. Avea nevoie de mișcare, de aer, de liniște. BART, E. 216. Am făcut puțină mișcare. Com. MARIAN. ♦ Forfotă, agitație, animație. În departamentul de război stăpînește mișcare mare, ce arată cum că miniștrii nu să află prea bine. GT (1839), 7¹/18. La ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui vals și se vede prin ușa din dreapta, în fund, mișcarea balului. CARAGIALE, O. VI, 205. E plin de mișcare pămîntul Și cîntă și codrul și vîntul. COȘBUC, P. II, 9. Deodată se făcu o mișcare în incintă. REBREANU, R. I, 196. Pretutindeni se vedea mișcare multă și voie bună. SAHIA, N. 61. Dis-de-dimineață, cînd răsăritul se aprindea, se deștepta și curtea o dată cu satul și se umplea de mișcare și de viață. SADOVEANU, O. I, 265. Pe Dunărea asta e mai multă mișcare decît în tot restul țării Românești. CAMIL PETRESCU, O. III, 128. ♦ Serviciu care dirijează circulația trenurilor. Direcția mișcării. LEG. EC. PL. 105. ◊ Birou (sau serviciu) de mișcare (sau al mișcării) = birou (sau serviciu) de unde se dirijează și se coordonează într-o gară circulația trenurilor. Biroul șefului de gară . . . este în același timp „birou de mișcare”, „telegraf”, „casa de bilete”. SEBASTIAN, T. 188. ♦ S p e c. (Mai ales la pl.) Deplasare organizată, strategică a unei unități armate. Să iei în băgare de samă mai bine mișcările dușmanilor. DRĂGHICI, R. 166/15. Luca Arbore la rîndul său informa pe poloni despre mișcările tătarilor. XENOPOL, I. R. IV, 219. Gazetele erau cu desăvîrșire mute în privința mișcărilor de trupe în țară. SADOVEANU, M. C. 72. 3. Schimbare intervenită în repartizarea personalului sau a bunurilor dintr-o unitate; mutare dintr-un post în altul. Mișcarea comerțului. LM. Guță Mereuță, jude de ședință adus în capitală la ultima mișcare în magistratură. C. PETRESCU, C. V. 182. Ține evidența mișcării patrimoniului mobil și imobil în cantități și valori. LEG. EC. PL. 211. 4. Activitate, acțiune; faptă; s p e c. (urmat de determinări indicînd domeniul, scopul, caracterul etc.) acțiune sau curent care grupează un număr mare de oameni în jurul unei activități, al unei idei, concepții etc., (învechit) mișcămînt. Mai la urmă să videți Mișcările și urmarea grecilor celor isteți, BELDIMAN, ap. GCR II, 243/24. Deosebite staturi. . . cari . . . se întrupară printr-o mișcare de unitate în două staturi. BĂLCESCU, M. V. 7. Este o mare mișcare națională între toți românii din Austria. id., ap. GHICA, A. 470. Curtea este plină, țara în mișcare: Soli trimiși de Poartă, vin la adunare. BOLINTINEANU, O. 36. Acestui fel de oameni să nu le fie îngăduit a ocupa locul cel de frunte în mișcarea intelectuală a poporului lor. MAIORESCU, CR. II, 103, cf. III, 3. Cea întîi mișcare intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică. VLAHUȚĂ, O. A. III, 39. Cea întâi mișcare critică în țara românească. IBRĂILEANU, SP. CR. 92. Creațiunile artistice, de seamă, la oricare alte țări civilizate, n-au venit fără mari mișcări culturale. BACOVIA, O. 240. Acestea au fost teatrele de avantgardă. . . care erau legate de mișcarea de avantgardă a intelectualilor progresiști. CONTEMP. 1948, nr. l10, 12/1. Este necesar ca mișcarea întrecerilor socialiste să se generalizeze. LEG. EC. PL. 425. Mișcarea sportivă, cu sutele de mii de sportivi din țara noastră, este prezentă. SP. POP. 1951, nr. 1 814, 3/2. Mișcarea pentru pace, cea mai uriașă mișcare de masă cunoscută în istorie, a crescut în amploare, și-a lărgit și și-a întărit rîndurile în toate țările. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 826. lbrăileanu a susținut o mișcare de cultură. V. ROM. martie 1956, 28. O dată cu acestea se naște și o mișcare socialistă – revista Contemporanul o oglindește ideologic. RALEA, S. T. III, 188. ♦ L o c. a d v. În mișcare = într-o s tulburare, de încordare. Simțirile-i sîn, deștepte; inima-i veghiată este mereu în mișcare. ODOBESCU, S. III, 17. ◊ E x p r. A (se) pune în mișcare = a intra (sau a determina pe cineva să intre) în acțiune, a deveni (sau a face să devină) activ. Încă pe cînd era în fașii, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare. SLAVICI, N. I, 80. Toată pădurea se puse mișcare; urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap. ISPIRESCU, L. 7. Imediat îi puse în mișcare să oprească loja cea mai bună pentru spectacolele fixate. REBREANU, R. I, 186. Articolul de azi i-a pus pe toți în mișcare. BARANGA, I, 159. ♦ Acțiune (organizată) de masă, cu caracter revendicativ. V. r e v o l t ă, r ă s c o a l ă, r e v o l u ț i e. Mișcarea din Iași, liniștită, nerezemată pe vreo putere armată (a. 1 848). URICARIUL, X, 17. El conducea toate mișcările studențimei. CARAGIALE, O. I. 246. Urzea în capu-i trudit programul unei mișcări serioase și hotărîtoare, al cărei început era fixat pentru a doua zi. VLAHUȚĂ, N. 192. Am mai văzut însă încă o dată că în toate mișcările burgheze fapta nu urmează vorbei. IONESCU-RION, C. 27. Orice mișcare de revoltă în rîndurile muncitorești nu poate să aducă decît bine cauzei proletare. SAHIA, N. 40. Mișcarea lui Tudor Vladimirescu a început ca un episod al Eteriei și al revoluției grecești. OȚETEA, T. V. 29. Deși nu se afla încadrat în mișcarea revoluționară, Turgheniev era urmărit și supravegheat în ceea ce publica. SADOVEANU, E. 235. ♦ (Concretizat) Organizație cu caracter revendicativ. Se cunoaște că n-ai făcut niciodată politică într-o mișcare clandestină. STANCU, R. A. V, 308. ♦ S p e c. (De obicei urmat de determinarea „muncitorească”) Acțiunea revoluționară a clasei muncitoare; (fără determinări; concretizat) partid, organizație care conduce o asemenea acțiune. Manifestul Partidului Comunist consacră pasagii speciale de critică necruțătoare agenților burgheziei în sînul mișcării muncitorești. CONTEMP. 1 949, nr. 122, 3/5. Fochistul, după multe sondaje și încercări, îl atrăsese în mișcare. STANCU, R. A. III, 25. E democrată, dar n-are legături cu mișcarea, pe cît știu. BENIUC, M. C. I, 63. Trecea în Pașcani drept cel mai bâtrîn om din mișcarea muncitorească. GALAN, Z. R. 17. Amîndoi sîntem în mișcare de aproape cinci ani. id. ib. 254. Fără partidul comunist și teoria sa marxistă, mișcarea muncitorească ar fi condamnată la spontaneitate, la bîjbîire în întuneric, la jertfe fără de număr. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 701. 5. F i g. Îndemn, imbold, impuls, pornire. Cu toate mișcările inimii ai poftit dorirea cea de săvîrșit părăsind dulceața lumii. MINEIUL (1 776), 172^r2/7. A plecărilor din fire mișcările ațîțate, Sînt și mai tari și mai dese decît cele judecate. CONACHI, P. 277. Dacă eram copilul unei familii bogate și de nume strălucit, aș fi luat toate manifestațiile de dragoste ce mi s-au arătat zilele acestea ca o adulațiune nevrednică să deștepte în sufletul meu cea mai slabă mișcare de recunoștință. CARAGIALE, O. VII, 299. ♦ (Astăzi rar; adesea determinat prin „sufletească” sau „a sufletului”) Sentiment, emoție. Cvintilian zicea că este dator poeziei cea mai mare parte a mișcărilor celor retorice și frumusețele ce află cineva în scrierile sale. CR (1 832), 288²/5. În acest moment mișcarea în cei mai mulți stoarse lacrimi. BARIȚIU, P. A. III, 452. Avea niște ochi mici și negri în cari se resfrîngeau cu o deosebită energie și repeziciune toate pasiunile și toate mișcările sufletului. HASDEU, I. V. 18. Fără voie m-am gîndit la tine, la darul cel mare cu care te-a înzestrat firea de a-ți descrie mișcările sufletești. GANE, N. III, 147. Prin rolul ei biologic . . . femeia a trebuit să-și ascundă mișcările sufletești în fața bărbatului. IBRĂILEANU, S. L. 27.Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra acestă transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirei. BĂLCESCU, M. V. 3. Mișcarea din jos în sus și de sus în jos este o condițiune inevitabilă, fatală a vieții omenești. GHICA, S. 228. Discuția urmă caldă cu observații și mărturisiri asupra acestui mister care ne înconjoară: natura veșnic în mișcare. SADOVEANU, E. 174. II. (Filoz.) Mod sau formă de existență a materiei, înglobînd toate schimbările și procesele care au loc în univers. Toată zidirea doarme!. . . tot se arată mort! parcă s-ar fi precurmat mișcarea ce dă viață universului. MARCOVICI, C. 8/7. Sînt legi comune tuturor fenomenelor naturii și vieții, de exemplu legea care spune că materia nu poate exista fără mișcare, după cum mișcarea nu poate fi concepută fără materie. CONTEMP. 1949, nr. 120, 3/3. Aplicînd dialectica materialistă la studiul mișcării materiei, Engels arată că fiecărei trepte de dezvoltare a materiei îi sînt specifice forme calitativ deosebite de mișcare. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. – Pl.: mișcări. – V. mișca.

LA¹ prep. A. I. Introduce un complement circumstanțial de loc sau atribute care arată locul. 1. (Complementul arată locul unde sau în vecinătatea căruia stă ceva sau cineva) Nu mai știa ce are la casa lui. CREANGĂ, P. 153. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă... La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. O privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ (Învechit și popular înaintea numelor de țări, azi înlocuit prin «în») La Moldova cea frumoasă Viața-i dulce și voioasă! ALECSANDRI, O. 100. ♦ (Complementul sau atributul arată poziția) Casa este așezată la drum. ▭ În față, cu ferestrele la stradă, e salonul de primire. VLAHUȚĂ, O. AL. II 5. ♦ (Complementul arată locul unde se petrece o acțiune) Albinele și-au început dulce zumzet la copacii timpurii. SADOVEANU, O. VI 399. La teatru se făcea o pregătire neobișnuită: toți lucrau cu tragere de inimă. DEMETRESCU, O. 130. ◊ (Complementul arată în același timp și obiectul unei acțiuni) Seceră la grîu. 2. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau a unei acțiuni) Moș Petrache avea o manta de aba roșie de ploaie și tocmai venea la noi cu dînsa-n spete, fiindcă ploua. HOGAȘ, DR. II 148. Pasărea... la ceruri zboară. ALECSANDRI, P. I 139. Se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. De-ar fi noaptea ca ziua Aș trece la Moldova. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (După verbe ca «a privi») Înfricoșată, își arunca ochii cu speranță la doctor. BART, E. 387. Se uita galeș la dînsul. ISPIRESCU, L. 34. 3. (Complementul arată o limită în spațiu) Păru-i ajunge la călcîie. EMINESCU, O. I 95. ♦ (Complementul arată limita unei acțiuni) Crîncene gloate... Cu inima iască și cuțitul la oase. DEȘLIU, G. 23. Și le zicea el, versurile acestea, într-un anumit fel, de te-ajungea la inimă. SADOVEANU, O. II 6. 4. (Complementul arată distanța) La un pas de el, văzu un soldat mort. CAMILAR, N. I 58. 5. (În loc. adv.) La deal v. deal. La vale v. vale. La îndemînă v. îndemînă. La un loc v. loc. La rînd v. rînd. La dreapta v. drept. La stînga v. stîng. La umăr v. umăr. II. Introduce un complement circumstanțial de timp. 1. (Complementul arată data, momentul, perioada sau prilejul în trecut sau prezent) A doua zi, sîmbătă, plecară la răsăritul soarelui, învăliți în cojoace. SADOVEANU, B. 68. Fost-ai și d-ta la tinerețe, nu zic. CREANGĂ, P. 230. Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. ALECSANDRI, P. III 445. Văduvă de doi bărbați la 21 de ani. NEGRUZZI, S. I 57. Adună la tinerețe ca să ai la bătrînețe. ◊ (Învechit și popular, cu complementul «ceasul» sau «ziua») Mulțumesc... că nu m-a lăsat să pier la ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 56. La ziua judecății... iar ne vom întîlni. NEGRUZZI, S. I 29. 2. (Introduce un complement care arată un moment viitor: anul, anotimpul, luna, ziua etc.) Ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă... ba la vară, ba iar la toamnă. CREANGĂ, P. 141. La noapte iar or veni după dînsul. SBIERA, P. 266. Și la anul să trăiți. ALECSANDRI, P. P. 391. E mai bine acum un ou decît la anul un bou. NEGRUZZI, S. I 248. Da la noapte ce să faci? BIBICESCU, P. P. 182. ◊ Loc. adv. La ziuă = cînd se crapă de ziuă; cînd se face ziuă. Mîine la ziuă pornim. ◊ Expr. La mulți ani = îți urez să trăiești mulți ani. La mulți ani cu sănătate! TEODORESCU, P. P. 17. 3. (Complementul arată periodicitatea) Se ducea... la luna, la săptămîna, ca să vadă grîul de-i copt. ȘEZ. III 242. Și apoi, mergînd la luna, La luna, la săptămîna, Să vedem cum ne dă mîna. TEODORESCU, P. P. 139. ◊ (Întărit prin «o dată», «tot», «fiecare») Frunzele moarte se desprindeau la fiecare pas. C. PETRESCU, S. 169. De la Scarlat nu știam nimic, fiindcă el scrie o dată la o lună. id. Î. II 235. Găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste picată de pe cerb, cînd se scutură el la șepte ani o dată. CREANGĂ, P. 218. 4. (În expresii și locuțiuni) La început v. început. La sfîrșit v. sfîrșit. La urmă sau la urma urmelor v. urmă. La vreme v. vreme. La cîte ceasuri? = la ce oră? III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. COȘBUC, P. I 53. Cine-i tînăr și voinic Mere noaptea la cîștig. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ◊ Loc. adv. La ce? = pentru ce? Ar fi vrut grozav să-l întrebe la ce i-a intrat în ogradă, însă n-ar fi stat frumos să i-o zică de la obraz. CAMILAR, TEM. 29. La ce-ți trebuie s-o știi? EMINESCU, N. 18. IV. (Rar, introduce un complement de cauză) Pentru, din cauza. La cea mai mică greșeală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i se arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curții, cu o țidulă vestitoare greșealei lui. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ Sub acțiunea, în prezența. Teaca neagră, ferecată în alamă și înflorită cu argint a săbiei încovoiate sclipea la soarele verii. SADOVEANU, O. I 480. Albele-i cosițe strălucesc la lună. BOLINTINEANU, O. 106. V. (Introduce un complement de mod) Judecă-mă la dreptate. MARIAN, S. 57. ◊ Loc. adv. La pas v. pas. ◊ Expr. A fi (sau a se avea, a fi certat) la cuțite (cu cineva) v. cuțit. ♦ (Complementul arată măsura) Ziarele vechi se vînd la kilogram. ◊ Expr. La preț sau la prețul de = cu prețul, pe prețul, pentru prețul. Am vîndut merele la prețul de cinci lei kilogramul. VI. (Introduce un complement instrumental) Text scris la mașină. VII. (Introduce un complement de relație) Adună pasările cele mai agere la zbor. ISPIRESCU, L. 75. De trup ești mărunțel, nu-i vorbă, dar la fire ești mare. CREANGĂ, P. 150. Străin la vorbă și la port Lucești fără de viață. EMINESCU, O. I 171. Amîndoi ne potrivim... și la ochi și la uitat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. VIII. (Introduce un complement indirect) Cît mac e prin livezi Atîția ani la miri urez. COȘBUC, P. I 59. A mea viață la zeii tăi se-nchină. EMINESCU, O. I 93. Iar la cea măicuță Să nu spui, drăguță, Că la nunta mea A căzut o stea. ALECSANDRI, P. P. 3. Să dea la boi de mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 514. ◊ (După verbe ca «a gîndi») Cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească... parcă-mi saltă și acuma inima de bucurie. CREANGĂ, A. 33. Și privind păienjenișul din tavan, de pe pilaștri, Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri. EMINESCU, O. I 140. ♦ (Învechit și popular) Pentru. Destul e o măciucă la un car de oale. CREANGĂ, P. 258. ♦ De fiecare. Dobînda este de cinci la sută. ▭ Să-mi dai la vită cîte un leu. ȘEZ. V 46. IX. (Pierzîndu-și calitatea de prepoziție) 1. (Cu valoare de numeral nehotărît) Construit cu un substantiv, fie complement direct, fie – rar – subiect, exprimă o cantitate mare. S-a adunat la lume, de nu te mai puteai mișca. ▭ Mînca calul la jar mai pogan de cum ar mînca alții ovăz. RETEGANUL, P. II 10. Spărgea la alune pe nicovală. ISPIRESCU, L. 92. Și mănîncă fata la plăcinte și mănîncă, hăt, bine. CREANGĂ, P. 290. Ei tăia la turci, tăia Pînce bine ostenea. ALECSANDRI, P. P. 146. Croiește la minciuni. NEGRUZZI, S. II 203. 2. (Adverbial) Cam, aproape. Eram amîndoi oameni la 40 de ani. SAHIA, U.R.S.S. 217. Erau la opt mii de voinici. ISPIRESCU, M. V. 20. Un teanc de testemele, în care erau la nouă puduri. CONTEMPORANUL, III 824. ◊ (De obicei urmat de «vreo» sau precedat de «aproape», «ca») Cîți să fi fost?... – Păi, la vreo două sute. PAS, Z. IV 265. Nu făcu ca la o sută de pași și iată că dete peste un tăune. ISPIRESCU, L. 44. B. În prepoziții compuse. I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Nu vine nici un băiat de la oraș. STANCU, D. 41. De sus, de la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Începea să-și scoată de la brîu săbiile lucitoare care sclipeau sub lumina soarelui. SAHIA, N. 66. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Mingea trecea de la un jucător la altul. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în timp) De la adormirea bătrînului Ștefan-voievod, părintele Moldovei, trecuseră șaptezeci și doi de ani. SADOVEANU, N. P. 5. ◊ Loc. adv. De la o vreme = după un timp, într-un tîrziu. Toată ziua am stat de capul tatei să-mi facă și mie un buhai; ori de nu, batîr un harapnic. – Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme. CREANGĂ, A. 41. Și mergînd tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăție. id. P. 216. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Am mers de la răsăritul pînă la apusul soarelui. 3. (Introduce un complement indirect) Hatmanii au prubuluit și domniile lor vremea și au aflat de la gîște cum că se schimbă. SADOVEANU, N. P. 311. Sînge din sîngele ei și carne din carnea ei am împrumutat; și a vorbi de la dînsa am învățat. CREANGĂ, A. 35. Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu silă. De la oricine-un snop de paie seceri. EMINESCU, O. IV 333. De la puterea otomană să nu așteptați nimic mai mult decît înjosire, decît umilire. ODOBESCU, S. III 432. Nu ți-e milă și păcat! De la părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul nimănui, neîndemnat de nimeni, cu propriile forțe. Națiunea simte că poate face astăzi de la sine mai mult decît ceea ce se vedeau siliți a face părinții noștri. ODOBESCU, S. III 435. 5. Introduce un atribut. a) (Atributul exprimă locul existenței) De cînd te-ai întors nu mai semeni cu nimeni de la noi. DAVIDOGLU, M. 26. Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. b) (Atributul exprimă proveniența) Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, ca săgeți, Numai flori înveninate De la Gangele măreț. EMINESCU, O. I 236. c) (Atributul exprimă apartenența) Scîrție-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. EMINESCU, O. I 231. ◊ Loc. adv. De la început v. început. De la coadă v. coadă. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație, de neprecizie) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Să-i duci... pe la iarmaroace. CREANGĂ, P. 109. Cine ești, de unde ești? Pe la noi ce rătăcești? ALECSANDRI, P. II 11. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Aseară pe la sfințit Cu alta te-ai întîlnit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. III. Pînă la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp care arată durata, extensiunea în timp) Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită, din Humulești, care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Ți-ai luat urît pe-o noapte Și ți-o fi pînă la moarte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Pînă la dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul. CREANGĂ, P. 28. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în expr.) (Toți) pînă la unul = absolut toți.

NĂPRASNIC, -Ă adj., subst. I. adj. 1. Care survine în mod neprevăzut, dintr-o dată (și cu intensitate); care se petrece fulgerător. Pe cînd ne opream răsuflarea, emoționați de astă năprasnică schimbare..., buciumașul se lungise pe o scîndură și se uita in sus. 1. negruzzi, s. v, 121, cf. iii, 355. Vedea-n năprasnica-i mirare Cum una pe-alta se ținea în brațe strîns. coșbuc, p. i, 256. Un cîne, care mușluise pe la capul meu în timpul somnului, fugea spre pădure, spăriet de năprasnica mea deșteptare. hogaș, dr. i, 83. C-un salt năprasnic, zaporojanul cel cărunt dispăru în tufe. sadoveanu, o.v, 532. Boierul și Mărul îl priveau serioși, cugetînd și ei la năprasnicile întorsături ale vieții, id. ib. 566. ◊ Moarte (sau pieire) năprasnică = (în opoziție cu moarte bună, naturală) moarte produsă de un accident, de un act de violență sau de o altă cauză nefirească. Să mîntuiră de mîniia și de moartea cea năprasnică și au scăpat la un ostrov. anon. cantac., cm i, 98. Cei înecați sau periți fără voie de moarte năpraznică. marian, i. 29. Se sguduie zarea de fulger Moarte năprasnic-acum prevestind călătorilor palizi. coșbuc, ae. 13. Dacă moare cineva de moarte năprasnică în păduri, la înmormîntarea lui vor fi ploi mari. gorovei, cr. 274. Au murit pe rînd bătrîni și tineri, de moarte bună sau năprasnică, semă-nîndu-și uitarea. teodoreanu, m. u. 52. Umbla baba suspinînd și aducîndu-și aminte de pieirea năprasnică a feciorului ei. sadoveanu, o. vii, 351. Moartea grabnică, zisă și moarte năprasnică. șez. iii, 115, cf. vi, 52, alrm ii/i h 214. ◊ (Adverbial) A murit sărmanul năprasnic într-aceeași sară. Otrava, înțelegi? negruzzi, s. iii, 428. Dacă s-ar fi deschis năprasnic din mijlocul cerului o gîrlă de apă rece, ...el n-ar fi rămas mai aiurit, gane, n. ii, 26. O stîncă amețitor de înaltă și dreaptă ca un părete căzuse parcă năprasnic din cer și tăiase capul drumului pe care urcam la deal. hogaș, m. n. 160. Într-o zi, a izbucnit năprasnic o furtună. ibrăileanu, a. 50. Toate s-au petrecut așa de năprasnic că nici el, nici nimeni n-a putut interveni. rebreanu, r. ii, 245. 2. Care nu poate fi stăpînit, înnăbușit, potolit, care covîrșește; nestăpînit, năvalnic (I 1), furtunos. Ceia ce îmblă în poftele necurăției trupești năprasnice. n. test. (1648), 188r/32. Emoția este o mișcare internă mai năprasnică și mai scurtă decît „neastîmpărul sufletesc”, care e stătător. i. negruzzi, s. i, 487. Chiotele unei bucurii năprasnice înnăbușeau trosniturile focului. rebreanu, r. ii, 206. ♦ (Despre oameni) Care nu-și poate stăpîni sentimentele, pornirile, care acționează cu violență sub influența primului impuls; impulsiv, violent, aprig. Omul năprasnic digrab’ răspundi, iar apoi pe urmă ti căiești (a. 1784). gcr ii, 135/15. Vornicul descălecă în fața șatrei domnești, însoțit d-o gloată năprasnică de boieri și de slujitori. odobescu, s. i, 172. Cea fată sălbatecă Și năprasnică, Prin Cerna că da. păsculescu, l. p. 181. ◊ (Substantivat) Era acolo... dracii clevetnicilor și a mînioșilor și a năprasnicilor. cod. tod. 211. 3. Care înspăimîntă, îngrozește (prin comportare, intensitate, violență, consecințe etc.); îngrozitor, înfricoșător; teribil, cumplit, crîncen; nemilos, necruțător (1). O, năprasnică cădeare! moxa, 347/12. S-au cutremurat toate țările... de năprasnică tulburare crăiei leșești. m. costin, let. i, 292/21. Iarna va fi gre și năprasnică (cca 1750). gcr ii, 59/30. Trecîndu cîțiva ani, să petrecu acel năprasnic tiran, de să duse în fundul iadului. mineiul (1776), 180^r1/31. Un spital obștesc, trebuincios pentru năprasnica boală a ciumii (a. 1804). uricariul, i, 318. Destin, destin năprasnic, în pumnul tău deschis Mi-ai arătat coroana dincolo de-un abis. alecsandri, t. ii, 177. Năprasnicul potop slovenesc care a năpădit asupra Turciei. odobescu, s. iii, 561. Smeu năpraznic cu ochi ce sorb și mint. macedonski, o. i, 24. Buruienile de săgetătură... sînt leacurile contra acestei năpraznice boale. n. leon, Med. 145. Se plămădea soartă năpraznică și cruntă. galaction, o. 74. Era năprasnic ca un zmeu cînd poruncea corului, cu strașnică sprînceană, glas detunător. teodoreanu, m. u. 68. Nădăjduia să-i vie măcar o veste, ca să se încredințeze că n-a căzut în viața ei o întîmplare năprasnică, sadoveanu, o. x, 317. Năpraznicei cucoane [= morții] li trebuiesc cadavre milioane. arghezi, c. o. 135. Vor clocoti străfunduri de mînie Sub crîncenul, năprasnicul lor pas. beniuc, v. 87. În murmur de cetini, în foșnet de fagi, Pierea fără veste năpraznicul geamăt Stîrnit din pădurea de robi și iobagi. deșliu, g. 37. O, sabie, săbioară... tot astfel să te porți Ca și mai în alte dăți, Vărsînd de sînge și[r]oaie în năprasnice războaie, teodorescu, p. p. 118. Românii avură... a se lupta cu atîția dușmani, unii mai nesățioși, mai lacomi, mai năprasnici și mai răi decît alții. marian, t. 255. ◊ (Adverbial) înjura năpraznic. pas, z. i, 157. 4. Care depășește cu mult limitele obișnuite, care iese cu totul din comun (prin dimensiuni, forță, intensitate); extraordinar, fenomenal. Răpit fiind de năprasnică vijelie și vînturi năsălnice, să trezeaște aruncat înapoi cu multe sule de miluri. budai-deleanu, lex. Roma cea năprasnică ajunsă la cădere. i. văcărescul, p. 136/8. Balcanul și Carpatul la Dunărea măreață Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față. alecsandri, poezii, 433. S-a stîrnit un vînt năprasnic, și venind un vîrtej înfricoșat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus. creangă, p. 89. Un vultur năprasnic își luă zborul din muntele vecin, ispirescu, m. v. 28. De-o năpraznică putere mă resimt însuflețit. macedonski,o. i, 29. C-un vîjîit năprasnic se-nalță valurile aruncîndu-se pe podelele vaporului. vlahuță, R. p. 55. În fața noastră se ridică un munte înalt și drept ca un zid năprasnic, de crezi c-aici e sfîrșitul lumii. id., ap. tdrg. Din culmi se răstoarnă molizii năpraznici. coșbuc, ae. 112. A fost o ciocnire nebună: de-o parte, puterea năprasnică a taurului turbat; de alta, fulgerătura groaznică a toporului, care a trăsnit drept între coarne, intrînd adînc. sandu-aldea, u. p. 27. Vifor năprasnic cu brațe de flăcări. goga, p. 68. Afară era un ger năpraznic. rebreanu, r. i, 232. Afară viscolul izbea în pereți, în uși, în ferestre, cu asalturi năpraznice. c. petrescu, a. 287. Furtuna se dezlănțuise cu așa năprasnică iuțeală, că ne-a surprins aproape cu toate pînzele sus. bart, s. m. 51. [Vînatul rănit] în astfel de împrejurări are particularitatea de a ataca cu o iuțeală și furie năprasnică. stoica, vîn. 44. Suflase peste noapte un vînt năprasnic, care speriase vietățile în pădure. călinescu, s. 755. Noaptea venea la loc, cu lupi și cu viscole năprasnice. camilar, n. i, 222, cf. 353. De departe, de către zare, se iscă în acea clipă un bubuit năprasnic, mereu mai tare. galan, z. r. 95. Afară e un ger năprasnic. v. rom. septembrie 1953, 103. Izbitura toporului este năprasnică, contemp. 1954, nr. 388, 4/3. Semnele de „rătăcire” ale lui Toderiță îi răscoleau deci o furie năprasnică. vornic, p. 9. Ilie îi dăduse un singur pumn, dar fusese așa de năpraznic, încît falca lovită i se și umflase. preda, d. 153. Din cînd în cînd îl cuprindea un dor năprasnic de casă. t. popovici, se. 22. l-au venit căpitanului un somn așa de năprasnic, cît au trebuit să se culce pe iarbă și să doarmă. sbiera, p. 277. ♦ (Adverbial) Cu putere, intensitate extraordinară. S-au deschis găurile ocheanului celui adînc și toate prăpăștile izvorînd năprasnic. n. costin, let. i, 46/12. Deodată, năprasnic se ridică din fundurile noroioase ale apei un strigăt, gane, n. ii, 181. Tot crește năpraznic furtuna Și codrul e singur lăsat! coșbuc, p. i, 237. Departe s-a aprins un fulger, Lovind... năprasnic. goga, p. 50. Plouă năprasnic zi și noapte. ibrăileanu, a. 102. Acum se aprinseseră în mine dorințile de dragoste, năprasnic. sadoveanu, o. vi, 526. Puhoiul pămîntiu vuia năprasnic. v. rom. noiembrie 1953, 18. Vîntul bătea năprasnic. contemp. 1954, nr. 417, 4/5. ♦ (Rar; substantivat) Om voinic; vlăjgan. Bătrînul Matei Cîrjă are împrejurul lui Cinci sute de năprasnici ce vin despre Vaslui, alecsandri, p. iii, 204. „Eu!” zice un năprasnic cu brațele vînoase. beldiceanu, p. 62. ♦ p. ext. (Rar) Care are un aspect neobișnuit (3), ciudat. El îi jură că are să i-l arate cu adevărat pe năpraznicul pui. macedonski, o. iii, 7. II. subst. (Bot.) 1. s. m. Plantă erbacee din familia compozitelor, cu flori galbene-albe, cu frunze rigide acoperite cu peri moi și cu tulpina dreaptă; (regional) ochiul-boului-a-ferigei (Chrysanthemum corymbosum). cf. panȚu, pl. 2. s. f. Plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu tulpină dreaptă, păroasă, cu flori roșii-roz și miros neplăcut; (rar) piretru (b), (regional) închegătoare, priboi-căpresc (Geraniurn Robertianum). cf. brandza, d. 91, panțu, PL., ȘĂINEANU, D. U., VOICULESCU, L. 198. 3. s. m. și f. (Regional) Luminoasă (Clematis recta). cf. coteanu, pl. 24, lb, brandza, fl. 32, 527, grecescu, fl. 21, panȚu, pl. 4. s. f. (Regional) Curpen-de-munte (Atragene alpina). cf. baronzi, l. 139, panțu, pl. 5. s. f. (Regional; în sintagma) Năpraznică oiască = numele unei plante nedefinite mai îndeaproape (Călinești-Satu Mare), arh. folk. i, 110. Trabă a aduce buruiene, aleoańe, frăsînel, șălătruică, năpraznică oiască. ib. – pl.: năprasnici, -ce. – Și: năpraznic, -ă, (învechit) nepreasnie, -ă (barcianu, alexi, w.) adj. – Din slavonul напрасьнь.

sta [At: PSALT. HUR. 113^v/13 / Pzi: stau, 2 stai, 3 stă, 4 stăm, 5 stați, 6 stau / Im: stăteam, (reg) steteam, (îvp) stam, 6 (îvp) sta / Ps: stătui, (îrg) stetei, 4 (înv) stătum Pc: am stat, (îvp) am stătut, 3 (înv) au stătut, 3 (pop) are stătut / Mp: stătusem, (pop) stasem, (reg) stetesem, 6 (înv) stătuse / Cj: 3, 6 să stea, (reg) să steie / Imt: 2 stai, (îvp) stăi, (înv) stă, 5 stați, (îrg) stareți / Par: stat, (îvp) stătut; Grz: stând, (înv) stătând / E: ml stare] 1 vi (Adesea în concurență cu „a ședea”; d. ființe sau d. vehicule aflate în mișcare) A se întrerupe din mers Si: a se opri, (înv) a se popri, (liv) a staționa, (reg) a ședea. 2 vi (Îe) ~i, că trag! Formulă prin care cineva este somat să rămână pe loc. 3 vi (D. alimente; îe) A-i ~ (cuiva) în gât A-i rămâne blocat în gât, putând provoca moartea. 4 vi (Îae) A constitui un obstacol în calea cuiva zădărnicindu-i proiectele. 5 vi (Pex; îae) A deranja (6). 6 vi (Reg; îe) A ~ în loc (de cineva) A fi împiedicat de la o acțiune. 7 vi (Reg; la imperativ; cu valoare de interjecție) Cuvânt care se folosește pentru a opri oile. 8 vi (Reg; la imperativ; cu valoare de interjecție) Cuvânt care se folosește pentru a opri caii înhămați. 9 vi (La imperativ; și cu valoare de interjecție) Cuvânt prin care vorbitorul atrage atenția interlocutorului ori asistenței să (nu) continue sau să (nu) înceapă o acțiune, un proiect etc. 10 vi (Fam; îe) Ia (sau, reg, ian, apoi) ~i oleacă (sau puțin, puțintel, un pic, cu binișorul), ~i, frate (sau frățioare, bre, mă) Nu te grăbi. 11 vi (Îe) ~i (sau ~ți) să-ți (sau să vă) explic (sau să vezi, să vedeți, ori să-ți, să vă spun) Lasă (lăsați-mă) să-ți (să vă) explic. 12 vi (Înv; d. păsări) A se opri din zbor. 13 vi (D. ființe, procese aflate în desfășurare etc.) A se întrerupe dintr-o acțiune în curs Si: a nu (mai) continua (1), a conteni (1), a se curma¹ (9), a înceta, a se opri, a se potoli¹, (îvp) a se ostoi², (înv) a se precurma¹, (reg) a se tinchi¹. 14 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) sângele în vine A încremeni de frică. 15 vi (Îe) A nu-i mai ~ (cuiva) gura A vorbi întruna. 16 vi (Îae) A plânge întruna. 17 vi (D. aparate, mecanisme etc.) A-și întrerupe funcționarea Si: a se opri. 18 vi (Îrg; d. ființe, mai ales d. boi sau cai) A înceta să mai înainteze, din cauza epuizării. 19 vi (D. ființe sau vehicule) A fi nemișcat într-un loc Si: a rămâne, a ședea, (înv; pfm) a stărui Vz staționa. 20 vi (D. ființe sau vehicule) A nu (mai) părăsi locul în care se află Si: a rămâne, a ședea, (înv; pfm) a stărui Vz staționa. 21 vi (Îlv) A ~ pe loc A nu progresa. 22 vi (Fam; îlv) A nu (putea) ~ locului (sau la un loc, pe loc, reg, în loc) A alerga încoace și încolo. 23 vi (Fam; îal) A nu avea astâmpăr. 24 vi (D. oameni) A rămâne în inactivitate Vz lenevi. 25 vi (Pop; d. oameni) A aștepta (1). 26 vi (D. oameni, popoare etc.) A petrece un timp undeva sau la ori cu cineva Si: a ședea. 27 vi (Îvp; îlv) A ~ cu cineva, a ~ laolaltă (ori, înv, la un loc) (cu cineva) A conviețui. 28 vi (Pop; îe) A ~ fără (de) lege (sau necununați) împreună A trăi în concubinaj. 29 vi (D. nave, corpuri etc.) A se menține la suprafața unui lichid, fiind parțial scufundat în el Si: a pluti. 30 vi (Înv; pfm; d. oameni; udp „la”, „de”, „pentru”, sau, rar, „cu”, „pe”) A-și petrece timpul cu ceva (sau cu cineva) Si: a se ocupa. 31 vi (Înv; pfm; pex) A se preocupa. 32 vi A munci. 33 vi A funcționa într-un serviciu, într-o slujbă etc. 34 vi (Îvp; d. oameni) A începe o acțiune Si: a intenționa. 35 vi (Pop; îe) Ce ~i tu de vorbești? (sau spui?) Întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele relatate de interlocutor. 36 vi (Înv; d. oameni) A interveni. 37 vi (Înv; d. oameni) A sista. 38 vi (Înv; d. oameni) A se strădui. 39 vi (Înv; pfm; îe) A ~ de cineva (sau, înv, ca) să... asupra cuiva), (pfm) a ~ de capul cuiva A fi foarte insistent. 40 vi (Înv; pfm; îae) A nu lăsa pe cineva în pace până nu... 41 vi (D. ființe, fenomene naturale etc.) A fi pe punctul de a... 42 vi (D. vreme, anotimpuri etc.; îe) A ~ a ... (sau, înv, de ..., pe ...) A da semne de ... 43-44 vi A avea sau a se afla într-o anumită poziție Si: a ședea, a se ține. 45 vi A fi așezat într-un anumit fel. 46 vi A fi orientat într-o anumită poziție. 47 vi (Îvr; îlv) A ~ frunte A înfrunta. 48 vi (Îlv) A ~ grămadă (sau roi) (la un loc) A se îngrămădi. 49 vi (Îe) A ~ piatră (sau țeapăn, înfipt în pământ) A se ține drept, nemișcat și cu înfățișare provocatoare. 50 vi (Îe) A ~ cu mâna (sau cu mâinile, cu brațele) în sân (ori în șolduri, în brâu, legate) sau cu brațele încrucișate (sau cruciș) (la piept) A fi inactiv. 51 vi (Îae) A nu lua nici o măsură. 52 vi (Îe) A ~ cu sabia în mână A fi gata de apărare. 53 vi (Îe) De-abia stă de ... (somn, oboseală etc.) Nu mai poate de ... (somn, oboseală etc.). 54-55 vi A se afla sau a rămâne în poziție verticală. 56-57 vi (D. oameni; de obicei cu determinări care indică locul, adesea introduse prin pp „pe”, „la”, pop, „în”) A se afla sau a rămâne pe ceva, sprijinindu-se pe partea inferioară a bazinului Si: a ședea. 58 vi (Îlv) A ~ călare (sau pe cal, pe cămilă etc., călare) A călări¹ (1). 59 vi (Pop; îal) A încăleca. 60 vi (Îe) A ~ în (sau la) pat A zăcea din cauza bolii. 61 vi (Îe) A ~ (ca) pe ace (sau cărbuni, cuțite, cuie, ghimpi, jar, foc, spini etc.) A nu mai avea răbdare. 62 vi (Îae) A se neliniști. 63 vi (Îae) A se chinui (7). 64 vi (Pfm; îe) A ~ (cu curul sau cu fundul) în două luntri (ori pe două, între scaune) A evita o opțiune fermă pentru a nu pierde un profit. 65 vi (Pfm; îae) A da dovadă de duplicitate. 66 vi (D. oameni; și îlv a ~ pe tron sau în scaun) A domni (1). 67 vi (D. oameni; de obicei cu determinări care indică locul, introduse de pp „pe”, „la”, pop, „în”) A ocupa un loc pe ceva, sprijinindu-se pe partea inferioară a bazinului Si: a se așeza (2), a ședea, (pop) a se pune. 68 vi (Îe) ~i (sau ~ți) jos! Formulă prin care cineva este invitat să se așeze. 69 vi A ocupa, de obicei sau temporar, un anumit loc în spațiu Si: a se afla (20), a fi¹ (6), a se găsi. 70 vi A avea existență reală într-un anumit loc Si: a exista (1), a fi¹ (1). 71 vi (Îlv) A ~ (de) față A asista (1). 72 vi (Jur; îvp; îal) A confrunta cu cineva. 73 vi (Îal) A adeveri (1). 74 vi (Îe) A ~ la baza (sau la temelia) a ceva A constitui fundamentul a ceva. 75 vi (Îe) A ~ alături A se compara (1). 76 vi (D. obiective, sarcini etc.; îe) A ~ în fața cuiva A trebui anume să fie realizat de cineva. 77 vi (D. gânduri, preocupări etc.; îe) A-i ~ cuiva ceva pe (sau la) inimă (ori suflet), a-i ~ ceva în (ori, reg, de) cap A obseda. 78 vi (D. gânduri, preocupări etc.; îae) A neliniști. 79 vi (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) pe limbă A fi pe punctul de a spune ceva (ce nu trebuie). 80 vi (Pop; îae) A nu găsi cuvântul potrivit. 81 vi (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) în minte A fi clar (pentru cineva) Si: a înțelege. 82 vi (Îe) A ~ înainte(a) (cuiva) (sau a-i ~ cuiva în față) A se situa la mică distanță în fața cuiva sau a ceva, privindu-l, vorbindu-i etc. 83 vi (Rar; îae) A servi. 84 vi (Înv; îae) A avea întâietate în ... 85 vi (Îae) A înfrunta pe cineva. 86 vi (Înv; îae) A avea în atenție. 87 vi (Îae; șîe a-i ~ înaintea ochilor) A-și aminti cu precizie, ca și când ar vedea aievea. 88 vi (Pop; îae; șîe a-i ~ cuiva în față) A urma să i se întâmple. 89 vi (Pop; îe) A-i (mai) ~ (cuiva) capul pe umeri (sau sus) A rămâne în viață. 90 vi (Pop; mai ales în basme; îe) A-i ~ (cuiva) capul unde-i ~u picioarele (sau tălpile) A fi decapitat. 91 vi (D. obiecte) A-și avea locul rezervat undeva. 92 vi (D. oameni; cu determinări locale) A ocupa conștient un anumit loc Si: a se așeza (2). 93 vi (Pop; d. păsări; îlv) A ~ pe ouă A cloci (1). 94 vi (Îlv) A-i ~ (cuiva) împotrivă (sau, îvp, înainte, îvr contrariu), a ~ împotriva (cuiva), (înv) a ~ față asupra (cuiva) A se împotrivi. 95 vi (Îal) A lupta împotriva… 96 vi (Îlv) A ~ în umbră A fi modest. 97 vi (Îal) A rămâne ascuns. 98 vi (Îlv) A ~ alăturea de (sau, reg, cu) cineva ori ceva, (înv) a ~ lângă (ori cu, spre, pentru) cineva sau ceva A sprijini pe cineva sau ceva. 99 vi (Îal) A fi partizanul cuiva sau ceva. 100 vi (Îlv) A-i ~ (cuiva) aproape A-i fi apropiat. 101 vi (Îlv) A ~ deoparte (sau departe, la o parte) A se ține în rezervă. 102 vi (Îal) A nu interveni. 103 vi (Îal) A se complăcea în izolare. 104 vi (Fam; îlv) A ~ pe (sau la, în) locul său A se găsi la locul obișnuit, stabilit 105 vi (Îal) A păstra măsura. 106 vi (Fam; îlv) A ~ (piatră) pe capul cuiva, a-i ~ cuiva pe cap A incomoda pe cineva prin prezența sau prin purtarea sa. 107 vi (Fam; îal) A plictisi pe cineva cu insistențele. 108 vt (Înv; îlv) A-l ~ (pe cineva) înaintea (cuiva) A aduce pe cineva înaintea cuiva. 109 vi (D. obiecte) A fi prins, fixat, atârnat etc. de ceva. 110 vi (Pop; d. oameni; cu determinarea „cu casa”; de obicei urmat de determinări locale) A domicilia. 111 vi (Înv; îe) A ~ la un loc cu cineva A conviețui. 112 vi (Pop; îe) A ~ sub căciula A nu avea locuință. 113 vi (Asr; d. oameni) A fi prezent. 114 vi (Înv; d. oameni, d. stările, acțiunile lor etc.) A se baza (2). 115-116 vi (D. ființe. obiecte etc.; de obicei cu determinări modale introduse prin pp „în”, „la”, „pe”, „cu”, (înv) „întru”, „sub”, „spre”) A fi sau a rămâne într-o anumită situație, stare etc. Si: a ședea. 117 vi (Îlv) A ~ în extaz A se extazia (1). 118 vi (Îlv) A ~ la (sau, pop, de) pândă (ori, pop, în sau de priveghere, de priveghi), (înv) a ~ asupra cuiva cu priveghere A pândi. 119 vi (Îlv) A ~ de pază (sau de strajă, de planton), (înv) a ~ strajă A păzi. 120 vi (Îlv) A ~ la (sau, reg, de) sfat (ori, reg, sfaturi) A se sfătui. 121 vi (Pgn; îal) A vorbi. 122 vi (Îlv) A ~ la taifas A tăifăsui. 123 vi (Îlv) A ~ în cumpănă (sau, pop, în cumpene, îvr, în frângere, într-însul) A ezita (2). 124 vi (Îal) A se cumpăni (25). 125 vi (Îlv) A ~ la îndoială A se îndoi. 126 vi (Îlv) A ~ mărturie A mărturisi. 127 vi (Îe) A ~ chezășie A garanta (4). 128 vi (Îlv) A ~ la (bună) învoială A se învoi. 129 vi (Îlv) A ~ pavăză A apăra (5). 130 vi (Pop; îlv) A ~ în petrecere A petrece. 131 vi (Reg; îlv) A ~ la (sau în) priveghi A priveghia. 132 vi (Înv; îe) A ~ cu capul A insista. 133 vi (Îvr; îe) A ~ cu război asupra cuiva A ataca (pe cineva). 134 vi (Îvr; îe) A ~ în pieliță A se întrupa. 135 vi (Îvr; îe) A ~ întru el A se concentra (8). 136 vi (Îvr; îe) A-și ~ în simțiri A-și reveni (din leșin). 137-138 vi (Îe) A ~ (mai, foarte etc.) bine (sau frumos ori rău, prost etc.) A se afla într-o situație bună (sau rea). 139-140 vi (Îe) A ~ bine (sau rău) cu cineva A fi în relații bune (sau rele) cu cineva. 141 vi (Adesea în interogații; îe) Cum ~u (~i etc.) (cu ...) În ce situație sunt (ești etc.) (cu ...). 142 vi (Îe) A-i ~ cuiva în fire (să ...), a ~ în firea cuiva să… A fi caracteristic pentru cineva (să ...). 143 vi (Îe) A ~ (dus sau pierdut, rar, ca) pe, ori, pop la, înv în gânduri (sau, reg, în gând) A fi preocupat de gânduri. 144 vi (Îae; pop, și îe a ~ pe cugete) A se frământa neștiind ce hotătâre să ia. 145 vi (Pex; îae) A ezita (2). 146 vi (Pop; îe) A ~ din belșug A fi îndestulat. 147 vi (Fam; îe) A-i ~ capul (sau firea, gândul, gândurile) la ceva (sau la cineva) A se gândi în mod insistent numai la ceva (sau la cineva), neglijând preocupările curente. 148 vi (Înv; îe) A ~ la cuvânt, a-și ~ la cuvântul dat A se ține de cuvânt. 149 vi (Înv; îe) A ~ tare (sau, îvr, vârtos) pentru ceva (sau cineva) A fi neclintit. 150 vi (D. situații, probleme, evenimente etc.) A se prezenta într-un anumit fel. 151-152 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) bine (sau frumos, admirabil, ori rău, prost etc.) A (nu) i se potrivi ceva. 153-154 vi (Îae) A (nu) fi așa cum se cuvine. 155 vi (Îvp) A exista (1). 156 vi (Îvp; spc; d. ființe, mai ales d. oameni ) A trăi. 157 vi (Îvp; d. existență, fenomene naturale, d. așezări, obiecte etc.) A dăinui (1). 158 vi A se compune (6). 159 vi (Pex) A se caracteriza (3). 160 vi A avea ca trăsătură importantă unică Si: a se limita, a se mărgini, a se reduce, a se restrânge, a se rezuma. 161 vi (Înv) A depinde (1). 162 vi (Înv) A avea loc. 163 vi (Înv) A se naște. 164 vi (Îvp) A apărea (2).