citat muzical, preluare întocmai a unei idei muzicale preexistente (din alte sfere de creație sau de la alți autori); citarea muzicală și rezultatul ei, c.m., pot fi asimilate cu cele similare, practicate în exegezele literar-științifice. ♦ Încă de la începuturile polif.* occid., prezența cantus firlus*-ului la t. (v. tenor 2) certifica statutul de entitate intangibilă, sacrosantă a cântului greg. (v. gregoriană, muzică); în prod. polif. ulterioare statutul de c.m. al c. f. va deveni mai permisiv prin acceptarea în această funcție și a altor melodii* emblematice, precum L’homme armé, pe care s-au clădit polif. unor mise* și motete*. Coralul* protestant a devenit la rândul său temeiul unor corale variate dar a pătruns, la J.S. Bach de pildă, și în psalmii*, misele*, fugile*, cantatele* și pasiunile* sale ♦ Monodia acompaniată (2) a clasicismului (2) a redus întrucâtva interesul pentru c.m., individualizarea stilului*, încă neromantică, mizând totuși pe invenția tematică proprie. Cu precizarea sursei (a autorului), numeroasele teme cu variațiuni (v. variație 3) din era clasicismului fac apel la ideile altora (ex. „Variațiuni pe o temă de...”). ♦ Romantismul* perpetuează temele cu variațiuni (ce se întâlnesc de la Brahms până la Reger) dar instituie, în ceea ce privește apelul la c.m., și o practică specifică, făcând parte dreaptă paternității modelului (întotdeauna declarat) și imaginației executantului improvizator (v. improvizație) în piese, create adesea chiar în concert (1), numite fantezii (2) sau parafraze*. Fără legături structurale cu substanța lucrării „primitoare” și fără a fi supuse, în general, unor procedee variaționale sau dezvoltătoare, există uneori în discursul muzical de factură programatică* c.m. introduse pentru semnificația lor metamuzicală, perceptibilă de către ascultător (dies irae* la Berlioz, Listz, Respighi, Rahmaninov, Toduță ș.a.; Marsilieza* și Imnul țarist la Ceaikovski, în Uvertura 1812; Imnul regal la Enescu, în Poema Română). Nedeclarat dar recognoscibil, c.m. folcloric este propriu rapsodiilor* din romantism și mai ales lucrărilor de acest gen* produse de școlile naționale romantice și moderne – esența rapsodiilor constituind-o contrastul dintre cântec (II) și joc și continua potențare a celui de al doilea. O rapsodie monotematică ce face apel la travaliul variațional și la stilul concertant* este Rapsodia pe o temă de Paganini pentru pian și orch. de Rahmaninov. ♦ Dezvoltarea exponențială a c.m. în sec. 20 se produce pe coordonatele unei reflexivități sporite față de artefactele istoriei muzicii, ca și pe cele ale unui acut spirit de aventură și/sau unor fenomene de criză creativă. În modernismul pluriform al primelor decenii apar deja practici de citare sau aluzie muzicală extrem de diferite, de la sugestiile exotice ale impresionismului* debussyst și apelul excesiv la motivul B.A.C.H. în serialismul școlii vieneze (v. vieneză, școală), până la colajele agresiv-delirante ale lui Ives și „traducerile” ludice dar lucide proprii neoclasicismului* lui Stravinski. Apariția muzicii electronice (v. electronică, muzică) în deceniul 5 deschide noi perspective și creează noi oportunități c.m., ca urmare a marii flexibilități a combinărilor și manevrărilor de surse sonore și muzicale. Acest fapt conduce în deceniul 6 la un întreg val de experimentări în zona citatului și a colajului, la o nouă ars combinatoria cu rațiuni estetice și tehnice variate, precum: „restaurații” nostalgice (Rochberg); intervenții ludic-ironice (Kagel) și deconstructive (Andriessen), de frondă și de patricid creativ (mișcarea Fluxus); proiecte epice de comentariu asupra utopiei sociale (Stockhausen, Pousseur, Zimmermann, Henze, Ussachevski, Tenney, Parmegiani, Gelmetti); construcții intertextuale (Berio). Începând cu acest prolific și efervescent moment, c.m. se consacră ca unul dintre aspectele normative ale componisticii postmoderne (v. postmodernă, muzică). De la Schnittke, Crumb și Corigliano până la Tumage, MacMillan, Pärt și Zorn, eclectismul stilistic și practicile c.m. au devenit lingua franca. Contribuții însemnate în acest proces au avut nu doar variantele curente neo- subsumate fenomenului postmodern, ci și proliferarea interferențelor dintre muzica de artă și cea de divertisment, în forma „împrumuturilor” reciproce. Mai mult decât atât, muzicile pop. (v. pop music) și rock dețin propriul lor praxis de c.m., numit sampling, cu o istorie complexă. V. și prelucrare.

ETNO- „popor, comunitate etnică, rasă”. ◊ gr. ethnos „popor, națiune” > fr. ethno-, germ. id., engl. id., it. etno- > rom. etno-. □ ~astronomie (v. astro-, v. -nomie), s. f., disciplină care studiază motivele și riturile tradiționale cu caracter astronomic aparținînd unei comunități etnice; ~axiologie (v. axio-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază geneza, structura și funcția valorilor culturale dintr-o comunitate etnică; ~biografie (v. bio-, v. -grafie), s. f., autobiografie a unui popor; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., știință care tratează despre raporturile dintre om și mediul ambiant; ~cid (v. -cid), s. n., 1. Ucidere în masă a unei comunități etnice. 2. Modificare forțată și programată a structurii biosociale sau culturale a unei unități etnice; ~coregrafie (v. core/o-₁, v. -grafie), s. f., disciplină care studiază activitatea ludică (jocul și dansul) a unei comunități etnice; ~crație (v. -crație), s. f., conducere a unei comunități etnice de către proprii ei reprezentanți; ~cultură (v. -cultură), s. f., cultură proprie unei comunități etnice; ~demografie (v. demo-, v. -grafie), s. f., demografie a unităților și a grupurilor etnice; ~ergonomie (v. ergo-, v. -nomie), s. f., ergonomie*; ~filie (v. -filie₁), s. f., afecțiune deosebită pentru tot ceea ce privește viața unei comunități etnice; ~filozofie (v. filo-₃, v. -zofie), s. f., totalitatea conceptelor filozofice ale unei grupări etnice; ~fobie (v. -fobie), s. f., repulsie patologică față de tot ceea ce aparține unei comunități etnice; ~genealogie (v. genea-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază geneza popoarelor și legăturile lor etnice; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare a unui popor ca unitate social-istorică; ~genie (v. -genie₁), s. f., ramură a antropologiei care studiază originea și filiația raselor și a popoarelor; ~geografie (v. geo-, v. -grafie), s. f., disciplină care studiază influența reciprocă dintre mediul geografic și comunitatea etnică; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază stratigrafia civilizației și culturii unei comunități etnice; ~gonie (v. -gonie), s. f., concept care cuprinde geneza, evoluția și dispariția unui popor din perspectiva mitologiei; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în etnografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., disciplină care studiază felul de trai, viața materială și spirituală a unui popor; ~gramă (v. -gramă), s. f., reprezentare grafică a unor fenomene etnografice; ~iatrie (v. -iatrie), s. f., disciplină care tratează despre datinile, obiceiurile și practicile medicale ale unei comunități etnice; ~id (v. -id), s. m., element constitutiv al unei unități etnice, care nu posedă autonomie; ~lit (v. -lit₂), s. m., element constitutiv al unui fenomen de civilizație sau de cultură, extras prin etnoliză; ~liză (v. -liză), s. f., analiza calitativă a unui fenomen, fapt de civilizație sau de cultură; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în etnologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care studiază liniile directoare ale structurii și evoluției popoarelor; ~metodologie (v. metodo-, v. -logie₁), s. f., metodologie de tip epistemologic a cercetării etnologice; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., disciplină care se ocupă de măsurarea elementelor, relațiilor, proceselor etnoculturale și etnocivilizatoare, proprii unei unități etnice; ~muzicolog (v. muzico-, v. -log), s. m. și f., specialist în etnomuzicologie; ~muzicologie (v. muzico-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază activitatea muzicală a unei comunități etnice; ~pedagogie (v. ped/o-₁, v. -agogie), s. f., știință a educației permanente a maselor de adulți; ~psihologie (v. psiho-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază viața unui popor și producțiile sale după însușirile lui psihologice caracteristice; ~sociologie (v. socio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care interpretează fenomenele sociale cu ajutorul datelor etnologiei; ~tanatologie (v. tanato-, v. -logie₁), s. f., disciplină etnologică avînd ca obiect de studiu riturile de înmormîntare ale unei grupări etnice; ~tip (v. -tip), s. n., formațiune biopsihică specifică unui grup etnic, înainte și după procesul de educație complexă; ~zoologie (v. zoo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază relațiile reciproce dintre comunitatea etnică și mediul zoologic înconjurător.

ETNOCOREGRAFIE s. f. disciplină care studiază activitatea ludică (jocul, dansul) unui popor. (< etno- + coregrafie)

GABREA 1. Iosif G. (1893-1975, n. sat Văleni, jud. Argeș), pedagog român. Prof. univ. la București. Preocupări în domeniul formării personalității elevului („Școala creatoare”, „Individualitatea învățământului”), al aplicării teoriei generale a educației la școala românească și al pedagogiei comparate („Organizarea învățământului în 28 de țări”, în colab.). 2. Șerban G. (n. 1940, București), pictor român. Fiul lui G. (1). Stabilit în Germania (1979). Viziuni plastice însoțite de o dimensiune ludică și reflexiv-lirică („Desenele de la Marea Moartă”, „Două sălbăticiuni”, „Omagiu nimănui”). Grafică și tapiserie (tapiseria Teatrului Național din București, în colab.).

HEIDENSTAM [há:dənstam], Carl Gustaf Verner von (1859-1940), scriitor suedez. Inițiator al neoromantismului și novator al poeziei suedeze, în care a introdus elemente ludice și baroce. Lirică de nuanță patriotică și exotică („Poezii”, „Poeme noi”). Romanul în versuri „Hans Alienus” ilustrează căutarea frumosului, aprofundând sentimentul tragic al singurătății. Proză de inspirație mitologic și istorică („Sf. Gheorghe și balaurul”, „Carolinii”). Eseuri („Renașterea”, „Clasicism și germanism”). Premiul Nobel pentru literatură (1916).

IVĂNESCU, Mircea (1931-2011, n. București), poet și traducător român. Eliberată programatic de convenții, ludică și livrească, poezia sa este expresia (nesentimentală) a solitudinii eului liric și a experiențelor mereu reluate ale acestuia într-un spațiu în care „Totul e literatură” („Versuri”, „Poesii”, „Alte poesii”, „Poesii nouă”, „Versuri vechi și nouă”). Apreciate traduceri din W. Faulkner, Fr. Scott Fitzgerald, J. Joyce, Fr. Kafka; antologii din poezia engleză și americană contemporană. Premiul Național de poezie „Mihai Eminescu” pentru „Opera omnia” (1998).

ludic, ~ă a [At: ROMÂNIA LITERARĂ, 1970, nr. 93, 4/2 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr ludique] (Liv) 1 Care are caracter de joc. 2 Referitor la joc.

*ludic adj. m., pl. ludici; f. ludică, pl. ludice

ludic adj. m., pl. ludici; f. sg. ludică, pl. ludice

LUDIC, -Ă adj. referitor la joc; specific jocului; glumeț, sprințar; (p. ext.) fără finalitate practică, gratuit. (< fr. ludique)

LUDIC, -Ă adj. (Liv.) Referitor la jocuri. [< fr. ludique, cf. lat. ludus – joc].

ludic (livr.) adj. m., pl. ludici; f. ludică, pl. ludice

MĂRĂSCU, Tudor (n. 1940, București), regizor român. Prof. univ. la București. Abordează o operă diversă, în care neliniștile omului modern sunt exprimate în forme care îmbină realismul psihologic cu fervoarea ludică, evocările precise cu metafora poetică (în teatru: „Descăpățânarea” de Al. Sever, „Visul unei nopți de vară” de Shakespeare; în televiziune „Întoarcerea tatălui risipitor”, de I.D. Sârbu; în film: „Bună seara, Irina”, „Învingătorul”).

NAGHIU, Iosif (1932-2003, n. București), dramaturg român. Cultivă ludicul și paradoxul spiritual exprimat metamorfic și ironic în drame realist-psihologice („Într-o singură seară”, „Valiza cu fluturi”, „Absența”) și parabole mitologice („Misterul Agamemnon”, „A treia caravelă”, „Execuția a fost amânată”). Autor de scenarii de film de televiziune („Luchian”, „Capul de zimbru”).

popa prostu’ expr. joc de cărți din repertoriul ludic al copiilor mici.

RUÍZ [ruíθ], Raul (1941-2011), regizor de film. Din 1974 lucrează în Franța. Se caracterizează prin obstinarea cu care caută forme de limbaj cinematografic din care nu lipsesc nonsensul, deturnarea locurilor comune, predispoziția spre ludic, atracția fantasticului. Rezultatul: un cinematograf intelectualist și profund personal („Trei tigri triști”, „Dialogurile exilaților”, „Genealogia unei crime”).

SARANDON [særəndon], Susan (pe numele adevărat Abigail S. Tomalin) (n. 1946), actriță americană de film. Deși înzestrată cu simț ludic („Vrăjitoarele din Eastwick”), ea excelează în registrul dramatic interpretând personaje nonconformiste, hotărâte, care își asumă propriile opțiuni („Thelma și Louise”). Premiul Oscar 1995 („În așteptarea morții”).

SORESCU, Marin (1936-1996, n. Bulzești, jud. Dolj), poet și dramaturg român. Acad. (1992), Ministru al Culturii (1993-1995). Redactor-șef al revistei „Ramuri” din Craiova (1978-1990). Lirică parodică („Singur printre poeți”) și demitizantă, cultivând ironia ca mijloc de interpretare lucidă, deopotrivă ludică și gravă, a universului („POeme”, „Descântotecă”), o amplă suită, realizând, cu mijloace epice și descriptive, un tablou original al satului natal („La Lilieci”). Teatru parabolic („Iona”, „Paracliserul”, „Matca”, „Răceala”). Eseuri („Insomnii”, „Teoria sferelor de influență”), Proză („Trei dinți din față”, „Viziunea viziunii”). Critică literară („Ușor cu pianul pe scări”). Premiul Herder (1991).