loc (locuri), s. n. – 1. Așezare, situație, poziție. – 2. Populație; tîrg. – 3. Însărcinare, serviciu, funcție. – 4. Cauză, motiv. – 5. Timp, oportunitate. – 6. Parte. – 7. Capacitate, suprafață. – 8. Ordin, rang. – 9. Teren, regiune. – 10. Imobil, casă. – 11. Localitate, așezare. – Deloc, de fel. – În loc, în schimb. – La loc, ca mai înainte. – La un loc, împreună. – Pe loc, imediat. – Mr., megl., istr. loc. Lat. lǒcus (Diez, I, 253; Pușcariu 986; Candrea-Dens., 1004; REW 5097); cf. it. luogo, prov. loc, fr. lieu, cat. lloc, sp. luego, port. logo. Pentru expresia deloc, cf. cat. enlloc (Iordan, BF, IX, 155). Der. înloca, vb. (rar, a plasa, a situa); înlocui, vb. (a substitui); înlocuitor, s. m. (substitut); întruloca (var. întroloca, întruluca, înturluca), vb. (a reuni, a aduna; a culege; refl., a se asocia), comp. cu întru (după Scriban, cu într’un); alocuri (var. alocurea) în expresia pe alocuri (din loc în loc); alocurea, adv. (în afara locului; în apropiere de); cf. locui, locaș. – Der. neol. local, adj., din fr. local; local, s. n. (restaurant, casă); localnic, adj. (indigen), din pol. lokalny, rus. lokalinyj (Tiktin); localitate, s. f. (loc, tîrg), din fr. localité; localiza, vb., din fr. localiser; locatar, s. m. (chiriaș), din fr. locataire; locativ, adj., din fr. locatif; locațiune, s. f. (taxă), din fr. location, termen juridic; sublocațiune, s. f. (subînchiriere, subarendare); sublocator, s. m. (subchiriaș), din fr.; loco-, prefix, din fr. loco (locomobilă, s. f.; locomotivă, s. f.; locomotor, adj.; locomoțiune, s. f.; locotenent, s. m., din it. locotenente; locotenență, s. f.); sublocotenent, s. m., din fr. souslieutenant; locțiitor, s. m., traducere a fr. lieutenant; prealocui, vb. (a locui), după sl. prebyvati, înv.

ușor (ușoară), adj. – 1. Cu greutate mică. – 2. Iute, sprinten, vioi. – 3. Neînsemnat, nesemnificativ. – 4. Superficial, fără consistență. – 5. Inconstant, schimbător. – 6. Lasciv. – 7. Facil, factibil, lesne de făcut. – 8. (Adv.) În mod lejer, facil. – Var. ușure, înv. i(u)șor. Mr. li(c)șor, megl. licșor. Lat. lĕvis (Pascu, Beiträge, 12; Tiktin; REW 5004; Skok, ZRPh., LIV, 181). Der. nu este simplă. Se poate presupune un rezultat rom. *lieu (cf. it. lieve, prov. leu), cu suf. -șor. – Der. ușura, vb. (a face mai ușor; a scădea din greutate; a calma, a seda, a liniști); ușurătate, s. f. (lejeritate, nesocotință; facilitate), înv.; ușuratic (var. ușuratec), adj. (nesocotit, inconstant); ușurel, adj. (mai ușor; adv., încet, cu calm); ușurime, s. f. (ușurință, agilitate; nesocotință, inconstanță); ușurință, s. f. (înv., înviorare; facilitate, nesocotință).

Lieu = Lyaeus.

loc n., pl. urĭ (lat. lŏcus, it. luógo, pv. loc, fr. lieu, cat. lloc, sp. luego, pg. logo). Spațiŭ ocupat de un corp: casă zidită pe locu alteĭ case. Spațiŭ liber: această casă are mult loc în prejur, trăsurile nu maĭ aveaŭ loc de trecut. Punct anumit, regiune, ținut: mă duc în locu natal, în munțiĭ noștri îs locurĭ încîntătoare. Localitate: obiceĭurile loculuĭ. Punct fix unde trebuĭe să staĭ orĭ să șezĭ: acest vagon are 24 de locurĭ. Parte a corpuluĭ: el a fost rănit în treĭ locurĭ, corabia s’a spart în doŭă locurĭ. Pasagiu dintr’o carte: citind această carte, am plîns în multe locurĭ. Timp potrivit, ocaziune: nu e acuma loc de vorbă. Rang, treaptă, pozițiune socială saŭ ĭerarhică: lăsați-l pe mojic la locu luĭ! Adv. Loculuĭ, pe loc, tot în acel loc, tot aicĭ: a rămînea loculuĭ, această scrisoare e adresată loculuĭ )lat. loco). De loc, de fel, nicĭ de cum: vîntu nu sufla de loc. La loc, cum eraĭ în ainte: du-te la loc (reĭațĭ locu), la loc (reĭașĭ locu și pozițiunea!I, a face un lucru la loc (a-l face cum era, a-l repara). În loc de, pentru, înlocuind: eraŭ doĭ în loc de unu. La un loc, împreună: frațiĭ locuĭaŭ la un loc. Pe loc (în Olt. de loc), imediat, îndată, numaĭ de căt: cum l-a văzut, pe loc l-a și prins. În partea loculuĭ, în localitate. Din capu loculuĭ, chear de la început. În primu loc, în primu rînd, între ceĭ (cele) dintîĭ. Locurĭ comune, în retorică, izvoare generale din care se aprovizionează un orator, ideĭ generale, adevărurĭ banale (V. truizm). Locurĭ rele, 1. locurĭ pe unde poporu crede că umblă spiritele rele, strigoiĭ, stahiile, 2. localurĭ de corupțiune. Locurĭ sfinte, unde-s bisericĭ și mînăstirĭ, maĭ ales Ĭerusalimu și Muntele Atos. Locurĭ albe, pasagiĭ libere (nescrise) în carte. A avea loc (fr. avoir lieu), a se face, a se întîmpla: ceremonia va avea loc mîne. A da loc, a da ocaziune: această vorbă a dat loc uneĭ discusiunĭ aprinse. A ținea loc, a înlocui: locotenentu ținea loc de căpitan. A face loc cuĭva, a-ĭ lăsa loc liber ca să treacă orĭ să șeadă (ca simplă interj. loc! adică „facețĭ loc de trecut”). A lua loc, a ocupa loc, a te pune pe scaun. A nu-țĭ afla loc saŭ locu, a nu putea sta loculuĭ de neliniște. A pune pe cineva la locu luĭ, a-l forța să se astîmpere. A fi la locu tăŭ, a te purta cuviincĭos. Acest cal nu ĭa din loc, nu urnește căruța din loc, ci numaĭ se agită.

!milieu (-lieu) s. n., art. milieul; pl. milieuri

GALICISM s. n. (< fr. gallicisme, cf. lat. Gallicus): expresie sau construcție proprie limbii franceze, contrară regulilor generale ale gramaticii, greu ori imposibil de tradus în altă limbă. Provine foarte adesea dintr-o elipsă, dintr-un pleonasm, dintr-o inversiune sau din cuvinte care au o semnificație deviată, ocolită, lăturalnică. Astfel: C’est ici que je demeure (pentru: Le lieu où je demeure est ici.); C’est à vous que je parle (pentru: Celui auquel je parle est vous.); Si j’étais que de vous... (pentru: Si j’étais à votre place...) etc.

milieu (desp. -lieu) s. n., art. milieul; pl. milieuri

oști, paie În SCL, VIII (1957), p. 236-237, VI. Drimba discută interjecția meglenită uoștĭ „strigăt prin care gonim câinii” și atrage atenția asupra faptului că această interjecție a existat și în dacoromînă. Autorul o explică prin turc. oșt, hoșt, ușt cu același înțeles. Pentru atestarea în turcă, autorul trimite între altele la articolul meu din BL, II (1934), p. 194, unde e vorba de verbul a se ușchi „a o șterge”. Cred că ar fi trebuit să se oprească și asupra etimologiei propuse de mine pentru acest cuvînt: țig. ušt-, perf. uštyom, imper. ušti „a se ridica”, deoarece atît forma, cît și înțelesul sînt destul de aproape de interjecția turcească. Chiar dacă nu sîntem în stare să stabilim o legătură între cele două cuvinte, cred că e necesar să semnalăm existența lor. Mai adaug că nu există și în bulgărește РСЪКЕ nu-l inserează, dar Турско-български речник, Sofia, 1952, s.v. hoșt, dă traducerea ощ ! (за пъдене куче). Problema se complică încă prin faptul că și franceza cunoaște ceva similar : ouste, adesea în asociație cu aller (allez, ouste! „șterge-o !”). La Quillet, s.v., se găsește : ouste ou *oust ! „interj. pour stimuler ou chasser vivement quelqu'un”. L. Sainéan, în Le longage parisien au XIX^e siècle, Paris, 1920, p. 356, serie houste („”prononcé ouste !*), „cri pour chasser un chien ou un autre animal importun et, par dérision, un homme”. Asemănarea e prea mare pentru ca să credem într-o întîmplare. Sainéan explică cuvîntul francez ca un „termen imitativ”. Nu am la îndemînă mijloacele pentru a vedea care e etimologia în turcește, dar mi se pare că toate cuvintele citate trebuie să provină dintr-o sursă unică. În sfîrșit, trebuie să mai semnalez un amănunt care contribuie la complicarea situației : engleza are un verb to oust „a da afară”, de origine franceză și anume din forma care stă la baza fr. ôter (explicat, după mine în mod nesatisfăcător, din lat. obstare). O a doua coincidență interesantă. În continuarea citatului inserat mai sus, Sainéan reproduce pe dHautel care în Dictionnaire du bas-langage, Paris, 1808, serie : „houste à la paille ! espèce d'interjection impérative et très incivile par laquelle on enjoint à quelqu'un de se retirer au plus vite d'un lieu ou d'uneplace dont il s'est emparé mal à propos ; à la paille ! terme de soldat qui se dit quand l'exercice est fini et qui équivaut à allez-vous-en, allez vous reposer”^{1 [1]}. Și aici putem alătura o expresie romînească foarte asemănătoare : la paie ! se spune vulgar cuiva căruia vrei să-i închizi gura, pe care vrei să-l faci să stea de-o parte. Explicația o pot da cu toată siguranța, deoarece am auzit adesea strigîndu-se la cîini nea la paie ! (BPh, V (1938), p. 170; vezi și lorgu Iordan, în aceeași revistă, p. 182), atunci cînd prezența lor deranjează, fie că latră pe cineva pe care vrem să-l primim bine, fie că se înghesuie la mîncare sau cască cu zgomot. Aici nu e deci nici o legătură cu armata. Cînd am redactat articolul din BPh, V, nu mi-a dat în gînd să explic prezența cuvîntului paie, atât mi s-a părut de naturală : cîinii își fac culcușul în șirele de paie, care se află în general în dosul casei (vezi și mai sus, 8. v. cuș). Nu mă gîndesc să pun la îndoială informația dată de d'Hautel cu privire la întrebuințarea expresiei à la paille printre soldați. Dar mă întreb dacă la origine ea nu s-a aplicat și în Franța tot pentru cîini. O expresie similară, este la oase ! , întrebuințată întîi pentru a goni cîinii, apoi și pentru a huidui un om (la București, în copilăria mea, am auzit zicîndu-se huo la Oase, că-i mai bănoase !).