ABCES, abcese, s. n. Colectare de puroi, bine delimitată de țesuturile din jur, formată în urma dezintegrării țesuturilor, de obicei sub acțiunea unor agenți microbieni sau parazitari. – Din fr. abcès.

ABILITA, abilitez, vb. I. Tranz. 1. A califica o persoană în urma unui examen pentru un post universitar; a atesta. 2. A împuternici. – Din germ. habilitieren.

abilita vb. tr. 1. a conferi dreptul de a practica o anumită profesiune, în urma unui examen sau concurs. 2. a conferi un anumit titlu, grad etc.; a face apt; a împuternici. (< germ. habilitieren, lat. habilitare)

ablațiune s. f. 1. îndepărtare chirurgicală din corpul uman (o tumoare, un calcul, un organ bolnav); exereză, extirpare. 2. transportare a materialelor rezultate din dezagregarea rocilor. ♦ reducere a masei unui ghețar sau a zăpezii prin topire și evaporare. 3. fenomen fizic în urma căruia un meteorit, satelit etc., pierde din substanță datorită încălzirii sale până la incandescență. (< fr. ablation, lat. ablatio)

ABLAȚIUNE, ablațiuni, s. f. 1. Transportare (prin acțiunea vântului, a apelor sau a ghețarilor) a materialului rezultat în urma dezagregării solului sau a rocilor. 2. Îndepărtare chirurgicală a unui organ, a unui membru al corpului omenesc, a unei tumori etc. 3. Fenomen fizic prin care un corp care străbate atmosfera cu mare viteză pierde din substanță, devenind incandescent prin frecarea cu aerul. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. ablation, lat. ablatio, -onis.

ADAPTARE, adaptări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) adapta și rezultatul ei; (concr.) lucru modificat, ajustat; adaptație. 2. (Biol.) Proces de modificare a organismelor vii, în urma căruia rezultă o corelare a structurii morfologice și a funcțiunilor fiziologice ale viețuitoarelor în raport cu mediul înconjurător. 3. (În sintagma) Adaptare literară = dramatizare, ecranizare etc. a unui text literar, în vederea reprezentării lui pe scenă, la radio, într-un film. – V. adapta.

ADERENȚĂ, aderențe, s. f. 1. (Med.) Țesut fibros care se dezvoltă în special în cavitățile seroase, în urma unei infecții sau intervenții chirurgicale, unind organe care în mod normal sunt separate; bridă. 2. (Tehn.) Forță care menține alăturate două corpuri aflate în contact. Aderența dintre roțile unui vehicul și șosea. ♦ Fenomen de legătură între beton și oțel în construcțiile de beton armat. 3. Aderare, solidarizare conștientă la ceva. – Din fr. adhérence.

ADICĂ adv. 1. Și anume, cu alte cuvinte, va să zică; adicălea, adicătelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ◊ Expr. (Substantivat) La (o) adică sau (reg.) la dică = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul; b) în momentul hotărâtor, la nevoie. [Acc. și: adică. – Var.: (reg.) adecă, dică adv.] – Et. nec.

ADIȚIE s. f. 1. (Chim.) Adăugare. ◊ Reacție de adiție = reacție chimică prin care se introduc atomi sau molecule într-o moleculă cu caracter nesaturat. 2. (Fiziol.; în sintagma) Adiție latentă = apariție a unei reacții fiziologice într-un organism în urma unor excitații succesive; sumație. 3. (Mat.) Adunare. – Din fr. addition, lat. additio.

ADOPTA, adopt, vb. I. Tranz. 1. A înfia un copil. 2. A-și însuși felul de a vedea sau de a se comporta al cuiva, a accepta o părere, o metodă etc. 3. A accepta ceva în urma unui vot. – Din fr. adopter, lat. adoptare.

ADULMECA, adulmec, vb. I. Tranz. și intranz. (Despre animale) A simți sau a descoperi cu ajutorul mirosului, prezența unui animal, a omului, a hranei etc. ♦ Fig. (Despre oameni) A căuta să afle; a da de urmă, a descoperi. [Var.: (reg.) adurmeca vb. I] – Et. nec.

AGLUTININĂ s. f. Substanță specifică de tipul anticorpilor, care apare în serul sanguin în urma administrării de vaccinuri. – Din fr. agglutinine.

AGNOMEN, agnomene, s. n. Supranume, poreclă purtată de romani în urma unor fapte deosebite. – Din lat. agnomen.

AICI adv. 1. În acest loc, în aceste locuri (relativ) apropiate de vorbitor. ◊ Expr. (Fam.) Până aici! = destul! ajunge! Pe aici ți-e drumul! = șterge-o! pleacă! a plecat! a șters-o! A se duce pe-aici încolo = a pleca, a o șterge; a pleca fără urmă, a dispărea. 2. În acest moment, acum. ◊ Expr. Aici i-aici sau aci-i aci = acum e momentul hotărâtor. ♦ (Corelativ) Acum... acum..., când... când..., ba... ba... 3. (În expr.) Cât pe-aci = aproape să..., gata-gata să..., mai că... [Var.: aci, acia, acilea, aice, aicea adv.] – Lat. ad-hicca.

AJUNGE, ajung, vb. III. I. 1. Intranz. A se afla într-un loc după parcurgerea unui drum, a atinge capătul unui drum; a sosi. ◊ Expr. A ajunge departe = a răzbi prin greutăți și a atinge scopul dorit. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cuțitul la os = a ajunge la capătul puterii; a fi într-o situație disperată. ♦ Intranz. și tranz. A atinge (o limită în timp), a apuca (o anumită vreme). 2. Tranz. A întâlni, venind din urmă, o ființă sau un vehicul în mișcare; a prinde din urmă. ◊ Expr. A-l ajunge pe cineva zilele = a îmbătrâni. ♦ Fig. A egala pe cineva. 3. Tranz. A nimeri, a lovi pe cineva sau ceva. ♦ Fig. (Despre un neajuns) A da peste... ♦ Fig. (Despre o stare sufletească) A cuprinde, a răzbi. 4. Intranz. A se întinde până la...; a atinge. ♦ A reuși să atingă ceva situat sus sau departe. ◊ Expr. A nu-i ajunge (cuiva nici) cu prăjina la nas, se zice despre un om înfumurat. 5. Intranz. (Despre prețuri; p. ext. despre mărfuri) A atinge un anumit nivel. II. 1. Refl. A se întâlni, a se împreuna, a se uni. ♦ Fig. A se înțelege, a se învoi. 2. Intranz. A realiza, a împlini. A ajunge la un rezultat. ♦ Intranz. și tranz. A fi în situația de a... 3. Intranz. A deveni. ◊ Expr. A ajunge rău = a decădea. A ajunge bine = a dobândi succese; a reuși, a izbuti. A ajunge pe mâinile cuiva = a fi la discreția cuiva. ♦ Intranz. și refl. (Peior.) A parveni. III. Intranz. și refl. A fi în cantitate suficientă. ◊ Expr. (Tranz.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a se pricepe, a ști ce e de făcut. – Lat. adjungere „a uni, a lipi”.

ALEGE, aleg, vb. III. 1. Tranz. A prefera ceva sau pe cineva; a-și fixa preferințele asupra unui fapt sau asupra unei persoane; a decide. 2. Tranz. A desemna pe cineva prin vot; a vota. 3. Tranz. (Pop.) A deosebi dintre alții, a recunoaște dintre mai mulți; a distinge. 4. Tranz. și refl. A (se) împărți formând mai multe grupe. ◊ Expr. (Tranz.) A alege cărare = a despărți părul în două cu pieptenele. ♦ Refl. impers. (Reg.) A apărea clar, limpede. 5. Tranz. A curăța prin selecție. ♦ Fig. A înțelege clar spusele cuiva. 6. Refl. A rămâne cu ceva de pe urma unei acțiuni, a unei împrejurări etc. 7. Refl. A ajunge într-o anumită situație (rea). ◊ Expr. A se alege praf și pulbere sau a se alege praful de cineva (sau de ceva) = a se distruge complet, a nu mai rămâne nimic (din ceva). [Perf. s. alesei, part. ales] – Lat. allegere (= eligere).

ALGIE s. f. Durere apărută spontan sau în urma excitării patologice a nervilor senzitivi. – Din fr. algie.

ALGONKIAN, -Ă, algonkieni, -e, s. n., adj. 1. S. n. Eră geologică căreia îi aparțin formațiile dintre arhaic și paleozoic și care conține urme de organisme și de cărbuni. 2. Adj. Care se referă la vârsta sau la formațiile algonkianului (1). [Pr.: -ki-an] – Din fr. algonkien.

ALOPECIE s. f. Cădere temporară a părului în urma unei boli de piele, a unei boli infecțioase etc. – Din fr. alopécie.

AUTODIZOLVA, pers. 3 autodizolvă, vb. I. Refl. (Despre o organizație, o societate etc.) a se desființa prin hotărâre proprie, a-și înceta activitatea în urma unei hotărâri luate conform prevederilor legale. [Pr.: a-u-] – Auto¹- + dizolva.

AUTOFECUNDARE, autofecundări, s. f. (La unele plante și specii inferioare de animale) Fecundare rezultată în urma unirii a două elemente sexuale provenite de la unul și același individ. [Pr.: a-u-] – Auto¹- + fecundare (după fr. autofécondation).

AUTOLINIȘTIRE s. f. Atitudine pasivă în urma unor succese (reale sau aparente). [Pr.: a-u-] – Auto¹- + liniștire.

BACALAUREAT, -Ă, bacalaureați, -te, subst. 1. S. n. Examen general pentru absolvenții liceului, a cărui promovare dă dreptul la înscrierea într-o instituție de învățământ superior. ◊ Titlu obținut în urma acestui examen. 2. S. m. și f. Persoană care a promovat examenul de bacalaureat (1). [Pr.: -la-u-re-at] – Din fr. baccalauréat.

BALE s. f. pl. Salivă (groasă, spumoasă) care se prelinge din gură. ◊ Expr. (Fam.) A-i curge (cuiva) balele după ceva = a dori mult ceva. ♦ Materie mucilaginoasă care acoperă corpul peștilor. ♦ Urmă mucoasă lăsată de melc în mers. – Cf. lat. *baba.

BĂȘICĂ, bășici, s. f. 1. Sac membranos din corpul oamenilor și al animalelor, în care se strâng unele secreții ale organismului; vezică. Bășica fierii. ♦ Spec. Sac membranos din corpul unui porc sau al altui animal, uscat și întrebuințat ca pungă, burduf etc. ♦ Organ intern, plin cu aer, care ajută peștii la plutire. 2. Umflătură a pielii conținând o materie lichidă (seroasă). 3. Umflătură mică plină cu aer, care se face la suprafața lichidelor (în timpul fierberii), a aluatului (în urma dospirii) etc. 4. Obiect (de sticlă) în formă sferică. ♦ (Arg.) Minge (de fotbal). [Var.: (reg.) beșică s. f.] – Lat. *bessica(=vessica).

BENEFICIA, beneficiez, vb. I. Intranz. A trage folos; a profita, a avea un câștig de pe urma cuiva sau din ceva. [Pr.: -ci-a] – Din fr. bénéficier.

BIBLIE, biblii, s. f. Carte sacră a mozaismului și a creștinismului, alcătuită din Vechiul Testament și din Noul Testament, acesta din urmă fiind recunoscut numai de creștini. ♦ Fig. Carte voluminoasă. ♦ Fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe. – Din lat. biblia.

BILET, bilete, s. n. 1. Scrisoare de câteva rânduri. 2. Bucată mică de hârtie sau de carton imprimat care dă dreptul la intrarea (și ocuparea unui loc) într-o sală de spectacol, într-o arenă sportivă etc. ◊ Bilet de bancă = hârtie de valoare emisă de o bancă, prin care acesta se obligă să plătească deținătorului, la prezentare, suma înscrisă pe hârtie. Bilet de ordin = hârtie prin care o persoană se obligă să plătească altei persoane o anumită sumă de bani la cererea acesteia din urmă; cambie. – Din fr. billet. Cf. it. biglietto.

BIOACUMULARE, bioacumulări, s. f. Proces de acumulare în sol a substanțelor organice în urma descompunerii resturilor vegetale și animale, care contribuie la fertilizarea pământului. [Pr.: bi-o-a-] – Bio- + acumulare.

BLASTOMER, blastomere, s. n. (Biol.) Celulă formată în urma diviziunii primare a zigotului. – Din fr. blastomère.

BRAZDĂ, brazde, s. f. 1. Fâșie îngustă de pământ, tăiată și răsturnată cu plugul; urmă rămasă în pământ după plug; brăzdătură. ◊ Loc. adj. Din (sau de) brazdă = (despre vite de jug) din dreapta. ◊ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazdă = a îndrepta pe cineva; a-l face să se acomodeze. A se da pe brazdă = a se îndrepta; a se deprinde cu o noua situație, a se acomoda. 2. Bucată de pământ înierbată, de formă paralelipipedică, desprinsă de pe terenurile acoperite cu iarbă, care servește la ornarea parcurilor, la protejarea taluzurilor etc. ◊ Brazdă de udare = element provizoriu al sistemului de irigație, prin care apa este adusă la rădăcina plantelor. 3. Rând de iarbă, de grâu etc. cosit; polog¹. 4. Strat de legume sau de flori; răzor¹. 5. Urmă, dâră, pârtie. ♦ Crestătură. 6. Fig. Zbârcitură, cută a feței; rid. – Din sl. brazda.

BRĂZDA, brăzdez, vb. I. Tranz., absol. și refl. 1. Tranz. și absol. A trage brazde (1) cu plugul; a brăzdui. 2. Tranz. și absol. (Despre roți, corăbii, fulgere etc.) A lăsa urmă, dâră. 3. Tranz. și refl. Fig. (Despre fața omului) A (se) zbârci, a (se) cuta, a (se) rida. 4. Tranz. Fig. (Despre ape curgătoare, forme de relief etc.) A străbate dintr-o parte în alta, de la un capăt la altul o regiune, o țară. – Din brazdă.

BRONȘECTAZIE, bronșectazii, s. f. Dilatare permanentă a bronhiilor în urma unei scleroze pulmonare. – Din fr. bronchectasie.

BRONZ, bronzuri, s. n. Aliaj de cupru cu staniu, aluminiu, plumb etc., mai dur și mai rezistent decât cuprul, având numeroase întrebuințări tehnice. ◊ Epoca de bronz (sau a bronzului) = epocă din istoria societății umane care cuprinde, în general, mileniul al II-lea î. cr. și se caracterizează prin descoperirea metalelor și a bronzului. ◊ Expr. Caracter de bronz = caracter ferm, neclintit. ♦ Obiect de artă făcut din aliajul definit mai sus. ♦ Pigment metalic de culoare galbenă, cu care se vopsește un obiect. ♦ Culoare arămie a pielii în urma expunerii la soare sau la vânt. – Din fr. bronze.

BRUNAJ s. n. Brunare. ♦ (Concr.) Strat protector de oxizi care acoperă unele piese metalice în urma brunării. – Bruna + suf. -aj.

BURSĂ², burse, s. f. Instituție unde se negociază hârtii de valoare și valute străine sau unde se desfășoară tranzacții de mărfuri. ◊ Expr. A juca la bursă = a cumpăra și a revinde efecte de bursă², cu scopul de a realiza un venit de pe urma urcării sau scăderii prețului lor. ♦ Bursă neagră = comerț clandestin. Bursa muncii = instituție care înregistrează cererile de lucru și mijlocește angajările. – Din fr. bourse.

BUȘTEAN, bușteni, s. m. Trunchi de copac tăiat și curățat de crengi; partea trunchiului unui copac rămasă în pământ după tăiere; buștihan. ◊ Expr. (Adverbial) A dormi buștean = a dormi adânc. A (se) lămuri buștean = a lăsa (sau a rămâne) nedumerit în urma unei explicații neclare. – Et. nec.

CAFEISM s. n. Totalitatea tulburărilor care apar în urma abuzului de cafea, de ceai etc. și care se manifestă prin insomnie, cefalee, aritmie cardiacă etc. – Din fr. caféisme.

CAIMAC, caimacuri, s. n. 1. Pojghiță de grăsime care apare pe suprafața laptelui fiert sau a iaurtului. ◊ Expr. A lua caimacul = a-și însuși partea cea mai bună. 2. Spuma care se formează la suprafața cafelei în urma fierberii. 3. (Rar) Strat (ars) al tutunului din ciubuc, format în jurul și deasupra cărbunelui. – Din tc. kaymak.

CALIFICA, calific, vb. I. 1. Refl. și tranz. A dobândi sau a ajuta să dobândească un nivel adecvat de pregătire prin însușirea unor cunoștințe și deprinderi de specialitate (împreună cu recunoașterea oficială a acestei pregătiri). 2. Refl. A obține (în urma rezultatelor favorabile) dreptul de a participa la o etapă superioară într-o competiție sau într-o probă sportivă, culturală etc. 3. Tranz. A atribui unei ființe sau unui lucru o anumită calitate; a caracteriza; a numi. – Din fr. qualifier, lat. qualificare.

CARST, carsturi, s. n. Eroziune și dizolvare a calcarelor, gipsurilor și sării, provocată de apele subterane sau de suprafață, urmată de crearea unor forme caracteristice; (concr.) formă de relief rezultată în urma acestei eroziuni. – Din germ. Karst.

CASA, casez, vb. I. Tranz. 1. A anula (în întregime sau parțial) o hotărâre judecătorească în urma admiterii recursului. 2. A efectua totalitatea operațiilor privind scoaterea definitivă din folosință și din inventar a unui mijloc fix a cărui folosire, reparare sau modernizare nu mai sunt economice; a lichida. 3. (Rar) A sparge. – Din fr. casser.

CATODOLUMINESCENȚĂ s. f. Luminescență prezentată de unele substanțe în urma bombardării cu electroni. – Catod + luminescență.

CĂLCA, calc, vb. I. I. 1. Intranz. A pune piciorul pe ceva sau pe undeva; a păși. ◊ Expr. A călca din pod (sau de sus) = a umbla țanțoș, trufaș. A călca în străchini = a umbla neatent, a fi stângaci; a face gafe. A călca pe urmele cuiva = a avea apucăturile, comportarea cuiva. A călca strâmb (sau alături cu drumul) = a fi necinstit, incorect, a se abate de la normele de conduită stabilite. A călca cu stângul = a porni prost la o acțiune; a nu izbuti. A călca cu dreptul = a începe ceva cu bine; a izbuti. ♦ A trece pășind peste ceva. 2. Tranz. (Pop.; despre bărbătușul păsărilor) A fecunda. 3. Intranz. A intra, a veni undeva, a se abate. 4. Tranz. A cutreiera, a străbate un drum, o regiune etc. 5. Tranz. Fig. A încălca pustiind și prădând. ♦ (Fam.) A veni fără veste undeva sau la cineva. II. Tranz. 1. A strivi, a zdrobi, a nimici cu picioarele. ♦ A bătători pământul, iarba, semănăturile printr-o călcare repetată cu picioarele. ♦ A tescui strugurii cu picioarele. ◊ Expr. A călca apa = a se menține la suprafața apei înotând în poziție verticală. ♦ Intranz. A înfrânge o pornire sau un sentiment. ◊ Expr. A-și călca pe inimă = a face ceva împotriva propriilor sale sentimente, împotriva propriei sale voințe. 2. A nu respecta o hotărâre, o lege, o obligație etc. III. Tranz. A netezi îmbrăcămintea sau rufăria cu fierul de călcat. – Lat. calcare.

CĂRUȚĂ, căruțe, s. f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic și mai ușor decât acesta, cu tracțiune animală, mai ales cu cai. ◊ Expr. A se lăsa de căruță = a renunța la un lucru sau la o treabă începută. A rămâne de căruță = a rămâne în urmă; a pierde ocazia. 2. Cantitate de fân, lemne etc. cât se poate încărca într-o căruță (1). – Din car.

CÂLȚI s. m. pl. Fire scurte rămase în urma trecerii fuiorului de cânepă sau de in printre dinții daracului, din care se țese pânză de saci și de saltele, se fac funii etc. – Din sl. klŭkŭ (pl. klŭci).

CERE, cer, vb. III. Tranz. 1. A se adresa cuiva pentru a obține ceva, pentru a-l convinge să-ți îndeplinească o dorință. ◊ Expr. A cere voie să... = a stărui (pe lângă cineva), a ruga (pe cineva) pentru a obține permisiunea să... 2. A face unei fete propuneri de căsătorie; a peți. 3. A cerși. 4. A pretinde ceva în baza unui drept; a reclama, a revendica. ◊ Expr. A cere (cuiva) socoteală (sau cont, înv., seamă) = a pretinde de la cineva lămuriri, satisfacție etc. (în urma unei jigniri, a unei fapte reprobabile etc.); a trage la răspundere (pe cineva). ♦ A pretinde. 5. A impune; a face să fie necesar. 6. A dori, a pofti; a voi. ♦ Refl. A avea căutare, a fi solicitat. – Lat. quaerere.

CHEMOSORBIȚIE, chemosorbiții, s. f. Fixare a unei substanțe pe suprafața unui corp în urma unei combinații chimice între substanță și corpul respectiv. – Din fr. chémosorption.^[1]

CHIFTI, pers. 3 chiftește, vb. IV. Intranz. (Despre lichide) A ieși la suprafață (din pământ) în urma unei apăsări (ușoare). ♦ (Despre obiecte îmbibate cu lichid) A elimina lichid în urma unei apăsări (ușoare); a musti. ♦ (Despre partea lichidă a unor alimente expuse la foc) A ieși la suprafață. – Formație onomatopeică.

CHIMIC, -Ă, chimici, -ce, adj. Care aparține chimiei, privitor la chimie. ♦ Care utilizează substanțe și metode din domeniul chimiei. Curățătorie chimică. ◊ Creion chimic = creion cu mină violetă, fabricată sintetic, a cărui urmă de pe hârtie se șterge greu. – Din fr. chimique.

CHIMIE s. f. Știință care studiază compoziția, structura și proprietățile substanțelor, transformărilor lor prin regruparea atomilor componenți, precum și combinațiile noi ale substanțelor rezultate în urma acestor transformări. – Din fr. chimie, lat. chimia.

CICATRICE, cicatrice, s. f. Urmă (formată din țesut conjunctiv) lăsată de o rană, de o tăietură etc. după vindecare. – Din lat. cicatrix, -icis, fr. cicatrice.

CLASTIC, -Ă, clastici, -ce, adj. (Despre roci) Format din fragmente de minerale și de roci provenite în urma proceselor de dezagregare și de acumulare a materialului unor roci preexistente; detritic. – Din fr. clastique.

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit¹. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DACTILOGRAMĂ, dactilograme, s. f. Urmă lăsată de deget, folosită ca mijloc de identificare în antropometrie. – Din fr. dactylogramme.

DATĂ, date, s. f. I. Timpul precis (exprimat în termeni calendaristici) când s-a produs sau urmează să se producă un eveniment. ♦ Indicația acestui timp pe un act, pe o scrisoare etc. (pusă la întocmirea lor). II. Fiecare dintre numerele, mărimile, relațiile etc. care servesc pentru rezolvarea unei probleme sau care sunt obținute în urma unei cercetări și urmează să fie supuse unei prelucrări. – Din fr. date.

DÂRĂ, dâre, s. f. 1. Urmă îngustă și continuă lăsată pe pământ, pe nisip, pe zăpadă, pe iarbă etc. de un obiect târât sau de o cantitate mică de lichid, de grăunțe etc. vărsate; p. gener. urmă. ◊ Expr. (Fam.) A face dâră prin barbă = a face începutul, a stabili un obicei (rău), a crea un precedent. 2. Dungă, linie; spec. dungă, rază de lumină. – Din sl. dira.

DESCHIDERE, deschideri, s. f. I. Acțiunea de a (se) deschide și rezultatul ei. ♦ (La șah) Primele mișcări cu care începe o partidă. ♦ (Sport) Trecere a mingii de către un jucător unui coechipier, pentru a întreprinde o acțiune ofensivă. ◊ Expr. În deschidere = în primul meci dintr-un cuplaj sportiv. II. 1. Distanța, depărtarea dintre fălcile (2) unei unelte de prindere, ale unei piese de apucat sau ale unui dispozitiv (1) de fixare pentru prelucrarea pieselor. ♦ Distanța orizontală dintre marginile spațiului unui gol. 2. Spațiu liber într-un zid, într-un perete etc., pentru iluminare și aerisire sau pentru circulație. ♦ Locul unde apare sau unde se formează o deschizătură, o gaură, o intrare. 3. Loc unde apar la suprafață rocile de adâncime în urma eroziunii (1) scoarței pământului. ◊ Deschidere geologică = loc unde apar, la suprafața pământului, rocile sau mineralele; afloriment. 4. (Lingv.) Lărgimea canalului fonator în timpul articulării unui sunet. [Var.: (pop.) deșchidere s. f.] – V. deschide.

EU, (I) pron. pers. 1 sg. (II) euri, s. n. I. Pron. pers. 1 sg. 1. (La nominativ, ține locul numelui persoanei care vorbește, cu funcțiune de subiect) Eu merg. ◊ (În formule de introducere din actele oficiale) Eu, X, declar... 2. (La dativ, în formele mie, îmi, mi) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. ◊ (Indică posesiunea) Îmi recitesc pagina din urmă. ◊ (Intră în compunerea verbelor construite cu dativul pronumelui personal) Sărut mâna mătușii, luându-mi ziua bună. ◊ (Cu valoare de dativ etic) Aici mi-ai fost? 3. (La acuzativ, în formele mine, mă, m-) Oamenii mă laudă. ◊ (Intră în compunerea verbelor reflexive construite cu acuzativul pronumelui personal) M-am trezit târziu. 4. (Urmat de unul, una la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Mie unuia nu-mi trebuie. II. S. n. (Fil.) Ceea ce constituie individualitatea, personalitatea cuiva; reflectarea propriei existențe de către conștiința individuală a omului. [Pr.: (I) ieu. – Var.: (I, pop.) io pron. pers. 1 sg.] – Lat. ego, mihi, me.

FĂGAȘ, făgașe, s. n. Urmă adâncă (și îngustă) săpată în pământ de șuvoaiele apelor de ploaie sau lăsată de roțile unui vehicul. ♦ Scobitură săpată pe întreaga lungime a frontului minier de abataj, pentru a ușura desprinderea ulterioară a rocii. ♦ Fig. Direcție, drum. Și-a orientat cercetările pe un nou făgaș. [Pl. și: făgașuri. – Var.: (reg.) hăugaș, hogaș, văgaș s. n.] – Din magh. vágás.

FUCOIDE, s. f. pl. Urme ale algelor sau ale deplasării viermilor, vizibile pe suprafețele straturilor sau în interiorul lor. – Din fr. fucoïdes.

GĂSI, găsesc, vb. IV. 1. Tranz. A da de (sau peste) ceva sau cineva (din întâmplare sau căutând anume); a descoperi, a afla. ◊ Expr. (Fam.) A-și găsi beleaua = a se afla într-o situație neplăcută, a avea necazuri. (Intranz.) Ți-ai găsit! = aș! de unde! nici gând! A-și găsi (sau, refl., a se găsi) să... = a-i veni (pe neașteptate și într-un moment nepotrivit) să..., a se apuca să... (Reg.) A (-i) găsi (cuiva) dreptate = a (-i) face (cuiva) dreptate. ◊ (Loc. vb.) A-și găsi mormântul (sau moartea) = a muri. ♦ Tranz. și refl. A întâlni pe cineva sau a se întâlni cu cineva. ◊ Expr. (Tranz.) A-și găsi omul (sau nașul, popa) = a da de cineva pe care nu-l poți înșela sau birui, care te obligă să te comporți cum se cuvine. Să te găsesc sănătos! formulă de salut la despărțire. ♦ A descoperi o nouă metodă, un nou preparat, un nou aparat etc. (în urma unor cercetări și studii prealabile). 2. Tranz. (Despre suferințe fizice sau despre moarte) A cuprinde, a surprinde (pe neașteptate) pe cineva. ◊ Expr. Ce te-a găsit (de...)? = (exprimă reproșul) ce ai? ce ți s-a întâmplat (de...)? ce te-a apucat? 3. Refl. A se afla undeva, a fi; a se afla într-o anumită situație, împrejurare etc.; a se prezenta într-un anumit fel. 4. Tranz. A fi de părere că...; a socoti, a crede că... – Cf. sl. gasiti „a stinge”.

GĂURI, găuresc, vb. IV. Tranz. A face o gaură (cu ajutorul unui instrument, al unei unelte etc.); a perfora, a borteli, a borti. ♦ Refl. A se strica, a se degrada în urma găuririi. [Pr.: gă-u-] – Din gaură.

GÂFÂI, gâfâi, vb. IV. Intranz. A respira des și greu (în urma unor eforturi, a unei boli etc.). ♦ Fig. (Despre locomotive, mașini etc.) A produce un zgomot caracteristic, înfundat și greoi. – Formație onomatopeică.

GÂLCĂ, gâlci, s. f. (Pop.) 1. Inflamare a ganglionilor de la gât sau a amigdalelor; (concr.) umflătură rezultată în urma acestei inflamări; p. gener. umflătură (sub piele). 2. Fig. Nod sau porțiune mai îngroșată care apare la firele textile (toarse). – Din bg. glăki.

GÂLCEAVĂ, gâlcevi, s. f. (Pop.) Ceartă (zgomotoasă, aprinsă); situație creată în raporturile dintre două sau mai multe persoane în urma unor certuri; sfadă. – Din bg. gălčava.

GÂT, gâturi, s. n. 1. Parte a corpului (la om și la unele animale) care unește capul cu trunchiul; grumaz; gâtlan; p. ext. gâtlej. ◊ Expr. A se arunca (sau a se agăța etc.) de gâtul cuiva = a) a îmbrățișa (cu căldură) pe cineva; b) a copleși, a obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. A-și rupe (sau a-și frânge) gâtul = a) a se accidenta (grav) sau a muri în urma unui accident; b) a-și pierde situația (bună) în urma unor greșeli; a fi arestat, condamnat în urma săvârșirii unei fapte ilegale. A strânge de gât (pe cineva) = a sugruma (pe cineva). A lua (sau a înhăța) de gât (pe cineva) = a înșfăca (pe cineva), a cere socoteală (cu violență), a brutaliza. (Fam.) A face gât = a avea pretenții (neîntemeiate); a face gălăgie, scandal. A da (o băutură) pe gât = a bea repede (dintr-o singură înghițitură sau din câteva înghițituri). A fi sătul până în gât = a fi dezgustat, a nu mai putea suporta (în continuare). A-i sta (sau a i se opri) în gât = a) a nu putea înghiți; b) a nu se putea împăca cu ceva sau cu cineva, a nu putea suferi. ♦ Cantitate de băutură câtă se poate bea dintr-o singură înghițitură. 2. Parte a unor obiecte, a unor piese etc. care prezintă asemănare cu gâtul (1). ◊ Prună cu gât = prună gâtlană. v. gâtlan (2). – Din sl. glŭtŭ „înghițitură”.

GHEAȚĂ, (2) ghețuri, s. f., adj. invar. 1. S. f. Apă aflată în stare solidă, în urma înghețării. ◊ Expr. A se da cu patinele pe gheață = a patina². A (se) sparge sau a (se) rupe gheața = a dispărea sau a face să dispară atmosfera ori senzația de jenă existentă la un moment dat; a (se) înlătura primele dificultăți în bunul mers al unei acțiuni. ♦ (Reg.) Grindină, piatră (I 7). 2. S. f. (La pl.) Întinderi mari de gheață (1) aflate pe uscat sau pe apă. ◊ Loc. adj. De gheață = indiferent, nepăsător, nesimțitor. 3. S. f. Senzație neplăcută de răceală, provocată de frică, emoție etc. 4. S. f. Plantă erbacee cu flori mici, albe, roz sau roșii, având frunzele acoperite cu papile albe care seamănă cu cristalele de gheață (1) (Mesembryanthemum crystallynum). 5. S. f. Plantă erbacee cu tulpina cărnoasă, ramificată, cu frunze ovale-rotunde și cu flori numeroase, albe, mai rar roz sau roșii (Begonia semperflorens). 6. Adj. invar. (În sintagma) Bani gheață = bani în numerar, plătiți pe loc, bani lichizi (2), bani peșin. – Lat. glacia (= glacies).

GLACIAR, -Ă, glaciari, -e, adj. 1. (În sintagma) Perioadă (sau epocă, eră) glaciară = perioadă din era cuaternară (sau p. gener., dintr-o altă eră) în care ghețarii ocupau regiuni foarte întinse pe pământ și în care alternau intervalele reci cu cele calde. ♦ Care aparține acestei perioade, privitor la această perioadă. 2. Provenit din topirea ghețarilor; rezultat în urma acțiunii ghețarilor. Lac glaciar. Eroziune glaciară. [Pr.: -ci-ar] – Din fr. glaciaire.

GRANULOM, granuloame, s. n. Tumoare de dimensiuni reduse, apărută în urma unui proces inflamator. ♦ Țesut inflamat care apare la rădăcina unui dinte în urma unui abces cronic. – Din fr. granulome.

GRĂUNTE, grăunți, s. m. 1. Sămânța unor plante, mai ales a cerealelor; bob¹, boabă. ◊ Expr. Cât un grăunte de muștar = foarte mic. 2. Mic obiect asemănător cu un grăunte (1), izolat dintr-o masă de obiecte asemănătoare sau desprins dintr-un obiect mai mare. Grăunte de sare. 3. Cristal metalic de formă neregulată care rezultă dintr-un cristal elementar în urma solidificării sau a tratamentelor termice. [Var.: grăunț s. n., grăunță s. f.] – Refăcut din pl. grăunți (< lat. *granuceum).

GREȘEALĂ, greșeli, s. f. Faptă, acțiune etc. care constituie o abatere (conștientă sau involuntară) de la adevăr, de la ceea ce este real, drept, normal, bun (și care poate atrage după sine un rău, o neplăcere); eroare; (concr.) ceea ce rezultă în urma unei astfel de fapte, acțiuni etc. ◊ Loc. adv. Fără greșeală = perfect. Din greșeală = fără voie, involuntar, neintenționat. – Greși + suf. -eală.

GROGGY adj. invar. (Despre boxeri) Care a pierdut controlul luptei pentru câteva momente în urma loviturilor primite; p. gener. (despre sportivi sau echipe sportive) care este net dominat de adversar. [Pr.: groghi] – Cuv. engl.

GUMĂ, gume, s. f. 1. Substanță vâscoasă, secretată de unele plante sau obținută pe cale sintetică, având proprietatea de a se întări în contact cu aerul, folosită în industrie. ◊ Gumă arabică v. arabic. 2. (Pop.) Șiret elastic sau fâșie elastică fabricate din gumă (1); elastic. 3. Mic obiect de cauciuc folosit la ștergerea urmelor de creion sau de cerneală de pe hârtie; radieră. 4. (În sintagma) Gumă de mestecat = pastă de mestecat, aromatizată, obținută din gumă (1). – După fr. gomme, it. gomma. Cf. lat. gummi, germ. Gummi.

HADROZAUR, hadrozauri, s. m. Specie de dinozaur care a trăit în urmă cu 70-75 de milioane de ani. [Scris și: hadrosaur] – Din engl. hadrosaur.

HEMARTROZĂ, hemartroze, s. f. Acumulare de sânge într-o articulație, în urma unei lovituri, fracturi, datorită unei boli de sânge, scorbutului etc. – Din fr. hémarthrose.

HEMODIAGNOSTIC, hemodiagnostice, s. n. Diagnostic pus în urma studierii analizelor sângelui. [Pr.: -di-ag-] – Din fr. hémodiagnostic.

HEMORAGIE, hemoragii, s. f. 1. Scurgere abundentă de sânge, internă sau externă, în urma ruperii sau tăierii peretelui unui vas sangvin; hemoree. ◊ Hemoragie intestinală = enterohemoragie. Hemoragie nazală = epistaxis. 2. Fig. Curgere, pierdere de capital. – Din fr. hémorragie.

HERCINIC, -Ă, hercinici, -ce, adj. (În sintagma) Orogeneza hercinică = totalitatea mișcărilor de cutare a scoarței pământului manifestate din devonian până în permian, în urma cărora s-au format o serie de munți. ♦ Care s-a format prin (sau în) orogeneza hercinică. – Cf. fr. hercynien.

HETEROZIS s. n. Creștere a vitalității, a puterii de adaptare, a productivității etc. în urma încrucișării dintre două soiuri de plante sau dintre două rase de animale cu ereditate diferită. – Cf. germ. heterözisch.

HORN, hornuri, s. n. 1. Parte a coșului de fum la o casă, constituită din canalul îngropat în zidărie (și din porțiunea ieșită în afară prin acoperiș); p. ext. întregul coș de fum al unei case. 2. Partea de deasupra vetrei țărănești prin care trece fumul în pod sau direct afară; coș (la clădiri). 3. (Alpinism) Spațiu îngust dintre doi pereți de stâncă paraleli și înalți. 4. (Geol.) Relief cu aspect de piramidă triunghiulară caracteristic regiunilor alpine, care se formează în urma intersectării pereților circurilor glaciare. – Din ucr. horn.

HOTĂRÂRE, hotărâri, s. f. 1. Faptul de a (se) hotărî; fermitate în conduită, în atitudinea cuiva; ceea ce hotărăște cineva; decizie. ◊ Loc. adj. (Rar) De hotărâre = ferm, neșovăitor. ◊ Loc. adv. Cu hotărâre sau cu toată hotărârea = în mod hotărât, fără șovăială. Cu hotărâre = fără îndoială, sigur. 2. Dispoziție a unei autorități. ♦ Sentință judecătorească. 3. Act adoptat de organele de conducere ale unor organizații, partide etc. în urma unor dezbateri și a aprobării date de majoritatea membrilor prezenți. – V. hotărî.

ICONOLOGIE s. f. 1. Știință care se ocupă cu studierea atributelor proprii diferitelor personaje din mitologia greco-romană, creștină etc., a căror cunoaștere permite artiștilor să reprezinte personajele respective. 2. Ramură a paleontologiei care studiază urmele (de locomoție) lăsate de vertebrate pe unele sedimente. – Din fr. iconologie.

IEȘI, ies, vb. IV. Intranz. 1. A părăsi un loc, o încăpere, un spațiu închis, limitat, plecând afară; a trece din interior în exterior. ◊ Expr. A ieși afară = a defeca (2). A-i ieși (cuiva) înainte sau a ieși în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. ♦ A se duce, a pleca de acasă. 2. A se ivi, a apărea, a se face văzut sau auzit. ◊ Expr. A ieși în relief = a) a fi mai în afară decât cele din jur, a fi proeminent; b) a se remarca, a se releva. A-i ieși (cuiva) ochii din cap (sau sufletul), se zice când cineva depune un efort extrem de mare. ♦ (Despre semănături) A răsări, a crește. ♦ A se naște din..., a-și trage originea; a proveni. 3. A părăsi o poziție, o situație, o stare; a se desprinde, a se elibera. ◊ Expr. A-și ieși din sărite (sau din fire, din răbdări, din pepeni, din țâțâni, din balamale) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A se abate de la o hotărâre, de la o decizie etc.; a încălca, a nu respecta. 4. A ajunge, a izbuti, a reuși (într-un anumit fel). A ieșit primul. ◊ Loc. vb. A ieși biruitor (sau învingător) = a birui, a învinge. ◊ Expr. A-i ieși (cuiva ceva) după plac = a-i reuși (ceva cuiva) așa cum a dorit. Cum o ieși, (numai) să iasă, exprimă indiferența sau resemnarea față de un rezultat (nefavorabil) așteptat. ♦ A promova, a avansa, a ajunge. A ieșit ofițer. 5. A rezulta de pe urma unui efort, a unei activități etc.; a obține un câștig material. ♦ (Despre calcule, socoteli) A da rezultat (bun), a se încheia cu o concluzie. 6. A se decolora; a se spălăci. – Lat. exire.

IMPETIGO s. n. Boală de piele contagioasă manifestată prin apariția unor bășicuțe seroase și purulente care se sparg, formând cruste gălbui care nu lasă urme. – Din fr. impétigo.

IMPRESIE, impresii, s. f. Efect lăsat în conștiința omului de lucruri sau de întâmplări din jurul lui cu care vine în contact; (la pl.) gânduri, imagini întipărite în amintire. ◊ Expr. A da (sau a face, a lăsa) impresia că... = a) a determina pe cineva să-și formeze o părere despre cineva sau ceva; b) a părea că... A face (sau a produce) impresie (asupra cuiva) = a atrage atenția (cuiva) asupra sa sau asupra actelor sale, a face efect, a impresiona. (A fi) sub impresia... = (a fi) stăpânit de imaginile sau de amintirile unei întâmplări trăite. ♦ Senzație; părere. ◊ Expr. A avea impresia că... = a bănui, a crede, a presupune că... ♦ (La pl.) Puncte de vedere, aprecieri (fugitive) asupra unui fapt, asupra unei întâmplări etc. ♦ (În forma impresiune) Urmă, amprentă a desenului papilar al degetelor, palmelor și tălpilor picioarelor. [Var.: (înv.) impresiune s. f.] – Din fr. impression, lat. impressio, -onis.

IMPRIMA, imprim, vb. I. Tranz. 1. A face, a lăsa urme prin apăsare, deformare etc.; a întipări. ♦ A înregistra sunete pe o bandă, pe un disc etc. 2. A tipări. ♦ A aplica, a fixa pe o țesătură desene colorate. 3. Fig. A comunica; a transmite. ♦ A impune, a determina. – Din fr. imprimer.

IMUNIZA, imunizez, vb. I. Tranz. și refl. A face sau a deveni imun în urma unui tratament sau prin faptul că a avut în trecut aceeași boală la care este expus în prezent. – Din fr. immuniser.

INCLUSIV adv. Împreună cu; și cu. ♦ Și cel din urmă (dintr-o serie de numere, de date etc.) – Din fr. inclusif.

INFARCT, infarcte, s. n. Boală care constă în distrugerea unui organ sau a unei părți dintr-un organ ca urmare a astupării unei artere sau a unei vene terminale. ◊ Infarct miocardic = boală datorată producerii infarctului în miocard, în urma obstruării unei ramuri a arterei coronare. – Din fr. infarctus, germ. Infarkt.

INFIRMITATE, infirmități, s. f. Starea celui infirm; defect fizic congenital sau dobândit în urma unui accident, a unei boli etc.; beteșug, betegeală, betegie; invaliditate. ♦ Fig. Slăbiciune morală, imperfecțiune. – Din fr. infirmité, lat. infirmitas, -atis.

INSOLVABILITATE, insolvabilități, s. f. Situație în care se află un debitor ale cărui bunuri sunt de o valoare mai mică decât totalitatea obligațiilor care ar urma să fie satisfăcute cu acele bunuri. – Din fr. insolvabilité.

INSTANȚĂ, instanțe, s. f. (Și în sintagma instanță judecătorească) Organ de stat însărcinat cu soluționarea litigiilor dintre persoanele fizice sau dintre acestea și persoanele juridice. ◊ Expr. În ultimă instanță = în cele din urmă, până la urmă, nemaiavând altă cale. – Din fr. instance, lat. instantia.

INTEROCEPTIV, -Ă, interoceptivi, -e, adj. (Biol.; despre senzații) Care ia naștere în urma acțiunii impulsurilor de la nivelul organelor interne. – Din fr. interoceptif.

INTOXICAT, -Ă, intoxicați, -te, adj. (Despre ființe) Care s-a otrăvit în urma introducerii în organism a unor substanțe toxice. – V. intoxica.

INTRA², intru, vb. I. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A trece din afară înăuntru, a merge dintr-un loc deschis într-unul închis (sau considerat ca atare); a se introduce, a se băga. ◊ Expr. A intra în spital = a se interna. (Parcă) a intrat în pământ = a dispărut fără urmă. A intra în pământ (de rușine) = a-i fi foarte rușine. 2. Fig. A pătrunde, a se vârî, a ajunge la... A intra în amănunte. ◊ Expr. A-i intra cuiva în voie = a-i face cuiva (toate) gusturile, a-i face pe plac. (Fam.) A(-i) intra cuiva (pe) sub piele = a câștiga bunăvoința cuiva prin fel de fel de mijloace. 3. A participa, a se băga, a se amesteca; a lua parte la o activitate. ◊ Expr. A intra într-o belea (sau încurcătură, impas, necaz) = a avea de îndurat un necaz (sau o încurcătură etc.). A intra în horă = a începe să ia parte la o acțiune. A intra în vorbă cu cineva = a) a începe o discuție cu cineva; b) (pop.) a lega relații de prietenie, de dragoste cu o persoană de sex opus. A intra de serviciu = a începe garda la o unitate militară, la un spital etc. A intra în război (sau în luptă, în acțiune etc.) = a începe războiul (sau lupta etc.). ♦ A ajunge, a apuca (sau a fi pe punctul să ajungă, să apuce) o vârstă, o epocă etc. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A îmbrățișa o îndeletnicire; a se angaja într-o slujbă. 5. A adera, a se înscrie, a fi admis într-o organizație, într-o asociație etc. II. (Despre lucruri, fenomene, idei etc.) 1. A pătrunde, a se înfige, a se băga; a străbate. Acul intră în pânză. Lumina intră pe fereastră. 2. Fig. A-și face loc, a se strecura; a ajunge în... ◊ Loc. vb. A intra boala în cineva (sau în oasele cuiva) = a se îmbolnăvi. A intra frica (sau groaza, spaima) în cineva (sau în oasele, în inima cuiva) = a se înfricoșa, a se îngrozi. ◊ Expr. N-a intrat vremea (sau n-au intrat zilele) în sac = mai este timp, n-a trecut vremea. A intra în (sau sub) stăpânirea cuiva = a ajunge în puterea cuiva. A-i intra (cuiva ceva) în sânge = a deveni un obicei, un act reflex, o necesitate. A intra în sufletul cuiva = a) a plictisi pe cineva cu amabilitățile sau cu insistențele; b) a deveni drag cuiva. 3. A avea loc; a încăpea. Cartea intră în servietă. ♦ (Mat.) A se cuprinde de un anumit număr de ori în alt număr. 4. (Despre materiale) A fi necesar, a trebui într-o anumită proporție spre a realiza un anumit produs. La acest palton intră stofă multă. ♦ A face parte integrantă (din ceva). 5. (În expr.) A intra la spălat = (despre țesături sau obiecte textile) a-și micșora dimensiunile prin spălare. A intra la apă = a) (despre țesături sau obiecte textile) a-și micșora dimensiunile la muierea în apă; b) (despre oameni) a ajunge într-o situație neplăcută, grea. 6. (Despre o lege, un pact etc.; în expr.) A intra în vigoare = a căpăta putere, a deveni aplicabil. 7. A începe executarea unei părți dintr-o bucată muzicală. [Var.: (pop.) întra vb. I] – Lat. intrare.

INTRUZIUNE, intruziuni, s. f. 1. Faptul de a (se) introduce fără drept într-o societate, într-o funcție etc. 2. Proces de pătrundere și de solidificare a magmei în crăpăturile scoarței terestre sau de-a lungul suprafețelor cu rezistență slabă. ♦ (Concr.) Corp de roci formate în urma acestui proces. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. intrusion.

INUNDAȚIE, inundații, s. f. Faptul de a inunda; acoperire a unei porțiuni de uscat cu o mare cantitate de apă (provenită din revărsarea apelor, din ploi); cantitate mare din apa râurilor sau a fluviilor revărsată peste maluri, datorită creșterii debitului de apă în urma topirii bruște a zăpezilor sau a abundenței ploilor. – Din fr. inondation, lat. inundatio.

INVARIANT, invarianți, s. m. Mărime, relație, proprietate etc. care rămâne neschimbată în urma aplicării sau intervenției unei transformări. [Pr.: -ri-ant. Var.: invariantă s. f.] – Din fr. invariant.

IREVERSIBIL, -Ă, ireversibili, -e, adj. (Despre fenomene, transformări etc.) Care se poate produce numai într-un singur sens; care nu poate reveni la starea inițială; nereversibil. ♦ (Fiz.) Ale cărui urme nu mai pot fi înlăturate după revenirea la starea inițială. – Din fr. irréversible.

IRIZAȚIE, irizații, s. f. Colorație similară curcubeului, apărută în urma unui proces de interferență a luminii albe prin straturi transparente subțiri. [Var.: irizațiune s. f.] – Din fr. irisation.

ISPĂȘI, ispășesc, vb. IV. Tranz. 1. A suferi din cauza unei greșeli, a o răscumpăra prin suferință. ♦ A executa o pedeapsă privativă de libertate în urma condamnării; a expia. 2. (Înv.) A cerceta și a evalua paguba făcută (de vite) pe proprietatea altuia. [Var.: (înv.) spăși vb. IV] – Din sl. sŭpasiti „a mântui”.

ISPRAVĂ, isprăvi, s. f. 1. Faptă, treabă, acțiune dusă (cu bine) până la capăt, îndeplinită cu succes; p. ext. aventură. ◊ Loc. adj. De ispravă = (despre oameni) cumsecade, vrednic; (despre acțiuni) bun, remarcabil. De nici o (sau nici de o) ispravă = care nu e bun de nimic, care nu inspiră încredere. ♦ (Ir.) Poznă, năzdrăvănie. 2. Rezultat bun obținut în urma unor eforturi; succes, reușită, izbândă. ◊ Expr. Fără nici o (sau vreo) ispravă = fără nici un rezultat; zadarnic. – Din sl. isprava, bg. izprava.

IZBITURĂ, izbituri, s. f. Lovitură puternică. ♦ (Rar) Semn rămas în urma unei lovituri; contuzie. – Izbi + suf. -tură.

IZOMERIZA, pers. 3 izomerizează, vb. I. Refl. (Despre substanțe chimice) A se transforma într-un izomer în urma unei reacții sau prin acțiunea unui agent fizic. – Din fr. isomériser.

ÎMBĂLĂTURĂ, îmbălături, s. f. Faptul de a fi ud de bale sau de salivă; urmă, pată de salivă. ♦ Fig. Ocară, înjurătură, vulgaritate. – Îmbăla + suf. -ătură.

ÎMBINARE, îmbinări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) îmbina și rezultatul ei; unire într-un tot; împreunare, împletire, îngemănare. ♦ (Concr.) Ansamblu rezultat în urma unirii, împreunării sau asocierii mai multor elemente. 2. Loc unde se realizează o îmbinare (1). – V. îmbina.

ÎMPROȘCĂTURĂ, împroșcături, s. f. 1. Împroșcare. 2. (Concr.) Urmă lăsată prin împroșcare; stropitură, pată. – Împroșca + suf. -ătură.

ÎN prep. 1. (Indică interiorul spațiului unde are loc o acțiune, unde se află ceva, spre care are loc o mișcare) Intră în casă. ♦ (Indică suprafața pe care are loc o acțiune sau spațiul dintre obiecte unde se află ceva, unde se produce o mișcare) Se suie în pom. ♦ (Indică obiectul de care atârnă ceva) Pune-ți haina în cuier. ♦ (Indică o parte a corpului care este acoperită, îmbrăcată etc.) Și-a tras ghetele în picioare. Nu sta cu căciula în cap. ♦ La, în dreptul. Haină roasă în coate. 2. (Indică timpul în care se petrece o acțiune) În iunie se culeg cireșele. ♦ (Indică intervalul de timp care se scurge de la un anumit moment) După, peste. Pleci de mâine în două zile. 3. (Indică o cauză) Din pricina...; în urma... Pomul se clătina în vânt. Ochii-i ard în friguri. 4. (Indică scopul) Se duce în pețit. 5. (Indică instrumentul, relația) S-au înțeles în scris. 6. (Indică o comparație) În formă de..., ca... Fumul se ridică în spirală. 7. Conform cu, potrivit cu... Fiecare în legea lui. 8. (Introduce un complement indirect) Adâncit în gânduri. Casă transformată în muzeu. – Lat. in.

ÎNAPOIA¹ prep. (Construit cu gen.) În urma, îndărătul cuiva sau a ceva. – Din înapoi.

ÎNAPOIAT, -Ă, înapoiați, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care are mintea insuficient dezvoltată; arierat. 2. (Despre persoane, popoare, țări etc.) Care a rămas în urmă din punct de vedere politic, social, cultural, economic etc. – V. înapoia².

ÎNCERCARE, încercări, s. f. 1. Acțiunea de a încerca și rezultatul ei; verificare, probă. 2. Tentativă; străduință, silință. 3. (La jocul de rugbi) Așezare a mingii cu mâna în terenul de țintă al echipei adverse; punctele obținute în urma acestei acțiuni; eseu. 4. Lucrare (literară) de debut. ♦ (Rar) Eseu (literar sau științific). 5. Necaz, suferință, primejdie; dificultate pe care o îndură cineva. 6. (Înv.) Experiență practică; cunoaștere. – V. încerca.

ÎNCOLO adv. 1. În alt loc decât aici; în partea aceea, în direcția aceea, într-acolo. ◊ Expr. Mai încolo = mai departe. Până (mai) încolo = până nu departe, destul de aproape. (Fam.) Lasă-l (sau dă-l) încolo! = nu te mai ocupa de el, nu-i da atenție, nu-l lua în considerare. Fugi încolo! = taci din gură! nu mai spune fleacuri. 2. Pe urmă, mai târziu. ◊ Loc. adv. De aici sau de-acu(m) încolo = începând din acest moment, de acum înainte. De astăzi (sau de mâine etc.) încolo = începând de azi (sau de mâine etc.). De atunci încolo = după aceea. 3. În afară de cele arătate înainte. [Var.: încolea adv.] – În + colo.

ÎNCOVOIA, încovoi, vb. I. Refl. și tranz. A face să devină sau a deveni curb; a (se) îndoi, a (se) arcui; spec. a (se) curba, a (se) deforma în urma unor apăsări exterioare. ♦ Refl. Fig. A se umili. [Prez. ind. și: încovoiez] – Cf. sl. kovati „a făuri”.

ÎNCREȚI, încrețesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A face crețuri. ♦ Tranz. A strânge pielea (frunții) astfel încât să formeze cute, zbârcituri. 2. Refl. Fig. (Despre pielea, carnea cuiva, p. ext. despre oameni) A se încrâncena, a se înfiora (din cauza groazei, spaimei etc.). 3. Tranz. A face părul creț; a ondula, a cârlionța. ♦ Refl. (Despre păr) A deveni creț (în urma ondulării). – În + creț.

ÎNCRUNTĂTURĂ, încruntături, s. f. 1. Faptul de a (se) încrunta; înfățișare încruntată (1); cută pe frunte, între sprâncene. 2. (Înv.) Urmă, pată de sânge. – Încrunta + suf. -ătură.

ÎNCURCA, încurc, vb. I. I. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦ Refl. și tranz. A (se) rătăci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ Compus: încurcă-lume s. m. invar. = om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. și refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde șirul ideilor; a (se) zăpăci. ◊ Expr. (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată, confuză. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil lat. *incolicare (< colus „caier, fir”).

ÎNDĂRĂT adv. I. 1. În spate, în urmă, înapoi. ◊ Expr. (De-a) îndărătele(a) = a) cu spatele înainte; b) pe dos. 2. La locul de proveniență, în locul unde a fost înainte. 3. (În expr.) A da îndărăt = a) a regresa; b) (despre lucruri) a restitui. A da pe cineva îndărăt = a da pe cineva cu o treaptă mai jos, a retrograda. II. Mai demult, (mai) înainte de timpul actual. [Var.: îndărăpt adv.] – Lat. in-de-retro.

ÎNDĂRĂTNIC, -Ă, îndărătnici, -ce, adj. (Adesea substantivat) Încăpățânat, recalcitrant, nesupus; p. ext. stăruitor, perseverent. ♦ (Rar) Rămas în urmă; restanțier. [Var.: (reg.) îndărăpnic, -ă adj.] – Îndărăt + suf. -nic.

ÎNDĂRĂTUL prep. În dosul (cuiva), în urma (cuiva sau a ceva), după (ceva). – V. îndărăt.

ÎNDEMNA, îndemn, vb. I. Tranz. 1. A convinge pe cineva să facă ceva, a chema la o acțiune; a îmboldi, a stimula, a impulsiona; a îmbia. ♦ Refl. A se apuca de ceva (în urma unei stimulări); a se hotărî la ceva. ♦ Refl. recipr. Fig. A se lua la întrecere, a se îmboldi unul pe altul. 2. A sili un animal să pornească sau să meargă mai repede. ♦ Intranz. (Reg.; despre animale) A se sili la drum, a înainta trăgând. – Lat. *indeminare.

ÎNDOIT, -Ă, îndoiți, -te, adj. I. 1. Strâns prin îndoire; care păstrează urma unei împăturiri; cu îndoituri. 2. Curbat, încovoiat. II. 1. Care este de două ori mai mare sau mai mult decât altceva; dublu², dublat; p. ext. înmulțit, sporit, mărit. ◊ (Substantivat, n.) Îndoitul unei sume. 2. Amestecat (în părți egale) cu alt lichid; subțiat. III. Care este nesigur de părerea sa, care stă la îndoială. – V. îndoi.

ÎNGHIȚI, înghit, vb. IV. Tranz. I. A face să treacă mâncarea, băutura etc. în stomac prin faringe și esofag; p. ext. a mânca, a devora. ◊ Expr. A înghiți (sau a face să înghită) hapul (sau un hap, gălușca) sau a o înghiți = a suporta (sau a face să suporte) o neplăcere (fără să crâcnească). A-și înghiți lacrimile (sau plânsul) = a-și stăpâni plânsul; a reprima izbucnirea unui sentiment. (Pop.) A-i veni (cuiva) să înghită (pe cineva) (de bucurie), se spune când o persoană își manifestă o mare bucurie, mulțumire. (Fam.) A înghiți (pe cineva) din ochi (sau cu ochii) = a nu se mai sătura privind pe cineva. A nu înghiți pe cineva = a nu putea suferi pe cineva. ♦ P. anal. A trage în plămâni, a inhala adânc aer, fum etc. II. Fig. 1. (Despre pământ, apă etc.) A face să dispară ceva (cuprinzând în sine); a cuprinde, a învălui din toate părțile. ◊ Expr. L-a înghițit pământul = a murit; a dispărut. Parcă l-a înghițit pământul, se spune despre cineva sau ceva care a dispărut fără urmă. ♦ A se îmbiba de un lichid; a absorbi. 2. A citi repede și cu lăcomie o carte, un text scris. 3. A răbda, a îndura fără ripostă o necuviință, o insultă etc. 4. A omite cuvinte sau silabe (din cauza unui defect de vorbire). ♦ A nu spune ce ar fi vrut să spună, a se abține de a spune ceva. – Lat. ingluttire.

ÎNGRIJI, îngrijesc, vb. IV. I. 1. Tranz., intranz. și refl. A avea grijă de cineva sau de ceva, a purta de grijă cuiva. ♦ Tranz. A păstra ceva în bună stare. ♦ Tranz. A avea grijă de sănătatea cuiva. ♦ Refl. A-și căuta de sănătate; a urma un tratament medical. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A-și procura ceva (din vreme), a face pregătirile necesare. II. Refl. și tranz. (Înv.) A (se) îngrijora, a(-și) face griji. – În + grijă.

ÎNLĂNȚUI, înlănțui, vb. IV. Tranz. 1. A pune, a lega în lanțuri; a încătușa. 2. A cuprinde pe cineva (cu brațele). V. îmbrățișa. 3. Fig. A captiva, a subjuga, a încânta, a fermeca. 4. A așeza în rând, a lega unul de altul, a coordona, a împreuna (în mod logic). ♦ Refl. A urma unul după altul (în șir neîntrerupt). [Prez. ind. și: înlănțuiesc] – În + lanț + suf. -ui (după fr. enchaîner).

ÎNTÂLNI, întâlnesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. recipr. A da de cineva sau de ceva; a se afla în prezența cuiva sau a ceva. ♦ (Despre linii geometrice sau topografice) A (se) atinge, a (se) intersecta într-un punct. 2. Refl. recipr. A se vedea cu cineva în urma unei înțelegeri prealabile; a avea întrevedere cu cineva. 3. Tranz. A găsi; a descoperi. ♦ (De obicei în construcții negative) A da peste..., a avea parte de... 4. Tranz. și refl. A (se) găsi, a (se) afla. 5. Tranz. și refl. recipr. A avea pe cineva drept adversar într-o competiție sportivă; a se lupta, a se confrunta cu cineva într-o competiție sportivă. – În + tâlni (Înv. „a întâlni”, probabil < magh.).

ÎNTÂRZIERE, întârzieri, s. f. Acțiunea de a întârzia și rezultatul ei. ◊ Loc. adv. și adj. Cu întârziere = (care se produce) mai târziu decât trebuie sau decât este prevăzut. ◊ Loc. adv. Fără întârziere = numaidecât, fără zăbavă. ◊ Expr. A exploda cu întârziere = (despre bombe sau corpuri explozive) a exploda la un anumit interval de timp (fixat dinainte) după momentul punerii sau al lansării. A fi în întârziere = a fi rămas în urmă, a fi întârziat. ♦ Timpul, durata cât cineva sau ceva întârzie. [Pr.: -zi-e-] – V. întârzia.

ÎNTIPĂRI, întipăresc, vb. IV. Refl. A se imprima, a lăsa urmă într-un material prin apăsare; fig. a se fixa în mintea, în conștiința cuiva, lăsând o urmă puternică. – În + tipări.

ÎNTRECE, întrec, vb. III. Tranz. 1. A depăși pe cineva în mers, a lăsa în urmă. 2. A dovedi superioritate față de cineva într-o anumită privință; a depăși. ♦ Refl. recipr. A căuta să se depășească unul pe altul. ◊ Loc. adv. Pe întrecute = căutând să se depășească unul pe altul; care mai de care. 3. A trece peste o anumită limită; p. ext. a fi (sau a avea) mai mult decât trebuie, a prisosi ◊ Loc. adv. (Pop.) De întrecut = mai mult decât trebuie, de prisos. ◊ Expr. (Refl.) A se întrece cu gluma (sau cu șaga, rar, cu vorba) = a depăși limitele bunei-cuviințe; a împinge lucrurile prea departe, a exagera. – În + trece.

ÎNVECHI, învechesc, vb. IV. Refl. A deveni vechi; a se uza, a se degrada. ♦ A deveni inactual, anacronic; a nu se mai folosi. ♦ (Despre vin) A se îmbunătăți cu trecerea timpului suferind un proces de maturizare, în urma căruia capătă buchet și însușiri gustative deosebite. – În + vechi.

ÎNVOIT, -Ă, învoiți, -te, adj. (Rar) Care s-a stabilit în urma unei înțelegeri; convențional. – V. învoi.

JANȚ s. n. 1. Zer untos care se scurge la fabricarea cașcavalului, în urma opăririi cașului cu apă clocotită, constituind materia primă pentru obținerea untului de cașcaval. 2. Partea lichidă rămasă după coagularea laptelui. 3. Zara fiartă rămasă de la prepararea urdei. – Et. nec.

JERBĂ, jerbe, s. f. 1. Buchet mare de flori, așezate în așa fel încât să aibă fața orientată în aceeași parte. 2. (Fiz.; în sintagma) Jerbă nucleară = fascicul de urme ale particulelor provenite din dezintegrarea unui nucleu atomic în nenumărate fragmente, ca urmare a ciocnirii sale de o particulă cosmică cu energia foarte mare. – Din fr. gerbe.

JOS, JOASĂ, joși, joase, adv., adj. I. Adv. 1. Aproape de pământ, la nivelul pământului; într-un loc mai puțin ridicat (decât altul). ◊ De sus până jos = în întregime. De sus în jos = în direcție verticală coborâtoare. ◊ Cu fața în jos = (culcat) pe burtă. Cu capul în jos = a) cu capul plecat; b) atârnat sau spânzurat de picioare; c) pe dos, alandala, anapoda. Cu nasul în jos = supărat, trist; umilit, rușinat. ◊ Loc. adj. (Pop.) Din jos = a) care se află într-o regiune așezată mai la vale sau mai la sud; b) care vine din mase, din popor; c) care face parte din mulțimea oamenilor de rând. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În (sau din) josul = în (sau din) partea inferioară, de la baza unui loc, a unui obiect. În josul apei = în direcția curgerii apei; la vale; în aval. ◊ Expr. A (se) da jos = a (se) coborî. A lăsa jos = a lăsa din mână, punând în altă parte. A lăsa ochii în jos = a privi spre pământ (rușinat, timid etc.). A nu fi (sau a nu se lăsa, a nu rămâne) mai pe (sau pre) jos = a nu fi întrecut, a nu rămâne în urmă. A privi (sau a măsura) pe cineva de sus în jos = a privi pe cineva cu dispreț. ♦ (Cu valoare de interj.) Exprimă o comandă de așezare sau ostilitatea, dezaprobarea etc. față de cineva sau de ceva. ♦ Fig. În stare de decădere morală, materială sau socială. ◊ (Ieșit din uz; azi ironic) Muncă de jos = muncă la care era trimis cineva retrogradat dintr-o funcție de răspundere. 2. La nivelul locului pe care umblă cineva; la picioarele cuiva. ◊ Pe jos = a) pe pământ; b) cu piciorul. ◊ Loc. adj. De pe jos = care se află pe pământ sau pe dușumele. II. Adj. 1. Care este puțin ridicat de la pământ; scund. ♦ (Despre frunte) Îngust. 2. (Despre terenuri) Așezat într-un loc mai coborât, în vale; p. ext. apătos, mocirlos. 3. (Despre glas și despre sunete muzicale) Care are o tonalitate coborâtă; grav, gros, adânc, profund. 4. (Fiz.; despre temperatură, presiune etc.) Scăzut, mic, coborât. 5. (Fiz.; despre frecvențe) Cu un număr mic de perioade pe unitatea de timp. – Lat. deo[r]sum.

JUMULI, jumulesc, vb. IV. Tranz. 1. A smulge fulgi de pe o pasăre; a curăța de pene, de fulgi o pasăre tăiată. ◊ Expr. (Fam.) Gâscă (bună) de jumulit = om naiv și încrezător, de pe urma căruia se poate profita. ♦ P. ext. A smulge părul din rădăcină. 2. Fig. A estorca pe cineva (de bani); a jefui, a escroca. – Cf. bg. žmulja, magh. gyomlálni.

LACRIMĂ, lacrimi, s. f. 1. Secreție lichidă, incoloră, sărată, alcalină, produsă de glandele lacrimale, care umezește suprafața globilor oculari și care se poate scurge în afară, în urma unor tulburări în starea psihofizică a omului. ◊ Expr. Cu lacrimi de sânge = cu mare durere. ♦ Fig. Strop, picătură. 2. (La pl.) Plâns. Expr. În lacrimi = plângând (de durere). Până la lacrimi = până la cel mai înalt grad de înduioșare, de emoție etc. [Var.: (pop.) lacrămă s. f.] – Lat. lacrima.

NUCLEAR, -Ă, nucleari, -e, adj. 1. Care aparține nucleului atomic, privitor la nucleul atomic. ◊ Fizică nucleară = ramură a fizicii care se ocupă cu studiul nucleului atomic și al fenomenelor în care nucleul are rolul principal. Chimie nucleară = ramură a chimiei care se ocupă cu studiul nucleului atomic. Reacție nucleară = fenomen de interacțiune între două sau mai multe nuclee atomice (ori constituenți ai lor), în urma căruia se modifică natura, structura, numărul etc. particulelor participante și se dezvoltă o mare cantitate de energie. Energie nucleară = energie obținută prin dezintegrarea atomului în urma unor reacții nucleare; energie atomică. 2. Care se bazează pe energia atomică, pe degajarea de energie atomică sau pe arme atomice. [Pr.: -cle-ar] – Din fr. nucléaire.

NUCLEOSINTEZĂ, nucleosinteze, s. f. (Astron.) Formare a nucleelor de elemente chimice în urma reacțiilor termonucleare din stadiile inițiale ale expansiunii universului sau din interiorul stelelor. [Pr.: -cle-o-] – Din fr. nucléosynthèse.

TATĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ◊ Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi crește; cap de familie. Tată mare sau tata-moșu = bunic. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tată bun = tată adevărat. ◊ Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor, prin descendență directă, din generație în generație. ◊ Expr. Calcă pe urmele lui taică-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (rele). Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său. Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule. Unde dă tata, crește carnea, se spune când părintele își pedepsește copiii pentru binele lor. Măi tată! exclamație de uimire sau de satisfacție. 2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie. 3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului. 4. (Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecțiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui neam etc. 5. (În credința creștină) Dumnezeu, creatorul lumii. ◊ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștine. ◊ Expr. (A ști) ca (pe) Tatăl nostru = (a ști) foarte bine, pe de rost, fără greșeală. 6. Fig. (Fam.) Creator, făuritor, fondator. 7. (Glumeț) Cel care întrupează cele mai înalte calități, care este deasupra altora, îi covârșește pe toți. [Nom. sg. art.: tata și tatăl; gen.-dat. sg.: tatii și tatei] – Lat. tata.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenem.

ULTIM, -Ă, ultimi, -e, adj. Care este cel din urmă (dintr-o serie de elemente spațiale, temporale, valorice); care se află la sfârșit, în urma unei serii. A sosit ultimul. Ultima carte. ◊ Ultima oră = rubrică având cele mai noi știri dintr-o gazetă. – Din lat. ultimus, it. ultimo.

UMBRĂ, umbre, s. f. I. 1. Lipsă de lumină, întunecime provocată de un corp opac care oprește razele de lumină; porțiune din spațiu întunecoasă (și răcoroasă) unde nu ajung direct razele de lumină. ◊ Loc. adj. Fără umbră = corect, desăvârșit, pur. ◊ Loc. adv. Din umbră = fără a se arăta pe față; pe ascuns, pe furiș. ◊ Expr. A sta (sau a fi, a rămâne etc.) în (sau la) umbră = a sta (sau a fi, a rămâne etc.) ascuns, retras, deoparte. A lăsa (pe cineva) în umbră = a lăsa (pe cineva) mai prejos, a eclipsa (pe cineva). 2. Întuneric, întunecime, obscuritate. 3. Nuanță închisă, pată întunecată. ♦ Spec. Parte mai întunecată dintr-o imagine plastică. ♦ Fig. Stare de tristețe, de îngândurare etc. întipărită pe fața cuiva. II. 1. (De obicei urmat de o determinare în genitiv) Conturul întunecat al unei ființe sau al unui lucru, proiectat pe o suprafață (mai) luminată. ◊ Expr. Se teme și de umbra lui, se spune despre un om foarte fricos. Face umbră pământului (degeaba), se spune despre un om incapabil să producă, să realizeze ceva. ♦ Compus: umbra-iepurelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele în formă de solzi, cu florile galbene-verzui și cu fructele de forma unor boabe roșii (Asparagus collinus). ♦ Imagine neclară, nedeslușită; obiect care nu se vede bine (din cauza întunericului, a ceții etc. sau pentru că este privit printr-un corp puțin transparent). 2. (În concepțiile mistice și în basme) Duhul unui om mort sau ființă supranaturală, fantomatică; stafie, fantomă, nălucă. ♦ Fig. Ființă foarte slabă (și bolnavă). 3. Fig. Urmă, semn abia perceptibil; cantitate foarte mică din ceva. ♦ Fig. Părere, aparență, iluzie. – Lat. umbra.

UMFLA, umflu, vb. I. 1. Tranz. A mări volumul unui obiect cu pereți elastici sau plianți, umplându-l cu aer sau cu alt fluid. ♦ Refl. (Despre cavități anatomice, mai ales despre stomac) A-și mări volumul; (despre ființe) a crește în volum (în urma mâncării excesive), a avea o senzație de balonare. ♦ Expr. (Tranz.) A-l umfla pe cineva râsul (sau plânsul) sau (refl.) a se umfla de râs (sau plâns) = a nu-și putea stăpâni râsul (sau plânsul), a izbucni în râs (sau în plâns). A se umfla de somn (sau de dormit) = a se sătura de somn, a dormi foarte mult. ♦ Tranz. și refl. A (se) înfoia. Vântul umflă pânzele. ♦ Expr. (Refl.) A se umfla în pene = a se îngâmfa, a se fuduli. 2. Refl. (Despre ape) A-și mări volumul, a crește. ♦ (Despre lichide) A-și ridica nivelul prin fierbere. 3. Refl. (Despre obiecte de lemn) A-și mări volumul prin umezire. ♦ Tranz. Apa a umflat doagele. 4. Refl. (Despre piele, țesuturi, organe etc.) A se inflama, a se congestiona. 5. Tranz. fig. (Fam.) A ridica în mod exagerat prețul, suma, proporțiile etc. 6. Tranz. fig. (Fam.) A înșfăca, a înhăța; a prinde, a lua, a ridica. – Lat. inflare.

UMFLAT, -Ă, umflați, -te, adj. 1. (Despre obiecte cu pereți elastici sau plianți) Care și-a mărit (la maximum) volumul prin umplerea cu aer sau cu alt fluid. ♦ (Despre organe anatomice, mai ales despre stomac) Care și-a mărit volumul; (despre oameni) care are o senzație de balonare (în urma mâncării excesive). ♦ Înfoiat, răsfirat (de vânt). 2. (Despre ape) Care a crescut, și-a mărit nivelul (și a ieșit din albie). 3. (Despre piele, țesuturi, organe etc.) Inflamat. 4. Fig. (Fam.; despre cifre, prețuri etc.) Care este exagerat de mare, de ridicat. 5. Fig. (Fam.; despre felul de a se exprima al cuiva) Afectat, bombastic, emfatic. – V. umfla.

UNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică ușoară de ridicare și coborâre formând ondulații la suprafața apei; p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). ♦ Șuvoi, torent. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care cade în rafale. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. 3. Mișcare de vibrație (ușoară); zgomot (ușor). II. (Fiz.) Propagare din aproape în aproape a unei oscilații, cu viteză finită și printr-o variație spațială. ◊ Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive ale unei unde, în care oscilația are aceeași fază. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pământ, de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pământului. Undă de șoc = undă seismică de mare intensitate. Undă electromagnetică = câmp electromagnetic variabil care se propagă în urma interacțiunilor dintre variațiile câmpului electric și ale celui magnetic. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime medie de 0,50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2.000 m. Undă verde = procedeu folosit pentru asigurarea fluenței maxime a traficului auto pe arterele de circulație din orașe, realizat printr-un sistem de comandă coordonată a semafoarelor. – Lat. unda (cu sensul II după fr. onde).

UNS, -Ă, unși, -se, adj., s. m. 1. Adj. Acoperit cu un strat gras. ♦ (Rar) Pătat de grăsime; unsuros. 2. S. m. (Înv.) Monarh sau cleric considerat, în urma unei ceremonii religioase speciale, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. – V. unge.

URMA, urmez, vb. I. 1. Tranz. și intranz. A merge în urma cuiva; p. ext. a pleca împreună cu cineva, a însoți. ♦ Tranz. A fi alături de cineva (într-o acțiune). 2. Tranz. A merge înainte pe un anumit traseu, pe drumul apucat. ♦ Tranz. și intranz. A respecta o anumită indicație primită, a se conduce după..., a proceda conform cu...; a se conforma. 3. Tranz. și intranz. A frecventa o formă de învățământ. 4. Tranz. și intranz. A veni, în timp, după cineva sau ceva (luându-i locul); a succeda. ♦ Intranz. A succeda cuiva într-un post, într-o demnitate; a înlocui pe cineva. ♦ Intranz. A-și avea locul după cineva sau ceva într-o ierarhie. 5. Tranz. și intranz. A duce mai departe un lucru început; a continua. ♦ Spec. A continua vorba începută, textul început; a spune sau a scrie mai departe. 6. Intranz. A avea loc, a se produce, a se îndeplini (după...). ♦ A rezulta, a însemna. 7. Tranz. (Cu valoare de semiauxiliar) A trebui, a fi nevoie. – Din urmă.

URMARE, urmări, s. f. 1. Acțiunea de a urma și rezultatul ei. ◊ Loc. conj. Prin (sau, înv., în) urmare = așadar, deci. ♦ Consecință, efect. 2. (Înv.) Procedeu, faptă, purtare. – V. urma.

URMAȘ, -Ă, urmași, -e, s. m. și f. 1. Continuator al unei familii (considerat în raport cu cei din generațiile anterioare lui); descendent, odraslă. ♦ Moștenitor (de bunuri materiale). 2. Succesor într-o demnitate, într-o funcție. 3. Continuator al unei opere, al unei tradiții. – Urmă + suf. -aș.

'{cURMĂ,0c}, urme, s. f. 1. Semn concret lăsat de cineva sau de ceva pe locul unde a trecut, a stat etc. ◊ Loc. prep. Pe urma sau pe urmele cuiva (sau a ceva) = pe unde a fost, a existat, a trecut cineva (sau ceva). (De) pe urma... = din cauza, ca urmare a..., drept consecință a... ◊ Loc. vb. A fi pe urma (sau pe urmele) cuiva = a urmări. ◊ Expr. A merge (sau a călca) pe urmele cuiva = a avea calitățile, defectele, apucăturile, comportarea (bună sau rea a) cuiva, a semăna cu cineva (în comportare); a imita pe cineva. A pierde (sau a nu mai ști, a nu mai da de) urma (sau urmele) cuiva = a nu mai ști nimic despre cineva. Nici urmă sau fără urmă (de)... = deloc, nici un pic. A da de (sau a găsi) urma (sau urmele) cuiva = a obține unele date cu privire la o persoană pe care o caută. 2. Punct sau stadiu final; sfârșit. ◊ Loc. adj. Din (sau de pe) urmă = a) de la sfârșit, ultim; b) precedent. Din urmă = a) din spate, dindărăt; b) de la locul unde a rămas. ◊ Loc. adv. În urmă = a) în spate, îndărăt; b) mai târziu, apoi; c) mai de mult. Pe urmă = mai târziu, ulterior. (Până) la urmă = la sfârșit de tot. În cele din (sau de pe) urmă = la sfârșitul unui șir, unei succesiuni; în sfârșit. ♦ Loc. prep. În urma... = a) în spatele, după..., la sfârșitul...; b) drept urmare, datorită... De pe urma... = după moartea cuiva, drept moștenire de la cineva. ◊ Expr. A rămâne în urmă = a se lăsa întrecut de alții pe drum sau în activitate, în muncă. A fi (sau a merge, a rămâne) în urmă = (despre ceas) a merge mai încet, arătând o oră mai mică decât cea oficială. La urma urmei (sau urmelor) = în cele din urmă; în definitiv; în concluzie. ♦ (Înv.) Urmare, consecință, rezultat. 3. (Mat.) Punct în care o dreaptă intersectează o anumită suprafață. ♦ Dreaptă de-a lungul căreia o suprafață intersectează altă suprafață. – Lat. *orma.

URMĂRI, urmăresc, vb. IV. Tranz. 1. A merge, a se deplasa, a fugi după cineva, pe urmele cuiva (pentru a supraveghea, pentru a ajunge, a prinde). ♦ A ține pe cineva sub observație; a supraveghea. ♦ A face demersuri judiciare împotriva cuiva. 2. A se conduce după un anumit principiu, după o anumită concepție călăuzitoare. 3. A însoți pe cineva sau ceva cu privirile, cu gândul. ♦ A privi ceva în mișcare, în desfășurare. 4. Fig. A obseda, a chinui, a tortura. 5. A studia o problemă, o temă, activitatea cuiva etc. cu un anumit scop (practic). ♦ A asculta cu atenție o expunere orală, executarea unei compoziții muzicale etc. 6. A avea drept scop, a tinde la... – Urmă + suf. -ări.

URMĂTOR, -OARE, următori, -oare, adj. 1. Care urmează după cineva sau ceva (în spațiu sau în timp). ♦ (Substantivat) Persoană chemată (după alta) să fie servită, întrebată etc. ♦ (Substantivat, înv.) Urmaș, succesor. ♦ Care este arătat în cele ce urmează. 2. (Înv.) Care urmează întocmai un sfat, o poruncă. – Urma + suf. -ător.

URMULIȚĂ, urmulițe, s. f. (Pop.) Diminutiv al lui urmă; urmușoară, urmuță. – Urmă + suf. -uliță.

URMUȘOARĂ, urmușoare, s. f. (Pop.) Urmuliță. – Urmă + suf. -ușoară.

URMUȚĂ, urmuțe, s. f. (Pop.) Urmuliță. – Urmă + suf. -uță.

URZICĂTURĂ, urzicături, s. f. Iritație a pielii în urma atingerii cu urzici, cu alte plante sau cu animale urticante. – Urzica + suf. -ătură.

UȘOR², -OARĂ, (I, II) ușori, -oare, adj., (III) adv. I. Adj. 1. Care are greutate mică, care cântărește puțin, care exercită o presiune redusă asupra suprafeței pe care stă. ◊ Industrie ușoară = grup de ramuri industriale care produc bunuri de consum și articole tehnice necesare industriei, agriculturii, transporturilor etc. Categorie ușoară = categorie la box, lupte și haltere, care cuprinde sportivi cu greutatea corpului între 57 și 61 kg. ◊ Expr. Fie-i țărâna ușoară! = (formulă rostită la înmormântarea sau la pomenirea unui mort) să se odihnească în pace! ♦ (Despre materiale) Cu greutate specifică redusă. ♦ Care nu poartă sau nu conține greutăți. ◊ Expr. (A fi) cu inima ușoară = (a fi) vesel, voios. (Adverbial) (A fi) îmbrăcat ușor = (a fi) îmbrăcat cu haine subțiri. ♦ (Despre trupe) Care poartă armament puțin, putându-se deplasa cu repeziciune. 2. (Despre alimente) Care se digeră cu ușurință, care nu cade greu la stomac. 3. Iute, sprinten, vioi. ♦ Suplu, gingaș, fin. ♦ (Despre pas; p. ext. despre mers) Care abia atinge pământul; p. ext. fără zgomot. 4. (Despre urme, linii etc.) Care este (sau pare a fi) făcut printr-o apăsare slabă sau de un corp cu greutate redusă. 5. Mic, puțin, redus (ca volum, amploare, consistență, intensitate). ♦ (Despre somn) Din care te trezești cu ușurință la cea mai mică gălăgie; p. ext. liniștit, odihnitor. ♦ (Despre forme de relief) Domol, lin³, dulce. ♦ (Despre țesături; p. anal. despre aburi, ceață) Rar, subțire, fin. II. Adj. 1. Care este lesne de suportat, de îndurat; (despre boli) lipsit de gravitate; (despre obligații materiale) care nu împovărează; mic. ♦ (Despre legi, pedepse) Lipsit de asprime; indulgent. ♦ (Despre viață, trai) Fără griji; comod, bun. ◊ (Reg.; substantivat; în expr.) Mai cu ușorul = mai bine, mai fără griji. 2. Care nu prezintă dificultăți, care este lesne de înțeles sau de realizat; simplu. ◊ Muzică ușoară = gen muzical cult (vocal sau instrumental) larg accesibil publicului prin caracterul melodios, distractiv, prin tematica direct legată de preocupările, sentimentele, aspirațiile oamenilor. ◊ Loc. adv. (Pop.; substantivat) Cu ușorul = lesne, comod, fără pericol. ♦ (Despre drumuri) Bun, practicabil. 3. Lipsit de seriozitate, superficial; frivol. ◊ Moravuri ușoare = purtări, practici imorale. ♦ Fără importanță; neînsemnat. III. Adv. 1. Încet, domol, lin³; fără zgomot. 2. Cu ușurință, fără efort; lesne, comod. 3. Fără seriozitate; în mod superficial, ușuratic. ◊ Expr. A lua ușor sau a trece ușor peste un lucru = a nu acorda importanța cuvenită unui lucru. 4. Puțin. [Var.: (înv. și reg.) ușure adj., adv.] – Din [mai] iușor (înv. „ușor²” < lat. levis + suf. -ușor).

VACCIN, vaccinuri, s. n. 1. Produs biologic preparat din germeni patogeni sau din secreții microbiene, care se administrează prin injecții sau pe cale bucală unui om sau unui animal în scop preventiv (pentru a căpăta imunitate împotriva bolilor infecțioase) sau curativ. 2. Administrare a unui vaccin (1); vaccinare. 3. (Concr.) Urmă, semn, cicatrice rămasă pe corp în urma administrării unui vaccin (1). – Din fr. vaccin, lat. vaccinus. Cf. it. vaccino.

VARGĂ, (1) vergi, (2) vărgi, s. f. I. 1. Nuia lungă, subțire și flexibilă, tăiată de obicei dintr-o ramură dreaptă de arbore. ◊ Expr. (Adesea adverbial) A tremura vargă (sau ca varga) = a tremura foarte tare, din tot corpul (de frică sau de frig). (A fi) varga lui Dumnezeu = (a fi) foarte rău, aspru, crunt. ♦ (La pl.) Mănunchi de bețe tăiate egal, cu care se aplicau în trecut pedepse corporale. ♦ Lovitură aplicată cuiva cu varga (I 1); urma lăsată pe corp de o astfel de lovitură. ♦ Băț de undiță. ♦ Vergea cu care se încărcau în trecut puștile și cu care se curăța țeava puștii. ♦ Baghetă. ♦ Vergea subțire de metal. 2. Compus: (Bot.) varga-ciobanului = a) plantă erbacee cu tulpina și ramurile țepoase, cu flori liliachii, dispuse în capitule (Dipsacus silvester); b) scăiuș; vargă-de-aur = splinuță (Solidago virgaurea). II. (Pop.) Dungă (în special la o țesătură). – Lat. virga.

VÂNĂTAIE, vânătăi, s. f. Pată vânătă care apare pe corp în urma unei lovituri; echimoză, vinețeală. – Vânăt + suf. -aie.

VENI, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-o dată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] – Lat. venire.

VOLATILIZA, volatilizez, vb. I. Refl. A se evapora repede (la temperatura obișnuită). ♦ Fig. A dispărea complet, fără urmă. – Din fr. volatiliser.

ZĂCUT², -Ă, zăcuți, -te, adj. 1. Care a stat mult într-un loc; (despre apă) stătut, clocit. ♦ Putred. 2. (Rar) care a fost bolnav (greu); care are cicatrice, urme de vărsat. Zăcută de vărsat. – V. zăcea.

ZGÂRIA, zgârii, vb. I. 1. Tranz. și refl. A(-și) face o rană superficială pe piele cu unghiile, cu ghearele sau cu un obiect ascuțit. ♦ Tranz. A face pe un obiect o urmă superficială cu ajutorul unui corp ascuțit și dur; a râcâi. ◊ Expr. A zgâria pământul = a ara superficial. A zgâria hârtia = a scrie o literatură proastă. 2. Tranz. Fig. A produce o senzație auditivă neplăcută. ♦ A impresiona în mod neplăcut gustul, mirosul; a ustura. 3. Compuse: zgârie-brânză s. m. și f. invar. = epitet dat unui om zgârcit, avar, cărpănos; zgârie-nori s. m. invar. = clădire înaltă cu foarte multe etaje. [Pr.: ri-a] – Lat. *scaberare (< scaber).

ZGÂRIETURĂ, zgârieturi, s. f. Tăietură superficială sau urmă pe suprafața unui obiect făcută de un corp ascuțit și dur; rană ușoară, urmă lăsată pe piele de unghii, de gheare sau de un corp ascuțit. [Pr.: -ri-e-] – Zgâria + suf. -ătură.

ZOB s. n. 1. Așchii rezultate în urma tăierii arborilor cu toporul, cioburi mărunte rezultate în urma spargerii unui vas de sticlă, de ceramică etc. ◊ Expr. A (se) face zob = a (se) sparge în bucăți mici, în fărâme; a (se) face praf. 2. (Pop.) Grăunțe de ovăz (amestecate și cu alte grăunțe) date ca hrană cailor. – Din bg., scr. zob.

EBRIETATE s. f. Stare de beție în urma consumului (excesiv) de băuturi alcoolice; alcoolism acut. [Pr.: -bri-e-] – Din fr. ébriété, lat. ebrietas, -atis.

ECARTAMENT, ecartamente, s. n. Distanța dintre urmele lăsate pe teren de roțile aceleiași osii ale unui vehicul; distanța dintre fețele interioare ale celor două șine de cale ferată. – Din fr. écartement.

ECHIMOZĂ, echimoze, s. f. Pată de culoare roșie-vineție, evoluând până la galben, apărută pe piele prin ieșirea sângelui la suprafață în urma unei lovituri; vânătaie, vinețeală. – Din fr. ecchymose.

CLĂNCĂI, pers. 3 clăncăie, vb. IV. Intranz. (Despre două obiecte) A produce un zgomot caracteristic în urma lovirii lor. – Clanc + suf. -ăi.

ARMISTIȚIU, armistiții, s. n. Suspendare temporară a acțiunilor militare în urma unui acord încheiat între părțile beligerante. – Din fr. armistice.

ASTUPA, astup, vb. I. Tranz. A închide, a acoperi, a înfunda o gaură, o deschizătură etc., a face să nu se mai vadă (acoperind). ◊ Expr. (Fam.) A astupa găuri = a reuși să realizeze unele lucruri strict necesare; a plăti (din) datorii. A-și astupa urechile = a nu voi să audă, să cunoască ceva. A-i astupa cuiva ochii = a nu lăsa pe cineva să vadă realitatea. ♦ A face să nu se mai audă ceva. ♦ A șterge, a face să dispară o urmă. – Din lat. *asstuppare.

MASOCHISM s. n. Perversiune sexuală caracterizată prin apariția plăcerii sexuale numai în urma producerii unei dureri fizice. – Din fr. masochisme.

MARȘĂ, marșe, s. f. Sol format pe depunerile rămase în urma retragerii apelor mării. – Germ. Marsch.

MAU s. n. (Pop. și fam.; în legătură cu verbe ca „a avea”, „a pierde”, „a-și lua”, „a-și face”) Avânt, elan; energie, vlagă. ◊ Expr. A lua (cuiva) maul = a) a ameți; a face (pe cineva) să-și piardă cunoștința (în urma unei lovituri); b) a pune (pe cineva) în situația să nu mai poată spune nimic. – Cf. scr. mah.

MĂCINĂTURĂ, măcinături, s. f. (Rar) 1. Măcinare. ♦ (Concr.) Ceea ce rezultă în urma măcinării; măciniș. 2. Pământ ros de ape; mâncătură, surpătură. – Măcinat² + suf. -ură.

MĂCINIȘ, măcinișuri, s. n. Măcinare, măcinat¹. ♦ (Concr.) Ceea ce se macină; cerealele duse la moară pentru a fi măcinate. ♦ (Concr.) Ceea ce rezultă în urma măcinării; măcinătură. – Măcina + suf. -iș.

DEFICIENȚĂ, deficiențe, s. f. Scădere, lipsă, greșeală; rămânere în urmă. ♦ Lipsă în integritatea anatomică și funcțională a unui organ; absență a anumitor facultăți fizice sau psihice. [Pr.: -ci-en-] – Din fr. déficience, lat. deficientia.

MĂNUNCHIAȘ, (1) mănunchiașe, s. n., (2) mănunchiași, s. m. 1. S. n. Diminutiv al lui mănunchi (1). 2. S. m. (Reg.) Persoană care umblă în urma secerătorului sau a cosașului și strânge în mănunchiuri păioasele. – Mănunchi + suf. -aș.

DEZMEMBRA, dezmembrez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) descompune, a (se) împărți, a (se) desface în mai multe părți; p. ext. a (se) desființa în urma unei împărțiri. – Din fr. démembrer.

DEZORIENTA, dezorientez, vb. I. Tranz. și refl. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde simțul orientării, drumul pe care urma să meargă etc. ♦ Fig. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde cumpătul, siguranța de sine, judecata rece și clară; a (se) zăpăci. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. désorienter.

DOFTORICI, doftoricesc, vb. IV. (Pop.) 1. Tranz. A îngriji un bolnav (folosind mijloace empirice); a doftori. 2. Refl. (Despre bolnavi) A se trata; a se vindeca (în urma unui tratament). [Var.: (fam.) doctorici vb. IV] – Din doftor.

APOSTERIORI adv., adj. Invar. (Fil.) Bazat pe experiență, dobândit în urma experienței. Cunoștințe aposteriori. [Pr.: -ri-o-] – Din lat. a posteriori.

FASONA, fasonez, vb. I. Tranz. A da unui obiect o anumită formă (în urma unui proces de prelucrare). ♦ Fig. (Rar) A forma, a modela caracterul, personalitatea etc. cuiva. – Din fr. façonner.

FĂLȚUIT², -Ă, fălțuiți, -te, adj. 1. (Despre piei tăbăcite) Care și-a redus și și-a uniformizat grosimea în urma prelucrării cu falțul. 2. (Despre unele materiale de construcție) Care are falț, prevăzut cu falț. 3. (Despre colile unei tipărituri) Îndoit și împăturit (în vederea broșării sau a legării). – V. fălțui.

FEZANDA, fezandez, vb. I. Tranz. A supune carnea vânată procesului de fezandare. ♦ (Despre carnea vânată) A căpăta frăgezime și un anumit gust în urma fezandării. – Din fr. faisender.

FINALMENTE adv. În cele din urmă. – Din fr. finalement, it. finalmente.

FRAUDĂ, fraude, s. f. Înșelăciune, act de rea-credință săvârșit de cineva, de obicei pentru a realiza un profit material de pe urma drepturilor altuia; hoție. ♦ Sumă sustrasă prin înșelăciune, prin defraudare. [Pr.: fra-u-] – Din fr. fraude, lat. fraus, fraudis.

PATĂ, pete, s. f. 1. Urmă lăsată pe suprafața unui obiect de un corp gras, de o materie colorată, de murdărie etc., suprafață pe care se întinde o astfel de urmă; substanță care a lăsat această urmă. ♦ Porțiune diferit colorată pe un fond de o culoare mai mult sau mai puțin omogenă. 2. Porțiune pe corpul animalelor sau al păsărilor, unde părul sau penele sunt de altă culoare față de rest. ♦ Părticică a pielii corpului omenesc sau a animalelor diferit colorate față de rest. 3. Porțiune de nuanță diferită (mai închisă) care se observă cu ochiul liber sau cu telescopul pe discul Soarelui, al Lunii sau al altui corp ceresc. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) pete în Soare = a căuta cu orice preț defecte acolo unde nu sunt, a fi cusurgiu. 4. Fig. Faptă, atitudine, situație etc. reprobabilă, care știrbește onoarea sau reputația cuiva; rușine, stigmat. ◊ Loc. adj., adv. Fără (de) pată = curat, nevinovat; neprihănit, cast. – Et. nec.

PECETE, peceți, s. f. 1. Placă (de metal) cu mâner sau montată pe un inel, pe a cărei suprafață este gravată o monogramă, o emblemă etc. și care, aplicată pe ceară roșie sau cu tuș pe un act, pe o scrisoare sau pe un colet, dă acestora caracter de autenticitate și de integritate; sigiliu; p. ext. ștampilă. 2. Ceară roșie sau bucată de plumb (care se aplică sau care se leagă de un document, de un pachet) pe care se imprimă, prin apăsare, o pecete (1); semn imprimat prin aplicarea unei peceți (1) pe un document, pe un obiect etc., sigiliu. ◊ Expr. Închis (sau ferecat) cu șapte peceți = cu neputință de aflat; de nepătruns; interzis, oprit. ♦ Fig. Semn caracteristic, trăsătură specifică, distinctivă; amprentă, marcă, întipărire, urmă; (p. spec.) stigmat. 3. (Înv. și reg.) Aprobare, rezoluție sau ordin în scris, întărit cu o pecete (1). [Var.: pecetie s. f.] – Din sl. pečatĭ.

PENULTIM, -Ă, penultimi, -e, adj. Care este înaintea celui din urmă, al doilea din urmă. – Din lat. paenultimus.

PIPERA, piperez, vb. I. Tranz. A pune piper (1) sau, p. ext., alte condimente (iuți) în mâncare. ♦ (Rar) A ustura, a pișca (în urma consumării unui aliment puternic condimentat). [Var.: pipăra vb. I] – Din piper.

POLIȚIST, -Ă, polițiști, -ste, s. m., adj. 1. S. m. Agent de poliție (1), funcționar de poliție. 2. Adj. Polițienesc. ◊ Roman (sau film) polițist = roman (sau film) în care sunt înfățișate fapte criminale mai mult sau mai puțin misterioase, al căror secret este descoperit în cele din urmă prin ingeniozitatea unui polițist sau a unui detectiv. 3. Adj. (Despre state sau regimuri politice) Care se sprijină pe poliție și pe jandarmerie și își exercită puterea prin metode samavolnice. – Din germ. Polizist.

RAMBLEIA, rambleiez, vb. I. Tranz. 1. A umple cu rambleu golurile rămase într-o mină în urma exploatării. 2. A executa un rambleu la o șosea sau la o cale ferată. [Pr.: -ble-ia] – Din fr. remblayer.

RAMBLEU, rambleuri, s. n. 1. Material solid care servește la umplerea golurilor rămase într-o mină, în urma exploatării. 2. Lucrare de terasament executată în scopul ridicării unui teren la nivelul necesar construcției unei căi ferate, unei șosele, unui dig etc. – Din fr. remblai.

RĂMÂNERE, rămâneri, s. f. Faptul de a rămâne; rămas. ◊ Expr. Rămânere în urmă = întârziere, lipsă de progres (în raport cu alții), stagnare. – V. rămâne.

REABILITA, reabilitez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A face să-și recapete sau a-și recăpăta buna dispoziție, a(-și) restabili prestigiul știrbit. 2. Tranz. (Jur.) A reintegra pe cineva în drepturile pierdute (în urma unei condamnări sau a unei bănuieli false). [Pr.: re-a-] – Din fr. réhabiliter.

REFORMĂ, reforme, s. f. 1. Transformare politică, economică, socială, culturală, cu caracter limitat sau de structură, a unei stări de lucruri, pentru a obține o ameliorare sau un progres; schimbare în sânul unei societăți (care nu modifică structura generală a acelei societăți). ◊ Reformă monetară (sau bănească) = operație financiară prin care se înlocuiește moneda unei țări cu o monedă nouă (ca urmare a perturbărilor din sistemul economic național), având un curs diferit față de prima. Reformă financiară = reformă prin care se aduc modificări importante sistemului de formare și de cheltuire a veniturilor statului. 2. (Art.) Mișcare social-politică și religioasă cu caracter anticatolic și antifeudal, apărută în Europa apuseană în sec. XV-XVI, care a susținut principiul mântuirii prin credință, secularizarea averilor clerului, simplificarea ierarhiei și cultului catolic și introducerea limbilor naționale în serviciile de cult; reformare. 3. Scoaterea din uz a unui material, a unei unelte etc. în urma degradării lor; (concr.), Totalitatea materialelor, uneltelor, efectelor, armelor etc., socotite la un moment dat ca inutilizabile (prin degradare); p. ext. depozit în care se păstrează un asemenea material. 4. Scoaterea din cadrele armatei a unui militar (pentru motive de incapacitate fizică). – Din fr. réforme, germ. Reform.

RICOȘA, pers. 3 ricoșează, vb. I. Intranz. (Despre un proiectil; p. gener. despre orice corp mobil, aruncat sau izbit cu putere) A sări înapoi sau a-și schimba direcția traiectoriei inițiale în urma ciocnirii de un obstacol. – Din fr. ricocher.

SĂPA, sap, vb. I. Tranz. 1. A lucra, a fărâmița cu sapa¹ (sau cu cazmaua) pământul (pentru a însămânța, a prăși etc.). 2. A face cu sapa¹ (sau cu alt instrument) o adâncitură, o groapă, un șanț în pământ. 3. A scoate cu sapa¹ ceva din pământ. 4. A scobi, a tăia în piatră sau în lemn pentru a da materialului o anumită formă sau pentru a grava. ♦ Tranz. și refl. Fig. A lăsa sau a rămâne o urmă adâncă; a (se) întipări, a (se) imprima. 5. (Despre ape, ploi și alte elemente ale naturii) A roade, a mânca, a măcina (surpând); a ruina, a dărâma, a nimici. ♦ Tranz. și refl. recipr. Fig. A unelti împotriva cuiva sau unul împotriva altuia, a încerca să(-și) facă rău. – Lat. sappare.