CRIPTON s.n. v. kripton.

Kr, simbol chimic pentru kripton.

kripton s. n.; simb. Kr

kripton

kripton sns [At: DN³ / E: fr krypton] Element chimic din familia gazelor nobile, incolor, inodor și insipid.

KRIPTON s. n. Element chimic din familia gazelor rare.

KRIPTÓN (< fr. {i}; {s} kryptos „ascuns”) s. n. Element chimic (Kr; nr. at. 36, m. at. 83,8) din familia gazelor nobile, obținut prin distilarea fracționată a aerului lichid. Se combină numai cu fluorul, la temperatura aerului lichid, sub acțiunea descărcărilor electrice la întuneric. A fost descoperit (1898) de Sir W. Ramsey și M.W. Travers.

kripton s. n., simb. Kr

KRIPTON s. n. element chimic din familia gazelor inerte, obținut prin distilarea fracționată a aerului lichid, folosit la becurile cu incandescență. (< fr. krypton)

KRIPTON s.n. Element chimic din familia gazelor rare, folosit la umplerea becurilor cu incandescență. [Var. cripton s.n. / < fr. krypton, cf. gr. kryptos – ascuns].

KRIPTON n. Element chimic din familia gazelor rare, incolor, fără miros și fără gust, folosit la umplerea becurilor cu incandescență. /< fr. krypton

kripton s. n.; simb. Kr

MÉTRU (< fr., lat.) s. m. 1. Unitate de măsură fundamentală pentru lungime (simbol: m); potrivit definiției adoptate în 1983 de Conferința XVII generală de măsuri și greutăți, m. este egal cu distanța parcursă de lumină în vid în 1/299.792.458 secunde. Prima definiție a m. ca „a zecea milioana parte din lungimea sfertului meridianului terestru” datează din 1791. În 1889, a fost definit ca „lungimea prototipului internațional”, de platină iradiată, denumit m. etalon, păstrat la Sèvres (Franța). În 1960, m. a fost definit ca fiind egal cu 1.650.763,73 lungimi de undă în vid ale radiației care corespunde tranziției atomului de kripton 86 între nivelele energetice 2p₁₀ și 5d₅. ◊ M. pe secundă (simbol: m/s) = unitate de măsură pentru viteză. ◊ M. pe secundă la pătrat (simbol m/s²) = unitate de măsură pentru accelerație. V. cub, pătrat. ♦ Riglă de lemn, de metal, de material plastic etc., care au, de regulă, lungimea de un m. (1) și sunt divizate în centimetri sau milimetri, servind la efectuarea măsurătorilor. ♦ Bucată de lemn (de foc) înaltă și lată de c. un m. 2. Grup de silabe, constituind unitatea de măsură a unui vers; p. ext., ritm determinat de împărțirea unui vers în silabe. 3. (MUZ.) Ordinea succesiunii unităților de timp, determinată, de obicei, de accente tari sau slabe.

NOBIL, -Ă adj. 1. Cinstit, generos; ales; bun; curajos. ◊ Metal nobil = metal prețios; gaz nobil = fiecare dintre gazele inerte, incolore și inodore care se găsesc în cantități mici în atmosferă, ca: heliu, neon, argon, kripton. 2. Distins, grațios, elegant. 3. s.m. și f. Care face parte din vîrfurile privilegiate ale societății (mai ales în orînduirea feudală); aristocrat. [< lat. nobilis, cf. it. nobile].

PRINCIPIU s. n. (< lat. principium, cf. it. principio, fr. principe): idee de bază, lege fundamentală a unui sistem. Sistemul ortografic al limbii române are la bază mai multe p., analizate pe larg în lucrarea lui George Beldescu intitulată Ortografia în școală, București, 1973. Astfel: ◊ ~ fonetic: p. care prevede redarea (în general) a fiecărui sunet (tip sonor) prin câte o literă, în virtutea rostirii literare actuale. Trebuie să scriem, așa cum trebuie să rostim: poet, nu poiet; epocă, nu iepocă; corupt, nu conrupt; traversăm, nu tranversăm; seară, nu sară; greșeală, nu greșală; ușă, nu ușe; plajă, nu plaje; cheie, nu chee; izlaz, nu islaz; idee, nu ideie; rouă, nu roo; buletin, nu bulentin; identitate, nu indentitate; cuviincios, nu cuvincios; obiect, nu obect; subiect, nu subect; intermediară, nu intermedială; conștiință, nu conștință; recunoștință, nu recunoștiință etc. ◊ ~ silabic: p. care evidențiază valorile diferite ale sunetelor c și g în raport cu sunetele care le urmează în cadrul aceleiași silabe. Astfel, literele c și g, urmate de a, ă, î, o, u sau de o consoană în aceeași silabă, redau sunetele k și g: car, cămară, cârd, cor, cuc, clasă – gard, găină, gând, gol, gumă, glas. Urmate în aceeași silabă de e și i, ele reprezintă sunetele č și ğ: cec, circ, gem, gir. Grupurile ch și gh, urmate de e și i, redau sunetele k’ și g’: chenar, chimir, ghete, ghinion. ◊ ~ etimologic: p. pe baza căruia ortografia se fixează în raport cu tradiția literară sau cu forma originară a unor cuvinte noi. Astfel, sunetul c este reprezentat prin c sau prin ch, în cuvintele vechi crud, cald, chin și ochi, și prin k în cuvintele noi kripton (< germană), kaliu, kilometru și kaki (< franceză); sunetul î este reprezentat prin â, în cuvinte ca rămân, câine, mâine, pâine, România, român, românește etc. și prin î în cuvinte ca reîncepe, preîntâmpina, neînțeles etc.; grupul de sunete cs este reprezentat fie prin x – pronunțat cs în box, taxi, excursie și explozie (< franceză) sau gz în examen, exemplu, exercițiu (< franceză), fie prin cs în ticsi (vechi) și în cocs (< germană) etc. ◊ ~ morfologic: p. pe baza căruia se fixează ortografia unor cuvinte. Este vorba de ortografia numelor proprii în comparație cu cele comune (Ion – frate), de ortografia cuvintelor cu doi și trei i în structură (desinența de plural + articolul sau un i în rădăcină + desinența de plural + articolul: elevii, codrii, copiii, fiii etc.), de ortografia unor cuvinte compuse (se ține seama de alcătuirea acestora și de comportamentul morfologic al termenilor constitutivi: în rea-voință termenii nu și-au pierdut individualitatea, fiecare flexionează – relei-voințe, în timp ce în bunăvoință primul termen și-a pierdut individualitatea, nemodificându-se – bunăvoinței), de ortografia unor cuvinte care au în structură sunetele ș și j sau grupurile de sunete ch și gh (se scrie cu a, e și i după ș și j în rădăcina cuvintelor șale, așază, jale, așez, jertfă, șină, jilț etc. și cu ă, ea și î în desinențele, sufixele gramaticale și sufixele lexicale ale cuvintelor ușă, grijă, îngrașă, îngroșăm, dirijăm, înfricoșător, să sfârșească, să îngrijească, greșeală, clujean, înfățișând, dirijând etc.; se scrie cu ea după ch și gh și, în general, după alte consoane, în cuvintele care au forme alternante cu e: cheamă – chem, gheată – ghete, seară – seri, beată – bete, meargă – merg etc. și cu ia în cuvintele care nu au asemenea forme alternante sau care au forme alternante cu ie: chiar, ghiol, piață-piețe, biată-biete, piară-pier etc. ◊ ~ sintactic: p. pe baza căruia ortografia anumitor cuvinte se fixează în raport cu sensul lor lexical și cu valoarea lor gramaticală. Astfel, separăm prin cratimă formele neaccentuate ale pronumelui personal sau reflexiv în encliza unui cuvânt accentuat: trimite-mi-le, revenindu-și, înainte-ne etc.; de asemenea, deosebim în scris cuvintele omofone: altădată („odinioară”) și altă dată („în altă împrejurare”), demult („cândva”) și de mult („de mult timp”), odată („odinioară”) și o dată („o singură dată”) etc.