DECISIV adj. 1. determinant, hotărîtor, (livr.) irefutabil, (franțuzism înv.) ponderos, (fig.) strivitor, zdrobitor. (A venit eu argumente ~.) 2. concludent, convingător, edificator, elocvent, grăitor, hotărîtor, ilustrativ, pilduitor, puternic, serios, solid, tare, temeinic, (rar) probant, vorbitor, (înv.) înduplecător. (O dovadă ~; un exemplu ~.) 3. adînc, capital, considerabil, crucial, esențial, fundamental, hotărîtor, important, însemnat, organic, primordial, profund, radical, serios, structural, substanțial, vital, (livr.) cardinal, major, nodal, (rar) temeinic. (Prefaceri ~.)

DETERMINANT adj., s. 1. adj. decisiv, hotărîtor, (livr.) irefutabil, (frantuzism înv.) ponderos, (fig.) strivitor, zdrobitor. (Argumente ~.) 2. s., adj. (LINGV.) determinativ. (Un ~ sintactic.)

HOTĂRÂTOR adj. 1. decisiv, determinant, (livr.) irefutabil, (franțuzism înv.) ponderos, (fig.) strivitor, zdrobitor. (Argumente ~oare.) 2. v. convingător. 3. v. esențial.

HOTĂRÎTOR adj. 1. decisiv, determinant, (livr.) irefutabil, (franțuzism înv.) ponderos, (fig.) strivitor, zdrobitor. (Argumente ~.) 2. concludent, convingător, decisiv, edificator, elocvent, grăitor, ilustrativ, pilduitor, puternic, serios, solid, tare, temeinic, (rar) probant, vorbitor, (înv.) înduplecător. (O dovadă ~; un exemplu ~.) 3. adînc, capital, considerabil, crucial, decisiv, esențial, fundamental, important, însemnat, organic, primordial, profund, radical, serios, structural, substanțial, vital, (livr.) cardinal, major, nodal, (rar) temeinic. (Prefaceri ~.)

IRECUZABIL adj. (livr.) irefutabil.

IRECUZABIL adj. (livr.) irefutabil.

irefutabil a. care nu se poate combate: argument irefutabil.

irefutabil, ~ă a [At: CAMIL PETRESCU, I. II 125 / Pl: ~i, ~e / E: fr irréfutable, lat irrefutabilis] (Liv) 1-2 Care nu poate fi (combătut sau) respins.

irefutabil adj. v. DECISIV. DETERMINANT. HOTĂRÎTOR. IRECUZABIL.

IREFUTABIL, -Ă, irefutabili, -e, adj. (Franțuzism rar; despre argumente, obiecții) Care nu poate fi combătut sau respins, care este de necombătut, care e absolut convingător. Aduce, convinsă, un argument care i se pare ei irefutabil. CAMIL PETRESCU, T. II 125.

irefutabil (livr.) adj. m., pl. irefutabili; f. irefutabilă, pl. irefutabile

IREFUTABIL, -Ă adj. care nu poate fi respins, combătut; convingător. (< fr. irréfutable, lat. irrefutabilis)

*irefutábil, -ă adj. (lat. irrefutabilis). Care nu e refutabil: argument irefutabil.

IREFUTABIL, -Ă adj. Care nu poate fi respins, combătut; convingător; de neînlăturat. [Cf. fr. irréfutable, lat. irrefutabilis].

IREFUTABIL ~ă (~i, ~e) Care nu poate fi combătut sau respins; de necombătut; de nerespins. /<fr. irréfutable, lat. irrefutabilis

irefutabil adj. m. refutabil

IREFUTABIL adj. v. decisiv, determinant, hotărâtor, irecuzabil.

irefutabil (livr.) adj. m., pl. irefutabili; f. irefutabilă, pl. irefutabile

IREFUTABILITATE s. f. însușirea a ceea ce este irefutabil. (< fr. irréfutabilité)

IREFUTABILITATE s.f. Caracterul a ceea ce este irefutabil. [Cf. fr. irréfutabilité].

irefutabilitate sf [At: DEX / Pl: ~tăți / E: fr irréfutabilité] (Liv) 1-2 Caracter a ceea ce este irefutabil (1-2).

străin (-nă), adj. – 1. Venetic, din altă parte. – 2. Necunoscut. – 3. Care nu este familiar. – 4. Al altuia, diferit. – Var. înv. strein, stri(i)n și der. Lat. extraneus (Miklosich, Cons., I, 58; Cihac, I, 264; Koerting 3526). Acest etimon admis de filologia mai veche a fost respins de moderni, din cauza dificultății fonetice: rezultatul normal pare că ar trebui să fie *strîi. Totuși este evident că acest cuvînt a suferit o alterare încă din lat., cf. rezultatele aberante din it. straino (Rohlfs, Ital., 464), tosc., umbr. straino, calabr. strainu „fără stăpîn”. Deși nu știm să explicăm mecanismul acestei modificări, se poate admite o metateză a lui i (extraneus › *extrainu), ca în rubeus › roib, habeat › aibă etc. În fine, probă irefutabilă că avem de a face cu un element moștenit este prezența der. astrina „a înstrăina” cu forma rotacizată astriirat în sec. XVI (cf. DAR). Este necesar, prin urmare, să pornim de la o fază intermediară a lat. extraneus; dar cele care s-au arătat pînă acum nu par sigure (lat. exterraneus, Crețu 371; lat. *exterrinus, Densusianu, Rom., XXXIII, 286 și R. critică, V, 134; lat. *extralienus, Pușcariu, Dacor., VIII, 105). Oricum, der. din sl. straninŭ „pelegrin” (Weigand, Jb., III, 214; Pușcariu 1651; Procopovici, Dacor, IV, 1157; REW 3098) sau sl. stranŭ „regiune” (Skok, Arch. Rom., VIII, 159) pare și mai dificil și nu se potrivește cu alte împrumuturi, cf. strană. Der. (în)străina (var. înv. astrina), vb. (a trimite în străinătate, a despămînteni; a aliena; a întoarce simpatia în ostilitate); înstrăinător, adj. (care înstrăinează); străinătate, s. f. (țară care nu este patria); înstrăinătate, s. f. (înv., exil, surghiun); străinește, adv. (ca străinii); străinism, s. n. (xenofilie; cuvînt străin).

TĂCEA, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi, a nu spune nimic. Bătrînul tăcea în jîlțul lui și privea încruntat înainte. SADOVEANU, O. I 257. Țăranii, care clătinaseră mereu din cap în semn de compătimire, cît a vorbit Pavel, tăceau. REBREANU, R. II 43. Toți tăcem ca într-o biserică. VLAHUȚĂ, R. P. 42. ◊ Expr. A tăcea molcom (chitic, ca chiticul, ea peștele, ca pămîntul sau ca porcul în păpușoi) = a tăcea cu desăvîrșire, a nu scoate nici un cuvînt (și a nu face nici un zgomot). Nu te mai ascunde de mine, că eu tac chitic. MIRONESCU, S. A. 139. Iedul cel cuminte tăcea molcum în horn. CREANGĂ, P. 25. Da Sarsailă nu zicea nici «cîrc»; tăcea cum tace porcul în păpușoi. ȘEZ. II 104. Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul Ca să ne-auziți cuvîntul. TEODORESCU, P. P. 169. Tac mă cheamă = nu spun o vorbă. Apoi intră cu toții înlăuntru... și... Tac mă cheamă. CREANGĂ, P. 251. Tace și face, se spune despre cineva care își vede liniștit de treabă, fără vorbă multă, sau despre cineva care uneltește în ascuns ceva rău. Tace și coace, se spune despre cineva care plănuiește în ascuns o răzbunare. ♦ (Despre elementele naturii și despre lucruri personificate) A înceta orice zgomot, a sta în nemișcare. Uzinele negre, fabricile de săpun și cuie tăceau, ridicîndu-și sub cerul albastru coșurile uriașe și negre de fum. DUNĂREANU, CH. 145. Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte, Pădurea noastră tace părăsită. IOSIF, P. 46. Cînd era soarele în amiazi, firea tăcea. EMINESCU, N. 12. 2. A se întrerupe din vorbă, a înceta să vorbească. Tăcură deodată amîndoi. DUMITRIU, N. 60. De la un timp, văzînd că prietenul lui nu zice nimic, tăcu și el. VLAHUȚĂ, O. AL. 99. Ia taci și d-ta, moș Nichifor, taci, nu mai striga atîta pe biata văcușoară. CREANGĂ, P. 116. ◊ (Cu o precizare care întărește sensul) Tăcură din vorbă. GORJAN, H. I 16. ♦ Fig. A se potoli. Dintr-un timp și vîntul tace. COȘBUC, P. I 48. Taci, cumplita mea durere. ALECSANDRI, P. II 101. ◊ (La imperativ, adesea precedat de «ia», arată bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva) Cîți ani ai tu, Lili?... – Șaisprezece! – Ia taci! se miră Stănică. Ești bună de măritat. CĂLINESCU, E. O. II 96. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele. CREANGĂ, P. 29. (Expr.) Tacă-ți gura! sau taci din gură! = nu mai vorbi! lasă vorba! isprăvește! termină! Bine, bine, ți-oi cumpăra; taci din gură! ALECSANDRI, T. I 128. ◊ Tranz. (Rar) Eu cînt tot un cîntec d-aseară, Și-așa mi-e de silă să-l cînt, Și-l tac, dar nevrînd îl cînt iară! COȘBUC, P. I 64. Vulpea tăcu cîntecelul, îl lăsă neisprăvit. PANN, P. V. III 54. 3. A nu răspunde, a nu riposta. Și rîdeam făcîndu-i glume; El tăcea, răbdînd mereu. COȘBUC, P. I 262. Spune drept, nu ești Gerilă? Așa-i că taci?... Tu trebuie să fii. CREANGĂ, P. 240. 4. A nu vorbi despre ceva, a nu-și exprima fățiș părerea; a tăinui, a ascunde. Nu puteam să tac și să nu-ți spun. SADOVEANU, N. F. 115. A tăcea și lașii știu. COȘBUC, P. I 257. De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. NEGRUZZI, S. I 257. Eu drăguțul nu mi-l spui!... De l-oi spune, L-oi răpune; De-oi tăcea, Ce s-a-ntîmpla? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. ◊ Expr. Cînd nu tace o gură, nu tace o lume întreagă = dacă spui cuiva o taină, o află toată lumea. ◊ Tranz. Am trecut prin viață, durerile tăcînd. EFTIMIU, Î. 180. Acum îi apăreau numeroase și irefutabile toate argumentele pe care le tăcuse adineaori. C. PETRESCU, Î. II 221. Într-o mahala tihnită, a căria nume îl vom tăcea de frica poliției, locuia dumnealui postelnicul Andronache Zimbolici. NEGRUZZI, S. I 71.