A¹ s. m. invar. Prima literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocală deschisă nerotunjită medială). ◊ Expr. De la a la z = de la început până la sfârșit; totul, în întregime.

aboliționism s. n. 1. mișcare politică apărută la sfârșitul sec. XVIII în S.U.A., care susținea desființarea sclavajului. 2. curent de opinie care susține necesitatea abolirii unor relații sociale, a unui regim politic, unei pedepse. (< fr. abolitionnisme)

ABOLIȚIONISM s. n. Mișcare politică apărută la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care urmărea desființarea sclaviei negrilor din America; p. gener. mișcare politică ce susține desființarea sclaviei. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. abolitionnisme.

ACHITA, achit, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotărâre judecătorească că persoana trimisă în judecată penală este nevinovată. 2. Tranz. și refl. A(-și) plăti, a(-și) îndeplini o obligație materială sau morală. ◊ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârșit o obligație. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.

ADIO interj. Rămas bun (pentru totdeauna), rămâi cu bine. ◊ (Substantivat) Un trist adio. ◊ Expr. A-și lua adio de la ceva = a socoti ceva ca pierdut pentru totdeauna. ♦ (Ir.) S-a terminat cu..., s-a sfârșit cu... – Din it. addio, fr. adieu.

ALELUIA interj. Exclamație care apare ca un refren de laudă în cântări bisericești. ◊ Expr. (Fam.) A-i cânta (cuiva) aleluia = a lua parte la înmormântarea cuiva, a înmormânta pe cineva. ♦ (Fam.) S-a sfârșit! s-a terminat! amin! [Var.: aliluia interj.] – Din sl. aleluija.

ALFA¹ s. m. invar. 1. Numele primei litere a alfabetului grecesc, corespunzătoare sunetului „a”. ◊ Expr. De la alfa la omega = de la început până la sfârșit. (A fi) alfa și omega = (a fi) începutul și sfârșitul, (a fi) atotcunoscător, (a fi) factorul esențial. 2. (Fiz.) Particulă alfa = particulă alcătuită din doi protoni și doi neutroni, emisă de unele substanțe radioactive. Radiație alfa = radiație constituită din particule alfa. – Din ngr. álfa.

AMURG, amurguri, s. n. Semiîntuneric care se lasă după apusul soarelui și ține până la venirea nopții; înserare, crepuscul, amurgit. ◊ Loc. adv. În amurg = când se lasă seara. ♦ Fig. Bătrânețe, sfârșitul vieții. – A + murg „amurg”.

ANACICLIC, -Ă, anaciclici, -ce, adj. (Despre versuri) Care prezintă totdeauna un sens, fie că le citim de la început, fie că le citim de la sfârșit. – Din fr. anacyclique.

ANADIPLOZĂ, anadiploze, s. f. Figură retorică prin care se începe o frază cu cuvântul sau cu cuvintele de la sfârșitul frazei precedente; repetiție. – Din fr. anadiplose.

ANAFURĂ s. f. Bucățele de prescură care se împart credincioșilor ortodocși la sfârșitul liturghiei. [Var.: anaforă, nafură s. f.] – Din sl. (a)nafora.

APOCALIPS s. n. Parte din Noul Testament în care este înfățișat în chip alegoric sfârșitul lumii; sfârșitul lumii în religia creștină. [Var.: apocalipsă s. f.] – Din fr. apocalypse, lat. apocalypsis.

APOCOPĂ, apocope, s. f. (Fenomen fonetic care constă în) dispariția unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt. – Din fr. apocope, lat. apocopa.

APROAPE adv., s. m. art. I. Adv. 1. La o distanță mică în spațiu de cineva sau de ceva; în preajmă, în vecinătate. Gara este aproape. ◊ Expr. A cunoaște (pe cineva) de aproape = A cunoaște (pe cineva) foarte bine. 2. La un interval mic de timp (în viitor sau în trecut) față de prezent. Vara este aproape. ◊ Aproape de... = cu puțin timp înainte de... Aproape de sfârșitul anului. 3. Cam, mai, aproximativ. N-a mâncat aproape nimic. ♦ Gata, mai-mai, cât pe ce. Aproape să-l prindă. II. S. m. art. Orice om (în raport cu altul, considerat apropiat); semen¹. Aproapele nostru. – Lat. ad-prope.

AȚĂ, ațe, s. f. 1. Fir subțire (de bumbac, de in, de cânepă etc.) folosit la cusut, la fabricat țesături etc. ◊ Expr. Cusut cu ață albă, se spune despre ceva evident fals, mincinos. A întinde ața = a depăși (prin comparare) limita îngăduită. A se ține sau a sta (numai) în ață sau într-un (ori de un) fir de ață = a) a fi pe punctul de a se rupe; b) a fi în mare primejdie; (despre viață) a fi apoape de sfârșit. A-l trage ața (la ceva) = a fi mânat de un imbold irezistibil (spre o țintă). Mai multă ață decât față, se spune despre un obiect zdrențuit. Nici un cap(ăt) de ață = absolut tot. Viață cusută cu ață = viață plină de lipsuri materiale. ♦ (La pl.) Îmbrăcăminte zdrențuită. 2. Fir care seamănă cu ața (1) sau care are întrebuințările ei. ◊ Ața zidarului = bucată de sfoară cu plumb la capăt, servind ca indicator al direcției verticale. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante (textile). ♦ Fibră care se desprinde de păstaia unor plante leguminoase (fasole, mazăre). ♦ (Adverbial) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge ață. ♦ (Pop.) Ața limbii = membrana care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii. 3. Fâșie de metal subțire, formată în urma ascuțirii pe tocilă a unor unelte. 4. Compus: ață-de-mare = a) plantă acvatică cu tulpină scurtă și foarte ramificată și cu flori verzui (Ruppia rostellata); b) peștișor marin cu corpul filiform, cu o singură înotătoare (Nerophis ophidion). – Lat. acia.

AUGUR, (1) auguri, s. m., (2) augure, s. n. (În antichitatea romană) 1. S. m. Preot căruia i se atribuia facultatea de a prevesti viitorul sau de a interpreta voința zeilor după zborul și cântecul păsărilor sau după măruntaiele animalelor sacrificate. 2. S. n. Prevestire făcută de auguri (1); auspiciu. ◊ Expr. A fi de bun (sau de rău) augur = a fi semn bun (sau rău), a însemna că există premise ca un lucru să (se) sfârșească în mod favorabil (sau nefavorabil). – Din fr. augure.

BRODI, brodesc, vb. IV. (Pop. și fam.) 1. Tranz. (Adesea ir.) A sfârși cu bine un lucru, a (o) nimeri (adesea din întâmplare). ◊ Loc. adv. Pe brodite = la întâmplare, la nimereală. 2. Refl. A se găsi din întâmplare (undeva); a se nimeri, a se potrivi. – Din sl. broditi.

BRUMĂREL s. m. (Pop.) Octombrie; p. ext. sfârșitul lunii septembrie, luna octombrie și începutul lui noiembrie. – Brumar¹ + suf. -el.

BULGAR, -Ă, bulgari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. pl. Populație turcică, așezată la sfârșitul sec. VII în regiunea de nord-est a Bulgariei, unde, în sec. VII-IX, a fost asimilată de slavi. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Bulgariei. 3. Adj. Care aparține Bulgariei sau populației ei, privitor la Bulgaria sau la populația ei; bulgăresc. ◊ (Substantivat, f.) Limba bulgară. – Din sl. blŭgarinŭ.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CAPĂT, capete, s. n. 1. Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări; margine, limită, sfârșit¹, istov. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfârșit; îndelungat, întins. ◊ Loc. adv. De la (sau din) capăt = de la început. În capăt = a) în frunte; b) exact, deplin. Până la capăt = până la sfârșit; până la ultimele consecințe, în mod consecvent. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pământului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru, unei situații) = a face să înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capăt = a duce la bun sfârșit. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși cu bine dintr-o situație neplăcută. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege cu cineva. Nici un capăt de ață = absolut nimic. Până la (sau într-)un capăt de ață = absolut tot. 2. Fragment; rămășiță de... – Refăcut din pl. capete (< lat. capita).

CASETĂ, casete, s. f. 1. Cutie în care se păstrează bani sau mici obiecte (prețioase) sau care protejează anumite elemente ale unui sistem tehnic. ♦ Cutie de lemn sau de metal cu un perete mobil, unde se introduce placa sau filmul pe care se fotografiază. 2. Cutie anexă a camerelor de luat vederi, în interiorul căreia se află pelicula cinematografică. 3. Despărțitură a unei case¹ tipografice. 4. Anunț cu chenar, folosit la tipărirea numelor și adreselor, în anuare, cărți de telefon etc. 5. Indicație pusă, de obicei, la sfârșitul unei cărți și care cuprinde anumite date privitoare la lucrare (data culegerii, a tipăririi etc.). 6. Construcție standardizată compactă din material plastic, în care se află montată banda magnetică (subțire și îngustă). ◊ Casetă video = videocasetă. 7. (Med.) Partea metalică a punții protetice dentare. – Din it. cassetta, fr. cassette.

CĂLĂTORI, călătoresc, vb. IV. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. ♦ Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător.

CĂPĂTÂI, căpătâie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. pernă sau alt obiect pe care se pune capul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătâi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A sta la căpătâiul cuiva = a veghea lângă o persoană bolnavă. A nu avea căpătâi = a nu avea nici un rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătâi = a căpătui; a căsători (pe cineva). ♦ Carte de căpătâi = a) carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; b) carte preferată. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capăt (1), sfârșit. ◊ Expr. A scoate ceva la căpătâi sau a o scoate la căpătâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătâi = a da de capăt, a descurca. – Lat. capitaneum.

CERC, cercuri, s. n. I. 1. Figură geometrică plană formată din mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix; circumferință; suprafață limitată de această figură. ◊ Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pământesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66 grade și 33 de minute la nord sau la sud de el. Cerc diurn = cerc descris de aștri în mișcarea lor aparentă, zilnică, în jurul Pământului. 2. Figură, desen, linie sau mișcare în formă de cerc (I 1). ◊ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greșeală de logică constând în faptul de a defini sau de a demonstra un lucru printr-un alt lucru care nu poate fi denumit sau demonstrat decât cu ajutorul primului lucru. 3. Linie în formă de arc. 4. Fig. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoștințe, de atribuții, de ocupații etc.) II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în formă de linie circulară. 1. Bandă subțire de metal sau de lemn care înconjură un butoi cu doage pentru strângerea și consolidarea acestora. 2. Bandă subțire (de metal) cu care se consolidează un cufăr, un geamantan etc. 3. Șină de fir fixată în jurul roților de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile și pentru a servi ca piesă de uzură la rulare. 4. Obiect de lemn de formă circulară, pe care îl rulează copiii lovindu-l cu un bețișor. 5. (Înv.) Diademă. III. Disc gradat, întrebuințat la unele instrumente de măsură pentru calcularea unghiurilor. Cerc de busolă. IV. Grup de oameni legați între ei prin interese comune ori prin legături de rudenie sau de prietenie. ♦ Grup de oameni legați între ei prin preocupări, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop științific, artistic sau instructiv-educativ. ◊ Cercuri muncitorești = organizații politice muncitorești apărute la noi la sfârșitul secolului trecut. ♦ Lume; societate. – Lat. circus (cu sensuri neologice după fr. cercle).

CHEIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal care servește la încuierea sau descuierea unei broaște sau a unui lacăt. ◊ Loc. adj. și adv. La cheie = (despre locuințe, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință. ◊ Expr. A ține (ceva sau pe cineva) sub cheie = a ține (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia și lacătul = totul; începutul și sfârșitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicație, dezlegare. ◊ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale pentru ca textul să nu fie înțeles de alte persoane. Poziție-cheie = poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. 3. Unealtă de metal cu care se strâng sau se desfac șuruburile sau piulițele. ◊ Cheie franceză (sau universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins și răsucit orice tip de șurub sau de piuliță. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealtă de metal sau de lemn cu care se întind coardele unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a indica poziția unei note de o anumită înălțime, și, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngustă, lipsită de albie majoră, între doi pereți înalți și abrupți, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercită o puternică eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de boltă (sau de arc) = bolțar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare; fig. element de bază care explică sau dezleagă o problemă; bază. – Lat. clavis.

CLAUZULĂ, clauzule, s. f. Fiecare dintre silabele accentuate de la sfârșitul unui vers care, prin dispunerea lor armonioasă împreună cu silabele neaccentuate, creează un ritm expresiv. ♦ Cuvintele finale ale unei fraze în proză, ale unei strofe sau ale unui vers, dispuse astfel încât să producă un efect expresiv. [Pr.: cla-u-] – Din lat. clausula.

CLIMACTERIU s. n. Perioadă care marchează sfârșitul maturității unei persoane și care se caracterizează printr-un ansamblu de modificări fiziologice, funcționale și psihice. [Pr.: -ri-u] – Din germ. Klimakterium.

COADĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ◊ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ Fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ◊ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici un plan, nici o ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ◊ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (= cauda).

COARTICULAȚIE, coarticulații, s. f. (Fon.) Începutul articulării unui sunet înainte ca articularea celui precedent să fi luat sfârșit. [Pr.: co-ar-] – Din fr. co-articulation.

COCOȘ, (I, III, IV) cocoși, s. m., (II) cocoașe, s. n. I. S. m. Masculul găinii; pasăre domestică mai mare decât găina, cu o creastă roșie dezvoltată, cu cioc ascuțit și cu penele de diferite culori (Gallus bankiva domestica). ◊ Expr. Cântă cocoșul (într-o casă), se spune pentru a arăta că într-o familie dată bărbatul are cuvântul hotărâtor. Basm (sau poveste) cu cocoșul roșu = povestire, întâmplare fără sfârșit sau neadevărată. ♦ (Pop.) Nume dat masculilor unor păsări. ◊ Compuse: cocoș-de-munte sau cocoș-sălbatic = pasăre sălbatică de mărimea unui curcan, cu pene negre, pe piept verzi-albăstrui, cu ciocul puternic și puțin încovoiat (Tetrao urogallus); cocoș-de-mesteacăn = pasăre sălbatică având coada în formă de liră, cu penajul masculului negru cu luciu metalic, iar al femelei brun-ruginiu cu pete transversale (Lyrurus tetrix). II. S. n. 1. Ciocănel percutor la armele de vânătoare. 2. Pârghie de comandă a supapei la ciocanele acționate cu aer comprimat sau cu aburi. III. S. m. 1. (Pop.) Partea centrală a miezului pepenelui verde, mai dulce și lipsită de sâmburi. 2. (Reg.; la pl.) Floricele (de mâncat). IV. S. m. Categorie în care sunt încadrați boxerii între 51 și 54 kg și luptătorii între 52 și 57 kg; boxer sau luptător care face parte din această categorie. [Var.: (reg.) cucoș s. m. și n.] – Din sl. kokoši „găină”.

CONDIȚIONAL, -Ă, condiționali, -e, adj. Care este supus unei condiții; care cuprinde o condiție. ◊ (Psih.) Excitant condițional = excitant care, sincronizat în mai multe repetiții cu un reflex înnăscut, sfârșește prin a da naștere singur unui efect (motor, secretor etc.) identic cu al acestui reflex, determinând astfel formarea unui reflex condiționat. (Gram.) Propoziție condițională = propoziție subordonată care exprimă o acțiune de a cărei îndeplinire depinde realizarea acțiunii din propoziția regentă. Mod condițional = mod personal care exprimă o acțiune a cărei realizare depinde de îndeplinirea unei condiții. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. conditionnel.

CONEȚ s. n. (Înv. și reg.) 1. Sfârșit. ◊ Expr. A face (sau a pune) cuiva conețul = a pune cuiva capăt zilelor, a-l omorî. 2. Șotie, boroboață. – Din sl. konĭcĭ.

CONTENIRE, conteniri, s. f. Acțiunea de a conteni și rezultatul ei; sfârșit, încetare. ◊ Loc. adv. Fără contenire = neîncetat, mereu. – V. conteni.

CREIȚAR, creițari, s. m. Monedă mică de argint, mai târziu de aramă, care a circulat în sudul Germaniei, în Austro-Ungaria, în Transilvania și în Bucovina până la sfârșitul sec. XIX, valorând a suta parte dintr-un fiorin; p. gener. ban, gologan (de valoare neînsemnată). [Var.: crăițar, crițar s. m.] – Din magh. krajczár.

CREPUSCUL, crepuscule, s. n. 1. Sfârșit de zi; înserare, amurg. ♦ Fig. Declin, sfârșit. 2. Perioadă de timp înainte de răsăritul soarelui; auroră. 3. Lumină slabă, semiîntuneric. – Din fr. crépuscule, lat. crepusculum.

CUM adv., conj. A. Adv. I. (Interogativ). 1. În ce mod? Cum ai făcut de ai venit? ◊ Expr. Cum și în ce chip sau cum și ce fel = în ce fel. A nu avea (sau a nu ști) cum = a nu avea posibilitate de a... ♦ (Repetat, în propoziții enunțiative) Într-un fel oarecare. ♦ De ce? Cum nu m-ai înștiințat? ◊ Expr. Cum de... = cum se face că..., cum e posibil ca... (Da) cum (să sau de) nu! = a) desigur! firește!; b) (ir.) vorbă să fie! d’a de unde! nici gând! Apoi (sau, pop., păi) cum! = desigur! firește! se înțelege! 2. (Exprimă părerea de rău, contrarietatea, surpriza, mirarea, indignarea etc.) Se poate? adevărat să fie? 3. Ce? poftim? 4. Cu cât? cu ce preț? Cum dai merele? II. (Explicativ) Cât de (mare, mult, bine, tare etc.). Cum îți plac florile! B. Conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Privind în urma lor cum se duceau, rămase gânditor. ◊ Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, bizar. 2. (Introduce o propoziție modală) M-au văzut cum dormeam. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) Precum. Va râde cum a râs și altă dată. ◊ Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune, despre cineva sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Cum s-ar zice = adică, va să zică. 3. (Introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucât; fiindcă. Băiatul, cum e muncitor, va obține nota maximă. 4. (Introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. 5. În așa fel, încât. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. 6. În măsura în care, pe cât. Nu mă vreți voi, cum înțeleg? 7. Îndată ce. ♦ (Arată că două acțiuni se petrec aproape simultan) Cum vor vedea că vii cu daruri, îndată vor alerga. 8. (Introduce o propoziție atributivă) În care. Din ceasul cum te-am văzut, te-am recunoscut. 9. (Înv.; introduce o propoziție finală) Pentru că. Își va pune toate puterile cum să-și sfârșească slujba. 10. (Introduce o propoziție subiectivă) Cum te porți nu e bine. – Lat. quomo[do].

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit¹. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DA CAPO loc. adv. (Indică repetarea unei lucrări muzicale sau, p. ext., a unei acțiuni, operații din alte domenii) De la început, din nou, încă o dată. ◊ Da capo al fine, indică repetarea unei lucrări muzicale, p. ext. și a altor acțiuni, de la început la sfârșit. – Din it. da capo.

DĂNȚUI, dănțuiesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A dansa. ◊ Isaia dănțuiește = numele unei cântări bisericești care se cântă la sfârșitul cununiei; fig. căsătorie. ♦ Fig. A sălta. – Danț + suf. -ui.

DECADENTISM s. n. Denumire generică dată tendințelor unor curente literar-artistice de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX de către propriii protagoniști, care opun realității o lume a stărilor de spirit subiective, considerată ca singura autentică. V. simbolism. – Din fr. décadentisme.

DRAGOSTE, dragoste, s. f. I. Sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; iubire, amor. ◊ Loc. adv. Cu (multă) dragoste sau cu toată dragostea = cu (multă) plăcere, (foarte) bucuros. ◊ Loc. vb. A prinde dragoste de (sau pentru, față de) cineva (sau de ceva) = a se îndrăgosti de cineva (sau de ceva). ◊ Expr. A avea dragoste = a-i plăcea să... A se topi (sau a se sfârși, a muri) de dragoste pentru cineva = a iubi pe cineva cu patimă. ♦ (Concr.) Ființă iubită; p. gener. ceea ce constituie obiectul iubirii cuiva. ♦ Legătură sexuală; relații amoroase. II. Plantă erbacee cu frunze în formă de lance, dințate și cu flori roz-purpurii (Sedum fabaria). – Din sl. dragostĭ.

DRIC, dricuri, s. n. 1. Scheletul de sus al unui car (fără roți și loitre). ♦ Cantitate de obiecte, materiale etc. care se poate încărca pe un asemenea schelet. 2. Vehicul special, tras de cai, care poartă mortul la groapă; car mortuar. ◊ Expr. (Fam.) A fi pe dric = a fi pe sfârșite; a fi într-o situație grea; a fi gata să eșueze. 3. Fig. (Pop.) Punct culminant al zilei, al nopții, al unui anotimp; punct culminant al unei acțiuni care se desfășoară în timp; miez, toi. – Din magh. dërék.

DUCĂ¹ s. f. (De obicei precedat de prep. „de”, „la”, „pe”) Plecare, drum, călătorie. ◊ Expr. A fi pe ducă = a fi pe sfârșite; a fi pe moarte. – Din duce¹.

DUCE¹, duc, vb. III. I. Tranz. 1. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva dintr-un loc și a-l pune într-altul. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă = a conduce un mort la locul de înmormântare. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce, a-l îndruma, a-l introduce undeva; a conduce. ◊ Expr. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a-i promite (cuiva) mereu ceva, amânând îndeplinirea promisiunii; a înșela (pe cineva) făcându-i promisiuni mincinoase. (Fam.) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau de nas, cu cobza, cu preșul) = a înșela, a amăgi (cu promisiuni mincinoase). A se lăsa dus (de gânduri, de visare etc.) = a se lăsa cuprins, copleșit de gânduri. A-l duce pe cineva gândul (sau mintea, capul) la ceva = a-i veni cuiva ceva în minte; a se pricepe (să facă ceva); a face ceva. ♦ Intranz. (Despre un drum) A conduce sau a ajunge într-un anumit loc, a da în... ♦ Intranz. Fig. A avea drept rezultat. 3. A deplasa pentru a apropia de cineva sau ceva; p. ext. a apropia de cineva sau ceva. Duce lingura la gură. 4. A transmite vești, vorbe, răspunsuri, salutări etc. 5. A-și petrece viața, zilele etc. într-un anumit fel; a trăi. ◊ Expr. A o duce în... = a nu mai înceta cu..., a o ține în... A nu o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi pe moarte. 6. A îndura, a suporta, a răbda, a suferi. ◊ Expr. A duce grija (cuiva sau a ceva) = a) a fi îngrijorat să nu (i) se întâmple ceva rău; b) a se interesa, a se ocupa îndeaproape (de cineva sau de ceva). A(-i) duce dorul = a) a-i fi dor de cineva; b) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. 7. A purta războaie, lupte, tratative etc. 8. A depune, a presta o muncă. ◊ Expr. A (o) duce la capăt (sau la îndeplinire, la bun sfârșit) = a îndeplini (în bune condiții) ceva. 9. A trage, a trasa linii. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a pleca undeva sau către cineva. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge undeva repede, fără ocol. (Pop.) A se duce după cineva = a se mărita. A se tot duce = a merge fără încetare. A se duce cu Dumnezeu (sau în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) = a merge unde vrea, unde poate, oriunde. A se duce de râpă = a se prăpădi, a se distruge; a se cheltui; a decădea. Du-te-ncolo! = exclamație prin care se exprimă neîncrederea față de ceea ce spune cineva. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului! (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă (și intensă) încoace și încolo. (Pop.) Ducă-se pe pustii = a) dracul; b) epilepsie. ♦ A colinda, a cutreiera (fără țintă). ♦ A pluti pe apă sau a zbura în aer. 2. (Despre vești, zvonuri etc.) A se răspândi, a se împrăștia. 3. Fig. A trece; a dispărea. 4. A muri; a se sfârși. III. Intranz. A rezista la... – Lat. ducere.

DUPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După casă se află livada. 2. Mai departe de..., dincolo de... După grădina publică s-a oprit. 3. (Exprimă un raport de succesiune) În urma..., pe urma... Se ridică val după val. ◊ Loc. adv. Unul după altul = pe rând, în șir, succesiv. ◊ Expr. (În formule de politețe) După dumneavoastră! = (vin și eu) în urma dumneavoastră! (Pop.) A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. 4. (Cu nuanță finală, după verbe de mișcare) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, a-l prinde, a-l păzi, a-l îngriji etc.). Fuge după vânat. ◊ Expr. A se lua (sau a se ține etc.) după cineva (sau ceva) = a) a urmări pe cineva (sau ceva); b) a nu lăsa în pace pe cineva. 5. (Impr.) De pe. Ia un obiect după masă. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) În urma..., trecând de... Venea acasă după apusul soarelui. ◊ Loc. adv. (Și substantivat) După-amiază sau după-prânz, după-masă = în partea zilei care începe în jurul orei 12. După-amiaza sau după-masa = (aproape) în fiecare zi în cursul după-amiezii. După aceea (sau aceasta, asta) = apoi, pe urmă. După toate... = pe lângă toate (neajunsurile) câte s-au întâmplat. ♦ La capătul..., la sfârșitul..., o dată cu împlinirea... S-a dus după o săptămână. ♦ Ca rezultat al... După multă muncă a reușit. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi foarte sărac. ♦ (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătând că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. Potrivit cu..., în conformitate cu...; la fel cu... A plecat după propria lui dorință. ◊ Loc. conj. După cum (sau cât) = așa cum, precum. ◊ Expr. După cum se întâmplă = ca de obicei. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva; a se acomoda cu cineva. A se lua după capul cuiva (sau după capul său) = a urma sfatul cuiva (sau propriul său îndemn). Dacă ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. A se lua după ceva (sau cineva) = a imita, a copia ceva (sau pe cineva). 2. Ținând seama de..., având în vedere..., luând în considerație... Justețea propunerii se judecă după rezultate. ◊ Expr. După toate probabilitățile = probabil. 3. În raport cu..., pe măsura..., în proporția în care... După faptă și răsplată. 4. Având ca model sau ca exemplu... Face pictură după natură. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru a găsi, a afla, a prinde, a obține etc. Fuge după glorie. V. (Introduce un complement indirect) 1. (Arată ființa sau lucrul pe care cineva le iubește, le dorește cu pasiune) Tremura după bani. 2. (Arată motivul, cauza care produce acțiunea) A-i părea rău după ceva. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă după o anumită metodă. VII. (Introduce un atribut) 1. (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. 2. (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă. VIII. (În loc. conj.) După ce (că)... = (leagă două propoziții copulative, arătând adăugarea unui fapt la alt fapt) în afară de faptul că..., pe lângă că..., nu-i destul că... [Var.: (înv. și reg.) dupre prep.] – Lat. de post.

ECLAMPSIE, eclampsii, s. f. Sindrom întâlnit la femeile gravide la sfârșitul sarcinii sau imediat după expulzia fătului și manifestat prin pierderea cunoștinței, crampe, convulsii, comă. ◊ Eclampsie puerilă = boală de copii datorată tulburărilor de funcționare a glandei tiroide. – Din fr. éclampsie.

ELECTROMETRIE s. f. Ansamblu de metode de analize chimice cantitative care folosesc ca indicator pentru observarea sfârșitului reacției variației potențialului electric al unui electrod cufundat în soluția de analizat. – Din fr. électrométrie.

ELENISM s. n. 1. Perioadă din istoria popoarelor din bazinul Mării Mediterane, cuprinsă între moartea lui Alexandru Macedon și sfârșitul sec. I a. Cr. 2. Termen care denumește cultura Greciei antice și influențele exercitate de ea. – Din fr. hellénisme,. germ. Hellenismus.

ELINDĂ, elinde, s. f. Grindă metalică la excavatoarele cu cupe sau la drage, care susține lanțul fără sfârșit. – Din fr. élinde.

EMACIERE, emacieri, s. f. Slăbire pronunțată care apare spre sfârșitul bolilor de lungă durată; cașexie, emaciație. [Pr.: -ci-e-] – Cf. fr. émacier.

EMPIRIOCRITICISM s. n. Curent filozofic pozitivist de la sfârșitul sec. XIX, care nega existența obiectivă a lumii materiale și considera lucrurile ca fenomene ale conștiinței, ca simple complexe de senzații; machism. [Pr.: -ri-o-] – Din rus. empiriokritițizm.

ENCICLOPEDIST, -Ă, enciclopediști, -ste, subst., adj. 1. S. m. pl. Nume dat gânditorilor, savanților și scriitorilor francezi precursori ai Revoluției Franceze de la sfârșitul sec. XVIII, care s-au grupat în scopul editării unei enciclopedii. 2. Adj., s. m. și f. (Rar) (Persoană) care are cunoștințe enciclopedice. – Din fr. encyclopédiste.

ENCLITIC, -Ă, enclitici, -ce, adj. (Despre cuvinte) Care este legat de un cuvânt precedent, făcând corp cu el și fiind lipsit de accent propriu. ◊ Articol enclitic = articol hotărât care se așază la sfârșitul unui cuvânt. – Din fr. enclitique, lat. encliticus.

ENERGETISM s. n. Curent filozofic idealist inițiat la sfârșitul sec. XIX, care a încercat să înlăture noțiunea de materie, înlocuind-o cu aceea de energie, considerată ca substanță unică a lumii, rupând astfel mișcarea de materie. – Din fr. énergétisme, rus. energhetizm.

EPANALEPSĂ, epanalepse, s. f. Figură retorică constând în repetarea unuia sau mai multor cuvinte sau în reluarea cuvântului inițial la sfârșitul versului sau al frazei. – Din fr. épanalepse.

EPIFORĂ, epifore, s. f. Figură de stil care constă în repetarea unui cuvânt sau a unor cuvinte la sfârșitul propozițiilor, frazelor sau al unor strofe; epistrofă. – Din fr. épiphora.

EPILOG, epiloguri, s. n. Parte finală a unor lucrări literare în care autorul rezumă concluziile, subliniază anumite idei din operă și face cunoscută pe scurt evoluția viitoare a personajelor sale; încheiere. ♦ Fig. Sfârșit al unei situații, al unei acțiuni, al unei întâmplări etc. – Din fr. épilogue, lat. epilogus.

EPISTROFĂ, epistrofe, s. f. Repetiție a unui cuvânt la sfârșitul unei fraze; epiforă. – Din fr. épistrophe.

EPUIZA, epuizez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) termina, a (se) sfârși, a (se) isprăvi, un bun material (consumând, vânzând etc.). 2. Tranz. A lămuri complet, a discuta în toate amănuntele, a isprăvi de studiat o problemă. 3. Tranz. și refl. A (se) istovi, a (se) slei, a (se) extenua. [Pr.: -pu-i-] – Din fr. épuiser.

EPUIZAT, -Ă, epuizați, -te, adj. 1. Terminat, sfârșit, isprăvit. 2. Istovit, sleit, slăbit, extenuat. [Pr.: -pu-i-] – V. epuiza.

ERATĂ, erate, s. f. Listă la sfârșitul unei cărți în care sunt semnalate și îndreptate greșelile de tipar sau de fond. – Din fr., lat. errata.

ETERNIZA, eternizez, vb. I. Tranz. A face să dureze fără sfârșit, să dăinuiască veșnic, să rămână în amintirea posterității. – Din fr. éterniser.

EXITUS s. n. (Livr.) Moarte, sfârșit. – Cuv. lat.

EXTENUAT, -Ă, extenuați, -te, adj. Extrem de obosit; istovit, epuizat, sleit², sfârșit². [Pr.: -nu-at] – V. extenua.

FARINGE, faringe, s. n. (Anat.) Canal membranos și musculos de forma unei pâlnii cu vârful în jos, care pornește de la cavitatea bucală și sfârșește la esofag și care constituie locul de încrucișare a căilor respiratorii cu calea digestivă. – Din it. faringe Cf. fr. pharynx.

FÂRȘIT s. n. v. sfârșit¹.

FENIX s. m. (Mitol.; în sintagma) Pasărea fenix = pasăre fabuloasă despre care cei vechi credeau că este unică pe lume și care, când își simțea sfârșitul aproape (o dată la 500 de ani), se arunca în foc și renăștea din propria ei cenușă, ca simbol al reînnoirii veșnice. [Scris și: phoenix. – Var.: (înv.) fenice s. m.] – Din fr. phénix, lat. phoenix.

FINAL, -Ă, finali, -e, adj., subst. 1. Adj. Care reprezintă sfârșitul, încheierea, care marchează ultima fază (a unei lucrări, a unui proces, a unei acțiuni, a unui eveniment etc.); care se află în urmă, la sfârșit. ♦ (Substantivat, f.) Ornament tipografic care se plasează la sfârșitul unei cărți, al unui capitol etc. ♦ (Substantivat, f.) Sunet de la sfârșitul unui cuvânt, al unei propoziții etc. 2. S. n. Încheiere, sfârșit al unei acțiuni. al unei întâmplări, al unei lucrări etc. 3. S. f. Ultima fază a unei competiții sportive, a unui concurs artistic, științific etc. cu caracter eliminatoriu. 4. Adj. (Lingv.; despre propoziții, complemente, conjuncții) Care indică scopul, finalitatea. – Din fr. final, lat. finalis.

FINALIZA, finalizez, vb. I. Tranz. A duce, a realiza ceva până la sfârșit. – Final + suf. -iza.

FINE s. n. (Livr.) Sfârșit. ◊ Loc. adv. În fine = a) în sfârșit; b) în concluzie. – Din it. fine, fr. fin, enfin.

FINI, finesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A sfârși, a isprăvi, a termina. – Din fr. finir, lat. finire.

FONDU, fonduuri, s. n. Procedeu cinematografic constând din întunecarea continuă a imaginii la sfârșitul unui cadru sau din apariția continuă a imaginii din întuneric. [Pr.: -dü] – Din fr. fondu.

GALOPANT, -Ă, galopanți, -te, adj. 1. în galop, repede. 2. (Despre boli) Cu evoluție rapidă (și cu sfârșit mortal). – Din fr. galopant.

GATA adj. invar. (Adesea adverbial) 1. (Despre lucruri) A cărui confecționare, construire, realizare s-a îndeplinit; isprăvit, terminat, sfârșit. ◊ Haine (de) gata = haine confecționate care se pot cumpăra direct din magazin. ◊ Loc. adv. (Pe) de (-a) gata = fără să muncească, pe nemuncite, din munca altuia. ◊ Expr. A da gata = a) a isprăvi, a lichida ceva; b) a chinui, a distruge pe cineva; c) a zăpăci, a ului pe cineva. A veni (sau a sosi) la de-a gata = a profita de ceva făcut de altul. ♦ Care a luat ființă, a căpătat existență. ♦ (Cu valoare de adverb sau de interjecție) Ajunge! destul! 2. Care a făcut toate pregătirile pentru ceva; pregătit. ♦ Dispus să..., în stare să... 3. Care este aproape să..., pe punctul de a... – Cf. alb. gat.

GĂTI, gătesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A (se) îmbrăca (frumos); a (se) împodobi. 2. Refl. și tranz. A (se) pregăti pentru o acțiune, de obicei pentru o deplasare. 3. Tranz. A face, a prepara mâncare (prin fierbere, prăjire etc.). 4. Tranz. și intranz. (Reg.) A sfârși, a termina, a isprăvi. 5. Tranz. (Reg.) A omorî, a ucide, a nimici. [Var.: (reg.) găta vb. I] – Din gata. Cf. alb. gatit.

GĂTIT², -Ă, gătiți, -te, adj. 1. Care este îmbrăcat frumos, îngrijit, dichisit, împodobit. 2. (Despre mâncăruri) Care este preparat, pregătit (la foc). 3. (Reg.) Sfârșit, isprăvit. [Var.: (reg.) gătat, -ă adj.] – V. găti.

GENERIC, -Ă, generici, -ce, adj. Care aparține unei categorii întregi, privitor la o categorie întreagă (de ființe, obiecte, fenomene); care cuprinde toate cazurile de același fel. ♦ (Substantivat, n.) Partea de la începutul sau de la sfârșitul unui film, în care sunt indicate numele principalilor realizatori ai filmului respectiv. – Din fr. générique.

GINGAȘ, -Ă, gingași, -e, adj. 1. (Despre ființe și obiecte) Plăpând, firav; delicat, fin¹. ♦ (Despre manifestările ființelor) Plin de delicatețe (sufletească); sensibil. 2. (Despre oameni și animale) Mofturos, dificil la mâncare. ♦ (Despre plante) Care nu rezistă la frig sau la căldură excesivă. 3. (Despre lucruri, acțiuni etc.) Care cere multă pricepere pentru a putea fi dus la bun sfârșit; anevoios, dificil. [Acc. și: gingaș] – Din magh. dial. dsingás.

GLOSĂ, glose, s. f. 1. Explicarea sensului unui pasaj sau al unui cuvânt dintr-o scriere; spec. comentariu sau notă explicativă făcută pe marginea unui text. ♦ (La pl.) Totalitatea cuvintelor care alcătuiesc un glosar. 2. Formă fixă de poezie în care fiecare strofă, începând de la cea de-a doua, comentează succesiv câte un vers din prima strofă, versul comentat repetându-se la sfârșitul strofei respective, iar ultima strofă reproducând în ordine inversă versurile primei strofe. – Din lat. glossa. Cf. fr. glose, it. glossa, germ. Glosse.

GRATIFICAȚIE, gratificații, s. f. Recompensă bănească ce se acordă unui angajat peste salariul obișnuit, de obicei la sfârșitul anului, pentru îndeplinirea în bune condiții a sarcinilor de muncă. – Din fr. gratification, lat. gratificatio.

GREGORIAN, gregoriene, adj. n. (În sintagmele) Calendar gregorian = calendar întocmit la sfârșitul sec. XVI din ordinul papei Grigore al XIII-lea și adoptat în prezent de toate țările Europei. Cânt gregorian = cânt liturgic folosit în Biserica romano-catolică.^[1] [Pr.: -ri-an] – Din fr. grégorien.

HAIDUCIE, haiducii, s. f. 1. Luptă armată a unor cete de haiduci (1) împotriva asupritorilor, frecventă la sfârșitul Evului Mediu în țările românești și în Peninsula Balcanică. 2. Viață sau îndeletnicire de haiduc (1). 3. Purtare, deprindere de haiduc (1). – Haiduc + suf. -ie.

HAPPY-END s. n. Sfârșit, epilog fericit al (acțiunii) unei opere dramatice, cinematografice etc. [Pr.: hepiend] – Din engl. happy-end[ing].

HĂT adv. (Reg.; însoțește adjective, adverbe și locuțiuni adverbiale cu sens local sau temporal, dându-le valoare de superlativ) De tot, mult, tare, foarte. Până hăt departe. ◊ Expr. Hăt și bine = mult și bine, fără sfârșit. – Din ucr. het’.

HIPOMENOREE, hipomenoree, s. f. Menstruație redusă cantitativ, întâlnită în unele boli endocrine, la începutul sau la sfârșitul menopauzei etc. – Din fr. hypoménorrhée.

HOP (I) interj., (II) hopuri, s. n. I. Interj. 1. Exclamație care însoțește o săritură peste un obstacol, ridicarea unei greutăți, căderea, aruncarea sau scăparea (din mână) a unui lucru. ◊ Expr. Nu zice hop până n-ai sărit (sau până nu treci) șanțul = nu te bucura înainte de a vedea rezultatul, sfârșitul. 2. (Cu valoare verbală; exclamație care sugerează sosirea neașteptată a cuiva) Iată că vine! ♦ Exclamație care sugerează intervenirea neașteptată a unui fapt, a unei întâmplări. 3. Exclamație care exprimă o surpriză (neplăcută). II. S. n. 1. Ridicătură sau groapă în drum (peste care vehiculele trec zdruncinându-se). ♦ Fig. Dificultate, obstacol, greutate pe care cineva o are de întâmpinat. 2. Săritură, zguduitură a unui vehicul peste un obstacol. [Var.: hopa, hopai, hup interj.] – Onomatopee.

HOTAR, hotare, s. n. 1. Linie de demarcație care desparte o țară de alta; frontieră, graniță. ◊ Piatră de hotar = piatră, stâlp prin care se indică un hotar. ♦ Linie care desparte o proprietate de alta sau o așezare de alta. 2. Fig. Limită, margine, capăt, sfârșit. 3. Moșie, proprietate (mare); p. ext. regiune, țară. ♦ (Reg.) Teritoriu în proprietatea (locuitorilor) unei comune. – Din magh. határ.

IEREMIADĂ, ieremiade, s. f. (Livr.) Plângere, tânguire (fără sfârșit). [Pr.: -mi-a-] – Din fr. jérémiade.

INDEX, (1) indexuri, s. n., (2) indecși, s. m. 1. S. n. Listă alfabetică sau pe materii pusă la sfârșitul sau la începutul unei cărți sau apărută în volum separat, cuprinzând materiile, autorii sau cuvintele conținute în ea, cu indicarea paginilor (și a volumelor) unde se găsesc; indice (5). ◊ Index bibliografic = lucrare de îndrumare bibliografică, cuprinzând lista principalelor scrieri privitoare la o problemă, însoțită uneori de adnotări asupra conținutului lor. ◊ Expr. A pune la index = a) a trece o carte în lista cărților interzise; b) fig. (fam.) a socoti, a trata pe cineva ca nedemn, nevrednic sau primejdios. 2. S. m. Degetul arătător. [Acc. și: (2) index] – Din lat., fr. index.

INDICATIV, -Ă, indicativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Rar) Care indică, care îndrumă. 2. Adj. (Gram.; în sintagma) Mod indicativ (și substantivat, n.) = mod personal care exprimă, de obicei, o acțiune prezentată de către vorbitor ca reală. 3. S. n. Tot ceea ce servește pentru a indica ceva. 4. S. n. Denumire convențională atribuită unităților militare, comandanților și unor ofițeri din statele-majore în scopul păstrării secretului și pentru a nu fi recunoscute de inamic. 5. S. n. Semnal de identificare la începutul sau sfârșitul programului (de radio și de televiziune). ◊ Indicativ de apel = apelativ convențional format din litere sau cifre al unei stații de radioemisie care permite ca aceasta să fie distinsă de alte stații sau să fie chemată. – Din fr. indicatif, lat. indicativus.

INDICATOR, -OARE, indicatori, -oare, adj., s. n., s. m. I. 1. Adj. Care indică, care face cunoscut. II. 1. S. n. Aparat, instrument, dispozitiv care servește la indicarea anumitor mărimi, fenomene, informații etc. ◊ Indicator de pantă = inclinometru. Indicator de acord = ochi magic. 2. S. n. Semnal, simbol etc. care servește la indicarea direcției, distanței sau etapelor unui drum. 3. S. m. Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează cantitativ un fenomen social-economic din punctul de vedere al compoziției, structurii, schimbării în timp, al legăturii reciproce cu alte fenomene etc. 4. S. n. Text tipărit care servește ca îndrumător într-un anumit domeniu. Indicator de prețuri. 5. S. m. Substanță cu ajutorul căreia se determină caracterul acid sau bazic al altei substanțe ori sfârșitul unei reacții chimice. – Din fr. indicateur.

INIMĂ, inimi, s. f. I. 1. Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contracțiile sale ritmice, circulația sângelui în organism, la om și la animalele superioare; cord¹. ♦ Piept. 2. (Pop.) Stomac, burtă, pântece, rânză. ◊ Expr. A (mai) prinde (la) inimă = a scăpa de senzația de slăbiciune după ce a mâncat, a se (mai) întrema, a (mai) căpăta putere. Pe inima goală = cu stomacul gol, fără să fi mâncat ceva. A (se) simți greu la inimă = a-i fi greață, a-i veni să verse. 3. (La cărțile de joc) Cupă². 4. Piesă sau organ de mașină care are o formă asemănătoare cu o inimă (I 1). II. Fig. 1. Inima (I 1) considerată ca sediu al sentimentelor umane: a) (În legătură cu bucurii, plăceri) I s-a bucurat inima când a auzit vestea cea bună. ◊ Loc. adv. După (sau pe) voia (sau pofta) inimii = după plac, nestingherit, cum îi e dorința. Cu (sau din) toată inima sau cu dragă inimă = cu tot sufletul, cu foarte mare și sinceră plăcere. ◊ Expr. A râde inima în cineva sau a-i râde cuiva inima = a fi bucuros, satisfăcut, mulțumit. A unge (pe cineva) la inimă = a face (cuiva) plăcere; a încânta, a bucura (pe cineva). Cât îi cere (cuiva) inima = atât cât vrea, cât poftește, cât are plăcere. A-i merge (cuiva ceva) la inimă = a-i plăcea (ceva) foarte mult. A-și călca pe inimă = a renunța la propriul punct de vedere, la propria opinie sau plăcere. (A fi) cu inima ușoară = (a fi) fără griji, bine dispus, cu conștiința împăcată. b) (În legătură cu suferințe, dureri, necazuri) Îl doare la inimă când vede atâta risipă. ◊ Expr. A seca (sau a arde, a frige pe cineva) la inimă = a provoca (cuiva) o durere morală, o supărare mare. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi milă de cineva. A i se topi inima = a suferi foarte tare. A se sfârși la inimă = a se îmbolnăvi, a muri de durere, a fi copleșit de durere. A avea ceva pe inimă = a fi chinuit de un gând neîmpărtășit, a avea o taină în suflet. A-și răcori inima = a spune ce are pe suflet, a-și descărca sufletul. A pune (ceva) la inimă = a se supăra (pentru ceva) mai mult decât merită. A-i strica (cuiva) inima = a-i spulbera (cuiva) buna dispoziție, a indispune (pe cineva), a mâhni (pe cineva). A rămâne cu inima friptă = a rămâne mâhnit, dezolat, îndurerat. Parcă mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars (sau roșu) prin inimă, se spune când cineva primește pe neașteptate o veste tristă sau când îl cuprinde o durere fizică în mod brusc. Inimă albastră = suflet trist, îndurerat; tristețe, melancolie, mâhnire, deprimare; furie, ciudă, mânie, necaz. Inimă rea = mâhnire, durere, amărăciune. A-și face (sau a-i face cuiva) inimă rea = a se mâhni (sau a mâhni pe cineva). c) (În legătură cu sentimente de iubire) Inima-mi zboară la tine. ◊ Expr. A avea (pe cineva) în (sau la) inimă = a iubi (pe cineva). A-i rămâne (cuiva) inima la... = a rămâne cu gândul la cineva sau la ceva care i-a plăcut. A avea tragere de inimă (pentru...) sau a-l trage (pe cineva) inima să... = a se simți atras să facă ceva. d) (În legătură cu bunătatea sau răutatea cuiva, în loc. și în expr.) Inimă dreaptă = om drept, cinstit, corect. Inimă de aur = om bun. Slab de inimă = milos, impresionabil, influențabil. Cu inimă = bun, milos, înțelegător, uman. A avea inimă bună (sau de aur) sau a fi bun la inimă (sau cu inima bună) = a fi bun, milos, înțelegător, darnic. A avea inima deschisă = a fi sincer, cinstit. A spune de la (sau din) inimă = a spune cu toată sinceritatea, fără reticențe, a vorbi deschis, fără rezerve. A avea inima largă = a fi mărinimos, milos, darnic. A se muia la inimă sau a (i) se înmuia (cuiva) inima = a deveni bun, milos; a se îndupleca. A nu-l lăsa pe cineva inima să..., se spune când cineva nu-și poate opri pornirile bune, acțiunile generoase. (A fi om) de inimă = (a fi om) bun, săritor. A fi fără inimă sau a fi rău (sau câinos, negru) la inimă = a fi rău, înrăit. (A avea) inimă haină (sau sălbatică) = (a fi) crud, neînțelegător, dușmănos, rău. (A avea) inimă de piatră (sau împietrită) = (a fi) nesimțitor, rău, fără suflet, rece. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil la orice durere sau bucurie, a fi lipsit de omenie. e) (În legătură cu instincte sau presimțiri) Îmi spune inima că s-a întâmplat o nenorocire. f) (În legătură cu curajul, cu îndrăzneala sau cu energia, cu puterea de voință sau de acțiune a cuiva) Înfruntă pericolul cu inimă rece. ◊ Cu inimă = (loc. adv.) energic, cu viață; (loc. adj. și adv.) inimos, curajos; pasionat. ◊ Expr. A(-și) pierde inima = a-și pierde curajul, speranța, a se descuraja. A-și lua inima în dinți = a-și face curaj, a se hotărî să întreprindă ceva. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune când cineva își recapătă calmul, echilibrul și curajul după un moment de emoție sau de spaimă. A (mai) prinde (la) inimă = a căpăta (din nou) putere, curaj, a se restabili sufletește, a nu-i mai fi teamă. A-i ține cuiva inima = a încuraja, a consola pe cineva. A i se face (cuiva) inima cât un purice = a-i fi (cuiva) frică de ceva; a se descuraja. A i se tăia inima = a-și pierde curajul. 2. Inima (I 1) considerată ca centru și simbol al vieții sufletești. L-am șters din inimă. ◊ Loc. adv. Din inimă sau din toată inima, din adâncul inimii = din tot sufletul, cu toată puterea sufletească. ◊ Expr. (A fi) cu inima împăcată = (a fi) cu conștiința împăcată, liniștită, curată. III. Fig. 1. Caracter, fire. Seamănă cu tatăl lui la chip și la inimă. 2. Ființă, om, individ. Înflăcărarea a cuprins toate inimile. IV. P. anal. 1. Mijloc, centru, interior. ◊ Expr. (Ir.) A rupe inima târgului = a) a cumpăra ce este mai prost, a face o afacere proastă; b) a impresiona cu ceva foarte tare. 2. Piesă sau element de construcție care ocupă un loc central într-un sistem tehnic sau într-un element al acestuia. ◊ Inima carului (sau a căruței) = partea din mijloc a carului (sau a căruței), care leagă osia de dinainte cu cea de dinapoi. 3. Partea din interior a unei plante, a unei legume, a unui fruct; miez. 4. Partea cea mai importantă, esențială a unui lucru. [Pl. și: (înv.) inime. – Var.: inemă s. f.] – Lat. anima.

INVERS, -Ă, inverși, -se, adj. (Adesea adverbial) Care este, se face într-un sens opus direcției inițiale sau firești, de la sfârșit către început; făcut pe dos, de-a-ndoaselea. ◊ (Mat.) Raport invers (proporțional) = raport între două mărimi, cantități, valori care depind în așa fel una de cealaltă încât, dacă una se mărește de un număr de ori, cealaltă scade de același număr de ori. Mărimi (sau valori etc.) invers proporționale = mărimi (sau valori etc.) care se află în raport invers proporțional. Cantități (sau mărimi, numere) inverse = cantități (sau mărimi, numere) al căror produs este egal cu unitatea. – Din fr. inverse, lat. inversus.

ISPRĂVI, isprăvesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A duce sau a ajunge până la sfârșit, a face să fie sau a fi gata; a (se) termina, a (se) sfârși, a (se) mântui; a (se) înfăptui, a (se) realiza. ◊ Loc. adv. Pe isprăvite = aproape de sfârșit, pe sfârșite. ◊ Expr. (Tranz.) Am isprăvit! = nu mai stau de vorbă! Isprăvește odată! = taci! termină! (Refl.) S-a isprăvit = a) ai dreptate, așa e; b) nu mai e nimic de făcut. 2. Tranz. A face să se prăpădească, să dispară. ◊ Refl. S-a isprăvit cu el. – Din sl. ispraviti.

ISPRĂVIT s. n. Faptul de a (se) isprăvi; sfârșit¹. – V. isprăvi.

ISTOV s. n. (Înv.) Sfârșit¹, capăt. ◊ Loc. adj. și adv. (Pop.) De istov = cu totul, complet, definitiv, perfect. Fără istov = fără încetare; nesfârșit, necurmat. – Din sl. istovŭ „adevărat”.

ISTOVI, istovesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A (se) obosi peste măsură, a (se) slei de puteri (din cauza eforturilor depuse, a consumului nervos etc.); a (se) epuiza, a (se) extenua. 2. Tranz. (Pop.) A sfârși, a termina, a epuiza. – Din istov.

ISTOVIT, -Ă, istoviți, -te, adj. (Despre ființe) Extrem de obosit, sleit de puteri; extenuat, epuizat, frânt, sleit², sfârșit². – V. istovi.

IZBUTI, izbutesc, vb. IV. Tranz. și intranz. A duce ceva la bun sfârșit; a reuși, a izbândi. – Et. nec.

ÎNCETARE s. f. Acțiunea de a înceta și rezultatul ei; întrerupere, oprire, sfârșit. ◊ Loc. adv. Fără (de) încetare = necontenit, neîncetat. ◊ Expr. Încetare din viață = moarte, deces. – V. înceta.

ÎNCHEIA, închei, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde în nasturi, în copci etc. un obiect de îmbrăcăminte. ♦ Refl. (Despre persoane) A-și strânge haina, cămașa etc. în nasturi, în copci; a-și lega șireturile de la încălțăminte. 2. A potrivi una într-alta părțile componente ale unui obiect; a îmbina, a uni. II. 1. A termina, a pune capăt, a sfârși o acțiune, o operație etc. ♦ Refl. (Rar) A ajunge la deplina dezvoltare, la maturitate. ♦ A trage concluzia, a conchide. ♦ Refl. (Rar) A se limita, a se rezuma la... 2. A stabili un acord, a definitiva un tratat etc. ♦ A redacta, a alcătui, a adresa un act oficial. – Lat. inclavare.

ÎNCLINA, înclin, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) apleca în jos sau într-o parte; a (se) pleca. ♦ Refl. A face o plecăciune; a saluta; a (se) pleca, a (se) închina. ♦ Refl. Fig. (Despre soare) A coborî către asfințit, a apune; (despre zi) a se apropia de sfârșit. 2. Refl. Fig. A se declara convins; a admite, a accepta. 3. Intranz. Fig. A fi dispus să... ♦ A se simți atras de ceva, a simți vocație, atracție pentru ceva; a se apleca. 4. Refl. recipr. Fig. (Înv.) A avea legături de dragoste cu cineva. – Din fr. incliner, lat. inclinare.

ÎNCUNUNARE, încununări, s. f. Acțiunea de a încununa și rezultatul ei; fig. ducere la bun sfârșit; desăvârșire. – V. încununa.

ÎNDEPLINI, îndeplinesc, vb. IV. Tranz. A săvârși, a face, a înfăptui, a realiza ceva; a duce la bun sfârșit. – În + deplin.

ÎNFUNDA, înfund, vb. I. 1. Tranz. A pune fund la un butoi, la o putină etc. ♦ A astupa complet un orificiu, o deschizătură. ◊ Expr. A-i înfunda (cuiva) gura = a obliga (pe cineva) să tacă. ♦ Fig. A înăbuși un sunet, un zgomot. ◊ Loc. adv. Pe înfundate = fără zgomot, înăbușit. 2. Refl. (Despre drumuri, suprafețe etc.) A se închide, a se sfârși. ◊ Expr. (Fam.) A i se înfunda (cuiva) = a ajunge într-o situație fără ieșire, a nu-i mai merge; a o păți. ♦ (Despre conducte, șanțuri etc.) A se astupa. ◊ Tranz. A înfunda un șanț. 3. Tranz. A vârî, a îndesa (undeva la fund, în adâncime). ♦ A umple bine. ◊ Expr. A înfunda ocna (sau temnița, pușcăria) = a fi condamnat la ani grei de închisoare. ♦ A îndesa pe cap pălăria sau căciula. ♦ Refl. A se duce, a intra, a se ascunde într-un loc unde nu poate fi ușor descoperit. ♦ Fig. A pune pe cineva într-o situație grea, fără ieșire. 4. Refl. și tranz. A (se) adânci, a (se) cufunda. ♦ Refl. A intra într-un loc care este (sau pare a fi) fără capăt, fără ieșire. – Lat. infundare sau în + fund.

ÎNTREBARE, întrebări, s. f. Acțiunea de a (se) întreba. ◊ Semnul întrebării = semn de punctuație care se pune la sfârșitul unui enunț interogativ. ♦ Problemă, chestiune. ♦ Îndoială, incertitudine. – V. întreba.

ÎNVIA, învii, vb. I. Intranz. și tranz. 1. A reveni sau a readuce la viață. ♦ Fig. A reveni sau a face să revină în minte, a (se) trezi în amintire. ♦ Intranz. (Despre vegetație) A renaște după sfârșitul iernii, a începe să se dezvolte din nou. 2. Fig. A da sau a căpăta putere, vlagă, a (se) umple de viață; a (se) înviora, a (se) anima. [Pr.: -vi-a. – Prez. ind. și: înviez] – În + viu.

JUDECATĂ, judecăți, s. f. 1. Facultatea de a gândi logic; rațiune, inteligență, gândire. ◊ Loc. adj. și adv. Cu judecată = cu bun-simț, cu tact; serios, temeinic. ♦ Părere, idee, socoteală. 2. Formă logică fundamentală exprimată printr-o propoziție în care se afirmă sau se neagă ceva. 3. Acțiunea de a judeca (4); dezbatere judiciară; proces, județ (I 3); soluție dată într-un litigiu. ◊ Loc. vb. A face judecată = a judeca. ◊ Expr. A da în (sau a trage, a chema, a trimite etc. în ori la) judecată = a intenta cuiva un proces, a chema în fața justiției. (În unele religii) Judecata de apoi = judecată divină la care Dumnezeu va chema pe toți oamenii, la sfârșitul lumii, pentru a le hotărî soarta (fericirea sau osânda veșnică). – Lat. judicata (pl. lui judicatum).

JUGENDSTIL s. n. Curent artistic ilustrat în grafică, arta decorativă, arhitectură, pictură, apărut la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX în Germania și apoi în restul Europei, caracterizat prin importanța acordată esențializării formei și prin bogăția decorației cu motive vegetale. [Pr.: iugăndstil] – Cuv. germ.

LEȘINAT, -Ă, leșinați, -te, adj. 1. Care se află în stare de leșin (1), în nesimțire. 2. Extrem de slab; lipsit de vlagă, extenuat; moleșit (de foame, de sete, de oboseală etc.); sfârșit². – V. leșina.

LEȘUIT, -Ă, leșuiți, -te, adj. (Reg.) Sfârșit², slăbit (de foame). – V. leșui.

LICHIDA, lichidez, vb. I. Tranz. 1. A termina, a pune capăt unei acțiuni, unui fapt, unei activități etc. 2. Spec. A îndeplini toate formele necesare pentru ca o situație juridică sau financiară să ia sfârșit. ♦ A plăti (o datorie). 3. (Arg.) A omorî; a asasina. – Din fr. liquider.

LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect în mână spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. ◊ Expr. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) subiectul unei discuții. A(-și) lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a pune arma în poziție de tragere, a se pregăti să tragă cu arma; a ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. A lua pasărea din zbor, se spune despre un vânător foarte iscusit, bun ochitor. A-și lua nădejdea (de la cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a nu mai spera. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgândi. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a privi insistent. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă, a se elibera. A-i lua cuiva (o suferință) cu mâna = a face să-i treacă cuiva (o suferință) imediat. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se spune când cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A apuca pe cineva sau ceva cu mâna; a cuprinde cu brațul (de după...); p. ext. a înhăța, a înșfăca. ◊ Expr. (Fam.) A lua purceaua de coadă = a se îmbăta. (Refl. recipr.) Poți să te iei de mână cu el = ai aceleași apucături ca el. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie cu cineva; a se certa în mod violent cu cineva. A se lua (cu cineva) la trântă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. 2. A mânca (pe apucate), a înghiți din ceva; spec. a înghiți o doctorie. ◊ Expr. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. 3. A îmbrăca, a pune pe sine o haină etc. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a îmbrăca în toate zilele hainele de sărbătoare. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A scoate ceva din locul în care se afla; a smulge, a desprinde. ♦ Refl. (Rar) A înceta să mai existe; a dispărea. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. ◊ Expr. A lua (cuiva) sânge = a face să curgă printr-o incizie o cantitate de sânge (pentru a obține o descongestionare, pentru analize etc.). 3. A deposeda pe cineva de un lucru (fără intenția de a și-l însuși). ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura (pe cineva) de la un post de răspundere, în special de la comanda unei unități militare. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire, a impresiona foarte puternic, a zăpăci, a ului pe cineva. A-i lua (cuiva) viața (sau sufletul, zilele) = a omorî. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. ♦ (Pop.) A face să paralizeze, a paraliza o parte a corpului. III. 1. A-și însuși ceea ce i se cuvine, a pune stăpânire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. 2. A(-și) face rost de ceva; a găsi pe cineva sau ceva. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se spune despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte. (Fam.) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. 3. A cumpăra. 4. A încasa o sumă de bani. 5. A-și însuși un lucru străin. 6. A cuceri; a ocupa. ♦ A ataca într-un anumit fel sau cu o anumită armă. 7. A angaja pe cineva; a folosi un obiect pentru un timp determinat, contra plată. ◊ Expr. A lua (pe cineva) părtaș = a-și asocia (pe cineva) într-o întreprindere. A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) fără salariu, cu promisiunea de a-l căpătui. ♦ A invita pe cineva la joc, la dans. ♦ A primi pe cineva la sine; a contracta o legătură de rudenie cu cineva. ♦ Refl. recipr. A se căsători. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). ◊ Expr. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei unități sau acțiuni (militare). A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumându-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva. (Refl. recipr.) A se lua la sfadă (sau la ceartă etc.) = a se certa. 9. A contracta o boală molipsitoare. 10. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. 11. (În expr. și loc. vb.) A lua măsura (sau măsuri) = a fixa prin măsurători exacte dimensiunile necesare pentru a confecționa un obiect. A lua (ceva) cu chirie = a închiria. A lua (ceva) în arendă = a arenda. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. A lua obiceiul (sau năravul etc.) = a se obișnui să... A lua (pasaje sau idei) dintr-un autor = a reproduce într-o scriere sau într-o expunere proprie idei extrase din alt autor (indicând sursa sau însușindu-și pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. A lua sfârșit = a se termina. A lua înfățișarea (sau aspectul etc.) = a părea, a da impresia de... A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua o notă bună (sau rea) = a obține o notă bună (sau rea). A lua apă = (despre ambarcații) a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. A lua foc = a se aprinde. (Înv.) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare, răspuns etc.). IV. 1. A duce cu sine. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el. A-și lua tălpășița (sau catrafusele etc.) = a pleca repede dintr-un loc; a o șterge. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut. A lua (pe cineva) pe sus = a lua (pe cineva) cu forța. A lua (pe cineva) pe nepusă masă = a lua (pe cineva) fără veste, cu forța. A-l lua moartea sau Dumnezeu (ori, depr. dracul, naiba) = a muri. L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba), se spune când cineva este într-o situație critică sau la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare). (În imprecații) Lua-l-ar naiba! ♦ A duce cu sine una sau mai multe persoane, cu rolul de însoțitor. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele (sau cu frumosul, cu binișorul, cu încetișorul etc.) = a proceda cu tact, cu blândețe, a trata (pe cineva) cu menajamente. A lua (pe cineva) cu răul = a se purta rău (cu cineva). A lua pe cineva cu măgulele sau (refl.) a se lua pe lângă cineva cu binele = a măguli pe cineva (pentru a-i câștiga bunăvoința). A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în râs, în zeflemea, peste picior etc.) = a-și bate joc de cineva. A lua (pe cineva) cu amenințări = a amenința (pe cineva). A lua (pe cineva) la rost (sau la trei parale, la refec, la trei păzește, la socoteală etc.) = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. A lua (pe cineva) pe departe = a începe (cu cineva) o discuție pe ocolite cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. Nu mă lua așa! = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A o lua de bună = a considera că este așa cum se spune, a primi, a accepta un lucru ca atare. A lua (ceva) de nimic = a nu lua în serios. A lua (ceva) în nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun (sau rău). A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda. A lua lucrurile (așa) cum sunt = a se împăca cu situația. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). 2. (Despre vehicule) A transporta pe cineva. V. A începe, a porni să... ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde (pe cineva). ◊ Expr. A-l lua ceva înainte = a-l cuprinde, a-l copleși. A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva (sau de ceva). (Refl.) A se lua de gânduri = a începe să fie îngrijorat, a se îngrijora; a se neliniști. VI. 1. (Construit cu pronumele „o”, cu valoare neutră) A pleca, a porni. ◊ Expr. A o lua din loc (sau la picior) = a pleca repede. A o lua la fugă = a porni în fugă, în goană. A o lua la galop (sau la trap, la pas) = a porni la galop (sau la trap, la pas). (Reg.) A o lua în porneală = a porni la păscut. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). A i-o lua (cuiva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva). A-și lua zborul = a porni în zbor; fig. a pleca repede; a părăsi (o rudă, un prieten) stabilindu-se în altă parte. (Refl.) A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni în urma cuiva (sau a ceva); b) a se alătura cuiva; c) a urmări, a alunga, a fugări; d) a porni undeva orientându-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva. (Refl. recipr.) A se lua cu cineva = a) a pleca la drum cu cineva; b) a se întovărăși, a se asocia cu cineva. (Refl.) A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva (sau cu ceva) și a uita de o grijă, de o preocupare etc., a se distra. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitând de treburi. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare; a coti spre... A luat-o la deal. ♦ (Despre căi de comunicație și ape curgătoare) A-și schimba direcția. Drumul o ia la dreapta. 2. A merge, a parcurge. ◊ Expr. A(-și) lua câmpii = a pleca la întâmplare, fără nici un țel (de desperare, de durere etc.); a ajunge la desperare. [Pr.: lu-a. – Prez. ind.: iau, iei, ia, luăm, luați, iau; prez. conj. pers. 3: să ia] – Lat. levare.

MACAIRODUS, macairoduși, s. m. Animal carnivor fosil din familia felidelor, cu caninii foarte dezvoltați, care a trăit din pliocen până la sfârșitul cuaternarului (Machairodus). [Pr.: -ca-i-] – Din lat. Machairodus, numele științific al animalului.

MAL, maluri, s. n. 1. Margine (îngustă) de pământ situată (în pantă) de-a lungul unei ape; țărm; p. ext. regiune de lângă o apă. ◊ Expr. A ieși la mal = a duce ceva la bun sfârșit, a o scoate la capăt. A se îneca (ca țiganul) la mal = a renunța sau a fi obligat să renunțe la ceva tocmai când țelul era aproape atins. 2. Perete, margine (abruptă) a unui râu, a unui șanț, a unei gropi. ♦ Râpă, prăpastie. ♦ (Reg.) Ridicătură de pământ mai puțin înaltă decât dealul, având coastele cu povârnișuri repezi sau abrupte. ◊ Expr. Un mal de om (sau de femeie), se spune despre un bărbat (sau o femeie) foarte mare. Cât un mal = (despre ființe) mare, mătăhălos. – Cf. alb. mall „munte”.

MAT¹ s. n. Situație în cadrul unei partide de șah în care regele uneia dintre părți, fiind atacat, este pus în imposibilitate de a mai fi apărat, determinându-se astfel sfârșitul partidei. ◊ Expr. A face (pe cineva) mat = a învinge (categoric) pe cineva (într-o luptă, într-o dispută etc.). ♦ (Cu valoare de interjecție) Cuvânt cu care se anunță această situație în cursul jocului. – Din fr. mat, germ. Matt.

MATERIE, materii, s. f. 1. (În filozofia materialistă) Substanță concepută ca bază a tot ceea ce există; realitatea obiectivă care există în afară și independent de conștiința omenească și care este reflectată de aceasta; diversitatea fenomenelor reprezentând diferite forme de mișcare ale acestei realități. 2. Substanță din care sunt făcute diverse obiecte; obiect, corp, element considerat din punctul de vedere al compoziției sale. ◊ Materie primă = produs natural sau material semifabricat, destinat prelucrării sau transformării în alte obiecte. Materie cenușie = parte a sistemului nervos central situată la suprafața creierului și în interiorul măduvei, care dă naștere fluxului nervos; p. ext. creier; minte, inteligență. ♦ (Pop.) Țesătură, pânză, stofă. 3. Domeniu de cunoaștere, de cercetare etc.; problemă, chestiune. ◊ Loc. adv. În materie de... = privitor la..., în ceea ce privește... ◊ Expr. A intra în materie = a începe (după o introducere) discutarea sau tratarea subiectului propriu-zis. ♦ Conținut, cuprins; fond, esență. ◊ Tablă de materii = listă atașată la începutul sau la sfârșitul unei lucrări, în care sunt înșirate capitolele cuprinse în lucrare, cu indicarea paginilor corespunzătoare. ♦ Date, informații care stau la baza unei lucrări. 4. Totalitatea cunoștințelor care se predau în cadrul unui obiect de studiu (în învățământ). – Din lat., it. materia, rus. materiia, germ. Materie.

MĂSEA, măsele, s. f. 1. Fiecare dintre dinții mari (terminați cu o suprafață plată) fixați în partea posterioară a maxilarelor, după canini, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și la măcinarea alimentelor; molar¹. ◊ Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele care apar la sfârșitul adolescenței. ◊ Expr. (Oltean) cu douăzeci și patru (sau cu gura plină) de măsele = (om) voinic și isteț, descurcăreț, abil. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele) (în gură) = a fi nerăbdător; a avea mare nevoie de ceva. A trage (sau a o lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv. N-ajunge nici pe o măsea = e foarte puțin, insuficient. A nu avea ce pune (sau a nu ajunge) (nici) pe o măsea sau nici cât (să) pui pe o măsea = a avea foarte puțin (de mâncare). A lepăda, a arunca etc. (pe cineva sau ceva) ca pe o măsea stricată = a se debarasa (de cineva sau ceva) fără părere de rău. 2. Compus: (Bot.) măseaua-ciutei = mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori roșii, cu frunze pătate roșu-brun (Erythronium dens canis). 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte asemănătoare, ca formă sau ca funcție, cu măseaua (1) (la roata morii, la grindeiul de la piuă, la grapă, leucă, tălpile saniei, bocanci etc.). – Lat. maxilla „maxilar”.

MÂNTUI, mântui, vb. IV. Tranz. și refl. 1. (Pop.) A (se) salva (dintr-o primejdie, din robie, de la moarte etc.). 2. (Pop.) A (se) vindeca (de o boală). 3. (În limbaj bisericesc) A ierta sau a obține iertarea pentru păcatele săvârșite, a scăpa de pedeapsa divină; a (se) izbăvi, a (se) salva. 4. (Pop.) A (se) termina, a (se) isprăvi, a (se) sfârși. ◊ Expr. (Refl.) A se mântui cu... = a muri. [Prez. ind. și: mântuiesc] – Din magh. menteni.

MENHIR, menhire, s. n. Monument megalitic (funerar sau de cult, întâlnit mai ales în provincia Bretagne și în sudul Angliei) de la sfârșitul epocii neolitice, construit dintr-un bloc înalt de piatră necioplită, așezat vertical, izolat sau în grup. – Din fr. menhir.

MIJLOC, (I 2) mijlocuri, (II) mijloace, s. n. I. 1. Punct care se găsește la egală depărtare de două extreme; centru; loc aflat în interiorul unui spațiu, la oarecare distanță de margine. ◊ Loc. adj. De mijloc = situat între limita superioară și cea inferioară; mijlociu. ◊ Loc. adv. La (sau în) mijloc = (aproximativ) în centru, în spațiul care separă două persoane sau două lucruri. ◊ Loc. prep. Prin mijlocul... = printre. Din mijlocul... = dintre. În mijlocul... = între². ◊ Expr. A fi la mijloc = a fi în cauză, în joc. A fi ceva la mijloc = a fi ceva nelămurit, necunoscut la baza unui lucru. A se pune (sau a sta) la mijloc = a interveni între două persoane care se ceartă, pentru a le împiedica să se încaiere; a media într-un conflict. A-și pune capul (sau gâtul) la mijloc = a fi sigur de cele ce afirmă; a garanta. 2. Nume dat anumitor părți ale unor obiecte situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrală a obiectului respectiv. 3. Parte a corpului omenesc cuprinsă între torace și șolduri; talie, brâu. ◊ Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține etc.) de mijloc = a petrece brațul în jurul taliei cuiva (în semn de afecțiune). 4. (Înv.) Mediu¹, ambianță. 5. Moment situat la aceeași depărtare de începutul și sfârșitul unei acțiuni, al unei perioade de timp; jumătate. ◊ Loc. adv. La mijloc = între două momente; între un moment trecut și cel prezent. ◊ Loc. prep. În mijlocul... = în cursul..., în toiul..., în puterea... ♦ (Înv.) Veacul (sau vârsta) de mijloc = evul mediu. ♦ Parte a unei acțiuni, a unei narațiuni etc. situată între începutul și sfârșitul ei. 6. (Înv. și pop.) Ceea ce are calitatea, valoarea situată între o limită superioară și alta inferioară. ◊ Loc. adj. De mijloc = mijlociu, potrivit, mediocru. (Expr.) Cale (sau drum) de mijloc = poziție intermediară între două extreme, soluție moderată sau de compromis; atitudine ponderată. II. 1. Ceea ce servește ca unealtă pentru realizarea unui scop; (la pl.) posibilități (materiale sau morale) de care dispune cineva pentru un anumit scop; p. ext. cale, metodă, procedeu. ♦ Chip, fel. ♦ Posibilitate, putință. 2. (Concr.; la pl.) Unelte, utilaj. ◊ Mijloace de muncă = totalitatea mijloacelor materiale cu ajutorul cărora oamenii acționează asupra obiectelor muncii, modificându-le potrivit scopului urmărit de ei. Mijloace de producție = totalitatea obiectelor muncii și a mijloacelor de muncă pe care oamenii le folosesc în procesul de producere a bunurilor materiale. Mijloace de circulație (sau de locomoție) = vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 3. (Concr.) Avere, bani, resurse, fonduri. [Acc. și: mijloc] – Lat. medius locus.

MOARTE, morți, s. f. 1. Încetare a vieții, oprire a tuturor funcțiilor vitale, sfârșitul vieții; răposare; deces. ◊ Loc. adj. Fără (de) moarte = a) veșnic, nemuritor; b) (despre obiecte) foarte durabil, foarte trainic. ◊ De moarte = a) loc. adj. și adv. moral; b) loc. adj. (în textele bisericești; despre păcate, greșeli) care atrage osânda veșnică; c) loc. adj. și adv. fig. grozav, cumplit, teribil. ◊ Loc. vb. A face moarte de om = a omorî, a ucide. A-și face moarte (singur sau cu mâna lui) = a se sinucide, a se omorî. ◊ Expr. Pe viață și pe moarte = a) din toate puterile, cu înverșunare, punându-și viața în joc; b) pentru totdeauna. (A fi ori a se afla) pe patul de moarte sau pe patul morții = (a fi) în agonie. Între viață și moarte = în agonie, aproape de moarte. Ca de frica morții = înfrigurat, febril. Cu moartea în suflet = extrem de mâhnit, de îndurerat; desperat, deznădăjduit. A se da de ceasul morții = a depune eforturi desperate; a se frământa, a se neliniști extrem de mult. A da moartea în ceva = a muri în număr foarte mare. A azvârli (sau a băga) moartea-n țigani = a) a învinui pe nedrept pe cineva, a da vina pe alții; b) a lansa o idee, un proiect fără finalitate, care provoacă doar confuzie, derută. A da mâna cu moartea sau a vedea moartea cu ochii = a trece printr-o mare primejdie. (A fi) uitat de moarte = (a fi) foarte bătrân. A nu avea (sau a nu cunoaște) moarte = (despre obiecte) a fi foarte durabil. ♦ (Jur.) Moarte declarată = situație juridică creată unei persoane dispărute în împrejurări care fac să se prezume moartea sa fizică. Moarte fizică = moarte constatată prin act de deces. ♦ Fig. Dispariție, pieire. 2. Omor, ucidere; crimă, asasinat; p. ext. măcel, masacru. ◊ Expr. (Fam.) Moarte de om = mare înghesuială, îmbulzeală. ♦ Pedeapsă capitală; execuție. ◊ Expr. La moarte! formulă cu care se cerea pedeapsa capitală pentru un vinovat. 3. (Înv. și pop.) Mortalitate provocată de un flagel; p. ext. molimă, epidemie. 4. Ceea ce pricinuiește sau se crede că pricinuiește moarte (1). ◊ Expr. Moartea mea (sau ta, lui etc.) e... sau e moartea mea (ori ta, lui etc.), se spune pentru a arăta că un anumit lucru place cuiva în mod deosebit. 5. Compuse: moartea-puricelui = plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpină dreaptă, ramificată, păroasă, cu flori gălbui, dispuse în capitule (Inula conya); (Med. vet.; reg.) moartea-găinilor = cobe. – Lat. mors, -tis.

MODERN, -Ă, moderni, -e, adj. Care aparține timpurilor apropiate de vorbitor; recent, actual; care este în pas cu progresul actual; care aparține unei epoci posterioare antichității. ◊ Istoria modernă = a) (în trecut) epoca de la sfârșitul evului mediu, cuprinsă între 1453 (căderea Constantinopolului) și Revoluția Franceză din 1789; b) (curent) epocă cuprinsă între Revoluția Franceză din 1789 și Unirea din 1918. Limbă modernă = limbă vie, vorbită efectiv de o populație actuală. ♦ (Despre învățământ) Care acordă importanță, preferință disciplinelor umaniste. ♦ Conform cu moda zilei. – Din fr. moderne, it. moderno.

MULT, -Ă, mulți, -te, adj., adv. 1. Adj. Care se află în mare număr, în cantitate mare sau în sorturi diferite; de intensitate deosebită, de proporții mari, de durată lungă. ◊ Loc. adv. De (mai) multe ori sau în (mai) multe rânduri = în mod repetat, adesea. ◊ Expr. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. ♦ (Substantivat, n. pl.) Lucruri, fapte, întâmplări numeroase (și variate). ◊ Expr. A nu ști multe = a) a trece repede la acțiune, a lua hotărâri energice; b) a se supăra ușor. Mult cu multul sau multul cu mult = oricât de mult, foarte mult. Multe (și de) toate = lucruri de tot felul; probleme variate. Multe și mărunte = a) lucruri, probleme de tot felul; b) fleacuri, nimicuri. Și mai multe nu = neapărat, cu orice preț. 2. Adv. În cantitate însemnată, în mare măsură; în mod intens, stăruitor; cu valoare mare; pe o distanță mare; în timp îndelungat; de repetate ori. ◊ Cu mult = în foarte mare măsură. Cel mult = a) maximum; b) în cel mai bun caz. Mai mult = a) în special, mai ales, îndeosebi; b) (reg.; în construcții negative) de acum înainte, din acest moment. De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, de altădată; din vechime; b) de timpuriu, devreme. ◊ Loc. conj. De mult ce = din cauza, datorită cantității, duratei, intensității (extreme) etc. ◊ Expr. Mai mult sau mai puțin = oarecum, relativ. (Asta) e prea mult = (asta) întrece măsura, depășește ceea ce trebuie sau se cuvine. Mult și bine = vreme îndelungată. A nu mai avea mult = a) a fi aproape de sfârșitul unei acțiuni; b) a fi aproape de sfârșitul vieții, a nu mai avea de trăit decât puține zile. ♦ (Înv. și reg.; înaintea unui adjectiv sau a unui adverb, dă acestora valoare de superlativ) În cel mai înalt grad; foarte, extrem. [Gen.-dat. pl. m. și f. multora] – Lat. multus, -a, -um.

NEFINALIZAT, -Ă, nefinalizați, -te, adj. Care nu este realizat până la sfârșit; neterminat. – Ne- + finalizat.

NEISPRĂVIT, -Ă, neisprăviți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care este lăsat neterminat, care nu are capăt sau sfârșit. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care nu are nici o situație, nici un rost, care este fără căpătâi, de nimic; (om) incapabil. – Ne- + isprăvit.

NEMURIRE s. f. 1. Calitatea de a fi nemuritor (1); faptul de a trăi veșnic; stare a celui ce este nemuritor; (în limbajul bisericesc) viață veșnică. ◊ Loc. adv. (Fam.) La nemurire = a) fără sfârșit, veșnic; b) extrem de tare, de intens, de mult. 2. Amintire menită să reziste timpului, destinată să trăiască veșnic; glorie veșnică. ◊ Loc. vb. (Rar) A trece la nemurire = a nemuri, a imortaliza. – Din nemuritor (derivat regresiv).

NEOKANTIANISM s. n. Curent filozofic de la sfârșitul sec. XIX, care reluând unele teze din filozofia lui Kant a căutat să asimileze noile rezultate ale științelor. [Pr.: ne-o-kan-ti-a-] – Neo- + kantianism (după fr. néo-kantisme).

NEOZOIC, -Ă, neozoici, -ce, s. n., adj. 1. S. n. Ultima eră geologică, care cuprinde timpul scurs de la sfârșitul mezozoicului până în zilele noastre. 2. Adj. Care se referă la neozoic (1), care aparține neozoicului. [Pr.: ne-o-zo-ic] – Din fr. néozoíque.

NESECAT, -Ă, nesecați, -te, adj. (Adesea fig.) Care nu seacă sau nu poate seca; fără sfârșit, mereu viu; inepuizabil; nesecătuit. – Ne- + secat.

NESFÂRȘIRE s. f. Întindere sau cantitate fără limite sau care pare că nu are limite. – Ne- + sfârșire.

NESFÂRȘIT¹, nesfârșituri, s. n. Ceea ce nu are (sau pare că nu are) limită în spațiu sau în timp; nemărginire, infinit. ◊ Loc. adv. La nesfârșit = continuu, întruna, necontenit, ◊ Eternitate, veșnicie. – Ne- + sfârșit.

NESFÂRȘIT², -Ă, nesfârșiți, -te, adj. 1. Care nu se sfârșește, nu are limite (în timp sau spațiu), nu încetează, nu se consumă, care nu are sfârșit; fără sfârșit; fără margini: etern, veșnic; infinit. 2. Foarte mare, foarte întins, foarte numeros, foarte intens. ♦ (Adverbial) Extrem de..., foarte. – Ne- + sfârșit.

NETERMINAT, -Ă, neterminați, -te, adj. Care nu este realizat până la sfârșit; nefinalizat. – Ne- + terminat².

NOTĂ, note, s. f. 1. Însemnare, înregistrare în scris a unei observații referitoare la o anumită chestiune; text scris care conține o scurtă însemnare, un comentariu. ◊ Expr. A lua notă (de ceva) = a lua cunoștință (de ceva); a ține seamă (de ceva), a reține (ceva). ♦ (La pl.) Notițe (luate la o oră de școală, de curs etc.). ♦ (La pl.) Însemnări sau reflecții literare scrise cu privire la o călătorie, la un eveniment istoric sau social, la un fapt etnografic etc. 2. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre adnotările la un text literar sau științific, cuprinzând informații suplimentare de amănunt, referințe bibliografice etc., trecute în josul paginii respective ori la sfârșitul sau la începutul volumului adnotat. 3. Comunicare (scrisă) prin care guvernul unui stat informează guvernul altui stat asupra unor probleme, face anumite propuneri, protestează asupra lezării unor interese etc. ♦ Comunicare scurtă făcută de obicei în scris de o instituție; adresă, înștiințare. 4. Socoteală scrisă, document cuprinzând sumele pe care cineva trebuie să le achite pentru obiecte cumpărate, pentru consumații; document prin care se dispune livrarea unor sume, bunuri, care servește la înregistrarea unor operații contabile etc. 5. Calificativ care reprezintă, printr-o cifră sau o mențiune specială, aprecierea cunoștințelor sau a comportării unui elev, a unui student, a unui candidat, notat de către profesor, de către membrii unui juriu etc. 6. Semn convențional pentru reprezentarea grafică a sunetelor muzicale, indicând înălțimea și durata lor; sunet care corespunde acestui semn. ◊ Expr. Notă discordantă (sau falsă) = afirmație, atitudine care nu se potrivește într-un caz dat. A forța (sau a exagera) nota = a trece dincolo de limitele obișnuite, a întrece măsura. A fi în notă = a fi în concordanță cu o situație dată. Ca pe note = bine, așa cum trebuie. ♦ (La pl.) Caiet care cuprinde piese muzicale transcrise. 7. Fig. Nuanță, însușire, trăsătură caracteristică, semn distinctiv; particularitate. – Din fr. note, lat., it. nota.

OBȘTESC, -EASCĂ, obștești, adj. Care privește poporul, care aparține poporului; p. ext. comun, general, colectiv, public. ◊ (Înv.) Obștească Adunare = organ legislativ suprem în țările românești, Adunare Naționala; p. ext. consiliu consultativ. ◊ Expr. A-și da obștescul sfârșit = a muri. ♦ (Înv.) Unanim. – Obște + suf. -esc.

ODATĂ adv., adj. invar. 1. Adv. Într-un timp nedeterminat, cândva; a) (în legătură cu verbe la trecut) odinioară, mai de mult; b) (în legătură cu verbe la viitor sau cu valoare de viitor) de acum înainte, într-o bună zi, cândva. ◊ Expr. Odată și odată = a) de mult de tot, de foarte multă vreme; b) într-o bună zi, cândva, mai curând sau mai târziu. 2. Adv. (Pop.) Îndată, imediat; fără întârziere, brusc; deodată. 3. Adv. În sfârșit, în cele din urmă. 4. Adj. invar. În toată puterea cuvântului, întreg; p. ext. foarte reușit, foarte bun, excelent. – O³ + dată.

ONTOGENEZĂ s. f. Dezvoltare individuală a organismelor vegetale și animale, care cuprinde toate transformările organismului de la stadiul de embrion până la sfârșitul existenței lui; ontogenie. – Din fr. ontogénèse.

OTPUST, otpusturi, s. n. (Înv. și pop.; în biserica ortodoxă) Formulă sacramentală de binecuvântare, rostită de preot la sfârșitul slujbei; p. ext. sfârșitul slujbei religioase. ◊ Expr. A-și da otpustul = a muri. A da (cuiva) otpustul = a ucide (pe cineva). – Din sl. otŭpustŭ, rus. otpusk.

PACE s. f. 1. Stare de bună înțelegere între popoare, situație în care nu există conflicte armate sau război între state, popoare, populații. 2. Acord al părților beligerante asupra încetării războiului, tratat de încheiere a unui conflict armat. 3. (Într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de conflicte, de vrajbă; armonie¹, împăciuire, înțelegere. ◊ Loc. vb. A face pace cu cineva = a se împăca cu cineva. ◊ Expr. A strica pacea cu cineva = a ajunge la conflict, a se certa cu cineva. O mie de ani pace, formulă familiară de salut. 4. Liniște sufletească, stare de calm sufletesc; tihnă, repaus, odihnă; lipsă de zgomot și de mișcare; calm, liniște, tăcere. ◊ Loc. adv. În (bună) pace = în liniște, fără să fie tulburat, stingherit, supărat. ◊ Expr. A da (cuiva) bună pace sau a lăsa (pe cineva) în pace = a nu deranja, a nu supăra, a nu tulbura pe cineva. Dă-i pace = nu te deranja, nu-ți bate capul; lasă-l în plata Domnului. (Reg.) A nu avea pace (de cineva) = a fi deranjat, a fi tulburat (de cineva). Mergi (sau umblă, du-te, rămâi etc.) în pace = (ca formulă de urare la despărțire) mergi (sau umblă, du-te, rămâi etc.) cu bine, cu sănătate. A nu (mai) avea pace = a fi (în permanență) neliniștit, îngrijorat. Fii pe pace! = nu avea nici o grijă, liniștește-te! ♦ (În concepțiile religioase) Liniște veșnică a omului după moarte, odihnă de veci. ♦ (Adverbial; pop. și fam.) Nimic, nici vorbă, nici gând; s-a terminat, s-a sfârșit, gata. – Lat. pax, pacis.

PARAFĂ, parafe, s. f. 1. Ștampilă cu iscălitura sau cu numele cuiva (prescurtat sau cu inițiale); ștampilă a unei instituții. ♦ Iscălitură (prescurtată) pusă pe un act. 2. Trăsătură de condei adăugată la sfârșitul unei iscălituri pentru a o deosebi de altele sau pentru a o împodobi; p. ext. linie de ornament. – Din fr. paraphe.

PARAGOGĂ, paragoge, s. f. (Fon.; rar) Adăugare a unui sunet sau a unei silabe la sfârșitul unui cuvânt. – Din fr. paragoge.

PARAPANGHELOS interj. (Înv. și reg.) Exclamație care marchează sfârșitul unei situații, al unei acțiuni, concluzia unei afirmații; amin! adio! – Et. nec.

PAZVANGIU, pazvangii, s. m. (Înv.) Ostaș din trupele rebele ale lui Pazvantoglu (Pazvan-Oglu), care făceau dese incursiuni de pradă în Țara Românească, la sfârșitul sec. XVIII și începutul sec. XIX; p. ext. hoț, tâlhar, pungaș; pazvant, pazvantlâu, pazvantoglu. – Pazvant + suf. -giu.

PÂLC, pâlcuri, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”, care arată felul, componența) Grup mic și neorganizat de oameni; p. ext. grup de păsări, de animale, (rar) de plante sau de lucruri. ◊ Loc. adv. În pâlcuri sau pâlcuri-pâlcuri = în grup. ♦ Grămadă mică, adunătură de lucruri. 2. (Înv.) Unitate militară la sfârșitul evului mediu, în Moldova și în Țara Românească, corespunzătoare unui regiment, formată dintr-un anumit număr de ostași; stol, ceată. – Din sl. plŭkŭ.

PERFECTA, perfectez, vb. I. Tranz. A duce la bun sfârșit, a desăvârși, a definitiva, a încheia (un acord, o tranzacție etc.). – Din perfect.

PERFECTIV, -Ă, perfectivi, -e, adj. (Despre aspectul, sensul verbelor) Care exprimă acțiunea verbului eliminând noțiunea de durată și de desfășurare, insistând asupra începutului și sfârșitului ei, a rezultatului ei; (despre verbe) care are acest aspect. – Din fr. perfectif, germ. perfektiv.

PERPETUU, -UĂ, perpetui, -ue, adj. Care durează veșnic sau vreme îndelungată, care nu încetează, nu se sfârșește niciodată; etern, veșnic; permanent, continuu. [Pr.: -tu-u] – Din lat. perpetuus.

PETRECE, petrec, vb. III. I. 1. Tranz. și intranz. A-și duce viața sau a-și ocupa timpul (într-un anumit fel, într-un anumit loc, o anumită perioadă); a trăi. ◊ Expr. (Tranz.) A(-și) petrece noaptea (undeva) = a rămâne (undeva) peste noapte pentru a dormi. (Pop.) A(-și) petrece (ceva) prin (ori în) minte (sau în amintire) = a parcurge cu mintea anumite fapte etc. petrecute, a reconstitui în minte trecutul, a depăna în gând firul amintirilor, a-și aduce aminte, a-și aminti. (Intranz.; rar) A petrece ca găina la moară = a trăi bine, a avea un trai îmbelșugat. A petrece ca câinele în car = a trăi rău. ♦ Refl. (Pop.; despre unități de timp, viață etc.) A se scurge, a se desfășura, a trece. 2. Intranz. A-și duce viața sau a-și ocupa timpul în chip plăcut (înveselindu-se, distrându-se, chefuind etc.); a se distra, a se desfăta; a chefui. ♦ Tranz. (Rar) A distra, a amuza. 3. Refl. unipers. (Despre evenimente, întâmplări, gânduri, sentimente etc.) A avea o anumită desfășurare, o anumită evoluție, a se produce într-un anumit fel; a se întâmpla, a se desfășura. 4. Refl. (Înv. și pop.) A se sfârși, a se termina; a se epuiza; a dispărea. ♦ Refl. pas. (Reg.; despre mâncăruri, băuturi etc.) A se consuma. 5. Tranz. (Reg.) A vinde, a desface mărfuri, produse etc. II. Tranz. 1. A însoți, a conduce pe cineva la plecare o bucată de drum; p. ext. a însoți, a întovărăși pe cineva pe un drum, într-o călătorie, într-o acțiune. ◊ Expr. A petrece (pe cineva sau ceva) cu ochii (sau, rar, cu ochiul, din ochi) sau cu privirea (ori cu privirile) = a urmări cu privirea pe cineva sau ceva care pleacă, trece, se îndepărtează; a observa. ♦ Spec. (Pop.) A însoți, a conduce la groapă un mort. 2. (Pop.) A străbate, a cutreiera, a parcurge, a trece. ♦ (Reg.) A vizita, a cerceta. ♦ (Rar) A parcurge o lucrare, o publicație, notițe etc. 3. (Înv. și reg.) A transporta dintr-un loc în altul; a muta, a deplasa. ◊ Expr. A petrece (ceva) din mână în mână = a trece (ceva) de la unul la altul, pe rând, pe la fiecare. A-și petrece ochii la... = a-și plimba privirea asupra unor lucruri sau ființe, a trece cu privirea de la unul la altul (sau de la una la alta). (Refl.) A se petrece din lumea noastră (sau din această lume) = a muri. 4. A trece sau a face să treacă prin..., printre..., pe după..., peste..., pe sub... ♦ (Înv. și reg.) A străpunge, a găuri. ♦ (Înv. și reg.) A înfige. ♦ (Înv. și reg.) A cerne; a strecura. ♦ Tranz. și refl. A (se) suprapune marginile unei îmbrăcăminți pentru a (se) încheia; p. ext. a (se) încheia prin suprapunerea celor două margini ale materialului. – Lat. *petraicere.

PICIOR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale corpului omenesc, de la șold până la vârful degetelor, și fiecare dintre membrele celorlalte viețuitoare, care servesc la susținerea corpului și la deplasarea în spațiu. ◊ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior (sau de picioare) = iute, sprinten. ◊ Loc. adv. În (sau pe) picioare sau (fam.) d(e)-a-n picioarele = în poziție verticală; sus. În vârful picioarelor = cu corpul sprijinit numai pe vârfurile degetelor de la picioare; p. ext. fără a face zgomot, tiptil. Cu piciorul (sau picioarele) = fără mijloc de locomoție, pe jos. Din cap până în picioare = de sus și până jos, în întregime; cu desăvârșire. Pe picior greșit = (la unele jocuri sportive) nepregătit pentru a para acțiunea adversarului sau, p. gener., pentru a răspunde unei provocări. ◊ Expr. Unde-ți stau picioarele îți va sta și capul = vei plăti cu viața (dacă nu vei face un anumit lucru). A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a) a se însănătoși după o boală (lungă); b) a se reface din punct de vedere material. A vedea (pe cineva) pe (sau în) picioare = a vedea pe cineva sănătos. (Glumeț sau ir.) Are numai (atâția...) ani pe un picior = are o vârstă mai mare decât cea pe care o mărturisește. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păși, p. ext., a pătrunde, a se instala undeva; a frecventa pe cineva. A pune pe picioare = a) a iniția, a organiza ceva, a face să meargă, să funcționeze; b) a îngriji un bolnav și a-l însănătoși. A scula (sau a pune etc.) în picioare = a mobiliza în vederea unei acțiuni. A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (sau din, de pe) picioare ori d(e)-a-n picioarele = a slăbi, a se prăpădi cu încetul. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (ușor), fără a zăcea la pat. (A fi) cu un picior în groapă (și cu unul afară) = (a fi) foarte bătrân, prăpădit, bolnav; (a fi) aproape de moarte. A vedea pe cineva cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a împiedica, a încurca, a deranja pe cineva; a fi inoportun. A sta (sau a rămâne, a fi) în picioare = a) a exista sau a continua să existe; b) (despre teorii, planuri, ipoteze etc.) a corespunde cu realitatea, a fi întemeiat; c) a sta, a rămâne intact sau în poziție verticală. E tată-său (sau mamă-sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, e leit cu tatăl său (sau cu mama sa etc.). A sări într-un picior = a se bucura mult. Cât te-ai întoarce (sau învârti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. (Fam.) A o lua (sau a o apuca) la picior sau a-și lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a începe să fugă (repede), a o lua la goană; a încerca să se facă nevăzut prin fugă. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele sau (reg.) a nu-și mai strânge picioarele = a nu (mai) sta potolit, liniștit, a alerga de colo-colo; a umbla mult. A-și bate (sau a-și rupe) picioarele = a umbla mult, a obosi de prea multă alergătură. (Pop.) A prinde (undeva) picior = a se așeza, a se stabili undeva. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a săruta picioarele cuiva = a se ruga (umil) de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (pe cineva) pe picior = a) a preveni pe cineva (călcându-l pe încălțăminte) să nu facă sau să nu spună ceva; b) a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. (Pop. și fam.) A vorbi (sau a scrie etc.) cu picioarele = a vorbi (sau a scrie etc.) greșit (logic sau gramatical) ori fără talent; p. ext. a scrie urât, a mâzgăli. Fără cap și fără picioare = fără logică, lipsit de sens. (Fam.) A face (sau a căpăta) picioare = (despre obiecte) a dispărea. (A sta sau a ședea etc.) picior peste picior = (a ședea într-o poziție comodă) cu o parte a unui picior ridicată și așezată peste celălalt picior. Cu coada între picioare = rușinat, umilit. A (se) lua peste picior = a (se) ironiza, a-și bate joc. A călca (pe cineva sau ceva) în picioare = a distruge, a nimici; a disprețui, a desconsidera. A pune (sau a așterne, a închina etc. ceva) la picioarele cuiva = a închina, a oferi cuiva (ceva) în semn de supunere, de prețuire, de omagiu. A-i pune (cuiva) capul sub picior = a omorî pe cineva. A bate din picior = a încerca să-și impună voința; a se răsti, a comanda. A(-i) pune (cuiva) piciorul în prag = a lua o atitudine hotărâtă, a se opune energic. A da din mâini și din picioare = a face tot posibilul pentru a duce o acțiune la bun sfârșit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc. (Fam.) A sta cu picioarele în apă rece = a se gândi profund și îndelung la ceva. A fi (sau a se afla etc.) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se afla etc.) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate (sau pe același picior) cu cineva = a se bucura de aceleași drepturi, a avea aceeași situație cu altcineva. A da cu piciorul = a respinge sau a lăsa să-i scape un prilej favorabil. A trăi pe picior mare = a duce o viață de belșug, a cheltui mult. Parcă l-a apucat (sau l-a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care trăiește o bucurie mare și neașteptată. A fi (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. A lega (pe cineva) de mâini și de picioare = a imobiliza (pe cineva); a nu lăsa (cuiva) posibilitatea să acționeze. A(-și) tăia craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde sau a face să piardă un avantaj, a(-și) periclita situația. A cădea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea ține, a nu (mai) putea sta pe picioare, a nu-l (mai) ține etc. picioarele, se spune despre un om care și-a pierdut echilibrul, puterile sau care este extrem de obosit. A i se tăia (sau a i se înmuia) cuiva (mâinile și) picioarele = a avea o senzație de slăbiciune fizică; a nu se putea stăpâni (de emoție, de durere etc.). (Nici) picior de... = nimeni, (nici) urmă de..., (nici) țipenie. Negustorie (sau comerț, afaceri etc.) pe picior = negustorie (sau comerț, afaceri etc.) făcute întâmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ◊ Compuse: (Bot.) piciorul-caprei = plantă erbacee de pădure, cu frunze palmate cu trei diviziuni și cu flori albe sau roșietice (Aegopodium podagraria); piciorul-cocoșului = nume dat unor plante erbacee cu frunze lobate și cu flori galbene (Ranunculus). ♦ Picior (1) de animal sau de pasăre fript sau fiert (pentru a fi mâncat). 2. Proteza unui picior (1). 3. P. anal. Nume dat unor părți de obiecte, de construcții sau unor obiecte, instrumente etc. care seamănă cu piciorul (1) și servesc ca suport, ca element de susținere, de fixare etc. ♦ Partea de jos, apropiată de pământ, a tulpinii unei plante; p. ext. rădăcină. 4. P. anal. Element al unei construcții care servește la susținerea și la legarea ei de teren; partea de jos, masivă, a unei construcții, a unui zid etc. ♦ Picior de siguranță = parte din masivul unui zăcământ lăsată neexploatată în scopul protecției unor lucrări sau a unor construcții de la suprafață. 5. P. anal. Partea de jos a unui munte, a unui deal etc.; zonă mai largă de la baza unei forme de relief. 6. (Reg.) Regulator (la plug). ♦ Coada coasei. 7. (Mat.; în sintagma) Piciorul perpendicularei = intersecția unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care cade perpendicular. 8. Veche unitate de măsură, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită și astăzi în unele țări. 9. Unitate ritmică a unui vers, compusă dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. – Lat. petiolus.

PIERI, pier, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ființe) A înceta să mai trăiască; a muri (de obicei de moarte violentă, nefirească). ◊ (Prin exagerare) Pier de frică. ♦ (Despre vegetație) A se ofili, a se usca. ♦ A fi distrus, nimicit; a dispărea; a se ruina. 2. (Despre abstracte, stări, senzații etc.) A lua sfârșit; a înceta să se (mai) manifeste, să se (mai) producă. ◊ Expr. A-i pieri (cuiva) glasul (sau graiul, piuitul) ori a-i pieri cuvintele de pe buze = a) a nu mai putea scoate o vorbă (de emoție, de frică etc.); b) a nu mai avea ce spune (din lipsă de argumente). ♦ A se șterge din amintire, a fi dat uitării. ♦ (Despre sunete, zgomote, lumină etc.) A-și reduce intensitatea până la dispariția totală, a dispărea treptat. 3. A dispărea fără urmă, fără a mai putea fi găsit. ♦ A i se fura ceva. 4. A dispărea (pe neașteptate) din fața cuiva sau de undeva, a ieși (brusc) din câmpul vizual al cuiva. ◊ Expr. Piei din fața mea! (sau din ochii mei!) = pleacă imediat de aici! să nu te mai văd! [Imper. pers. 2 sg. și: piei] – Lat. perire.

POLC, polcuri, s. n. Unitate militară în țările române, la sfârșitul evului mediu, corespunzătoare regimentului. – Din ucr., rus. polk.

POPORANISM s. n. 1. Curent social-politic de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, care considera țărănimea drept elementul de bază al dezvoltării sociale. ♦ Curent literar care înfățișa cu precădere țărănimea. 2. (Rar) Dragoste, atașament față de popor. – Poporan + suf. -ism.

POSTFAȚĂ, postfețe, s. f. Text sau comentariu explicativ adresat cititorilor și plasat la sfârșitul unei cărți. – Post¹- + față (după fr. postface).

POTOLI, potolesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A pierde sau a face să-și piardă din intensitate, din tărie, din viteză etc.; a (se) liniști, a se domoli, a (se) calma, a (se) alina; a (se) îmblânzi. ♦ A înceta sau a face să înceteze un lucru început, o acțiune în desfășurare etc.; a (se) încheia, a (se) sfârși, a (se) termina. 2. Refl. (Despre foc sau o materie care arde) A arde mocnit. – Din scr. potuliti, bg. potulja.

PRĂBUȘI, prăbușesc, vb. IV. Refl. și tranz. 1. A cădea sau a face să cadă brusc și cu zgomot (de la înălțime); a (se) prăvăli, a (se) nărui, a (se) surpa, a (se) dărâma. ♦ Refl. Fig. A decădea. ♦ (Despre ape) A cădea de la înălțime, a curge repede pe un loc abrupt. 2. Fig. A lua sau a face să ia sfârșit, să dispară (brusc). – Din scr. probušiti.

PRĂPĂDIT, -Ă, prăpădiți, -te, adj. (Despre obiecte, clădiri, bunuri etc.) Care se află într-o stare mizerabilă, care este stricat, deteriorat, dărâmat, sărăcăcios; (despre ființe) cu forțele fizice (sau morale) epuizate; vlăguit, extenuat, sfârșit. ♦ (Substantivat) Om sărac, sărman; om nenorocit, amărât; p. ext. om chinuit, nefericit, obidit. – V. prăpădi.

PRECURMA, precurm, vb. I. Tranz. și refl. (Înv.) A (se) întrerupe (brusc), a (se) sfârși, a (se) curma. – Pre¹- + curma.

PREMIANT, -Ă, premianți, -te, s. m. și f. Elev care a obținut un premiu la sfârșitul anului școlar. ♦ Persoană care a obținut un premiu la un concurs. [Pr.: -mi-ant] – Premia + suf. -ant.

PREMIU, premii, s. n. Recompensă materială sau distincție acordată cuiva pentru meritele deosebite obținute într-un domeniu de activitate, la un concurs etc. ♦ Distincție acordată la sfârșitul anului școlar elevilor care au obținut cele mai bune rezultate la învățătură. – Din lat. praemium.

PRIN prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată spațiul pe care îl străbate sau pe unde pătrunde ceva) Lumina trece prin geam. 2. (Complementul arată spațiul în interiorul căruia se desfășoară sau are loc o acțiune) În, pe undeva. Se ascund prin văgăuni. ♦ (Complementul arată spațiul dintre două sau mai multe obiecte identice) Printre. II. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu..., cu ajutorul..., pe calea..., utilizând. Se înțeleg prin soli. ♦ Datorită. ♦ De către, de. III. (Introduce un complement circumstanțial modal, în construcții infinitivale cerute de obicei de verbele „a începe” și „a sfârși”) Autorul începe prin a-și expune planul. ◊ Loc. conj. Prin urmare = în consecință, deci. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) În..., în cursul..., în timpul... Tresare prin somn. ♦ Cam în..., aproape de... V. (Precedat de prep. „de”, formează loc. prep. prin care se exprimă timpul, locul aproximativ) De prin iulie. De prin pădure. [Var.: (reg.) pân, pin prep.] – Pre² + în.

PRIZOMETRU, prizometre, s. n. Aparat pentru determinarea începutului și sfârșitului prizei unui ciment. – Din fr. prisomètre.

PRODUCȚIE, producții, s. f. 1. Procesul creării bunurilor necesare existenței și dezvoltării societății, în cursul căruia oamenii transformă sau modifică obiectele din natură potrivit trebuințelor lor. ◊ Producție de mărfuri = formă de organizare a economiei sociale în care produsele muncii sunt create de diferiți producători independenți, autonomi, fiecare dintre ei specializându-se în confecționarea unui produs oarecare, astfel încât pentru satisfacerea nevoilor sociale este necesară vânzarea-cumpărarea de produse pe piață. Producție marfă = producție (2) în expresie bănească a întreprinderilor sau a ramurilor economiei naționale într-o anumită perioadă de timp, livrată sau destinată desfacerii. Producție netă = valoarea producției marfă minus cheltuielile de producție. 2. Totalitatea produselor (1) obținute în procesul muncii, într-o perioadă de timp determinată, într-un anumit sector al activității sociale etc. 3. Lucrare, operă literară, științifică sau artistică. 4. Manifestare artistică organizată la sfârșitul unui an școlar în institutele de artă teatrală și cinematografică, în școlile de muzică, de coregrafie etc. [Var.: (înv.) producțiune s. f.] – Din fr. production.

PROIECT, proiecte, s. n. 1. Plan sau intenție de a întreprinde ceva, de a organiza, de a face un lucru. 2. Prima formă a unui plan (economic, social, financiar etc.), care urmează să fie discutat și aprobat pentru a primi un caracter oficial și a fi pus în aplicare. ◊ Proiect de lege = text provizoriu al unei legi, care urmează să fie supus dezbaterii organului legiuitor (și opiniei publice). 3. Lucrare tehnică întocmită pe baza unei teme date, care cuprinde calculele tehnico-economice, desenele, instrucțiunile etc. necesare executării unei construcții, unei mașini etc. ◊ Proiect de diplomă = lucrare cu caracter tehnic, aplicativ, pe baza căreia studenții institutelor politehnice, institutelor de arhitectură etc. obțin diploma la sfârșitul studiilor. [Pr.: pro-iect] – Din germ. Projekt, lat. projectus.

PRONOSTIC, pronosticuri, s. n. Ipoteză, previziune referitoare la desfășurarea și la sfârșitul unor evenimente, al unor acțiuni, al unor întreceri sportive etc. [Var.: (rar) prognostic s. n.] – Din fr. pronostic.

PUERPERALITATE s. f. (Med.) Stare a femeii de la fecundație până la sfârșitul lăuziei. [Pr.: pu-er-] – Din fr. puerpéralité.

RAS², -Ă, rași, -se, adj. 1. (Despre barbă, mustăți, păr) Tăiat de la rădăcină. ♦ (Despre persoane) Care nu poartă barbă (și mustăți); care este bărbierit; care are părul tăiat până la piele. ◊ Expr. (Fam.) C-o fi tunsă, c-o fi rasă = în sfârșit, după multă vorbă. 2. Curățat de stratul exterior prin frecare pe o răzătoare. 3. Întins, drept. ♦ (Adverbial) Foarte apropiat de o suprafață, atingând aproape o suprafață; tangențial. Zboară ras cu pământul. 4. Plin până la marginea de sus, foarte plin. – V. rade.

SCOARȚĂ, scoarțe, s. f. 1. Înveliș extern (gros și tare) al trunchiului și al crengilor unui copac sau al unei plante lemnoase; coajă. ◊ Expr. Obraz de scoarță = om necioplit, lipsit de rușine, de bună-cuviință. (Reg.) Mamă (sau soră) de scoarță = mamă (sau soră) vitregă. 2. Învelișul exterior și solid al globului pământesc, cu o grosime care variază între 5 și 8 km în zona oceanică și între 30 și 80 km în zona continentală; coajă care se formează la suprafața pământului după ploi mari urmate de secetă. 3. (Anat.; în sintagma) Scoarța cerebrală = partea exterioară a emisferelor cerebrale, formată din substanță nervoasă cenușie. 4. Copertă rigidă a unei cărți, a unui registru etc. ◊ Expr. Din scoarță în scoarță = de la prima până la ultima pagină, de la început până la sfârșit, în întregime. 5. Perete de scânduri cu care se înlocuiesc loitrele carului când se transportă grăunțe. 6. Covor cu urzeală de lână sau bumbac și băteală din lână. – Lat. scortea. corectat(ă)

SETBOL s. n. Minge la jocul de tenis, volei etc. servită la sfârșitul setului care, câștigată, asigură victoria în setul respectiv. – Din engl. set ball.

SLEIT², -Ă, sleiți, -te, adj. 1. (Despre substanțe grase) Solidificat prin răcire, închegat. ♦ (Despre mâncăruri grase) Cu grăsimea sleită (1) prin răcire. ♦ (Pop.; despre lichide) Înghețat. 2. (Reg.; despre fasole, mazăre) Frecat², făcăluit². 3. (Despre fântâni) Secat, golit de apă (pentru curățare). ♦ Fig. Secătuit de puteri; sfârșit². – V. slei.

SOROC, soroace, s. n. (Pop.) 1. Termen fixat pentru săvârșirea unei acțiuni sau pentru îndeplinirea unei obligații; interval de timp în cuprinsul sau la sfârșitul căruia se efectuează un lucru. ◊ Loc. adv. (Pe) la soroace = din când în când; la zile mari. ◊ Expr. A sfinți sorocul = a respecta cu strictețe un termen de plată. A i se împlini (cuiva sau la ceva) sorocul = a ajunge la sfârșitul existenței, a înceta să mai existe; p. ext. a muri. ♦ Dată la care se întâmplă ceva. ♦ Epocă a anului când se coace și se strânge recolta; (concr.) recolta culeasă în această epocă. ♦ Menstruație. 2. Dată, fixată în practica creștină, când se pomenesc morții; slujbă religioasă care se face cu acest prilej. 3. (Rar) Margine, limită. ♦ Loc determinat. 4. Rost, socoteală, orânduială. ♦ (Reg.) Ursită, soartă; prevestire. – Din sl. sŭrokŭ.

SPARGE, sparg, vb. III. 1. Tranz. și refl. A (se) preface în bucăți, în cioburi; a face să plesnească sau a plesni, a (se) crăpa. ◊ Expr. (Refl.) A se sparge în capul cuiva, se spune despre cineva obligat să suporte consecințele neplăcute ale unor fapte de care nu este vinovat. ♦ Refl. Fig. (Despre voce) A deveni răgușit, a se altera. ♦ Tranz. A tăia, a despica lemne, butuci etc. în mai multe bucăți. 2. Tranz. A sfărâma, a distruge învelișul unui lucru, pentru a extrage și a folosi conținutul. ♦ Intranz. și refl. (Despre abcese) A se deschide. 3. Tranz. A distruge, a nărui, a nimici. ◊ Expr. A sparge norma = a depăși norma. A sparge frontul = a pătrunde forțat în liniile inamicului. ♦ Tranz. și refl. (Pop.) A (se) găuri; a (se) uza. ◊ Expr. (Tranz.) Pe unde și-a spart dracul opincile = prin locuri foarte depărtate, la dracu-n praznic. 4. Tranz. A deschide prin forțare o ușă, o încuietoare; p. ext. a jefui, a prăda. 5. Tranz. A împinge, a străpunge cu un obiect ascuțit sau tăios; p. ext. a ucide. ♦ Refl. (Fam.) A muri. ♦ Refl. Fig. A striga tare; a răcni, a zbiera. 6. Refl. Fig. (Despre concentrări de oameni și despre acțiuni la care participă aceștia) A lua sfârșit, a se termina; a se întrerupe (prin împrăștierea participanților). ♦ Tranz. A produce o disensiune; a dezbina. ◊ Expr. A sparge cuiva casa = a contribui efectiv la destrămarea căsniciei cuiva. 7. Tranz. Fig. (Înv.) A răzleți o oaste; a birui, a înfrânge; a împrăștia. [Perf. s. spărsei, part. spart] – Lat. spargere.

SPART¹ s. n. 1. Spargere. 2. (Pop.) Sfârșit, încheiere a unei activități. ◊ Expr. A ajunge la spartul târgului (sau iarmarocului) = a ajunge undeva prea târziu, când lucrurile sunt pe lichidate. – V. sparge.

STOP interj., (2, 3) stopuri, s. n. 1. Interj. Stai! Oprește! ♦ (În telegrame, ca termen convențional pentru a marca sfârșitul unei fraze) Punct! 2. S. n. Oprire bruscă a mingii, a pucului la unele jocuri sportive. 3. S. n. Semafor care reglează circulația la întretăierea străzilor; lampa din spate a unui autovehicul, care se aprinde când autovehiculul frânează. 4. S. n. (Cin.; în compusele) Stop-cadru = efect folosit în cinematografie și televiziune, constând în oprirea mișcării și menținerea unei imagini staționare, după care se reia mișcarea, din faza la care a fost oprită. Stop-camera = procedeu de filmare combinată care constă în oprirea bruscă a aparatului de filmare și a personajelor din cadru, în efectuarea unor modificări scenice și reluarea filmării. – Din fr., engl. stop.

STRICA, stric, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) transforma din bun în rău; a (se) deteriora, a (se) degrada; a (se) defecta. ◊ Expr. (Refl.) A se strica căruța în mijlocul drumului = a întâmpina piedici, a avea neplăceri când ești încă departe de țintă. ♦ Refl. Spec. (Despre vreme) A se schimba în rău, a deveni nefavorabil. 2. Tranz. (Pop.) A sfărâma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. ♦ A sfărâma o ușă, o încuietoare, a deschide cu forța (pentru a intra). 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera, a se descompune sub acțiunea agenților exteriori distructivi; (despre aer) a deveni greu respirabil din cauza unor substanțe sau mirosuri neplăcute, nocive. ◊ Tranz. Factor care strică aerul. 4. Tranz. și intranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. ♦ Intranz. A fi nefolositor, nepotrivit, dăunător într-o anumită situație. ◊ Expr. Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... ♦ Intranz. A fi vinovat, răspunzător. ♦ Tranz. A greși; a se face vinovat de ceva. ◊ Expr. Ce strică? = de ce ar fi rău, de ce (să) nu...? ♦ Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică, a dăuna sănătății. ◊ Expr. A-și strica gura degeaba = a vorbi în zadar. ♦ Tranz. Fig. (Pop.; despre stări sufletești) A mâhni; a doborî. 5. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. 6. Tranz. A influența pe cineva în rău; a corupe. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral. 7. Tranz. A face ceva greșit, cum nu trebuie. 8. Tranz. și refl. A (se) dărâma, a (se) nărui, a (se) distruge (o construcție, o așezare etc. omenească). ♦ Tranz. (Înv.) A mutila; a ucide. ◊ Expr. (Refl.) Bea de se strică = bea mult, peste măsură. A se strica de râs = a râde foarte tare, cu hohote, a nu mai putea de râs. ♦ Tranz. A anula, a abroga, a călca convenții, învoieli, legi, obligații. ♦ Tranz. (În superstiții) A dezlega, a desface farmece, blesteme. 9. Refl. și tranz. A rupe sau a determina ruperea legăturilor de prietenie sau de dragoste cu cineva; a (se) certa. 10. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). 11. Refl. (Despre adunări, petreceri etc.) A lua sfârșit (în mod nefiresc, prin împrăștierea participanților). – Lat. extricare.

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.

ȘPIȚ², șpițuri, s. n. 1. (Tehn.) Unealtă formată dintr-o bară de oțel cu vârful ascuțit, folosită la găurirea pietrelor naturale și artificiale sau la prelucrarea suprafeței lor. 2. (Tipogr.) Linie simplă sau înflorată, care se pune ca ornament la sfârșitul articolelor sau al capitolelor. 3. Nume dat extremității ascuțite sau muchiei unor obiecte, construcții etc. 4. (Reg.) Țigaret scurt. – Din germ. Spitze.

TÂRG, târguri, s. n. 1. Loc mai întins și special amenajat într-un oraș sau la marginea unui oraș, unde se vând și se cumpără (zilnic sau la anumite date) vite, cereale, alimente, zarzavaturi etc. ◊ Târgul de fete = serbare populară anuală, tradițională, care are loc pe Muntele Găina, în Țara Moților, și cu care prilej tinerii își aleg adesea miresele. 2. Operație de vânzare și cumpărare care are loc într-un târg (1); p. gener. operație de vânzare și cumpărare; tocmeală, târguiala. ◊ Loc. adv. La spartul târgului = la sfârșit de tot, târziu. ◊ Expr. A face (sau a încheia) târg(ul) cu cineva = a încheia cu cineva, o tranzacție comercială. A se ajunge (sau, rar, a ajunge pe cineva) cu târgul = a cădea de acord asupra prețului unei vânzâri sau cumpărări, a cădea la învoială, a se învoi din preț. ♦ (Pop.) Învoială, acord, înțelegere. 3. Așezare orășenească (mai mică). ♦ (Pop.) Centrul unui oraș; partea orașului unde se află centrul comercial. – Din sl. trŭgŭ.

TÂRZIU, -IE, târzii, adj., adv. 1. Adj. Care este, se face, se întâmplă după trecerea unui (anumit) timp, după ce a trecut momentul potrivit sau timpul dinainte stabilit. ◊ Expr. (Înv. și pop.) Nu (după) târzie vreme = curând. Într-o târzie vreme sau (substantivat) într-un târziu = după mult timp, după multă așteptare. 2. Adj. (Despre anotimpuri sau alte unități de timp) Care s-a prelungit mai mult decât este normal, care se apropie de sfârșit. 3. Adj. (Despre plante) Care se seamănă sau ajunge la maturitate după termenul obișnuit. ♦ (Despre animale cu viață efemeră) Care și-a prelungit viața peste termenul obișnuit. Fluturi târzii. 4. Adj. Fig. (Despre oameni și mintea lor) Care pricepe greu, încet (la minte). 5. Adv. După ce a trecut ora sau timpul așteptat, hotărât sau prevăzut. ◊ Mai târziu = după câtva timp. ◊ Expr. Mai curând (ori mai devreme) sau mai târziu = la o dată neprecisă (dar neîndoielnică), odată și odată. Cel (mai) târziu = având ultimul termen. ♦ În momentul când un interval de timp este pe sfârșite. – Lat. tardivus.

TERMEN, (1, 2, 3) termene, s. n., (4, 5, 6, 7, 8) termeni, s. m. 1. S. n. Dată fixă la care, potrivit unei învoieli, unei decizii sau unei dispoziții prealabile, se execută o obligație (bănească) sau se realizează ceva; soroc. ◊ Loc. adv. În (sau la) termen = la data fixată, prevăzută. ♦ Condiție, clauză într-un tratat, într-un acord. 2. S. n. Interval de timp, stabilit dinainte, în limita căruia trebuie să se înfăptuiască sau să se întâmple ceva. ◊ Loc. adv. În termen de... = în timp de... 3. S. n. (Înv.) Limită, hotar, sfârșit. 4. S. m. (În loc. și expr.) În termen = care își face serviciul militar în condițiile prevăzute de legi. A fi în termen = a-și face stagiul militar. 5. S. m. Cuvânt; expresie. 6. S. m. Fig. (În expr.) A fi în termeni buni (sau răi) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. 7. S. m. (Mat.) Fiecare dintre monoamele unui polinom; fiecare dintre numerele care alcătuiesc o progresie sau un raport. 8. S. m. Fiecare dintre cuvintele care au o accepție specifică unui anumit domeniu de activitate. – Din lat. termen, -inis (cu unele sensuri după fr. terme).

TERMINA, termin, vb. I. 1. Tranz. A duce o acțiune până la capăt; a isprăvi, a sfârși. ◊ Loc. adv. Pe terminate = aproape de a se termina, pe sfârșite. 2. Refl. A lua sfârșit, a se încheia. ♦ A avea o terminație, a se sfârși în... Cuvântul „masă” se termină cu o vocală. ◊ Expr. (Fam.) A se termina cu cineva, se spune când cineva nu mai are nici o șansă de scăpare. [Prez. ind. acc. și: termin] – Din fr. terminer, lat. terminare.

TERMINARE, terminări, s. f. 1. Faptul de a (se) termina; sfârșire, isprăvire. 2. (Înv.) Terminație (2). – V. termina.

TERMINAT², -Ă, terminați, -te, adj. 1. (Despre acțiuni) Care a fost dus până la capăt; sfârșit. 2. (Fam.; despre oameni) Pentru care nu mai există șanse de revenire la situația mai bună de dinainte; sfârșit din punct de vedere material, fizic sau moral. – V. termina.

TERMINAȚIE, terminații, s. f. 1. Parte terminală a unui lucru. 2. Sunet sau grup de sunete care se află la sfârșitul unui cuvânt; terminare (2). ♦ (Rar) Desinență. – Din lat. terminatio.

TEZĂ, teze, s. f. 1. Afirmație expusă și susținută într-o discuție; idee principală dezvoltată și demonstrată într-o operă, într-o cuvântare etc. ◊ Loc. adv. (Înv.) În teză generală = în general. ♦ (Fil.) Idee, propoziție care formează primul termen al unei antonimii (în filozofiile raționaliste de tip kantian) sau al unei contradicții de tip dialectic (în filozofiile hegeliană și marxistă). 2. Lucrare scrisă, făcută de elevi în clasă sub supravegherea profesorului, la sfârșitul unei perioade de studiu sau la un examen. ◊ Teză de licență (sau doctorat) = lucrare științifică prezentată de un candidat pentru obținerea titlului de licențiat (sau de doctor în științe). – Din fr. thèse, lat. thesis.

TOPI, topesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A trece sau a face ca un corp să treacă, prin încălzire, din stare solidă în stare lichidă; a (se) lichefia. ♦ Refl. A-și pierde consistența, a se muia (sub efectul căldurii). ♦ Tranz. și refl. Fig. (Despre oameni) A (se) înduioșa, a (se) îmblânzi. 2. Tranz. și refl. (Fam.) A (se) dizolva (în apă sau în alt lichid). ♦ Refl. Fig. A se contopi, a fuziona. 3. Refl. (Despre lumânări; p. ext. despre obiecte supuse acțiunii focului) A se consuma prin ardere; a se mistui. ♦ Fig. (Despre oameni) A slăbi, a se usca, a se vlăgui. ♦ Fig. (Fam.; despre oameni) A se face nevăzut, a dispărea, a pleca. ♦ Fig. A se sfârși, a se prăpădi, a muri (de fericire sau de dragul cuiva). ◊ Expr. A se topi după cineva = a ține foarte mult la cineva, a iubi cu patimă pe cineva. A se topi de râs = a râde grozav, cu mare poftă. 4. Tranz. A supune unele plante textile unui proces metodic de descompunere a tulpinilor lor, prin menținerea în apă, sub zăpadă sau la rouă, pentru a separa astfel fibrele textile. 5. Refl. Fig. A se șterge, a se estompa; a se risipi. 6. Tranz. Fig. A distruge, a nimici, a desființa. ♦ A consuma, a irosi bani, avere, sănătate etc. – Din sl. topiti.

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri, printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau a ceva, a străbate un loc fără a se opri, a-și urma drumul, a fi în trecere pe undeva. ◊ Expr. A trecut baba cu colacii = e prea târziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. ♦ A merge rânduri-rânduri, formând un convoi, o coloană; a se succeda, a se perinda. ◊ Expr. (Tranz.) A trece în revistă = a) a inspecta trupele adunate în acest scop (într-o anumită formație); b) a lua în considerație fapte, evenimente în succesiunea și desfășurarea lor. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă, cu un anumit scop. ♦ (Despre ape curgătoare, despre drumuri, șosele etc.) A avea cursul sau traseul prin... 3. Intranz. A se abate din drum pe undeva sau pe la cineva, a face o (scurtă) vizită cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A ocoli. ◊ Expr. A trece cu vederea = a) a nu lua în seamă (pe cineva sau ceva), a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite; b) a nu lua ceva în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. 5. Intranz. (Adesea fig.) A depăși, a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. 6. Tranz. A sări, a păși peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. ◊ Expr. A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Nu zi hop până nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbândă încă nesigură. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. ♦ Intranz. A păși peste cineva sau ceva, călcând în picioare, zdrobind. ◊ Expr. A trece peste cineva = a desconsidera, a disprețui pe cineva. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste...). 8. Tranz. A atinge un corp, un obiect cu o mișcare ușoară de alunecare pe suprafața lui. ◊ Expr. (Intranz.) A trece cu buretele peste ceva = a da uitării ceva, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin..., peste..., pe după... 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. ◊ Expr. A trece la cineva sau în rândurile cuiva (sau a ceva) ori de partea cuiva = a se ralia la ceva (sau cu cineva). ♦ Fig. (Determinat prin „în cealaltă lume”, „din lume”, „din viață” etc.) A muri. ♦ A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mână în mână, de la unul la altul, din om în om) până la... ♦ Tranz. A da, a transmite ceva. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou câmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva, a se apuca de altceva. ◊ Expr. A trece la fapte = a acționa. 13. Tranz. A introduce, a înregistra, a înscrie (într-un registru, într-o rubrică, într-o clasificare); a repartiza pe cineva undeva. ♦ A înscrie un bun pe numele cuiva. 14. Tranz. A susține cu succes un examen; a declara reușit, admis; a fi promovat într-o clasă superioară. II. 1. Intranz. și tranz. A parcurge un drum sau un spațiu limitat, îngust. ◊ Expr. A-i trece cuiva printre degete, se spune când cineva lasă să-i scape ceva, când pierde ceva. Îi trec mulți bani prin mâini, se spune când cineva cheltuiește fără socoteală, când risipește bani mulți. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, de cernere, de strecurare. ♦ Intranz. A străbate greu un spațiu îngust, a-și face drum (cu greu) printr-un spațiu îngust; a răzbate. ◊ Expr. A trece ca un câine prin apă = a nu se alege (din viață, din școală etc.) cu nici o experiență, cu nici o învățătură. A trece prin foc și prin apă = a îndura multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat; a fi supus la... 3. Intranz. A ieși de partea cealaltă (făcând o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. ◊ Expr. A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul sabiei (sau sub sabie, sub paloș) = a omorî. ♦ (Rar; despre agenți fizici sau chimici; cu determinări introduse prin prep. „prin”) A pătrunde în întregime prin... 4. Tranz. (Despre anumite stări fiziologice) A cuprinde, a copleși pe cineva (fără a putea fi oprit). III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfârșit). ◊ Expr. Mai trece ce mai trece... = după o bucată de vreme..., după un timp (nu prea lung). Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea târziu, mai e timp. ♦ Refl. A lua sfârșit; a nu mai fi actual. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. 3. Tranz. A petrece un timp, o epocă din viață. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și folosi vremea fără rost. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. ♦ Refl. (Înv.) A se întâmpla, a se petrece. 4. Intranz. A depăși o anumită vârstă, o anumită limită de timp. 5. Refl. A-și pierde vigoarea, frăgezimea tinereții; a îmbătrâni. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se stinge. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decât o anumită mărime, valoare, cantitate; a depăși. ◊ Expr. Treacă de la mine (sau de la tine etc.), se spune când se face o concesie. ♦ A ajunge până dincolo de... ♦ Tranz. (Înv. și reg.) A depăși limita obișnuită, normală. ◊ Expr. (Refl.; pop.) A se trece din pahare (sau din băut) = a bea prea mult; a se ameți de băutură. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios; a se emoționa. A trece măsura = a exagera. V. 1. Refl. (Pop.; în forma negativă) A nu putea fi luat în seamă; a nu avea crezare, a nu avea trecere. ♦ Tranz. A nu ierta, a nu îngădui. 2. Intranz. A fi considerat..., a fi luat drept... 3. Intranz. (Rar) A se transforma, a se preface în... – Lat. traicere.

TRIMITERE, trimiteri, s. f. 1. Acțiunea de a trimite și rezultatul ei; trimis¹. ◊ Trimitere în judecată = intentare a unui proces. Casare (a unei hotărâri judecătorești) cu (sau fără) trimitere = casare cu (sau fără) înaintarea cauzei la altă instanță de judecată. 2. Scrisoare (la purtător) prin care un doctor, o secție sau un spital recomandă un pacient pentru consult sau tratament unui alt doctor, altei secții sau altui spital (de obicei specializate). 3. Notă în josul paginii unui text sau la sfârșitul lui, care indică o carte, o revistă etc. pentru confruntare sau consultare. [Var.: trimetere s. f.] – V. trimite.

ȚIGAN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană ce face parte dintr-o populație originară din India și răspândită în mai toate țările Europei, trăind în unele părți încă în stare seminomadă. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.

ULTIM, -Ă, ultimi, -e, adj. Care este cel din urmă (dintr-o serie de elemente spațiale, temporale, valorice); care se află la sfârșit, în urma unei serii. A sosit ultimul. Ultima carte. ◊ Ultima oră = rubrică având cele mai noi știri dintr-o gazetă. – Din lat. ultimus, it. ultimo.

URMĂ, urme, s. f. 1. Semn concret lăsat de cineva sau de ceva pe locul unde a trecut, a stat etc. ◊ Loc. prep. Pe urma sau pe urmele cuiva (sau a ceva) = pe unde a fost, a existat, a trecut cineva (sau ceva). (De) pe urma... = din cauza, ca urmare a..., drept consecință a... ◊ Loc. vb. A fi pe urma (sau pe urmele) cuiva = a urmări. ◊ Expr. A merge (sau a călca) pe urmele cuiva = a avea calitățile, defectele, apucăturile, comportarea (bună sau rea a) cuiva, a semăna cu cineva (în comportare); a imita pe cineva. A pierde (sau a nu mai ști, a nu mai da de) urma (sau urmele) cuiva = a nu mai ști nimic despre cineva. Nici urmă sau fără urmă (de)... = deloc, nici un pic. A da de (sau a găsi) urma (sau urmele) cuiva = a obține unele date cu privire la o persoană pe care o caută. 2. Punct sau stadiu final; sfârșit. ◊ Loc. adj. Din (sau de pe) urmă = a) de la sfârșit, ultim; b) precedent. Din urmă = a) din spate, dindărăt; b) de la locul unde a rămas. ◊ Loc. adv. În urmă = a) în spate, îndărăt; b) mai târziu, apoi; c) mai de mult. Pe urmă = mai târziu, ulterior. (Până) la urmă = la sfârșit de tot. În cele din (sau de pe) urmă = la sfârșitul unui șir, unei succesiuni; în sfârșit. ♦ Loc. prep. În urma... = a) în spatele, după..., la sfârșitul...; b) drept urmare, datorită... De pe urma... = după moartea cuiva, drept moștenire de la cineva. ◊ Expr. A rămâne în urmă = a se lăsa întrecut de alții pe drum sau în activitate, în muncă. A fi (sau a merge, a rămâne) în urmă = (despre ceas) a merge mai încet, arătând o oră mai mică decât cea oficială. La urma urmei (sau urmelor) = în cele din urmă; în definitiv; în concluzie. ♦ (Înv.) Urmare, consecință, rezultat. 3. (Mat.) Punct în care o dreaptă intersectează o anumită suprafață. ♦ Dreaptă de-a lungul căreia o suprafață intersectează altă suprafață. – Lat. *orma.

VACANȚĂ, vacanțe, s. f. 1. Perioadă de odihnă acordată elevilor și studenților la sfârșitul unui trimestru, semestru sau an de școală ori de studii. ♦ Concediu (acordat unui salariat). 2. Interval de timp în care o instituție, un organ reprezentativ etc. își încetează activitatea. ♦ Interval de timp în care un post, o funcție, o demnitate etc. rămân vacante. [Var.: (înv.) vacanție s. f.] – Din fr. vacance, it. vacanza.

VELEAT, (rar) veleaturi, s. n. (Înv. și pop.) 1. Timp fixat, hotărât pentru realizarea a ceva; dată, termen; p. ext. an. ◊ Expr. A-i trece (cuiva) veleatul = a-i trece (cuiva) vremea, epoca, timpul. 2. Durată a vieții, trai. ♦ (În construcție cu verbele „a veni”, „a sosi”) Sfârșitul vieții; moartea. [Var.: văleat s. n.] – Din sl. vŭlĕto „în anul...”.

VERISM s. n. Curent literar și muzical (de operă) apărut în Italia la sfârșitul sec. al XIX-lea, care abordează teme realiste (și naturaliste) legate de viața cotidiană și de faptele oamenilor simpli. – Din it. verismo, fr. vérisme.

VEȘNICIE, veșnicii, s. f. Durată care nu are nici început, nici sfârșit, care nu se supune nici unei determinări temporale; eternitate, vecie. ◊ Loc. adv. Pe (sau pentru) veșnicie = pentru totdeauna. ♦ Durată nelimitată în viitor. ♦ (Prin exagerare) Perioadă foarte lungă. [Var.: (înv. și pop.) vecinicie s. f.] – Veșnic + suf. -ie.