DESCHIDERE, deschideri, s. f. 1. Acțiunea de a deschide și rezultatul ei. 1. Dare în lături a unei uși, a unei ferestre, a unui capac etc., pentru a face accesibil interiorul unei camere, al unei lăzi etc. 2. (Mine) Executare de lucrări necesare pentru a ajunge la un zăcămînt și pentru a menține legătura unei mine cu suprafața. ♦ Deschiderea unei mlaștini = operație de uscare a unui teren mlăștinos. 3. Începerea unei acțiuni. Așteptam... să treacă ore lungi, care nu se mai sfîrșeau pînă la deschiderea ședințelor. CAMIL PETRESCU, T. III 262. Venea să asiste la deschiderea anului școlar. CARAGIALE, O. III 22. Se adunară acolo și deputații țării, convocați pentru deschiderea dietei. BĂLCESCU, O. II 260. ♦ (La șah) Primele mișcări cu care se începe o partidă. ♦ (Sport) Trecerea mingii de către un jucător unui coechipier, pentru a întreprinde o acțiune nouă. II. (Concretizat) 1. Distanță, depărtare dintre fălcile unei unelte sau ale unei piese de apucat ori ale unui dispozitiv de fixare pentru prelucrarea pieselor. Deschiderea cleștelui. Deschiderea unei menghine. 2. Spațiu liber lăsat într-un zid, într-un perete etc., pentru iluminare și aerisire, sau pentru circulație. ♦ Distanța orizontală dintre marginile unui gol. ♦ Locul unde apare sau unde se formează o deschizătură, o gaură, o intrare. Atît drăganii cît și surugiul fură nevoiți să cîrmească la dreapta în deschiderea unei hudiți. SADOVEANU, Z. C. 148. ♦ Loc unde apar la suprafața pămîntului rocile de adîncime în urma eroziunii scoarței pămîntului. – Variantă: deșchidere s. f.

DRUM. Subst. Drum, cale, parcurs, itinerar, rută, traiectorie, traseu, circuit, tract (înv. și arh.), făgaș, direcție, curs. Drum, drumuleț (dim.), drumușor, drumeag, horaiță, potecă, potecuță (dim.), potecea (pop.), plai, scurtătură, plancă, cărare, cărăruie (dim.), cărărea, cârăruică, cărărușă, hățaș (reg.), hățiș, colnic, colnicel (dim., pop.). Drum de țară, șleau; drum lăturalnic. Drum național. Stradă, stradelă, străduță (dim.), uliță, ulicioară (dim.), ulicuță (reg.), zăhată (reg.), hudiță (reg.), hudicioară (dim. și reg.), fundătură; fundac. Șosea, șoseluță (dim.), șosea națională, drumul mare, arteră, magistrală, bulevard, autostradă, automagistrală. Trotuar, caldarîm, asfalt, pavaj. Pasaj, trecere, trecere subterană, gang, coridor, galerie, tunel, culoar. Trecătoare, chei (pl.), defileu, strîmtoare; pîrtie; pistă, făgaș. Răspîntie, încrucișare, întretăiere, nod, intersecție. Pod, podeț (dim.), podiș (reg.), viaduct, vad, pasarelă. Drum-de-fier, cale ferată, linie ferată; drum maritim; cale aeriană. Șoselare, șoseluire; pavare, pietruire, asfaltare. Odografie. Odograf. Adj. Rutier. Șoselat, șoseluit, pietruit, pavat, asfaltat. Cărărat (rar), Carosabil. Vb. A face (a construi) un drum, a șosela, a șoselui; a pava, a pietrui, a macadamiza (rar), a asfalta. A merge, a drumui (rar), a circula. V. călătorie, direcție, mișcare.

DUCE², duc, vb. III. I. Tranz. 1. (Subiectul este mai ales o ființă) A purta, a transporta ceva dintr-un loc în altul, ținînd în mînă, în brațe, în spinare etc. [Pachetul] l-a luat Ionuț să-l ducă înapoi. DAVIDOGLU, M. 20. Trebuie să ducem bucatele de pe cîmp acas'? CAMIL PETRESCU, B. 9. Calu-i... spre munți încet pornește, Ducînd lin și nesimțit Pe stăpînul lui iubit. ALECSANDRI, P. II 20. ◊ Fig. Toți cei ce trec... duc în ranițe și-n suflete numai geamăt. CAMILAR, N. I 215. Pașii mei erau ușori căci duceau greutatea fericirii. ISAC, O. 230. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă (sau la ultima locuință etc.) = a conduce la locul de înmormîntare. Am dus la ultima-i locuință pe un june... plin de speranțe și de viitor. MACEDONSKI, O. IV 11. Se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ (Subiectul e vîntul, o apă curgătoare etc.) Vîntul băltăreț plutea pe deasupra pomilor, ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute. MACEDONSKI, O. III 6. (Poetic) Pe marea vieții, cînd te duce vîntul, Fie-ți cîrma cugetarea de ți-e pînză simțimîntul. DAVILA, V. V. 143. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce sau introduce undeva; a conduce, a îndrepta. Costea fu dus de escorte. CAMILAR, N. I 364. Îi pregătiră un cufăr, un geamantan și-l duseră la gară. BASSARABESCU, S. N. 32. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A duce (pe cineva) de nas v. nas. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a promite mereu, amînînd îndeplinirea promisiunii. Îi promisese Filică plugul și caii lui; dar uite așa îl dusese cu vorba, zi de zi, pînă ce căzuse neaua. MIHALE, O. 56. (Familiar) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau cu cobza, cu preșul) = a prosti (pe cineva), a amăgi. ◊ Fig. Și mugurii, tainicii... Cu mîna lor dulce De puf și nălucă, Pe căile soarelui Vor să ne ducă. BANUȘ, B. 63. Chemam noaptea să mă ducă în brațele fericirii. ISAC, O. 237. (Rar) A cîrmui, a conduce. Patruzeci și șapte de ani am dus țara cu noroc. DELAVRANCEA, A. 75. ♦ Intranz. (Subiectul e un drum, o cale etc.) A conduce într-un loc anumit, a da în... Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. Dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă. CREANGĂ, A. 67. ♦ Intranz. Fig. A avea ca rezultat. Practica ne-a arătat că munca colectivă duce la creșterea exigenței în îndeplinirea sarcinilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2762. ♦ (Subiectul e simțirea, ochii etc.) A călăuzi, a îndrepta. Află și tu acum de ce-am fost pornit încotro ne-or duce ochii. CAMILAR, N. I 328. Nebuniile mele, pentru care am fost certat destul, nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Simțirea lui era atît de... bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simțire l-ar fi dus la nebunie. MACEDONSKI, O. III 24. ◊ Expr. A se lăsa dus (de gînduri, de visare etc.) = a se lăsa copleșit de gînduri, a se cufunda în gînduri, în visare. În fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca într-o elegie fără sfîrșit. RUSSO, O. 100. A-l duce capul (sau gîndul, mintea) sau a-l tăia capul (pe cineva) v. cap. ♦ A mîna (vitele, oile). Sînt vreo cinci-șase zile de cînd a fost să ducă vițeii la suhat. CREANGĂ, P. 14. 3. A apropia ceva de o parte a corpului. A duce mîncarea la gură. ▭ Am simțit... răspunse căpitanul, ducîndu-și degetul arătător la buze, în semn de taină. CAMILAR, N. I 143. Duce într-una mîna la gît, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. SEBASTIAN, T. 81. 4. (Cu privire la vești, vorbe, răspunsuri, salutări) A transmite. Și-acum dă-mi mîna! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79. Greuceanu... dete fratelui său [un cal], ca să ducă Împăratului-Roșu vestea cea bună. ISPIRESCU, L. 226. Prea bine: mergi la doamna să-i duci această veste. ALECSANDRI, T. II 88. 5. (Cu complementul «viața», «zilele» etc.) A trăi, a petrece. Duceau trai de cîne, după ce grofii și baronii îi alungaseră din moștenirea obștească. CAMILAR, T. 12. Cum ți se pare viața asta de prefăcătorie, de minciună grosolană pe care o duci de o săptămînă? CAMIL PETRESCU, T. I 138. M-a dojenit pentru obscuritatea și trîndăvia în care îmi duc viața. GALACTION, O. I 26. ◊ Expr. A duce casă bună (cu cineva sau cu ceva) v. casă. A o duce în... = a nu mai înceta din..., a o ține în... Eu mă cunosc; sînt păcătos, Că prea am dus-o-n rîs și glume. Prea drag mi-a fost să fiu în lume, Și-am prea iubit ce-a fost frumos! COȘBUC, P. I 198. Într-o bătălie o duse cît trăi. ISPIRESCU, U. 20. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. A o duce (bine, rău etc.) (cu cineva) = a trăi (bine, rău etc.) (cu cineva). În companie la mine vei duce-o bine. CAMILAR, N. I 268. Cum o duci, bre Mînecuță? SADOVEANU, P. M. 186. A mai dus-o așa cîteva luni și a mers să-și ia locul de veci lîngă mama. M. I. CARAGIALE, C. 83. Să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dînsa pînă la adînci bătrînețe. CREANGĂ, P. 169. A n-o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi gata să se prăpădească. Socotea că de-acuma n-a mai duce-o mult și a muri. SBIERA, P. 287. A (o) duce la tăvăleală v. tăvăleală. ♦ A face, a se ține de... Într-una răsunau în tabără viersurile săltărețe și repezi ale lăutarilor și voinicii duceau jocuri și chefuri zile întregi. SADOVEANU, O. I 176. 6. (Subiectul e o ființă; cu privire la suferință etc.) A îndura, a suporta, a suferi, a răbda. Cine-n pace duce greul bogăției și luminii? Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume? VLAHUȚĂ, O. A. 51. ◊ Expr. A duce grija (unei ființe sau a unui lucru) = a) a fi îngrijorat să nu i se întîmple (cuiva) vreun rău. Ia las’moșule, nu-i duce grija. CREANGĂ, P. 211. Maică-sa grija-i ducea. ALECSANDRI, P. P. 38; b) a se interesa, a se ocupa (de cineva sau de ceva). După moartea lui tată-său, el singur a trebuit să ducă grija casei. DUNĂREANU, CH. 9. Mărită-te, mîndra mea, După mine nu ședea, Că eu nu-ți mai duc grija! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. A duce dorul = a) (complementul indirect indică o persoană) a-i fi dor de cineva. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine și-ți duc doru. ALECSANDRI, T. I 245; b) (complementul indirect indică un lucru) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. Cutii cu rahat, șiraguri de smochine... și cîte și mai cîte de care duceam dorul la școală. La TDRG. 7. (Cu privire la războaie, lupte, tratative etc.) A purta. Poporul... E altul acum decît a fost atunci Împins sub jugul străinei porunci Să ducă războaie nedrepte. BOUREANU, S. P. 30. Crima asta au făcut-o jandarmii, ei care duc războiul lor. CAMILAR, N. I 162. ♦ (Cu privire la o muncă) A depune, a presta. A duce o muncă de răspundere. ♦ (Determinat prin «la capăt», «la îndeplinire», «la bun sfîrșit» etc.) A îndeplini. Ce nu putură scoate la cale domnii cei mari și învățați, o fată de țăran o să ducă la îndeplinire! RETEGANUL, P. IV 30. 8. (Cu privire la linii) A trage, a desena. Duc o tangentă la cerc. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a trece (dintr-un loc în altul, pe o distanță de obicei mică). De sfîntu-Vasile s-a dus cu flăcăii la urat. SADOVEANU, O. I 354. Mă întrebă o dată unde mă duceam. Îi spusei că la Academie. M. I. CARAGIALE, C. 113. Se ducea adesea prin grădină. ISPIRESCU, L. 83. ♦ (Mai ales în opoziție cu rămîne și veni) A pleca (departe, într-o călătorie lungă). Mîni dimineață ne ducem la Piatră. SADOVEANU, B. 65. Vezi, rindunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc. EMINESCU, O. I 235. Eu, mîndruță, plec, mă duc... Pleacă-te să te sărut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge de-a dreptul undeva, repede, fără ocol. S-a dus glonț la el, pînă a ajuns în răscrucea blestemată. POPA, V. 333. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. BART, E. 167. Se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie. CREANGĂ, P. 44. A se duce în treaba lui (sau întreabă-și sau într-ale sale) = a pleca, a-și vedea de drum. Se duse fiecare într-ale sale. ISPIRESCU, L. 99. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. A se duce pe aci încolo = a pleca, a o șterge, a se cărăbăni. A se duce ca vîntul (și ca gîndul) = a se duce foarte repede. A se duce în lume (sau în toată lumea sau în lumea largă) v. lume. Du-te-ncolo! exclamație prin care se exprimă neîncredere față de ceea ce spune cineva (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă încoace și încolo, alergătură. Deasupra celor patru terase largi e un neîntrerupt du-te-vino de vagonete. BOGZA, C. O. 184. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului (sau la dracul, focului, la păcatele, pe urlați, în boală etc.). Vorbăria pudrată, domoală... Prea îmbuibată, măcar că-i goală, Nici o scofală, Ducă-se dracului! DEȘLIU, G. 9. Ba mai du-te și dracului. RETEGANUL, P. I 23. A lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați, după ceilalți. CREANGĂ, P. 60. Ducă-se-pe-pustii (cu valoare de substantiv) = a) dracul; b) epilepsie. Li se sperie copiii și li se bolnăvesc de ducă-se-pe-pustii. SADOVEANU, P. M. 265. A se duce pe copcă v. copcă. A Se duce de rîpă = a se prăpădi, a se nărui, a decădea. Cînd eu strig în conferință că se duce școala de rîpă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. (Despre fete sau femei) A se duce după cineva = a se mărita. Eu, Costane, după el nu mă duc... că-i colțat și hîd. CAMILAR, N. I 29. După ciobănel m-oi duce, Că gurița lui e dulce! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. A i se duce ochii (sau inima) după cineva = a se uita cu drag la cineva sau la ceva, a se îndrăgosti de cineva. [Fetele erau] așa de frumoase și de drăgălașe, că ți se ducea inima după dînsele. SBIERA, P. 150. A se tot duce = a merge mereu, fără a se opri. S-a tot dus cale de trei zile. RETEGANUL, P. V 29. Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, P. 299. Se tot duc, se duc mereu. EMINESCU, O. I 104. A se duce cu dumnezeu (sau în plata, în știrea lui dumnezeu sau în plata domnului) = a merge în drumul lui, a se duce în treaba lui. Apoi te du-n știrea lui d-zeu. RETEGANUL, P. III 54. Să se ducă în plata lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 292. ♦ A merge, a umbla (fără o anumită țintă); a colinda, a cutreiera. Mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde-n depărtări de fum. BENIUC, V. 20. Se duse așa, în neștire, în ograda cu pruni. DELAVRANCEA, H. T. 150. Mergea Ivan... fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. ♦ A pluti, a fi purtat de apă. Se duse butoiul pe Dunăre. ISPIRESCU, L. 354. ◊ Expr. A se duce pe apa sîmbetei (sau pe gîrlă) v. apă. 2. (Despre «veste», «zvon», «nume» etc.) A se răspîndi, a se lăți. Ușor se duce nume De-un lucru bun în lume, Dar mai ușor de-un lucru Frumos cu-adevărat. COȘBUC, P. I 277. Asemene pietre fac podoaba împărăției mele; nu se găsesc altele mai mari și mai frumoase decît aceste la nici o împărăție, și de aceea s-a dus vestea în toată lumea. CREANGĂ, P. 218. 3. Fig. A trece. Numai de s-ar duce noaptea asta blestemată mai repede. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 328. Ia acuși se duce noaptea, și vai! de odihna noastră. CREANGĂ, P. 253. ♦ A eșua. Va să zică afacerea cu mahorca s-a dus. CAMILAR, N. I 147. ♦ A dispărea. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, O. 174. 4. Fig. (Despre ființe, uneori urmat de determinări ca «din lume», «de pe fața pămîntului») A muri. Cei ce s-au dus, nimica nu mai vor. JEBELEANU, C. 34. Noroc de trăgători... că altfel mă duceam și eu. CAMILAR, N. I 286. Să n-avem noi un copil măcar care... să ne închiză ochii cînd o fi să ne ducem! DELAVRANCEA, S. 241. Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 233. ◊ Fig. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora. EMINESCU, O. I 184. ♦ (Despre lucruri) A se sfîrși. Mă gîndesc la trecut... toate s-au dus, s-au scufundat în neștiut. SADOVEANU, O. VII 191. III. Intranz. A rezista, a ține la... Era singurul care nu ducea la băutură. M. I. CARAGIALE, C. 16. [Bradul] sănătos din fire, și-a împletit inima și a dus la necazuri ca un sfînt. BASSARABESCU, V. 49. Cum puteți duce fără pîne? RETEGANUL, P. IV 41.

FIRMĂ, firme, s. f. 1. Inscripție făcută pe zid sau pe o placă, în care se notează denumirea, destinația, caracterul unui magazin, al unei întreprinderi, al unei instituții etc. și care este așezată la intrarea acestora; p. ext. placă cuprinzînd această inscripție. De ce n-ai bătut firma la loc? SEBASTIAN, T. 28. Firmele celor două generații de anticari au emigrat cînd într-o hudiță, cînd într-alta. ANGHEL, PR. 17. 2. Denumire convențională a unei întreprinderi în țările capitaliste.

HĂȚAȘ², hățașuri și hățașe, s. n. 1. Cărare făcută de fiarele sălbatice prin pădure; locul de păscut sau de ședere al fiarelor. Înspre Izvorul Alb locul era așa de prăpăstios, încît numai o sălbătăciune ar fi putut avea pe acolo hățaș cotit de intrare. SADOVEANU, F. J. 372. Înspre apus-miazăzi vin mînăstirile Agapia cea tăinuită de lume, Varaticul... și satele Filioara, hățașul căprioarelor cu sprîncene, scăpate din mînăstire, Bălțăteștii cei plini de salamură și Ceahlăieștii. CREANGĂ, A. 72. 2. Drum rîpos. Ea-l duse pîn’la un hățaș și-l împinsă afară din grădină. EMINESCU, N. 123. Ia răpede pe hudița ce dădea pe din dosul grădinii popii, sare un hățaș, și la fugă. CONTEMPORANUL, VII_II 7.

hod (-duri), s. n. – Mers, umblet. Rus. chod (Cihac, II, 139). În Mold., rar. Pare a fi dublet al lui hudă, s. f. (Mold., Trans., deschidere, trecere), de unde hudiță, s. f. (Mold., stradă, uliță), cf. Cihac, II, 139 și Tiktin (după Philippide, II, 717, hudiță ar fi în legătură cu alb. udë).

hod n., pl. urĭ (rus. vsl. hodŭ, mers, trecere, drum. V. hudiță). 1800-1860. Mers, desfășurare: hodu deleĭ.

hudă² sf [At: RĂDULESCU-CODIN, ap. DA ms / Pl: ~de / E: cf hudiță] (Reg) Casă.

húdă f., pl. e (cp. cu hod. V. hudiță). Trans. Ban. Spărtură de trecut pin gard. Gaură. Ascunzătoare. Ocnă.

HUDĂ, hude, s. f. (Regional) 1. Hudiță. Huda morii ducea spre jumătatea din jos a satului, trecînd – după cum se poate înțelege ușor – și pe la moară. VORNIC, O. 304. 2. Gaură, spărtură (în zid, în gard etc.). Voi afla un stupuș ca să astup huda. RETEGANUL, P. III 87.

hudicioară sf [At: CREANGĂ, ap. DDRF / Pl: ~re / E: hudiță + -ioară] (Reg) 1-12 (Șhp) Hudiță (1-12). 13 Ulicioară.

HUDICIOARĂ, hudicioare, s. f. (Mold.) Diminutiv al lui hudiță. Cotind pe hudicioare, strecurîndu-se pe sub garduri, oamenii unul cîte unul o zbugheau în circiumă. ANGHEL-IOSIF, C. L. 183.

hudicĭoáră (oa dift.) f., pl. e. Dim. d. hudiță.

hudiță f. Mold. ulicioară: până ce dau între hudiți CR. [Cf. slav. HODŬ, mers].

hudiță (reg.) s. f., g.-d. art. hudiței; pl. hudițe

hudiță sf [At: URICARIUL XX, 394 / A și: hudiță / Pl: ~țe și ~ți / E: hudă¹ + -iță] (Reg) 1-12 (Șhp) Hudă¹ (1-6) (mică) Si: hudicioară (1-12), huduță (1-12). 13 Ulicioară. 14 (Reg) Galerie părăsită în mină.

hudiță s. f., g.-d. art. hudiței; pl. hudițe

HUDIȚĂ ~e f. pop. Ulicioară îngustă care servește drept trecere de pe un drum pe altul. /hudă + suf. ~ița

HUDIȚĂ, hudițe și hudiți, s. f. (Mold.) Stradă strîmtă și lăturalnică; ulicioară. Prin hudiți, cărări și grădini, ajung îndată acasă. SADOVEANU, N. F. 123. Dau între hudiți pe drumul care ducea la noi acasă. CREANGĂ, A. 67.

hudiță, hudițe, s.f. (reg.) 1. uliță, ulicioară. 2. ulicioară înfundată, înfundătură, impas.

húdiță și húĭdiță f., pl. e (d. hudă saŭ d. vsl. hodŭ, trecere, drum, hoditi, a păși; rus. hod, drum, trecere; vsl. cr. hodnica, coridor. V. hod și hodorogesc). Mold. Trans. Stradelă.

hudiță (reg.) s. f., g.-d. art. hudiței; pl. hudițe

HUDIȚĂ, Ioan (1896-1982, n. Bogdănești, jud. Suceava), istoric și om politic român. Prof. univ. la Iași și București. Membru marcant al Partidului Național-Țărănesc. Ministru al Agriculturii (1944-1945). Studii și cercetări privind istoria modernă a României („Histoire des relations diplomatiques entre la France et la principauté de Transylvanie au XVII-ème siècle”, „Franța și Cuza Vodă. Lovitura de stat proiectată în 1863”). Arestat pentru convingerile sale politice. Memorii.

hudițos, ~oasă a [At: CANTEMIR, IST. 73 / Pl: ~oși, ~oase / E: hudiță + -os] (Înv) 1 (D. ziduri, garduri) Care are spărturi, hude (2-3). 2 Care dă în uliță.

huduță sf [At: LB / V: ~druță / Pl: ~țe / E: hudă¹ + -uță] (Reg) 1-12 (Șhp) Hudiță (1-12).

húĭdiță, V. hudiță.

impas sn [At: I. NEGRUZZI, S. I, 178 / Pl: ~uri / E: fr impasse] 1 (Înv) Străduță deschisă numai la una dintre extremitățile ei Si: fundac, hudiță, înfundătură. 2 (Fig) Situație dificilă din care nu se poate ieși.

iscodésc v. tr. (vsl. sŭhoditi, a te scoborî, a veni, a explora, infl. de ishoditi, a străbate. V. hudiță, hod). Spionez, cercetez: babele, neavînd treabă, iscodeau casele oamenilor. Scornesc, inventez, născocesc (o mașină, o mincĭună). V. refl. Apar, mă ivesc undeva: un șarpe se iscodise în grădină.

ÎNVOLBURA, învolbur și (mai rar) învolburez, vb. I. 1. Refl. (Numai la pers. 3, despre ape, furtuni etc.) A se mișca în vîrtejuri; a se învîrteji. Înaintea noastră... apa se iuțește și se învolburează. VLAHUȚĂ, O. A. 415. ◊ Fig. Întrebările, răspunsurile, glasurile, strigătele se învolburară în vîrtejuri ca frunzele învîrtite de vînt. DUMITRIU, N. 100. Învolburîndu-se, norodul se urni spre hudiți. SADOVEANU, F. J. 17. Numai în răstimpuri, cînd doina se învolbura ca scăpată dintr-o vijelie de patimi, se simțea că nu-i tinerel feciorul care cînta. AGÎRBICEANU, S. P. 17. ◊ Tranz. Vîsla trăgea învolburînd apa-n pîlnii mici. SANDU-ALDEA, U. P. 102. 2. Tranz. Fig. (Rar) A învălui, a cuprinde, a împresura. Noi cei trimeși, ce stăpînim Cuvîntul... E timp să-nvolburăm cu el pămîntul. TOMA, C. V. 214.

OBIȘNUIT, -Ă adj. 1. Care a intrat în obișnuința cuiva; care face parte din felul de a fi al cuiva; caracteristic, specific cuiva. Ca puiul șerpelui, capul rădicînd, obiciuitele lor și veninoase mușcături în trupul înpărățiii romanilor să înfigă. cantemir, hr. 105. Îndată ca un stăpîn bun și obiciuit a face bine, au ușurat țeara dîn toate. R. greceanu, cm ii, 202. Zăbava obicinuită unui război îndoios Poate încă să-n-tîrzie drumul meu cel strălucios. heliade, o. i, 417. Singurul semn că băuse era că paloarea sa obicinuită se colora cu-n gingaș rosa. eminescu, g. p. 46. Hei, dragele mele vere, zice spinul cu viclenia lui obicinuită. creangă, p. 209. Turică, feciorul, cu obicinuita lui înlesnire de a se amesteca în vorbă, zise. d. zamfirescu, v. ț. 110. ll primi cu drăgălășia-i obișnuită, parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. rebreanu, r. i, 258. Porniră la drum în obișnuitul mers al cailor țărănești. mironescu, s. a. 133. Își scutură părul negru cu gestul ei obicinuit, c. petrescu, î. i, 251. Stăpîna casei îl urmări cu ochii pînă departe pe hudiță, după. aceea... se scufundă în starea ei obișnuită. sadoveanu, o. x, 543. 2. Care se face, se înțîmplă sau se întîlnește în mod regulat; care se folosește adesea; curent, uzual. Iară băutura aceasta nu după leagea cea obiciuită să făcea, ce așa au vrut împăratul. biblia (1688), 356¹/2. Obicinuit lucru iaste la adunări mari... oarecare amestecături... a se face. cantemir, ist. 28. Scoaseră steaguri albe la porți, semnul cel obicinuit al păcii. văcărescul, ist. 258. Au adunat tatăl pe toți... la locul obicinuit. DRĂGHici, r. 144/28. Se leapădă lesne omul de orișice desfătare; ...ne mai găsind într-însa dulceața obicinuită. conachi, p. 286. Femeia lui mai adăogi un pui cu smîntînă la bucatele obicinuite. negruzzi, s. i, 296. Într-unul din cele patru unghiuri era o vatră întocmai ca cele obicinuite la cafenelile turcești. filimon, o. i, 102, cf. ddrf, șăineanu. Mai curînd decît toți și-a venit în fire și a intrat în obișnuitele-i îndeletniciri. sadoveanu, o. vi, 223. Musafirii obișnuiți ai restaurantului plecau. vornic, p. 152. ◊ (Adverbial) [Dările] formau o mică parte din cîte le storceau obișnuit boierii și călugării. hasdeu, i. v. 46, cf. barcianu, alexi, w. Aș putea să-i vorbesc obicinuit ca unui cunoscut: camil petrescu, u. n. 319. Eminescu a străbătut etape de dezvoltare literară pentru care, obișnuit, literaturile începătoare cheltuiesc decenii multe și generații succesive. sadoveanu, e. 79. ♦ (Substantivat) Persoană care frecventează un anumit loc. Obișnuiții cîrciumei rîd în timpul cînd Marmeladof povestește. gherea, st. cr. ii, 231. Acesta era un obișnuit al casei lor. t. popovici, s. 281. 3. (În opoziție cu deosebit, remarcabil) Care nu se distinge prin nimic; de rînd, comun. Oraș luminat și cu mult nărod..., iară spre obiciuite erease lesne p[r]iimitoriu. dosoftei, v. s. noiembrie 181^V/29. Se mișcă într-o lume reală de oameni normali, care vorbesc și acționează așa cum vorbesc și se poartă oamenii obișnuiți, contemp. 1954, nr. 379, 3/2. – pl.: obișnuiți, -te. – Și: (învechit) obiciuit, -ă, obicinuit, -ă (pronunțat -bici-) adj. – v. obișnui.

udiță sf vz hudiță

vîzdoagă s.f. (bot.; pop.) Numele a două plante erbacee, din familia compozitelor, cu tulpina puternică și ramificată, cu frunzele alterne sau opuse, penat-sectate, cu florile galbene, dispuse în capitule mari sau cu florile galbene-aurii, cu nuanțe brune-roșietice, dispuse în capitule mici, cu miros pătrunzător (Tagetes erecta și Tagetes patula). Cotii pe o hudiță printre grădini pline de vîzdoage, gheorghine și ochiul-boului (SADOV.). • pl. -ge. și vîzdoacă s.f. /cf. rus. гводика, ucr. гвоздик.

ZIGZAG (pl. -aguri) sn. Linie frîntă care formează unghiuri ieșite alternînd cu unghiuri intrate: apucăm a ne sui pe o hudiță rău pavată, dar foarte gunoioasă, care face ~uri între două ziduri goale (ALECS.); loc. adv. în ~, formînd zigzaguri: o făclie trecu în ~ cătră mal și se stinse (SAD.) [fr.].