FLAMANDĂ s. f. (< fr. flamand): limbă germanică desprinsă din vechea franconică de jos, subgrupă a germanei de jos (Niederdeutsch), vorbită de flamanzi, locuitori ai regiunii Flandra din cadrul statului Belgia. Este una dintre cele două limbi oficiale ale Belgiei (alături de valonă). Este foarte apropiată de olandeză. Se vorbește și în nord-vestul Franței. Lipsa unor documente înainte de secolul al XII-lea n-a permis cercetătorilor descoperirea trăsăturilor vechii f. și a influențelor străine suferite de ea, cu excepția unor urme lăsate de limba saxonilor, frizonilor și francilor. F. s-a impus treptat și în scris, dar este concurată puternic de valona franceză, preferată de păturile intelectuale ale Belgiei.

GERMANĂ s. f. (cf. lat. Germanus): limbă germanică din grupul de apus. I se mai spune și germana de sus – Hochdeutsch. Este limba de stat a Germaniei și a Austriei și una din cele patru limbi oficiale ale Elveției (alături de franceză, italiană și retoromană). Este vorbită și de grupurile compacte de germani care trăiesc în Franța, Italia, Luxemburg, Polonia, Bielorusia, Rusia și S.U.A. precum și de germanii din țara noastră: de sași, veniți din Germania în regiunile Bistrița-Năsăud, Sibiu și Brașov, și de șvabi, veniți din Austria în Banat. În istoria limbii germane există trei perioade distincte: a) vechea germană de sus – Althochdeutsch – între secolul al VIII-lea și secolul al XI-lea, în care au fost scrise cele mai vechi documente de limbă germană (glosele) și cel mai vechi cântec eroic german – Cântecul lui Hildebrand (Hildebrandslied); b) germana medie de sus – Mittelhochdeutsch – între secolele al XII-l ea și al XV-lea, în care a fost scrisă – probabil în secolul al XIII-lea – epopeea eroică germană Cântecul Nibelungilor – Nibelungenlied – și care se diversifică dialectal. În această perioadă, limba g. a fost puternic influențată de cultura cavalerească franceză, împrumutând din limba franceză multe cuvinte; c) germana nouă de sus – Neuehochdeutsch, între secolul al XVI-lea și al XIX-lea. În această perioadă începe procesul de unificare a limbii literare g., prin traducerea în limba g. a Bibliei de către Luther, proces ușurat în mare măsură de inventarea tiparului, de Reformă, de apariția dicționarelor și a gramaticilor, de lupta puriștilor din secolul al XVII-lea, organizați în „academii lingvistice” – Sprachgesellschaften, împotriva influențelor străine etc. Procesul de unificare a limbii germane literare s-a desăvârșit în secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea prin influența marilor poeți, scriitori și filozofi clasici germani: Lessing, Goethe, Schiller, Kant etc. În secolul al XIX-lea, paralel cu procesul de unificare a limbii g. scrise, începe și procesul de unificare a limbii g. vorbite – proces lent care n-a dus încă la ștergerea diferențelor esențiale dintre cele două mari grupuri de dialecte: cele germane de jos și cele germane de mijloc și de sus. Uneori, deosebirile dintre acestea sunt așa de mari, încât vorbitorii nu se pot înțelege decât pe baza limbii g. literare. Alături de g. de sus, în zona de nord-vest a Germaniei (Saxonia) s-a vorbit și germana de jos – Niederdeutsch, sub forma vechii saxone (vechii germane), atestată încă din secolul al IX-lea prin poemul Heliand. Aceasta este continuată astăzi prin ceea ce lingviștii denumesc Plattdeutsch. Limba g. este folosită și ca limbă internațională, în diplomație. Existența unor elemente lexicale germane în limba română și a unor elemente lexicale române în limba g. vorbită în România i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență germană asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii germane vorbite de sașii și șvabii de pe teritoriul patriei noastre, din Transilvania și din Banat (v. influență).

OLANDEZĂ s. f. (< Olanda + suf. -ez, cf. it. olandese, fr. hollandais): limbă germanică din grupul de apus, desprinsă din vechea franconică de jos, subgrupă a germanei de jos (Niederdeutsch), vorbită de olandezi, locuitori ai Olandei. În urma expansiunii olandezilor în secolul al XVII-lea, ea s-a extins în Africa, America, Asia și Oceania, fiind cunoscută sub cinci variante. În istoria limbii olandeze se disting trei perioade: olandeza veche (până în secolul al XII-lea, perioadă din care se păstrează toponimice și onomastice); olandeza medie (între secolele al XIII-lea și al XV-lea); olandeza modernă (din secolul al XVI-lea până azi, perioadă în care se dezvoltă o literatură bogată și variată). În a doua jumătate a secolului al XVII-lea s-a format limba literară olandeză – neerlandeza, odată cu dezvoltarea națiunii olandeze. Ea are la bază dialectele din nord, cu elemente de limbă frizonă. O. are trăsături proprii în structura fonetică, gramaticală și în vocabular, datorită puternicei influențe franceze exercitate mai ales în vocabular.

SAXONĂ s. f. (< fr. saxon): limbă germanică din grupul de apus – Niederdeutsch (germana de jos) – în faza ei veche, vorbită de saxoni în nordul Germaniei, în provincia Saxonia. I se mai spune și vechea saxonă sau vechea germană. Este atestată în prima jumătate a secolului al IX-lea prin poemul Heliand. În faza ei actuală, poartă numele de Plattdeutsch.

Carol Vechi la noi, dar puțin folosit astăzi, Carol este corespondentul românesc al lui Karl, cunoscut nume de origine germanică, frecvent și răspîndit sub diferite forme la toate popoarele din apusul și centrul Europei. Dar, spre deosebire de marea majoritate a antroponimelor germanice create prin compunere, Karl este la origine un nume simplu, format pe baza subst. comun karl, cuvînt atestat în toate limbile germanice vechi sau medii și păstrat, cu unele modificări pînă astăzi (vechiul nordic karl „om, bărbat, om liber, om din popor”; vechiul german de sus karl, charal sau charlo, cu aceleași sensuri; vechiul englez ceorl, vechiul frisian tzerl, tzirl, medio-germanul de jos kerle, medio-olandezul kerel „bărbat liber, fără rang, soț”; germ. Kerle „bărbat, om”, engl. churl „bădăran” etc.). De origine indo-europeană, karl, kerle ș.a.m.d. aparțin radicalului *ger-, fiind astfel înrudite cu gr. geron [-ghe-] „matur, bătrîn”, cunoscut și la noi din cîteva compuse, precum călugăr (din kalógeron) sau neologismele geriatrie, gerontologie etc. Folosit întîi pentru a-i denumi pe cei care deveneau maeștri la curtea regilor franci, karl a început apoi să fie probabil un nume de funcție și, în sfîrșit, titlu ereditar într-o singură familie. De aici pînă la valoarea de nume personal nu mai este decît un singur pas și, într-adevăr, în anul 689 se naște primul purtător cunoscut al numelui Karl, maestru al palatului și principe al francilor, învingător al sarazinilor și creștinător al germanilor din nord, Karl Martells, fiul lui Pepin de Heristall. Peste puțin timp numele va deveni celebru și cunoscut în toată Europa, datorită lui Carol cel Mare (742 – 814), rege al francilor și împărat al Occidentului, întemeietorul dinastiei carolingiene. Latinizat în Carolus (de aici provin formele numelui în engleză, franceză, română, maghiară), Karl devine nume calendaristic prin sanctificarea celebrului împărat și se răspîndește sprijinit de biserică, dar în primul rînd, de tradiție și faimă. Așa se face că astăzi Karl se bucură de o favoare deosebită la popoarele de limbi germanice (dar și la francezi, italieni, spanioli maghiari etc.). O statistică de acum cîteva decenii scotea în evidență faptul că a zecea parte din populația masculină a Germaniei purta acest nume. Ciudat este că, în anumite regiuni, Karl apare în documente destul de tîrziu: la Breslau nu înainte de 1400, în Rottweil (care făcea parte din vechea Confederație elvețiană), pînă la 1500, doar o singură atestare, iar în Elveția centrală prima atestare documentară datează doar din 1688. La români, prezența sub diferite forme a numelui în discuție poate fi pusă în legătură fie cu influența slavă, fie cu cea săsească sau maghiară. Variantele vechi atestate în documente începînd cu sec. 16, Cărlea, Cîrlă, Cărlan, sau numele de sate Cărlești, Cîrlești, Cîrlomănești atestă momentul inițial al pătrunderii numelui în onomastica românească (satul Cîrlomănești are la bază un nume pers. Cărloman, corespunzător unui vechi compus germanic Karlmann, redat în latina medievală prin Carlomannus). Numele de familie al primului poet român modern, Cîrlova, nu este decît un derivat cu sufixul slav -ov(a) de la o formă a numelui în discuție. Forma Cárol folosită astăzi la noi este modernă și savantă; fem. Cárola (corespunzătoare germ. Karla) are o frecvență mult mai redusă decît un derivat ceva mai nou, Carolína, format în limbile apusene de la radicalul formei latine medievale Carolus. Împrumutat din franceză, Charlota (Charlotte) deși apare în cîteva cazuri, nu a prins la noi (se folosește în schimb cuvîntul comun șarlotă pentru o prăjitură cu cremă). Tot aici trebuie amintite prenumele fem. Crăița, Crălița sau numele de familie Craia, Craiu, Crăiuțu, Craliu, Chirai, Chirali, formate pe teren românesc din subst. crai „rege” sau împrumutate de la slavi ori maghiari. Pentru a înțelege rostul acestor nume în articolul dedicat lui Carol, vom aminti că, datorită faimei regelui franc, numele său a redevenit, de astă dată, la popoarele slave, cuvînt comun cu sensul „rege, împărat”. De la slavi (bg. kral, scr. kralj, apoi rus. korol) cuvîntul trece la maghiari (kiraly) și la români (crai). ☐ Engl. Charles, Charley, fr. Charle(s), Charlotte, it. Carlo, Carla, Carolina, sp., port. Carlos, oland. Kárel, magh. Károly, Karola, Karolina, rus. Karl, Karolina, bg. Karl, Karlo, Karlio, Karolina, ceh. Kárel. ☐ Nenumărați regi și împărați cu acest nume în Franța, Anglia, Imperiul romano-german, Suedia, Ungaria, Spania, Țările de Jos etc. Carol Davila, organizatorul învățămîntului medical din țara noastră; scriitorul belgian Charles de Coster, autorul Legendei lui Ulenspiegel; poetul francez Charles Peguy; fizicianul american Carl David; scriitorul ceh Karel Čapek. ☐ Charlotte, Lotte din Suferințele tînărului Werther de Goethe, romanul Lotte la Weimar de Th. Mann, drama Bon Carlos de Fr. Schiller, Karl din Hoții de F. Schiller.

INCHIZIȚIA, instituție a Bisericii catolice, creată la sfârșitul sec. 12 și în prima jumătate a sec. 13 (conciliile de la: Verona, 1184; Lateran, 1215; Toulouse, 1229), însărcinată cu apărarea credinței creștine și reprimarea ereziei (în special a catarilor). În 1163, Conciliul de la Reims a înființat I. episcopală și I. monastică; aceste două instituții de judecată similare sunt diferite de I. spaniolă, tribunal regal autorizat de papa Sixtus IV în 1478, care, pentru a obține unificarea religioasă a Spaniei, i-a persecutat pe evreii și musulmanii proaspăt convertiți, suspectați de a continua practicile vechilor lor religii. Din 1252, papa Innocentiu IV a autorizat folosirea torturii pentru obținerea de mărturisiri. În 1542, a fost creată și Congregația Supremei Imchiziții, cu scopul de a lupta împotriva Reformei. Suprimată în 1808, prin decret imperial, de către Napoleon, apoi restabilită, I. spaniolă a fost definitiv lichidată în 1834 (din ordinul regentei Maria Cristina). I. a funcționat cu precădere în N Italiei, S Franței și în Spania creștină împotriva catarilor, valdensilor, vrăjitoarelor, magicienilor, evreilor și musulmanilor; în Boemia a fost folosită împotriva husiților, în Țările de Jos, împotriva begarzilor, în statele germane, împotriva vrăjitoarelor, în Anglia, împotriva Ordinului templierilor.

OXENSTIERNA [uksənʃærna] 1. Axel Gustafsson, conte de Södermöre O. (1583-1654), om politic suedez. Cancelar (din 1612) al regelui Gustav II Adolf, iar după moartea acestuia (1632) conducătorul de fapt al regatului, ca șef al Consiliului de Regență. A fondat (1638) în America colonia Delaware; a semnat (1938) cu Richelieu alianța de la Hamburg. Promotor al unei politici menite să asigure hegemonia Suediei în bazinul M. Baltice, impunând Danemarcii Tratatul de la Brømsebro (1645). 2. Bengt Gabrielsson, conte O. (1623-1702), diplomat și om politic suedez. Nepot de văr al lui O. (1). Guvernator al Poloniei (1654) și al Livoniei (1662-1666). A negociat alianța cu Țările de Jos și Sfântul Imperiu Romano-German (1681), conducând politica externă a statului (1680-1697). Membru al Consiliului de Regență al lui Carol XII (1697). 3. Johan Thuresson, conte de O. (1666-1733), moralist suedez. „Cugetările” sale, care au cunoscut o remarcabilă circulație în Țările Române, l-au influențat pe Eminescu.

NEAMȚ, nemți, s. m. (Popular) Nume dat unui bărbat care face parte dintr-o populație de limbă germană. Găsesc printre răniți, pe jos, și un grup de nemți. CAMIL PETRESCU, U. N. 404. Mă întîmpină un neamț sarbăd și flegmatic, care cîrmuia birtul. NEGRUZZI, S. I 67. Neamțule-n compania ta, Nu-i voinic ca bădița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 314. ◊ Expr. (Familiar) A lua (sau a fura) luleaua neamțului = a se îmbăta, v. lulea.

MÖSSBAUER [mösbauər], Rudolf Ludwig (1929-2011), fizician german. Contribuții în domeniul fizicii corpului solid și a temperaturilor joase; a investigat (1958) emisia și absorbția nucleară de radiații gamma (γ) cu lărgime spectrală extrem de mică (efectul M.), care a permis rezolvarea unor probleme ca măsurarea radiațiilor electromagnetice în câmp gravitațional, determinarea câmpurilor interne la nivelul nucleelor în tipuri de cristale, măsurarea momentelor nucleare cvadrupolare. Premiul Nobel pentru fizică (1961), împreună cu R. Hofstadler.

Palatinat n. numit de Germani Pfalz, nume a două State din vechiul Imperiu germanic: Palatinatul de Sus și Palatinatul de Jos, pe ambele maluri ale Rinului.

Olandezul zburător – Expresia are la bază o legendă veche. Un marinar olandez făcuse jurământ să ocolească un promontoriu întîlnit în cale, chiar dacă această expediție i-ar cere o veșnicie. Semeția lui a atras mînia lui Dumnezeu și marinarul s-a văzut pedepsit să se lupte cu talazurile și furtuna, fără a ajunge niciodată la liman. Dar această legendă, originară din Țările de Jos, n-a dat naștere expresiei decît abia în secolul trecut, cînd cei doi mari creatori germani – poetul Heinrich Heine (în 1834) și compozitorul Richard Wagner (în 1843) – au popularizat-o prin lucrările lor. Opera wagneriană Der fliegende Holländer a fost tradusă în franceză Le vaisseau fantôme, povestea „Olandezului zburător” fiind cunoscută și sub titlul de „Vasul fantomă”, care de asemenea a devenit o expresie spre a caracteriza spiritul de aventură ce, în orbirea lui, e sortit eșecului. LIT.

LINDE, Carl Paul Gottfried von (1842-1934), inginer german. Prof. univ. la München. Cunoscut pentru experiențele sale de criogenie, prin care a căutat să obțină temperaturi cât mai joase. Autorul unui procedeu de lichefiere a aerului în mari cantități (1895) și al unui aparat pentru separarea aerului în gaze componente (1902-1907).

SFÂNTUL IMPERIU ROMAN (SFÂNTUL IMPERIU ROMANO-GERMAN, de la sfârșitul sec. 15 – SFÂNTUL IMPERIU ROMAN DE NAȚIUNE GERMANĂ), denumire oficială, începând din sec. 12, a imperiului întemeiat de Otto I. Cuprindea terit. Germaniei, precum și o parte din Italia, Cehia, Burgundia, Țările de Jos și alte terit. care, în diferite perioade, nu erau subordonate împăratului decât nominal. A existat formal până în 1806, când a fost desființat de Napoleon I.

MÂNDRESCU, Simion (1868-1947, n. satul Râpa de Jos, jud. Mureș), lingvist și folclorist român. Prof. univ. la București. Luptător pentru desăvârșirea statului unitar român (în 1918 a organizat în Italia legiunile române). Specialist în germanistică („Germania medie de sus”, „Din istoria literaturii germane: Klopstock”). Culegeri de folclor („Strigături sau chiuituri poporane”). S-a ocupat cel dintâi de elementele maghiare din limba română („Elemente ungurești în limba română”).

SÂRBĂ LUSACIANĂ s. f. + adj. (< sârb, -ă, cf. scr. srb): limbă slavă din grupul occidental, vorbită de sârbii dintre Oder și Elba, încadrați în două vechi regiuni germane: Saxonia și Brandenburgul. Se caracterizează prin: folosirea accentului pe prima silabă (ca în cehă și slovacă), folosirea alfabetului latin (ca poloneza, ceha, slovaca, croata și slovena), păstrarea dualului la nume și verbe, folosirea cazului instrumental cu prepoziție (sub influența limbii germane) și prin multe împrumuturi lexicale din limba germană. S. l. scrisă a apărut în secolul al XVI-lea; ea și-a păstrat caracterul religios până în secolul al XIX-lea când, prin cultivarea ei în literatură și în școli, a evoluat spre două forme literare distincte: lusaciana de sus, apropiată de cehă, și lusaciana de jos, apropiată de polonă.

NERNST, Walther Hermann (1864-1941), chimist și fizician german. Unul dintre fondatorii chimiei fizice moderne. Prof. univ. la Göttingen și succesorul (1924-1933) lui M. Planck la Institutul de Fizică și Chimie din Berlin. A enunțat principiul al treilea al termodinamicii (1906). Contribuții la fizica aplicată (lampa N.), termochimie, teoria osmotică a pilelor electrice și studiul soluțiilor diluate. Lucrări referitoare la echilibrele chimice și asupra proprietăților corpurilor cu temperaturi joase („Chimie teoretică”). Premiul Nobel pentru chimie (1920). – Efectul N. (sau efectul galvanotermomagnetic longitudinal) = fenomen prin care, atunci când un curent trece longitudinal printr-un conductor, iar câmpul magnetic este orientat transversal, se poate verifica o diferență de temperatură în sensul curentului. Se mai numește și efectul N.-Ettingshausen. ◊ Lampa lui N. = lampă ajunsă la incandescență, cu filament de zirconiu și ytriu, care, atunci când este traversată de un curent continuu (1-2A), produce o lumină albă; utilizată ca sursă pentru radiațiile infraroșii.

FLANDRA (VLAANDEREN, FLANDRE), reg. naturală în V Europei (Belgia, Olanda și Franța), cuprinsă între colinele Artois și estuarul Scheldei și locuită în cea mai mare parte de flamanzi. Relief de câmpie cu alt. de 100-500 m. Cereale și plante tehnice. Ocupată, pe rând, de celți și de romani (sec. 1 î. Hr.). Invadată în 430 de francii salieni, care au inclus-o în componența statului franc. Creștinată în sec. 6-7; însemnat avânt economic și comercial (sec. 7-10). Din sec. 11, sub dubla vasalitate a Franței și a Sfântului Imp. Roman de Națiune Germană. În sec. 12-15, a cunoscut o puternică dezvoltare a vieții urbane și a industriei textile. În timpul Războiului de 100 de Ani (1337-1453) a constituit obiectul luptei între Franța și Anglia. Între sec. 14 și 19 a fost viu disputată de către Franța, Spania și Habsburgii austrieci. După 1477, domeniu al Habsburgilor din Austria, apoi al celor din Spania (1556). Unul dintre centrele Revoluției din Țările de Jos. Transferată Austriei prin Tratatul de la Utrecht (1713); vechea F. spaniolă a fost ocupată de Franța (1794). Provincie a Regatului Țărilor de Jos (1815-1830), o mare parte din F. a intrat apoi în componența Regatului Belgiei, iar partea vestică a rămas Franței.

CAROL V (CAROL QUINTUL), rege al Spaniei sub numele de Carol I (1516-1556) și împărat al Sfîntului Imperiu Roman de Națiune Germană (1519-1556), din dinastia Habsburg. A reunit sub autoritatea sa teritorii atît de vaste (Germania, cea mai mare parte a Pen. Italice, Spania împreună cu posesiunile din America), încît se spunea că în imperiul său „Soarele nu apune niciodată”. Urmărind crearea unei monarhii catolice universale, a condus lupta împotriva Reformei și a purtat războaie cu Franța (pentru dominația în Pen. Italică), cu Imperiul Otoman și împotriva principilor protestanți; a abdicat și a împărțit imperiul între fratele său Ferdinand I (Germania) și fiul său Filip II (Spania, Țările de Jos, Italia și coloniile americane).

SUNET s. n. (cf. fr. sonitus): vibrație a particulelor unui mediu capabil să producă o senzație auditivă. ◊ ~ articulat (vorbit): element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer expirat; s. pronunțat deslușit prin mișcarea organelor vorbirii, în cadrul unui cuvânt, ca de exemplu m în mamă. ◊ ~ nearticulat: s. pronunțat nedeslușit, fără mișcarea normală a organelor vorbirii; s. neintegrat în cuvânt, reprezentant al unui strigăt, al unei interjecții, ca de exemplu mm! ◊ ~ epentetic: s. care a apărut prin epenteză (v.) ca de exemplu c în forma adjectivală regională sclab (slab). ◊ ~ eufonic: s. care produce eufonie (v.), o impresie auditivă plăcută, după apariția sa prin epenteză (v. sunet epentetic). ◊ ~ consonantic: s. care se identifică cu o consoană, ca de exemplu d în cadă. ◊ ~ interconsonantic: s. plasat între două consoane. El poate fi vocală (de obicei) sau consoană, ca de exemplu a în bar, e în bec, i în mir, o în coc, u în dud, ă în măr, î în țâr; t în prefixul stră- etc. ◊ ~ vocalic: s. care se identifică cu o vocală, ca de exemplu e în lemne. ◊ ~ intervocalic: s. plasat între două vocale. El poate fi consoană (de obicei) sau semivocală, ca de exemplu n în Ana, p în apă, r în ară, ț în ață etc.; o în leoaică, i în croială, etc.; ◊ ~ gutural (velar): s. emis din fundul gâtului (prin apropierea bazei limbii de vălul palatului gurii), ca de exemplu g în fugă și u în tură. ◊ ~ labial: s. care se articulează cu participarea buzelor, ca de exemplu p în drapel și o în om. ◊ ~ labiovelar: s. pronunțat cu ajutorul buzelor și al părții posterioare a vălului palatului gurii, prin rotunjirea buzelor și atingerea limbii de vălul palatului, ca de exemplu qu în lat. aqua. ◊ ~ aspirat: s. pronunțat cu ajutorul unei puternice emisiuni de aer, care produce un anumit zgomot. ◊ ~ laringal: s. care se articulează în laringe, ca de exemplu c, g, h. ◊ ~ oral: s. în pronunțarea căruia aerul trece numai prin gură, ca de exemplu vocalele a, e, i, o. ◊ ~ protonic: s. care se află înaintea unei silabe accentuate, ca de exemplu ă din silaba -nă- a cuvântului sănătate. ◊ ~ labializat: s. care se pronunță însoțit de o rotunjire a buzelor, asemănător vocalei u, ca de exemplu c în pronunțarea regională a cuvântului fac (> fac^u). ◊ ~ labiodental: s. care se pronunță prin atingerea buzei inferioare de dinții incisivi superiori, ca de exemplu f în rafală și v în zvon. ◊ ~ bilabiodental: s. articulat cu ajutorul buzei superioare și a dinților superiori, atingând buza inferioară, ca de exemplu grupul final de consoane în cuvântul german fünf (pronunțat „fiunf” – cinci). ◊ ~ palatal: s. care este articulat în regiunea palatului gurii, care se pronunță prin atingerea cerului gurii cu limba, ca de exemplu k’ în unchi și g’ în unghi. ◊ ~ palatalizat: s. care își schimbă locul de articulație în regiunea palatului dur al gurii, care se transformă, în vorbirea regională, din s. nepalatal în s. palatal, ca de exemplu b în cuvintele gine (bine) și algină (albină); f în cuvintele hérbe (fierbe) și hir (fir). ◊ ~ înalt (ascuțit, subțire): s. care are un număr mare de oscilații pe secundă, ca de exemplu i. ◊ ~ jos (gros, profund): s. care are un număr mic de oscilații pe secundă, ca de exemplu u. ◊ ~ uvular: s. care se articulează în partea posterioară a cavității bucale, cu vibrarea uvulei (omușorului); sunet care se pronunță graseiat, ca de exemplu r de către francezii din nord și de aromânii fărșeroți din Albania. ◊ ~ protetic: s. adăugat la începutul unui cuvânt pentru a face pronunțarea mai ușoară, ca de exemplu a- în alămâie și alăută. ◊ ~ inițial: s. care se află la începutul cuvântului, ca de exemplu a- în arc, b în bunic etc. ◊ ~ medial: s. care se află în mijlocul cuvântului, ca de exemplu -e- în dilemă, -l- în căldură etc. ◊ ~ final: s. care se află la sfârșitul cuvântului, ca de exemplu -i în fugi, -c în hamac etc. ◊ ~ clar: s. limpede, distinct, precis, deslușit, curat, lămurit, ușor de înțeles. ◊ ~ dezarticulat: s. prost articulat, rău pronunțat, neclar; s. modificat sub influența altui sunet, în cadrul unui cuvânt, ca de exemplu p, modificat regional sub influența lui i în cuvântul piept (> kept), f în cuvântul fir (> hir) etc. ◊ ~ iodizat: s. pronunțat înmuiat, rostit cu un iod (v.), (cu) un i la începutul unui cuvânt care începe cu e; s. e inițial pronunțat ie în cuvintele economie, ecou, educație, el, electric, epocă, eram etc. ◊ ~ iotacizat: s. palatalizat, modificat sub influența unui iot (v.) următor, a unui i (semivocalic) sau a unui e (vocalic) în hiat, în verbele latine moștenite de limba română audio > *audiu > audziu > auz (aud); salio > *saliu > saiu> sai (sar); teneo > *tenio > teniu > ținiu > țiu (țin) etc. ◊ ~ nazalizat: s. pronunțat pe nas, transformat în sunet nazal, ca de exemplu o în fr. cotton (pronunțat õ: cotõ). (Pentru clasificarea s. în limba română v. criteriu).

SCHILLER [ʃílər], Friedrich von (1759-1805), poet, dramaturg, estetician și istoric german. Reprezentant al grupării „Sturm und Drang”. Poeme cu rezonanță eroice, reflectând aspirațiile umaniste, în care exaltă eroismul și noblețea semenilor („Odă bucuriei”, „Cântecul clopotului”), balade („Inelul lui Polykrates”, „Cocorii lui Ibykos”), poeme lirico-filozofice („Zeii Eladei”, „Artiștii”). Prieten cu Goethe, a scris împreună cu el epigrame („Xeniile”). Drame romantice („Intrigă și iubire”), afirmând setea de libertate („Hoții”) sau abordând, într-o ambianță istorică, problematica personalității și a destinului („Don Carlos”, trilogia „Wallenstein”, „Maria Stuart”, „Fecioara din Orléans”); piese de teatru cu caracter politic și național („Wilhelm Tell”, „Conjurația lui Fiesco”). Studii istorice („Istoria descătușării Țărilor de Jos reunite, de sub stăpânirea spaniolă”, „istoria războiului de treizeci de ani”) sau estetice („Despre grație și demnitate”, „Scrisori despre educația estetică a omului”, „Despre poezia naivă și sentimentală”), în care formulează, pornind de la filozofia lui Kant, preceptele umanitarismului și ale poeticii clasice.

EUROPA, continent în emisfera nordică, întins de la N la S pe 4.000 km, între Capul Nord (71°11′ lat. N) din Pen. Scandinavă și Capul Tarifa (36° lat. N) din Pen. Iberică și de la V la E pe 6.000 km, punctele extreme fiind Capul Roca (9°30′ long. V) din Pen. Iberică și parte de NE a Uralului polar (67°20′ long. E). Supr.: 10,4 mil. km²; c. 717 mil. loc. (1990). Pe teritoriul E. sunt în prezent 44 de state. Țărmurile sale, crestate puternic, sunt scăldate la N de Oc. Înghețat, la V de Oc. Atlantic, iar la S de M. Mediterană și M. Neagră. Limita fizico-geografică dintre E. și Asia urmărește poalele estice ale M-ților Ural, fl. Ural, depr. Kuma-Manici și Marea Neagră (după unii autori poalele de E ale M-ților Caucaz, râul Emba, M. Caspică, S M-ților Caucaz și Marea Neagră). Împreună cu Asia formează ansamblul continental Eurasia. Relieful E. prezintă o mare varietate, datorită mișcărilor tectonice diferențiate și istoriei formării diverselor ei părți. E. vestică are țărmuri dantelate, relief variat, tectonică complicată și climă oceanică, iar E. estică un relief monoton, stabilitate tectonică mare și climă continentală. Munții ocupă aproape 17% din supr. continentului (1,5% având înălțimi mai mari de 2.000 m). Predominant rămâne însă relieful de câmpie. Altitudinea medie a continentului este de 300 m, iar cea max. de 4.807 m (vf. Mont Blanc). Unele reg. (S Câmpiei Caspice și țărmurile Mării Nordului) se află sub nivelul Oceanului Planetar. Câmpia Rusă și Câmpia Germano-Poloneză, reprezentând laolaltă aproape 50% din supr. E., ocupă părțile ei de E și N. În partea de E., Câmpia Rusă este străjuită pe direcția N-S de lanțul M-ților Ural a căror înălțime maximă atinge, în vf. Narodnaia, 1.894 m. Fundamentul Platformei Ruse apare la suprafață în NV E., formând scutul cristalin baltic (gnaisuri, șisturi cristaline, roci eruptive vechi), de care în V se leagă strâns cutele caledoniene ale Pen. Scandinave. Împreună, ele alcătuiesc Fenoscandia (Scutul Baltic), al cărei relief se caracterizează prin predominarea în V și N a M-ților Scandinavici, erodați și puternic fragmentați, a M-ților Hibini din Pen. Kola și a unei câmpii joase de denudație, cu unele regiuni mai înălțate, în E și S. În E. de V, micile câmpii alternează frecvent cu munții diferențiați după înălțime, structură și relief. La S terit. descrise se găsesc reg. munților hercinici, puternic fragmentați de mișcări tectonice, având, datorită eroziunii îndelungate, alt. mijlocii și culmi domoale, teșite. Această reg. cuprinde munții din Marea Britanie și Islanda, Masivul Central Francez, M-ții Vosgi, M-ții Ardeni, Pădurea Neagră, Masivul Șistos Renan, Masivul Boemiei, în alternanță cu câmpii deluroase având relief de cueste, situate în bazine tectonice, umplute cu depozite mezozoice și terțiare din N Franței (Bazinul Parisului), SE Angliei (Bazinul Londrei), Suabia și Franconia. Reg. cu înălțimi mijlocii deluroase și câmpii înalte sunt mărginite de munți cutanați, rezultați în urma orogenezei alpine. Cei mai înalți sunt Alpii, cu relief glaciar, continuați către E de M-ții Carpați. În depr. tectonice umplute cu sedimente marine, lacustre și fluviatile aflate în imediata apropiere a munților, s-au format câmpiile eluviale (Padului, Panonică și Română). Relieful E. mediteraneene este predominant muntos. Sunt caracteristici munții hercinici, cu pante abrupte, cei cutați (de vârstă alpină), în care prezența pe pe suprafețe întinse a unei pături groase de calcare a favorizat dezvoltarea puternică a reliefului carstic, precum și platourile joase sau mijlocii cu relief uniform. Aceasta este o reg. de mișcări tectonice recente și actuale, cu o seismicitate accentuată și un puternic vulcanism actual. Clima E. este în funcție de poziția sa, în special, în zona temperată, de alt. și de orientarea liniilor mari ale reliefului, precum și de circulația generală a atmosferei, predominant vestică, caracterul ei continental accentuându-se de la V spre E. Deasupra continentului acționează masele de aer temperat-continental și maritim la lat. medii, masele de aer tropical-continental și maritim în S și masele de aer arctic în N. Circulația acestor mase de aer este determinată de maximul azoric, minimul islandic și dorsala anticiclonului siberian de iarnă. Vara, temperatura medie a lunii celei mai calde scade de la 26-28°C în S până la 3-5°C în N, iar iarna temperatura medie a lunii celei mai reci scade de la 10-12°C în S și SV până la -18°C și -20°C în NE. Precipitațiile sunt excedentare în NV (Marea Britanie, Scandinavia), unde depășesc 1.000 mm/an, și deficitare în SE (C. Precaspică), unde scad sub 500 mm/an. Zona climatică temperată ocupă cea mai mare parte a continentului. Părți de V îi este caracteristică clima temperat-maritimă, cu amplitudini termice anuale mici (8-18°C), ierni blânde, veri calde în S și răcoroase în N, cu precipitații abundente, căzând regulat în cursul anului, mai ales sub formă de ploi. Părții de E îi corespunde o climă temperat-continentală, cu amplitudini termice anuale mari (30 sau 35°C), cu iarnă lungă și geroasă, având un strat de zăpadă stabil (exceptând parte de S) și cu vară caldă, pe alocuri fierbinte. Hidrografia E. se caracterizează printr-o densitate mare a râurilor și a lacurilor. Marile fluvii se găsesc pe Platforma Rusă, ele aparținând bazinelor M. Caspice, Mării Negre și M. Azov. Cel mai mare este Volga, care, laolaltă cu afluenții săi, constituie o importantă sursă de alimentare cu apă a M. Caspice. În Marea Neagră se varsă Dunărea, Nistrul și Niprul, iar în M. Azov, Donul. Oc. Înghețat primește fluviile Pecioara și Dvina de Nord, iar Oc. Atlantic, Marea Baltică și Marea Nordului – Neva, Niemenul, Vistula, Oderul, Elba. Toate aceste fluvii au cursuri liniștite, în albii slab înclinate și puternic meandrate. Pr. fl. ale E. de V aparțin fie Oc. Atlantic (Rinul, Sena, Loara, Garonne), fie M. Mediterane (Ronul, Padul). Râurile E. sudice se varsă în Oc. Atlantic (Duero, Tajo, Guadiana, Guadalquivir) și în M. Mediterană (Tibru, Arno, Vardar). Ghețarii acoperă o supr. de 119,9 mii km², dintre care 109,8 mii km² se află în insulele arctice, 5 mii km² în M-ții Scandinavici și 5,1 mii km² în Alpi. Vegetația și solurile sunt repartizate latitudinal și etajat, în funcție de climă și de relief. Insulele ocupă o supr. de 730 mii km² (Marea Britanie, Islanda, Irlanda, Sicilia, Sardinia, Novaia Zemlea, Spitsbergen ș.a.). Pr. pen. ale E. sunt: Scandinavă, Iberică, Italică, Balcanică, Kola, Iutlanda.

Gheorghe
Gheórghe este unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume masculine, nu numai la români, ci și la celelalte popoare ale continentului. Stabilirea originii și semnificației acestui nume favorit, precizarea direcțiilor, căilor și etapelor istorice de răspîndire la diferite popoare, cunoașterea modificărilor și deci a formelor sub care circulă în diverse limbi, înțelegerea exactă a cauzelor și condițiilor răspîndirii și frecvenței lui Gheorghe îl vor ajuta pe cititor nu numai să-și satisfacă curiozitatea cu privire la numele în discuție ci chiar să-și formeze o imagine de ansamblu asupra onomasticii noastre vechi și moderne (poziția în cadrul contextului mai larg european, capacitatea de preluare și adaptare dar și extraordinara forță de creație a limbii noastre, îmbinarea tradiționalului cu modernul etc.). Ca multe alte prenume folosite astăzi, Gheorghe își are originea în Grecia. Atestat încă la Platon, numele pers. gr. Geórgios [Gheórghios], cu siguranță mult folosit în epoca greco-romană, devine frecvent în perioada bizantină. Semnificația lui era cunoscută de greci întrucît numele personal este strîns legat de gr. georgós „lucrător al pămîntului, agricultor, țăran”. Cuvîntul are la bază o formă neatestată *ga-vorgos, compus din gá (în dialectul atic gé) „pămînt” și (v)érgon „muncă, lucru”. Cele două cuvinte vechi grecești au ecouri și în română: gé- apare într-o lungă serie de compuse, binecunoscute fiind numele unor științe: geometrie, geografie, geologie sau termeni diverși (geofag, geofite, geoid, georamă, georgic „privitor la muncile cîmpului” – de aici numele cunoscutului poem virgilian Georgicele), iar érgon în cîteva neologisme recente (erg „unitate de măsură a lucrului mecanic”, ergometrie, ergometru, ergonomie, „disciplină care studiază condițiile și metodele de muncă” etc.). Georgios, nume personal a cărui apariție se leagă de creșterea rolului agriculturii în economia vechilor greci, este sinonim cu lat. Agricola sau rom. Țăranu (procesul prin care „țăran” devine nume de familie poate ajuta la înțelegerea apariției gr. Georgios) și este înrudit cu un alt nume pers. frecvent → Dumitru. Un alt motiv al răspîndirii gr. Géorgios este legat de apariția noii religii. Dar popularitatea de care s-a bucurat numele de-a lungul timpului nu se poate explica numai prin existența cultului unui martir cu acest nume, ci, mai ales, prin persistența vechilor credințe, obiceiuri, ritualuri, practici din epoca păgînă. Folclorul românesc, foarte bogat, al obiceiurilor și producțiile literare legate de acesta dezvăluie în cultul martirului sărbătorit de biserică doar cîteva elemente creștine, dar un mare număr de vechi rituri păgîne, cu surprinzătoare paralelisme în folclorul multor popoare. Multe dintre aceste elemente își au originea și corespondentul, nu rareori perfect, în vechi obiceiuri ale dacilor și romanilor, probînd și în acest fel continuitatea noastră neîntreruptă pe aceste pămînturi. Sărbătoarea de care se leagă numele Gheorghe este considerată la noi începutul primăverii; reînceperea unui nou ciclu de viață al naturii și al omului a fost întotdeauna, pe toate meleagurile, prilejul unor ceremonii deosebite (nu trebuie uitat că între cele mai vechi divinități se numără zeii care mor și renasc, simboluri clare ale ciclurilor vegetației). Pentru popoarele în a căror economie predomina creșterea animalelor, începutul primăverii coincidea cu un eveniment de maximă importanță în viața colectivității, începutul păstoritului. O deosebită valoare aveau în această zi practicile legate de îndepărtarea strigoaicelor, zgripțuroaicelor, spirite nevăzute care puteau provoca multe rele turmelor; împodobirea casei, a gardului, a porților și chiar a vitelor cu ramuri verzi (după cum mărturisește Ovidiu în Faste, obiceiul era cunoscut și practicat de romani la 21 aprilie, în cadrul sărbătorii Parilia, cînd se comemora și „ziua de naștere a Romei”); primul păscut noaptea se făcea sub pază severă, îndepărtarea spiritelor rele prin producerea unor zgomote puternice, prin țipete sau cîntece, împrourarea sau stropirea cu apă (vechi obicei legat de cunoscutele ritualuri de purificare și practicat de romani la aceeași dată), afumatul vitelor (romanii foloseau fumul de pucioasă aprinsă), focul viu și trecerea animalelor prin el (practica de la noi corespunde perfect cu cea a romanilor). Alături de aceste credințe și obiceiuri privitoare la animale și păstorit, de sărbătoarea martirului Gheorghe sînt legate și cîteva obiceiuri privitoare la om: scăldatul într-o apă curgătoare pînă la răsăritul soarelui, spălatul cu rouă, culegerea ierburilor de leac, urzicarea etc. Ținerea cu strictețe a tuturor acestor vechi obiceiuri care se practicau la începutul primăverii, valoarea și semnificația lor sînt de natură să ne lămurească popularitatea de care s-a bucurat Gheorghe la români și la multe alte popoare. Și, într-adevăr, numele în discuție avea o mare frecvență mai ales în mediile păstorești din Pind, Balcani și Carpați. Mai tîrziu, cînd a devenit extrem de frecvent în mediul rural, Gheorghe a ajuns să aibă valoarea unui termen generic cu sensul de „țăran”, cei care l-au folosit cu această semnificație neștiind că, la origine, gr. Geórgios însemna chiar „țăran”. O modificare semantică asemănătoare a suferit și un vechi hipocoristic al lui Gheorghe, Gogo sau Gogu. Popularitatea lui Gheorghe este probată și de faptul că numele popular al lunii aprilie este, în unele dialecte slovene, Iurevșciac, în magh. Szent Györgyhava, în estonă Iürikuu, iar la huțuli luna mai este numită „na Iuria” (toate fiind forme ale numelui Gheorghe). Să urmărim acum direcțiile de râspîndire ale gr. Géorgios în Europa. În inscripțiile latine din sec. 3 – 4 e.n. apare forma scrisă veche greacă Georgius, care stă la baza formelor actuale din limbile romanice apusene și germanice (pronunțiile deosebite se explică prin modificările unor sunete, proprii acestor limbi). Ceva mai tîrziu numele grecesc a intrat și în limbile slave, de astă dată pe două căi distincte: pe cale orală a pătruns pronunția grecească destul de mult modificată încă din primele secole ale erei noastre (g înainte de -e- și -i- a suferit o slăbire, astfel că Georgios a ajuns să fie pronunțat aproximativ Iórios, cu var. Iúrios); pe cale cultă, adică prin intermediul cărților de cult, a fost folosită o copie modificată în partea finală a formei scrise grecești. Astfel se explică, în unele limbi slave, existența a două grupuri de forme, unele avînd la bază pe Iurii (atestat în limbile slave de răsărit la sfîrșitul sec. 10; în limbile slave de sud, după cît se pare, nu a fost cunoscut), iar altele pe Gheorghii (această formă cultă intrată în uz a suferit serioase modificări fonetice care au generat nume de multe ori greu de sesizat de nespecialiști ca făcînd parte din familia lui Gheorghe). În limbile slave de sud, cea mai veche atestare o are forma adjectivală Giurgev (1198-1199), la 1222 apare forma Georgie, la 1254, ca nume, apare Giuragi, la 1293, Georgii și Ghergo, la 1322 este atestat Giurgi și tot din sec. 14 apare Gheorghii. Majoritatea formelor cunoscute în onomastica popoarelor slave există și la români, lucru perfect explicabil dacă ținem seama de contactul destul de timpuriu între populațiile slave și cele romanizate de pe teritoriul vechii Dacii și la sud de Dacia. Plecînd de la existența unor modificări asemănătoare cu evoluția fonetică a cuvintelor păstrate din latină, unii cercetători consideră că numele Sîngeorz, Sîngeorgiu etc. reprezintă forma latină balcanică Sanctus Georgius. Documentele noastre atestă prezența diferitelor forme ale numelui Gheorghe încă de la începutul sec. 15: Zorza (1400), Gherghina (1415), Ghergi (1417), Gherghița (toponim, 1453), Gheorghe (1465), Iuga (1475), Ganea (1475) și toponimul Gănești (1480), Jurj și Jurja (în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare aproape 30 de persoane cu acest nume), Giurge, Giurcă, Ghiura (1489) etc. După cum ușor se poate bănui familia lui Gheorghe este una dintre cele mai bogate în forme, hipocoristice și derivate din onomastica noastră; lucrul este normal dacă ne gîndim numai la faptul că un nume suferă mai multe modificări (printre altele, impuse de nevoia de diferențiere) cu cît este mai frecvent: din acest punct de vedere, Gheorghe se situează pe locul 3-4 (după → Ion, Nicolae, Vasile) chiar în epoca contemporană, cînd ne-am fi așteptat la o scădere a frecvenței lui. Alături de formele create în română (hipocoristice, derivate cu un mare număr de sufixe), există împrumuturi numeroase din limbile popoarelor vecine: pe primul loc, prin număr și frecvență, se situează formele slave (bulgărești și sîrbo-croate în zonele sudice ale țării, ucrainene în nord și est), urmează apoi influențele neogrecești (Moldova și Țara Românească), maghiare și germane (în Transilvania) și, începînd încă din secolul trecut, dar manifestîndu-se puternic în sec. 20, influența apuseană. Ne vom opri asupra acesteia din urmă întrucît este una dintre caracteristicile majore ale onomasticii noastre moderne și poate fi mult mai bine urmărită în cazul în care acționează asupra unui nume cu tradiție la români. Modernizarea onomasticii noastre începe încă din prima jumătate a secolului trecut printr-o operație de latinizare a vechilor nume: Gheorghe devine Georgiu, după modelul latinescului Georgius. Urmează apoi introducerea unor nume latine din istoria și mitologia romană (nu s-a observat pînă acum că aproape toate aceste nume romane fuseseră reluate, mai ales în Italia, de unde s-au răspîndit și în alte țări, încă din epoca Renașterii; există deci posibilitatea ca măcar o parte dintre numele romane intrate în onomastica românească să fi fost luate din onomastica modernă apuseană și mai ales din cea italiană). În prima jumătate a sec. 19 încep să pătrundă la noi, în număr din ce în ce mai mare, forme din apus (mai ales franceze, italiene, dar și spaniole, germane, englezești). Aceste forme noi, de tipul George (și derivatele sale), intră în concurență cu formele vechi, fenomen care poate fi bine observat și în zilele noastre. În mediile orășenești sînt preferate noile forme, pe cîtă vreme în mediul rural se remarcă coexistența formelor vechi și noi ale aceluiași nume. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că în anumite regiuni unde Gheorghe nu avea pînă acum corespondent feminin este folosit numele Georgeta (în general acesta este foarte apreciat și frecvent chiar în mediul rural). După aceste scurte considerații asupra componenței grupei de nume care au la bază pe Gheorghe, vom prezenta o parte dintre acestea, selectînd pe cele mai frecvente dar și pe cele mai deosebite (menționăm că mare parte din numele de mai jos circulă astăzi ca nume de familie sau au devenit nume de locuri). I. Gheorghe (Gheorghie, Gheorghieș, Ghiorghian, Gheorghina, Gheorghișor, Gheorghiță, Gheorghițan, Ghiță – hipoc. foarte frecvent – Gheorgan, Gane(a), Gheorghică, Ghica etc.). II. Gherghe, (Ghierghie, Ghergheș, Gherga, Ghergu(l), Gherguș, Gherghin, Gherghina, inițial, folosit și pentru masculin, Gherghinica, Gherghița etc.). III. Gorghie (Gorghe(a), Gorghi, Gorghieș, Gorghiță etc.). IV. Gog (Goga, nume frecvent la aromâni, Gogan, Gogancea, Gogănici, Gogea, Gogotă, Gogu – frecvent astăzi, Goguță, Guță). V. Ghiura, Ghiureș. VI. Giura (Giurea, Giurău, Gioroiu, Giuran, Giurcă, Giurcan). VII. Iorga (Iorgea, Iorgache, Iurgachi, Iorgan, Iorgu). VIII. lordache – provenit din Iorgache, Iorda. IX. Iuca (Iucaș, Iucașan, Iocușan, Iucșa). X. Giurgiu (Giorgiu, Giurgea, Giurgică, Giurgilă, Giurgin, Giurgița, Giurgiucă, Giurjea). XI. Jurj (Jurg, Jurga, Jurgea, Jurja, Jurje). XII. Jura (Jurea, Jurel). XIII. Iurg, Iurga, Iurgachi. XIV. Iura (Iuraș, Iurașcu, Iurie și Iurii – frecvente, Urie, Iureș, Iurca, Iurincu). XV. Iuga (Iugan, Iugaș). XVI. Gociu, Gorea, Goța, Goțea, Goțu, Gota, Gotea (aceste nume cu tema Go- ar putea avea și altă origine). XVII. Gheța, Ghețe(a). XVIII. Zorz (Zorza, Zorzila). XIX. George (Georgel, Georgela, Georgeta, Georgică, Georgina, Gina, Gică, Gela, Gelu, Jorj, Geo). ☐ Alb. Gjergi, Gergj, Gjka, engl. George, fr. George(s), Georgel, Georget, Georgette, Joire, Jori etc., it. Giórgio, Giorgina, Giorgia, Gina, Giorgetta etc., germ. Georg, Georgius, Jörg, Georgia, Georgine, sp. Jorge [horhe], magh. György (Dudó, Györi, Györök, Gyura, Györe, Györk), fem. Györgyi, Georgina, rus. Gheorghii (hipoc. Egór, Gora, Gorea, Jora, Ghera, Gherea, Gheșa, Goga, Goșa etc.), Gheorgina, Iurii (foarte frecvent), scr. Giúragi (formă curentă, alături de cele mai sus citate), bg. Ghiorghi, Gheorghina, Gherga, Ghera, Jora, Jura, Jurja, Iorgo, Goga etc. ☐ La popularizarea numelor în discuție, o contribuție ce nu trebuie neglijată a adus-o faptul că a fost purtat de o serie întreagă de ilustre personalități ale istoriei și culturii românești și universale dintre care amintim: Gheorghe Șincai, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Magheru, Gheorghe Marinescu, fondatorul școlii românești de neurologie, Gheorghe Țițeica, matematician de renume, Gheorghe Spacu, chimist, scriitorii și artiștii Gheorghe Asachi, Gheorghe Barițiu, Gheorghe Tattarescu, George Sion, George Stephănescu, Gheorghe Dima, George Coșbuc, Gheorghe Petrașcu, George Enescu, George Bacovia, George Topîrceanu, George Georgescu, George Călinescu, Gheorghe Anghel etc. Dintre străini sînt foarte cunoscuți la noi Gheorghe Castriota sau Skanderbeg, erou al poporului albanez în lupta contra jugului otoman, George Washington, Georges Jacques Danton, Georges Cuvier, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Georg Simon Ohm etc. sau scriitorii, pictorii și compozitorii: Giorgio Barbarelli da Castelfranco sau Giorgione, Giorgio Vasari, Georg Friedrich Händel, George Gordon Byron, George Sand, Georg Büchner, Georges Bizet, George Bernard Shaw, Georges Seurat, Herbert George Wells, Georges Braque, Georges Duhamel, Georg Trakl, Ghiorghios Seferis etc. În toponimie binecunoscute sînt Sfîntu Gheorghe (oraș și unul dintre cele trei brațe ale Dunării), Giurgiu, Gheorghieni, Sîngeorgiu de Pădure, Sîngeorz-Băi.

frecvență (< lat. lit., frequentia; fr. fréquence; it. frequenza; germ. Frequenz; engl. frequency) (Fiz.), numărul de perioade* sau numărul de oscilații complete (dus-întors) efectuate într-o secundă de un corp care vibrează (ex.: coarda la a vl. vibrează cu f. de 440 oscilații complete pe secundă). Unitatea de f. este hertzul* (simbol Hz), de la numele marelui Fizician german H. Hertz (1857-1894): 1 Hz = 1 oscilație completă/s. În unele lucrări vechi, mai ales străine (fr. etc.), f. este dată în cicli/secundă (c/s) sau în perioade/secundă (per/s) și chiar în vibrații/secundă; de asemenea, prin oscilație (vibrație) se subînțelege acolo nu o oscilație în sensul arătat, ci numai jumătate (oscilație simplă). În acest fel, f. cu care vibrează diapazonul (5) se consideră a fi 880 c/s, în loc de 440. ♦ Factorului obiectiv „f. unui sunet” îi corespunde factorul subiectiv „senzația de înălțime” a sunetului respectiv. Astfel, sunetele scării muzicale suitoare sunt corespondentele psiho-fiziol. ale unor f. crescătoare. Unei anumite f. îi corespunde un sunet pe care urechea îl percepe totdeauna de aceeași înălțime*: „grav” dacă f. este mică, „înalt” (acut) dacă este mare. Senzația de înălțime este influențată de timbru* și de intensitatea* de emisie a sunetului (un același sunet pare urechii mai jos dacă este puternic). Numeroase date statistice au arătat că domeniul sunetelor audibile se întinde în câmpul de f. de c. 16-16.000 Hz (10 octave*), pentru un ascultător otologic normal (persoană sănătoasă, în vârstă de 18-25 de ani, cu auzul normal). Din infinitatea de sunete a acestui vast câmp sonor (considerând și f. exprimate prin numere zecimale), muzica tradițională utilizează numai 109, pe care le poate emite orga* mare modernă (v. și electronică, muzică). Sunetele acestea formează scara completă a sunetelor muzicale, de la cel mai grav (do = 16,35 Hz în scar temperată*) și până la cel mai acut (do = 8.372 Hz, id.). În acest diapazon (5) de 9 octave [v. octavă (3)] se înscriu – ocupând porțiuni mai restrânse sau mai largi în diferite zone ale scării – întinderile tuturor celorlalte instr. muzicale, inclusiv vocea (1) umană. ♦ Noțiunea de f. nu a fost cunoscută în antic. și ev. med. Vreme de aproape 3 mil., înălțimea sunetelor s-a determinat prin comparație cu sunetele date de porțiuni de lungime diferită a coardei de monocord* (sonometru), instr. a cărui invenție și largă utilizare sunt atribuite lui Pitagora. În 1638, G. Galilei scrie că numărul de vibrații este corelativul fizic al înălțimii sunetelor; el definește raportul a 2 vibrații diferite drept caracteristică (măsură) a înălțimii relative a 2 sunete și arată în ce fel depinde vibrația unei coarde de lungimea, tensiunea și masa ei. Fostul său discipol, M. Mersenne, i se datorează prima determinare absolută a unor f., publicată în 1636. După apariția în 1729 a lucrării lui Euler (v. bibliogr.), f. a devenit baza generală de determinare a înălțimii sunetelor. Astăzi există diferite aparate pentru măsurarea cu precizie a f.

AMERICANISM s. n. (< fr. américanisme) 1. cuvânt sau expresie proprie englezei americane. A. lexicale pot fi împărțite în patru mari categorii: a) împrumuturi din limbile indienilor americani și ale populațiilor venite din alte țări: hickory („nuc cu lemn foarte tare”), hominy („mămăligă”), pone („pâine de mălai”), tomahawk („secure”), wigwam („colibă”) etc. – din limbile indienilor americani; bureau („scrin”, „instituție guvernamentală”), cache („ascunzătoare”), cent („monedă”), depot („gară”), professor („cadru didactic”) etc. – din limba franceză; boss („patron”, „șef”), bowery („fermă”), span („atelaj”), spook („fantomă”) etc. – din limba olandeză; bonanza („prosperitate”, „noroc”), canyon („trecătoare”, „chei”), corral („țarc pentru cai sau pentru vite”), fiesta („serbare”, „sărbătoare”), mustang („cal sălbatic american”), ranch („fermă de animale”) etc. – din limba spaniolă; beer soup („supă de bere”), hamburger („chiftea”), leberwurst („cârnat”), schnitzel („șnițel”), schweizer („cașcaval”) etc. – din limba germană; banjo („instrument muzical asemănător mandolinei”), cooter („broască țestoasă”), goober („arahidă”), hoodoo („vrăjitorie”, „vrăjitor”), jazz etc. – din limbile sclavilor negri; b) cuvinte sau sensuri care reprezintă elemente arhaice sau dialectale în engleza britanică: costermonger („vânzător ambulant”), cricket („scăunel de lemn”), dell („vâlcea”), fruiterer („fructar”), galoshes („galoși”), platter („platou”, „farfurie”), tradesman („meșteșugar”), waistcoat („vestă”) etc.; c) cuvinte care și-au schimbat înțelesul sau au dobândit un înțeles suplimentar în engleza americană: barn („grajd”, „depou de tramvaie”), blackbird („mierlă”), can („cutie de conserve”), clerk („vânzător de magazin”), creek („golf”, „intrând”), home („casă locuită de o singură familie”), muslin („stambă”), radical („revoluționar”), saloon („cârciumă”), side-walk („trotuar”), subway („metrou”), target („semafor”), wad („teanc de bancnote”) etc.; d) cuvinte formate pe teritoriul Statelor Unite, prin compunere, derivare, conversiune, derivare regresivă: baswood („tei”), catbird („sturz mieunător”), prairie schooner („căruță cu coviltir”) etc.; anti-secession, superfilms, semi-annual, publishment („publicare”), printery („imprimerie”), cafeteria („bufet expres cu autoservire”), trapezist („acrobat”), barberatorium („frizerie”), suburbanite („locuitor al unei suburbii”) etc.; down „jos” (adverb > prepoziție, adjectiv, verb, substantiv), round „rotund” (adjectiv > substantiv, adverb, prepoziție, verb), anguish „durere” (substantiv > verb), to combine „a asocia” (verb > substantiv), centennial „centenar” (adjectiv > substantiv), real „real” (adjectiv > adverb) etc.; to locate „a se așeza”, „a se instala” (< location „așezare”, „instalare”), to burgle „a sparge” (< burgler „spărgător”), to baby-sit „a îngriji de un copil în absența părinților” (< baby sitter „persoană angajată să stea cu un copil în absența părinților”) etc. 2. cuvânt sau expresie din engleza americană pătrunsă într-o altă limbă: boom „reușită economică”, bop „stil de jaz”, boss „stăpân”, jaz, mustang „cal sălbatic”, ranch „fermă de animale” – din limba română.

ROMÂNĂ s. f. (< adj. român, -ă, lat. romanus): limbă romanică din grupul oriental vorbită de românii din toate provinciile istorice românești (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Banat, Crișana, Maramureș, Transilvania, Bucovina, Ținutul Herței, Moldova, Basarabia – devenită între timp Republica Moldova, din trupul căreia, în prezent, Bucovina de nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei, alcătuit din trei județe, au rămas Ucrainei după odiosul diktat Molotov-Ribbentrop) și de cei aflați în alte țări (Federația Rusă, Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Austria, S.U.A. etc.) R. este un rezultat al încrucișării limbii latine orientale, a cuceritorilor romani, cu limba dacă, a poporului autohton din Dacia; ea este continuatoarea latinei orientale vorbite în provincia romană Dacia, în zonele limitrofe cu aceasta și în regiunile romanizate din dreapta Dunării. R. este limba de stat a României. Se caracterizează prin postpunerea articolului hotărât (ca în albaneză și bulgară), prin formarea viitorului cu a voi – a vrea (ca în dalmată și neogreacă), prin păstrarea formelor flexionare mai bine decât celelalte limbi romanice, prin păstrarea unor cuvinte latinești necunoscute de celelalte limbi romanice etc. În istoria limbii române se disting următoarele momente importante: a) româna primitivă comună (străromâna, romanica dunăreană, tracoromanica, protoromâna): limba română vorbită de poporul român între secolele al VI-lea si al XIII-lea în nordul și în sudul Dunării, până în momentul terminării bilingvismului slavo-român și al scindării ei în cele patru mari dialecte cu denumiri savante – dacoromân (vorbit cu aproximație pe teritoriul tuturor provinciilor istorice românești, amintite mai sus, și în zonele limitrofe acestora și devenit ulterior, în cadrul statului național unitar român, limbă națională), aromân (macedoromân), meglenoromân și istroromân (vorbite în anumite zone ale Peninsulei Balcanice din sudul Dunării – v. în acest sens dialect); b) româna veche, vorbită de poporul român între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea inclusiv (limba română din secolele al XIII-lea – al XV-lea este cunoscută foarte puțin din lipsă de documente – doar prin câteva nume proprii și comune care apar în texte bizantine, latine, maghiare și slave din evul mediu – și din cauză că limba oficială în ținuturile românești era slavona sau slava bisericească); c) româna modernă, vorbită de poporul român în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea; d) româna contemporană, vorbită de poporul român în secolul nostru, începând cu sfârșitul primului război mondial. Primele documente românești datează din secolul al XVI-lea. Ele sunt reprezentate prin texte traduse după modele slave și maghiare. Primul text românesc original este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521) către Hans Benkner, judele Brașovului (există totuși mărturii indirecte privind eventuale documente înainte de 1521), iar cele mai importante traduceri, acelea ale diaconului Coresi. Folosind în traducerile sale limba română vorbită în nordul Munteniei și în sudul Transilvaniei, Coresi a pus bazele limbii române literare, devenind creatorul primului stil literar din limba noastră – stilul religios. Se remarcă în această perioadă și limba îngrijită a producțiunilor populare orale. Numărul scrierilor originale în limba română a crescut în secolul al XVII-lea prin operele cronicarilor, care impun, alături de stilul religios, al doilea stil literar, stilul cronicăresc. În secolul al XVIII-lea, limba română a înlocuit definitiv slavona, devenind limba oficială a bisericii și a cancelariei. Numărul stilurilor limbii române literare se îmbogățește prin apariția a încă trei noi categorii: stilul filozofic, stilul științific și stilul beletristic. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea s-a format limba română literară modernă, perfecționată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de marii noștri scriitori clasici – Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici etc. Treptat, baza dialectală a limbii române literare s-a deplasat din zona amintită mai sus în zona Bucureștiului, datorită prestigiului cultural de capitală a țării, pe care acesta l-a avut în decursul istoriei. Limbii române actuale îi sunt proprii cinci tipuri (sub) dialectale: muntean (vorbit în Muntenia, Oltenia, Dobrogea și în valea Timocului din Iugoslavia), moldovean (vorbit în Moldova dintre Prut și Carpați, în Basarabia – azi Republica Moldova, în Bucovina de nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei, luate de Stalin prin rapt samavolnic și trecute la Ucraina – și în familiile tuturor moldovenilor basarabeni împrăștiați de teroarea stalinistă pe tot teritoriul fostei Uniuni Sovietice), bănățean (vorbit în Banat și în zona limitrofă cu Iugoslavia), crișean (vorbit în Crișana) și maramureșean (vorbit în Maramureș). Trebuie spus că așa-zisa „limbă moldovenească” inventată de imperialismul rus stalinist, pentru a-și masca politica de cotropire a unor teritorii străine și de genocid etnic, practicată peste 150 de ani în Basarabia, a fost definitiv compromisă prin intervențiile lingviștilor români și străini (inclusiv ale unor mari lingviști ruși), îndeosebi la Congresul al VI-lea al Filologilor români – Iași, Chișinău, din 6-9 iulie 1994. Redăm mai jos, ca o concluzie, două extrase de mare importanță istorică: „Limba română este unica reprezentantă a latinității orientale în România, Republica Moldova, nordul Bucovinei, Transcarpatia, fosta Iugoslavie și în alte regiuni limitrofe.” – din „Apelul adresat Parlamentului Republicii Moldova” de către Congresul al VI-lea al filologilor români; „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală, ori o fraudă științifică; din punct de vedere istoric și practic, e o absurditate și o utopie și, din punct de vedere politic, e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și, deci, un act de genocid etnico-cultural.” – acad. Eugen Coșeriu, Latinitatea orientală, raport prezentat în prima ședință plenară a lucrărilor Congresului al VI-lea al filologilor români. În continuare, arătăm că celelalte arii din Transilvania (care nu intră la subdialectele bănățean, crișean și maramureșean) sunt cuprinse, în raport de vecinătate, în aceste cinci tipuri (sub)dialectale. Astăzi diferențele dialectale (care sunt mai ales de natură fonetică) se șterg tot mai mult, ca urmare a acțiunilor școlii, presei, literaturii, radioului și televiziunii. Se constată o apropiere tot mai accentuată a limbii vorbite de popor de aspectul literar al limbii noastre naționale. Vocabularul limbii române actuale se intelectualizează ca rezultat al acțiunilor politico-sociale de perfecționare a vieții națiunii și de creștere a nivelului ei cultural. Existența unor elemente lexicale din limbile albaneză, bulgară, sârbo-croată, cehă, slovacă, poloneză, ucraineană, rusă, maghiară, secuiască și a ceangăilor, turcă, neogreacă, germană (vorbită de sași și de șvabi) și a unor elemente lexicale din limba română în aceste idiomuri i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a tuturor idiomurilor amintite asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra fiecăruia dintre aceste idiomuri (v. influență și fiecare dintre limbile amintite).

BIELORUSIA (BELARUS), Republica ~, stat în Europa estică; 207.6 mii km²; 10,2 mil. loc. (1989); 64,2% bieloruși; ruși, polonezi, ucrainieni, evrei. Limba de stat: bielorusa. Cap.: Minsk. Orașe pr.: Gomel, Moghilev, Grodno, Brest. Este împărțit în șase reg. Relief de cîmpie joasă în S, colinară în N și E, cu șiruri de morene cu alt. max. de 345 m. Climă temperat-continentală excesivă în E, cu nuanțe maritime în V (precipitații 500-700 mm/an). Rîuri pr.: Nipru (cu afl. Berezina și Pripet), Daugava (Dvina de Vest), Neman și Bugul de Vest. Peste 1/3 din terit. este mlăștinos (mai ales în reg. Polesia de S). Lacuri numeroase de origine periglaciară. Expl. de petrol, gaze naturale, turbă, sare gemă, săruri de potasiu, cărbune. Ind. B. produce energie electrică (36,3 miliarde kWh, 1986), autocamioane, tractoare, strunguri, mașini unelte, aparate de radio, televizoare și produse electrotehnice, aparate optice. Ind. chimică produse îngrășăminte, cauciuc sintetic, fire și fibre chimice, mase plastice și produse petroliere. Mari cantități de ciment, sticlă, mobilă, cherestea și hîrtie. Ind. bunurilor de consum produce tricotaje și conf., fire de lînă și bumbac, încălțăminte, ulei, produse din carne și lactate, conserve ș.a. Se cultivă 33,4% din supr. țării mai ale cereale (45%); grîu, secară, orz, ovăz (7,1 mil. t, 1986). Mari producții de cartofi (13,4 mil. t, 1986), sfeclă de zahăr (1,6 mil. t, 1986), in (95 mii t, 1986), legume, plante furajere. Peste 50% din valoarea prod. agricole este dată de creșterea animalelor: bovine pentru carne și lapte (7,5 mil. capete, 1987), porcine (5,1 mil. capete, 1987), păsări de curte. C. f.: 5,54 mii km; căi rutiere: 44,4 mii km; navigație fluvială pe Nipru, Berezina, Dvina de Vest ș.a. și canale: 3,8 mii km. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi, o mare parte a terit. B. (Rusia apuseană), a intrat, începînd din sec. 9, în componența Rusiei Kievene. În sec. 11-12, în condițiile fărîmițării feudale, pe terit. B. s-au constituit mai multe cnezate între care: Poloțk-Minsk, Turov-Pinsk și Smolensk. În sec. 13-14, treptat, terit. B. au fost cucerite de lituanieni și incluse în Marele Ducat al Lituaniei (din 1569, Rzecsposlolita). În această perioadă a apărut denumirea de „Rusia Albă” pentru terit. de vest ale Rusiei. La sfîrșitul sec. 18, terit. B. a fost anexat de Rusia. Populația din B. a participat la evenimentele revoluționare din 1905-1907, precum și la cele din febr. și nov. 1917. În timpul primului război mondial, B. a devenit teatrul de luptă al beligeranților, partea de V a țării fiind ocupată de trupele germane. În nov. 1917, în B. s-a instaurat puterea sovietică, iar la 1 ian. 1919 s-a constituit R.S.S. Bielorusia. Prin tratatul ruso-polon de la Riga (mart. 1921) partea de V a B. a trecut la Polonia. La 30 dec. 1922, B. a intrat în componeneța U.R.S.S.; în nov. 1939, B. apuseană a fost inclusă în R.S.S. Bielorusia. Ocupată în 1941 de trupele hitleriste, în B. s-a organizat o puternică mișcare de partizani. În iul. 1944, a fost eliberată de trupele sovietice. La 25 aug. 1991 B. și-a proclamat independența. Membră a O.N.U. (din 1945).

PARIS [fr. parí] 1. Bazinul Parisului (sau Parizian), regiune în N Franței, extinsă în jurul Parisului, pe c. 500 km diametru de la E la V și c. 300 km de la N la S, având forma unui amfiteatru cu o înclinare generală pe direcția SE-NV, drenată de fl. Sena și afl. săi Marna, Oise ș.a. Este o zonă joasă, acoperită cu depozite sedimentare terțiare, limitată de masivele hercinice Ardeni (NNE), Vosgi (E), Masivul Central (S) și Armorican (V), iar spre N de colinele Artois, care constituie limita între B.P. și Câmpia Flandrei. 2. Capitala Franței, a regiunii și provinciei istorice Île-de-France, situată în bazinul cu același nume, în zona de confl. a râurilor Marna și Oise cu fl. Sena, la 170 km de gura de vărsare a acesteia în Marea Mânecii; 2,1 mil. loc. (1999). Marele P., împreună cu suburbiile și orașele-satelit (Argenteuil, Saint-Denis, Montreuil, Orly, Versailles, Boulogne-Billancourt, Saint-Cloud, Neuilly-sur-Seine, Clichy, Nanterre, Rueil-Malmaison, Saint-Germain-en-Laye, Poissy ș.a.), formează o conurbație de 11,2 mil. loc. (1999), extinsă pe 1.832 km². Orașul propriu-zis, încorsetat de meandrele Senei și Marnei, și dominat de mai multe coline (Montmartre 125 m alt., Chaillot, Buttes-Chaumont, Belleville, Ménilmontant ș.a.), ocupă o supr. de 105 km², având ca nucleu Île de la Cité. P. este cel mai important centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-artistic și turistic al țării, fiind sediul unor organisme internaționale (UNESCO, din 1947, OECD ș.a.); locul de desfășurare a Jocurilor Olimpice în anii 1900 și 1924. Important nod internațional de comunicații, cu trei mari aeroporturi (Orly, Le Bourget, Roissy-Charles de Gaulle), port fluvial și mai multe gări (Gara de Nord, Gara de Est, Austerlitz, Saint-Lazaire, Montparnasse ș.a.). Metrou (din 1900). P. este cel mai puternic centru ind. al Franței, care produce automobile (uzinele firmelor „Renault”, „Citröen” ș.a.), avioane, tractoare, produse electronice și electrotehnice (firma „Thomson”), mașini-unelte, aparatură de precizie și optică, produse chimice (mase plastice, medicamente, cosmetice, cauciuc sintetic, îngrășăminte) și textile (confecții, tricotaje, țesături), articole de blănărie și marochinărie, încălțăminte, mobilă fină, alimente, articole de lux (parfumuri, bijuterii ș.a.); mari edituri și tipografii. Studiouri cinematografice. Centru financiar internațional (Banca Franței, Banca Rothschild, Crédit Lyonnais) și bursier. Centru științific: Academia Franceză (fundată de Richelieu în 1634), Institutul Franței (1795), Institutul Pasteur (1888), Centrul Pompidou (1971-1977) etc. Numeroase teatre: Opera (1789), Comedia Franceză (1680), Teatrul Étoile ș.a.; universități: Sorbona (1257), Collège de France, (1530), L’École Normal Supérieure (1794), Conservatorul (1795), l’École Nationake de Beaux Arte ș.a.; muzee: Luvrul, inaugurat în 1793, Muzeul Național de Artă Modernă, Muzeul Cluny, Musée de l’homme, Muzeul de Artă Decorativă, Muzeul de Artă Tradițională Populară ș.a.; parcuri și grădini: Bois de Boulogne, 872 ha, Bois de Vincennes, 943 ha, Tuileries Luxembourg, Jardin des Plantes ș.a.; poduri pe Sena: Pont-Neuf (1578-1606), Notre-Dame, Alexandre III, Sully, Saint-Michel, Solférino, Royal, Louis-Philippe, Pont de la Concorde ș.a.; bulevarde și străzi renumite: Champs-Élysées, Sébastopol, Saint-Germain, Saint-Michel, Grand Armée, Royal etc.; cartiere faimoase: Quartier Latin, Montparnasse, Montmartre, Saint-German-des-Prés; piețe: Place de la Concorde, cu obeliscul din Luxor, Place Charles de Gaulle – fostă Place de l’Étoile, cu Arcul de Triumf, Place Vendôme, Place Champs de Mars, cu Trunul Eiffel, Place de la République, Place des États-Unis ș.a.; porți cu caracter triumfal-decorativ: Saint-Denis (1672), Saint-Martin (1674) ș.a.; cabarete: Moulin Rouge, Crazy Horse, Folies-Bergère, Olympia ș.a. Monumente: biserica Saint-Germain-des-Prés (sec. 6, reconstruită în sec. 10-11), catedrala Notre Dame (1177-1250), bisericile Saint-Martin-des-Champs (1140), Sainte-Chapelle (1246-1248), Saint-Joseph-des-Carmes (1613-1620), Saint-Louis (1644-1728), bazilica Sacré-Cœur (1876-1914), l’Hotel de Sens (1474-1519), l’Hotel de Cluny (1485-1498), l’Hotel de Ville (Primăria) (1533-1551, reconstruit în 1606-1628), l’Hotel des Invalides (1670-1720), în stil gotic, Palatul Bourbon (1722), Pantheonul (1764-1812), clădirea Bursei (1808-1825), Arcul de Triumf (1806-1836), clădirea Operei (1862-1875), Turnul Eiffel (1889), înalt de 320 m, Piramida de sticlă „Grande Louvre” (1989) ș.a. – Istoric. Pe locul orașului de azi a existat, în sec. 1 î. Hr., o așezare inițial pe o insulă a Senei (Île de la Cité) a tribului galic al parisilor, numită Lutetia. Cucerit de romani (52 î. Hr.), a devenit un puternic centru comercial (Lutetia Parisiorum apoi Parisia, de unde numele actual). Populația orașului a fost creștinată (sec. 3) de episcopul Denis (Dionisie) care a fost martirizat. Distrus de populațiile barbare (280), a fost reconstruit. În 360, prefectul Galiei, Iulian Apostatul a fost proclamat aici împărat de soldații săi, iar orașul a luat definitiv numele de P. De la începutul sec. 6, P. a fost reședința regilor franci, constituind, treptat, împreună cu împrejurimile sale, nucleul domeniului regal al Capetingilor, fiind și cel mai important centru economic, politic și cultural-artistic al Franței. Devenit capitala Franței (987) când Hugo Capet, conte de Paris a devenit rege; în sec. 11-15 a jucat rolul de centru unificator în procesul de centralizare a statului francez. În sec. 14-15 dezvoltarea sa a fost întârziată din cauza Morții Negre (epidemia de ciumă a secerat 1/3 din populație). P. este strâns legat de istoria Franței, aici desfășurându-se un șir de evenimente importante: răscoala condusă de Étienne Marcel (1356-1358), răscoala ciocănașilor (1382) și caboșienilor (1413), Noaptea Sf. Bartolomeu (1572), Fronda (1648-1653) etc. La sfârșitul sec. 18 și în sec. 19, parizienii au avut un rol important în cele mai de seamă evenimente din istoria Franței: Revoluția din 1789-1794, Revoluția din iul. 1830, Revoluția din 1848. P. a fost unul dintre cele mai importante centre ale emigrației revoluționare române de după 1848. Napoleon III l-a însărcinat pe G. Hausmann cu modernizarea infrastructurii orașului. În Războiul Franco-Prusian (1870-1871), locuitorii P. au luptat eroic împotriva trupelor prusace care asediau orașul. Aici a izbucnit, în 1871, o insurecție care a instaurat Comuna din Paris. În sec. 19 a devenit centrul cultural-artistic al lumii („Orașul-lumină”). Ocupat, la 14 iul. 1940, de trupele germane, orașul a fost eliberat în urma insurecției populare din 19-25 aug. 1944. Îm ami 1968, a fost teatrul unor tulburări studențești. La P. au avut loc numeroase întâlniri diplomatice, consfătuiri și conferințe internaționale. – Tratatul de Pace din 10 febr. 1763, încheiat la Versailles, în urma Războiului de 7 Ani (Inclusiv războiul Franței cu India) în care Franța aliată cu Austria, Spania și Rusia a luptat împotriva Angliei și Prusiei. Franța renunță în favoarea Angliei în America la Noua Franță (Canada) și la toate teritoriile de la est de Mississippi (Louisiana), cu excepția Noului Orleans. Spania cedează Florida Angliei, primind în schimb partea apuseană a Louisianei (care aparținuse Franței). În Indiile de Vest Anglia obține de la Franța insula Dominica, Saint-Vicent, Grenada și Tobago, iar în Africa aproape întreg teritoriul coloniei Senegal; ins. Minorca, cucerită de Franța în 1756 este retrocedată Angliei. În India, Franța păstra doar 5 orașe. Franța și Spania se obligau să evacueze trupele din Portugalia și coloniile acesteia. Trupele franceze trebuiau să părăsească teritoriul Hanovrei, care era moștenire ereditară a regilor Angliei din dinastia de Hanovra. Tratatul de Pace din 30 mai 1814, încheiat între Franța și Coaliția a VI-a (Anglia, Austria, Prusia, Rusia; ulterior s-a raliat Tratatului Suedia, Spania și Portugalia) și care prevedea restabilirea independenței Olandei, Elveției, principatelor germane și statelor italiene. Franța era redusă la granițele existente la 1 ian. 1792; totodată, i se retrocedează o parte însemnată a posesiunilor coloniale pierdute de ea în războaielor napoleoniene. Tratatul de pace din 20 nov. 1815, între Franța și Coaliția a VII-a (Rusia, Anglia, Austria și Prusia) confirmă clauzele Tratatului din 30 mai 1814, spre deosebire de care în prezentul Tratat se stipulează menținerea Franței în granițele existente în 1790, fiind deposedată astfel de reg. Saar și Savoia etc. și obligată la plata a 700 mil. franci, precum și la acceptarea unei armate de ocupație de 150.000 de oameni pe o perioadă de 3-5 ani. Tratatul de Pace din 18/30 mart. 1856, încheiat în urma Războiului Crimeii (1853-1856), care prevedea, printre altele, înlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Române, rămânând sub suzeranitatea Porții, dar cu garanția colectivă a marilor puteri europene (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia și Regatul Sardiniei); stabilește libertatea navigației pe Dunăre și neutralitatea Mării Negre, precum și crearea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galați. Rusia înapoiază Tursiei Karsul, iar Principatelor Române județele Bolgrad, Cahul și Ismail din Sudul Basarabiei, confirmând în același timp și autonomia Serbiei. Conferința din 10/22 mai-7/19 aug. 1858 (au participat semnatarii Tratatului de Pace din 1856), încheiată cu o convenție, care stabilea viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor Române. Conferința de Pace din 18 ian. 1919-10 aug. 1920, convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (27 state, printre care și România) pentru semnarea tratatelor de pace cu țările învinse, Germania, Austria, Ungaria, Turcia și Bulgaria. Ea s-a încheiat cu semnarea unei serii de tratate la Versailles (1919), Saint-Germain (1919), Neuilly (1919), Sèvres (1920), Trianon (1920). Totodată, a hotărât înființarea Societăților Națiunilor. Conferința de Pace din 29 iul.-15 oct. 1946, convocată de puterile învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial pentru încheierea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România și Ungaria, state foste aliate ale Germaniei. Tratatele au fost semnate la 10 febr. 1947. Acordul de Armistițiu din 27 ian. 1973, acord semnat, în urma negocierilor de la Paris (1968-1973), de către miniștrii de Externe ai Republicii Democrate Vietnam, Guvernului Revoluționar Provizoriu al Republicii Vietnamului de Sud, S.U.A. și administrația de la Saigon prin care se hotărăște încetarea războiului și restabilirea păcii în Vietnam; prevede, între altele, evacuarea trupelor străine din Vietnamul de Sud, organizarea de alegeri sub control internațional, unificarea, treptată, pe cale pașnică a țării. Școala din ~, denumire (1925) prin care sunt desemnate în istoria artei grupările și creațiile pictorilor și sculptorilor străini stabiliți la P. în diferite epoci (sec. 14, 18 și 20). Cea mai importantă este cea din sec. 20, care a grupat artiști de prestigiu (M. Chagall, W. Kandinsky, A. Modigliani, P. Picasso, C. Brâncuși ș.a.), fără să genereze însă un stil sau un curent anume. Sunt numiți „a doua școală din P.” pictorii abstracți de după al Doilea Război Mondial (N. Staël, J.M. Atlan, M. Estève, Maria Vieira da Silva).

AUSTRALIA 1. Cel mai mic continent al Pământului împreună cu Oceania, așezat în emisfera australă, traversat de Tropicul Capricornului; 8,94 mil. km²; 28,2 mil. loc. (1986). Este cuprins între 10°41′ lat. S (Capul York) și 38°55′ lat. S (Wilson’s Promontory), pe 3.600 km și între 113°05′ long. E (Steep Point) și 153°34′ long. E (Capul Byron), pe 3.800 km. Înconjurat de Oc. Indian (la S și V) și Oc. Pacific și mările mărginașe ale acestuia (la E și N). Relieful australian este compus din trei trepte hipsometrice. În E se desfășoară, pe c. 3.400 km de-a lungul coastei, Cordiliera Australiană (Alpii Australieni), formată în timpul cutărilor caledoniene și hercinice, după care a urmat peneplenizarea mezozoică și reînălțarea terțiară. Alt. max.: 2.234 m (vf. Kosciusko). Podișul Australiei de Vest ocupă c. 50 la sută din suprafața continentului și prezintă o reg. aflată sub nivelul Oceanului Planetar. Marginile sale au alt. mai mari, centrul său constituind o imensă arie depresionară, ocupată de pustiurile Victoria, Gibson și Marele Deșert de Nisip. Cîmpiile centrale, desfășurate între G. Carpentaria (la N) și Marele Golf Australian (la S), ocupă c. 30 la sută din suprafața continentului, constituind treapta cea mai joasă a reliefului, cu extindere mai mare în partea centrală și meridională. A. este bogată în zăcăminte de cărbuni, min. de fier, plumb, min. auroargentifere, cupru, zinc, metale rare, min. radioactive etc. Clima și apele. Clima este ecuatorial-musonică în N (cu temperaturi ridicate, amplitudini termice mici și precipitații abundente), tropicală în centru (cu temperaturi ridicate) și subtropicală în S. Cel mai important sistem hidrografic este cel al fl. Murray (cu afl. său Darling). În cîmpiile centrale se găsesc lacurile Eyre și Torrens, iar în Podișul Australiei de Vest lacurile Moore, Barlee, Mackay și Amadeus. 2. Uniunea Australiană, stat federal ocupînd continentul australian, ins. Tasmania, și cîteva ins. mici; 7,68 mil. km²; 16,81 mil. loc. (1989) (81,8 la sută anglo-australieni, 5,7 la sută englezi, 2,1 la sută asiatici, 2 la sută italieni, 1,1 la sută aborigeni ș.a.). Limba de stat: engleza. Cap.: Canberra. Orașe pr.: Sydney, Melbourne, Brisbane, Adelaide, Perth. Este format din 6 state și două terit. federale. Se expl. cărbune (178 mil. t. 1988), petrol (22,73 mil. t, 1989), gaze naturale, min. de fier (97,7 mil t, 1989), bauxită (39,64 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), min. de plumb, zinc, argint, titan, aur, min. radioactive și zirconiu (85 la sută din prod. mondială). Ind. țării produce anergie electrică (140,35 miliarde kWh, 1988), fontă (5,88 mil. t, 1989), oțel (6,7 mil. t, 1989), aluminiu (1,07 mil. t, 1988), motoare, mașini-unelte, instrumente de măsură, motoare electrice, mașini agricole și tractoare, material rulant, autoturisme (332,4 mii buc., 1989), nave, explozibili, îngrășăminte chimice, coloranți, produse farmaceutice, derivate petroliere (capacitatea rafinăriilor 36 mil. t, 1986), ciment (6,9 mil. t, 1989), țesături de bumbac, încălț., zahăr (3,6 mil. t, 1988), produse lactate și din carne. Pe întinsele pășuni naturale (56,7 la sută din supr. țării) s-a dezvoltat creșterea animalelor. A. ocupînd locul 1 pe glob în ce privește efectivul de ovine (164 mil. capete, 1988, majoritatea de rasă merinos, c. 30 la sută din prod. mondială de lînă), alături de care se mai cresc bovine (23,5 mil. capete, 1988), porcine (2,7 mil. capete, 1988), cabaline. Pe 6,2 la sută din supr. țării se cultivă grîu (14,1 mil. t, 1988), orez, sorg (1,6 mil. t, 1988), trestie de zahăr (27,7 mil. t, 1988), bumbac, plante furajere, legume, cartofi (1 mil. t, 1988). Mari prod. de unt, brînzeturi, carne și piei. Pescuit. C. f.: 40,8 mii km. Căi rutiere: c. 900 mii km. Flota comercială: 2,36 mil. t (1988). Moneda: 1 australian dollar = 100 cents. Exportă produse agricole, cărbune, minereuri, lînă, mașini, utilaje și mijloace de transport, aur, aluminiu ș.a. și importă mașini și utilaje, materii prime și semifabricate, mijloace de transport, bunuri de larg consum, produse alim. ș.a. A. administrează și teritoriile ins. Christmas (din Oc. Indian), ins. Norfolk, Cocos/Keeling și Teritoriul Antarctic Australian. – Istoric. Triburi de vînători și pescari au populat terit. A. cu 40.000 de ani î. Hr. În sec. 18, cei c. 300 mi aborigeni erau grupați în 500 de triburi. Navigatorii spanioli, portughezi și olandezi descoperă și explorează la începutul sec. 17 coasta de N și V a A. În apr. 1770, James Cook atinge coasta răsăriteană și declară A., la 23 aug. 1770, posesiune engleză. Fondarea primei așezări (26 ian. 1788) este urmată de crearea de colonii separate care primesc, din 1850, o largă autonomie internă. Se intensifică explorarea și popularea interiorului continentului. Descoperirea aurului (1851) în New South Wales și Victoria determină un nou val de emigranți. La 1 ian. 1901 cele șase colonii engleze autonome din A (New South Wales, Victoria, Queensland, Western A., South A. și Tasmania) se unesc, formînd Commonwealth of Tasmania, cu statul de dominion în cadrul Imp. Britanic; colonia britanică Papua și terit. german Noua Guinee sînt administrate de A. (1919-1975). A. participă, alături de Marea Britanie, la primul și al doilea război mondial. În 1986, A. a abolit ultimele prerogative ale intervenției Marii Britanii în afacerile sale interne. Este membru fondator al O.N.U. (1945). A. este o monarhie constituțională, șeful statului fiind, de iure, suveranul Marii Britanii, reprezentat de un guvernator general. Activitatea legislativă este exercitată de Parlamentul Federal (Senat și Camera Reprezentanților), iar cea executivă de Consiliul Executiv, condus de primul-ministru.

CEHO-SLOVACIA, Republica Federativă Cehă și Slovacă, stat în Europa Centrală; 127,9 mii km²; 15,64 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: ceha și slovaca. Cap.: Praga. Orașe pr.: Bratislava, Brno, Ostrava, Pizeň, Košice, Olomouc. Este formată din două republici federale: Cehia și Slovacia. Împărțită în 10 reg. și două orașe autonome. Relieful de podiș cuprinde 4/5 din supr. țării. Trei reg. geografice sînt bine conturate: Cehia, Moravia și Slovacia. Cehia cuprinde Pod. Boemiei cu alt. de 350-550 m, încadrat de M-ții Sudeți, Metalici, Pădurea Boemiei Šumava, și în E Colinele Moraviei. Moravia, în partea centrală a țării, este formată din depr. Ostrava (la N) și bazinul Moraviei (în S), culoar de trecere între Oder și Dunăre. Slovacia este predominant muntoasă: Carpații Mici, Tatra Înaltă (vf. Gerlachovka, 2.663 m alt. max. din C.) și Tatra Joasă, Beskizii de Vest și de Est, M-ții Metaliferi ai Slovaciei; în S Slovaciei se află C. Dunării și a Tisei. Ape importante: Dunărea (172 km) cu afl. său Morava, Váh, Hron, apoi Oder și Labe (Elba) cu afl. săi Ohre și Vltava. Lacuri alpine în Tatra. Climă temperat-continentală cu influențe oceanice în V. Resurse importante de cărbune (mai ales lignit); rezerve mici de de min. de fier, metale neferoase, caolin, uraniu, nisipuri cuarțoase ș.a. C. are dezvoltată ind. energetică (cărbuni 119 mil. t. 1989), a energiei electrice (86,1 miliarde Kw/h, 1989), siderurgică (15,5 mil t. oțel și 10,1 mil. t. fontă, 1989), electrotehnică, material feroviar, avioane, autovehicule (279.600 buc., din care 188,4 mii autoturisme, 1989), mașini-unelte, instalații și utilaje ind., produse chimice, ciment (10,9 mil t. 1989); tradiție în prod. de porțelanuri, ceramică, sticlărie, prelucr. lemnului (creioane), textilă, alim. (bere, zahăr, carne, lactate), poligrafică, marochinărie, încălț. Terenuri arabile (39 %), pășuni și fînețe (12,9 %), păduri (36 %). Se cultivă grîu (6,4 mil t. 1989), orz (3,55 mil t. 1989), secară, porumb (1 mil t., 1989), sfeclă de zahăr (6,4 mil. t. 1989), cartofi (3,2 mil. t. 1989), in, hamei, tutun, plante furajere. Pomicultură și viticultură. Creștere intensivă a animalelor: porcine (7,4 mil. capete, 1989), bovine (5,1, il. capete, 1989), ovine (1 mil. capete, 1989), păsări. Cf.: 13,3 mii km (dintre care 3.798 km electrificate, 1988). Căi rutiere non-urbane: 73.112 km (489 km autostrăzi, 1989). Căi navigabile interioare: 483 km. Flotă fluvială: 615.000 trb (1988). Moneda: 1 koruna (coroană) = 100 haléřu. Exportă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 60%), produse metalurgice, textile, încălț., bere, produse ceramice, coloranți și importă petrol și gaze naturale, produse chimice, mașini și utilaj ind., min. de fier, produse siderurgice ș.a. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi celtice, terit. C. a fost ocupat în sec. 1 d. Hr. de triburi germanice: începînd din sec. 5 s-au așezat aici triburi ale slavilor de apus. În 623 a apărut primul stat al acestora (destrămat în 658). În sec. 9 s-au pus bazele statului feudal, cunoscut în istorie sub numele statul Marilor Moravi, care a existat pînă în anul 906, cînd s-a destrămat în urma atacurilor triburilor maghiare. În prima jumătate a sec. 11, Slovacia a fost inclusă în componența statului ungar. Statul ceh, apărut la sfârșitul sec. 9, sub conducerea dinastiei Přemysl, a devenit nucleul în jurul căruia s-a constituit, în a doua jumătate a sec. 12, regatul Cehiei (Boemiei), intrat ulterior în componența „Sfîntului Imperiu Roman”. În prima jumătate a sec. 15, în Cehia a avut loc mișcarea cunoscută sub numele de războaiele husite (1419-1434). În sec. 16-17 Cehia și Slovacia au ajuns în stăpînirea Habsburgilor. Înfrîngerea răscoalei antihabsburgice (1618-1620), prolog la Războiul de 30 de ani (1618-1648) a dus la pierderea totală a independenței Cehiei (care se bucurase de o oarecare autonomie în statul habsburgic). Lupta popoarelor ceh și slovac pentru independență, împotriva asupririi feudale, s-a intensificat în sec. 17-19, culminînd cu revoluția de la 1848-1849, reprimată cu cruzime. La 14 nov. 1918, după înfrîngerea Austro-Ungariei în primul război mondial și ca urmare a luptei de eliberare națională a popoarelor ceh și slovac, s-a format Republica Cehoslovacă independentă (președinte Tomáš Masaryk). În sept. 1938, în urma acordului de la München, C. i-au fost răpite regiunile sudete, iar în nov. 1938 partea de sud a Slovaciei a fost anexată de Ungaria; în mart. 1939 țara a fost ocupată de Germania fascistă. Hitleriștii au înființat pe terit. ceh așa numitul „Protectorat al Cehiei și Moraviei”, Slovacia fiind proclamată stat „independent”. În anii celui de-al doilea război mondial s-a desfășurat o puternică mișcare de rezistență, culminînd cu insurecțiile armate din Slovacia (1944) și Praga (1945). În luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei, alături de armata sovietică au participat și trupele române. La 9 mai 1945, în urma insurecției naționale, cu sprijinul armatei sovietice, Praga a fost eliberată de sub ocupația germană. Edvard Beneš (aflat în exil între 1940 și 1945) a revenit în țară, preluînd prerogativele prezidențiale (deținute pînă în 1948). În alegerile generale din 1946, partidul comunist s-a plasat pe primul loc (38% din voturi). Guvernul de coaliție, prezidat de C. Gottwald s-a dezagregat prin demisia miniștrilor ce s-au opus intervențiilor sovietice în politica țării și a metodelor brutale ale comuniștilor. Criza politică a fost soluționată prin acțiunile de forță ale partidului comunist, care și-a asigurat controlul puterii („Lovitura de la Praga” din 25 febr. 1948). Regimul comunist s-a caracterizat prin măsuri represive, care au avut un larg spectru politic (de la executarea fostului secretar general al partidului comunist, R. Slansky, la arestarea arhiepiscopului de Praga, monseniorul Beran). Dificultățile economice și tensiunile politice au determinat schimbări majore în conducerea de partid și de stat. Noul secretar general al P.C.C., Al Dubček (ales la 5 ian. 1968) a inițiat o politică de reformă („Socialismul cu chip uman”), care a alertat Pactul de la Varșovia. Membrii acestuia, cu excepția României, au invadat C. în noaptea de 20/21 aug. 1968 punînd capăt „Primăverii de la Praga”. La 1 ian. 1969, Republica Socialistă Cehoslovacă a devenit stat federal compus din două republici egale: Republica Socialistă Cehă și Republica Socialistă Slovacă. Politica represivă și stagnarea economică au provocat mari nemulțumiri, care și-au găsit expresia în mișcarea contestatară „Carta 77”. În 1989, în cadrul modificărilor majore petrecute în viața politică internațională și ca urmare a intensificării nemulțumirii poporului au avut loc manifestații de stradă în urma cărora regimul comunist a fost înlăturat („revoluția de catifea”, nov. 1989). Alegerile generale din 1990 au fost cîștigate în Cehia de Forumul Cetățenesc și în Slovacia de Opinia Publică împotriva Violenței, Vaclav Havel devenind președintele republicii. Puterea executivă este deținută de președinte și un cabinet de miniștri, iar cea legislativă de Adunarea Federală. Alegerile parlamentare din 5-6 iun. 1992 au fost câștigate de Partidul Democrat Cetățenesc al lui Vaclav Klaus și de Mișcarea pentru o Slovacie Democrată a lui Vladimir Meciar. După patru runde de negocieri bilaterale (19-20 iun.) s-a semnat un acord politic care prevede declanșarea procesului de separare a Ceho-Slovaciei în două state independente începînd cu 1 ian. 1993. Președintele Vaclav Havel, nereușind să stopeze acest proces de destrămare a statului federal, a demisionat la 20 iul. 1992.

MECANIC, -Ă subst., adj. I. S. f. 1. Știință care studiază forțele motrice, legile echilibrului, legile mișcării corpurilor și ale diverselor mecanisme ; tehnica procedeelor în care intervin în special aceste fenomene, mecano – tehnică. Legile de la mecanică. AMFILOHIE, G. F. 21^r/7. Mihanica, parte matematicilor care are de obiect legile mișcării, a cumpănirei. VÎRNAV, L. 138^r/10. De cînd mehanica s-au făcut pontul celor deosăbite științe a învățaților și a speculațiilor de industrie, n-au rămas mai nici o minune ce nu s-ar fi văzut a ieși din măiestria ei. AR (1829), 248²/44. Bregheții veniră și noi am văzut Faptele mehanicii regulate spornic. HELIADE, O. I, 127. Cursul acestor școale este de patru ani, în care se va învăța. . . fizica și mehanica poporană (a. 1841). URICARIUL, VII, 236. Prin mecanică și prin chimie [secolul al XlX-lea] a transformat toate artele și măiestriile. GHICA, S. III. Este o lege demonstrată prin experiență și care este principiul fundamental al mecanicei. DRĂGHICEANU, C. 71. O carte plăcută în care formulele costelive ale mecanicei. . . sînt mai peste tot locul foarte binișor furișate. ODOBESCU, S. III, 11. Cu o asemene lucrare numită compunerea puterilor se ocupă mecanica. PONI, F. Cărțile de mecanică teoretică și aplicată. CONTEMP. 1949, nr. 161, 6/2. Mircea Rotaru urma cursurile celui de al treilea an al Facultății de mecanică. V. ROM. octombrie 1 954, 85. ◊ F i g. El merge în disciplina obștei sale, într-un fel de mecanică socială, renunțînd să mai judece. SADOVEANU, O. IX, 279. ◊ Atelier de mecanică = atelier în care se construiesc și se repară mașini, piese ale unui mecanism etc. Ai văzut jos atelierul de mecanică și motorul care ți s-a părut mare ca un elefant. PAS, Z. I, 291. ♦ Mecanică cerească = știință care se ocupă cu mișcarea corpurilor cerești, mai ales a planetelor, sateliților și cometelor. Cf. COSTINESCU. ♦ Manual, tratat de mecanică (I 1). Toată mecanica-ntoarse foaie cu foaie, călind. PANN, H. 63/13. 2. (Învechit) Mecanism ; mașină. Oricarele. . . va fi făcut vreo mehanică spre vreo înlesnire. . . au izvodit un ce spre folosul obștii. GOLESCU, Î. 114. Un turn cu ceasornic care are o mehanică prin care bate sferturile. id. ib. 133. Arcul său se mișcă prin mijlocul unei mehanice. CR (1 829), 224²/8. 3. Ocupația, îndeletnicirea, meseria mecanicului (II). DM. II. S. m. (Învechit) Specialist în mecanică (I 1); (sens curent) persoană care face, repară sau asigură întreținerea utilajelor, a diverselor mașini și aparate ; persoană care supraveghează funcționarea unei mașini. Mihanicus, cel ce știe mihanica. VÎRNAV, L. 138^r/14. Vestitul mihanic Failing. . . au aflat un sfredel pentru fîntîni. AR (1829), 27²/45. O țară vestită pentru iscusința mahanicilor ei și mai cu seamă cele două însămnate aflări a lui Smitt și a lui Bell. I. IONESCU, C. 128/25, cf. NEGULICI, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DDRF, ALEXI, W., NOM. PROF. 6. Rămân aici pînă vine mecanicul să repare telefonul. SEBASTIAN, T. 46. Fiind în îmbulzelile unui tren. . . au dat asupra lor paserile de fier. Mecanicii au oprit; oamenii s-au risipit în cîmp. SADOVEANU, P. M. 40. Te-am ruga, mai frumos cu vorba, domnule mehalnic. CAMILAR, N. I, 323. Mihai Prodan, mecanicul, pricepea cu greu cum de-a putut Filip auzi despre dînsul tocmai la Călărași. V. ROM. martie 1 954, 39. Sînt mecanic-auto și socotesc că voi putea să ajut acolo, pe ogoare, prin cunoștințele ce le am, la asigurarea funcționării în bune condițiuni a tractoarelor și mașinilor agricole. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2 926. III. Adj. 1. Care aparține mecanicii (I 1), privitor la mecanică, de mecanică. Cf. AMFILOHIE, G. F. 164^r/12. Așa unii au tîlmăcit viața după legile mehanice, alții după cele hemice. ANTROP. 277/13. Folosirea și influența deseniului. . . este temeiul tutulor artelor grafice și al lucrărilor mecanece. DESEN ARH. 5/27. Lucrări mechanice însemnate. MAIORESCU, L. 13. Trăim în epoca telegrafiei și telefoniei fără sîrmă, în veacul uriașului proces mecanic. SADOVEANU, E. 62. ♦ Care acționează asupra (schimbării) poziției corpurilor. Forțele mecanice (mișcătoare) sînt în echilibru (cumpănă) în această piatră. BARASCH, M. II, 109/20. ♦ (În opoziție cu c h i m i c) Fizic. Telegrafia fără sîrmă. . . arată că un curent de forță n-are nevoie de nici un fir special spre a urma direcția dată și atinge obiectul vizat, îndeplinind o acțiune mecanică. MACEDONSKI, O. IV, 144. Unele părticele [de oxid de mercur] nu vor putea fi divizate. . . prin nici un mijloc mecanic. PONI, CH. 8. O lucrare mecanică, precum frecarea sau loviturele, poate produce căldură. id. F. 158. 2. Care este pus în mișcare de o mașină sau de un mecanism ; care se face cu ajutorul mașinilor sau al mecanismelor; mecanizat. V. a u t o m a t. Mîna are mișcări sacadate de păpușă mecanică. C. PETRESCU, Î. II, 36, cf. id. C. V. 44. Stațiuni cu utilaje mecanice. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 24. Comparatoarele mecanice sînt instrumente de măsurat, de precizie. IOANOVICI, TEHN. 376. Se va monta o instalație de aglomerare mecanică și o instalație de rafinare a plumbului. LEG. EC. PL. 428. ◊ (Adverbial) Podul său uriaș se oprește în fața cuptorului unde își deschide, mecanic, gura. SAHIA, N. 33. 3. (Care are loc) fără participarea conștiinței, a voinței, a inteligenței: mașinal, automat. Își aprinde o țigară, o fumează. După un timp, în chip mecanic, aprinde alta. SADOVEANU, O. IX, 351. Cugeta la altceva și făcea pesemne un gest mecanic. DEMETRIUS, A. 56. ◊ (Adverbial) Întinde mîna mecanic și rupe învelitorile [revistelor]. C. PETRESCU, C. V. 214. Trupuri. . . aleargă mecanic, în dorul de viață. SAHIA, N. 18. Olteanu băgă mecanic cheia în buzunar și abia după aceea tresări speriat. V. ROM. martie 1 954, 38. Un soldat german în cămașă trecu pe lîngă el fluierînd mecanic. T. POPOVICI, S. 134. ♦ (Învechit) Armonie mecanică = armonie imitativă. Armonia mecanică izvorăște din meșteșugită combinare a zicerilor pentru plăcerea auzului fără a să lua în băgare de seamă înțelesul ce înfățișază duhului. MARCOVICI, R. 142/13. – Scris și: (învechit) mechanic. – Pl.: mecanici, -ce. – Și: (învechit) mecánec, -ă, mehănic, -ă, mihánic, -ă, mahánic, -ă subst., adj., mihánicus, (regional) mehálnic s. m. .- Din (I) lat. mechanica, it. meccanica, germ. Mechanika, fr. mécanique, (II) lat. mechanicus, germ. Mechaniker, III) lat. mechanicus, it. meccanico, fr. mécanique. – Pentru variantele cu -h-, cf. ngr. μηκαηική , μηκανικός, rus. механика, механик.

GHEORGHIE gr. Γεώργιος „agricultor”. I. A. Gheorghe forma comună; -a (Ard II 146). 1. Cont. cu Gherghel: Gheorghelaș (G. Dm 591). 2. Gheorghi formă mold.; -e formă cultă, literară; cu afer.; Orghie, P., munt. (BCI XI 20); Gheorghi/eș (Sur IV; Șez); -an, Preda, buc., 1790 (Băl VI); -an, Iosif. mitr.; Gheorghi/nă (Cand 141); -oiu, T. (Vr C 103); -oa, hațeg (Cand 141); Gheorghișor V. (AO XXI 173; Sc); – I. (Ul 137); Gheórghiu, Ian. (BCI X 106); – Coste (Băl VI); Gheorghiu, + suf. ngr. -iu, obișnuit la nume străine și răspîndit la noi, prin imitație, în locul lui -escu, în sec. XIX. 3. Gheiorghie Părtoacă, munt., 1629 (BCI V187). 4. Gheorghin/a f.; -oiu (Am); -escu act. 5. Gheorghiț/a, f. (Grș 12; Î Div); -ă (Dm), frecv. act.; -an. 6. Cu afer., ipoc. obișnuit: Ghiță, frecv. act; nume unic (17 B II 317); Ghițău fam. (Racovița r, R-S); Ghița, ar. (Ant Ar); -n, olt. (Cand 142); Ghiț/ea (Dm); -escu, Ilie (Băl VI); -ești s.; Ghițeș megiaș (16 A III 331); Ghiț/oi; -oiu, olt.; -uică; -un, Gh., act.; -ulescu, act.; -ulan (Cand 141); -ulete (ib); cf. Gîțulescu, T. (Bîr I). B. *GHEORGA: 1. Gheorgan, 1789 (AO XIX 108); – N. (AO XII 385); Gheorganii fam. olt. (AO XV 65). Cf. blg. Γеорга (Weig).Cu afer.: Gane, -a, cf. blg. Γане (Weig); v. Gan. 3. + -man: Gheorgoman (Cat.) C. -ică: 1. Gheorghică, mold. (Sd XXI); olt. (Cand 141). 2. Cu afer.: Ghica moșu(16 B IV 295), formă ce se întîlnește cu alb. GHIKA, adus de emigranți din Albania; boierul Ghika își ia numele, ca Domn, „Gheorghe Ghika”, făcînd din prenume un nume de familie „Ghiculeștii”; Ghica pren., 1746 (B Cr 53, 74). 3. Ghican (Bibi. rom. veche III); V. Bălaru (Șoimari); -i s. 4. Ghicul, Coman, 1658, munt. (BCI XII 104); -eț (Sd XVI); -escu, L. (IS 274). D. Cu fon. ard. ghe > dĭ: 1. Gheordie (Hur 222). 2. Dĭorde și Dĭurdea (Mar 183); Dĭordei An., ard. act. 3. Dorda f., mold. act.; Dorde (Mar 183); -a, I., act. II. GHERGHE; 1. Ghierghie banul Băleanul (Aș Br 34); Ghierghe (Mano 20). 2. Gherghi spătar (16 B II194) -e (Pom; 16 A II 72). 3. Gherghe (Dm; Cat; Rel; Sd XVI 140; Ard I 59; 17 B II 77; An C III 746), etc.; – Ungurul; – Sasul (17 B II 37, 225); Ghergh/easa, -ești ss. (Sur II); -escul (Bîr III). 4. Gherghei, V. (BCI VII 10). 5. Ghergăe (17 B IV 302). 6. Ghergheș, frecv. (M mar); -an, dobr. (RI XI 208); Gherghiș diac (D Buc); Gherghișanu, act. 7. Gherga sasul, transcriere a germ. Georg, burgmeister din Sibiu (RS 77); Ghergani s. 8. Gherghiu pren. (RI XV 137). 9. Ghergul, V. (Bîr IV); -escu act. 10. Gherguș (C Dom; 16 B VI 160). 11. Gherghin, Chelbe (AO XXI 143), în contaminare cu subst. gherghin, -ă; Gherghina pren., 1664 (Acte Sc; P Bor 50) etc.; – boier (Rel; Giur; 17 B 11); – diac (Cat); – f.; Gherghena b. (17 B I 243); Gherghinica jude (Cat); Gherghinoiu, olt. (VM). 12. + -ar; Gherghinar fam. (Buc). 13. Gherghiț/ă (Cand 140); -a tîrg, -oiu, olt. (Cand 140). 14. + Grighentie: Gherghentie, R., mold. (Isp II²). Forma Gherg – se poate explica și prin germ. Georg, ca mai sus, prin ngr. Γεργουί prin alb. Gyergi, Gergj, sau blg. Γерга. 15. Ghirghi (17 B I 19); – diac (ib 183; 424); -e, vornic (Sur V). 16. Ghirgiu, Stepan (BCI IV 108). III. Cu o < eo: GORGHE, formă ce apare deseori ca eroare de scriere sau scurtare, dînd lui g cirilic valoarea de ghe; este evident însăcă forma a circulat și în graiu. 1. Gorghie (Mar 183; Isp I¹; 17 A II 206); – Iura (Ard I 242). 2. Gorghe (P³; Sd XVI 189, 192, XV 243; Ard I 45; 16 A I 441); Gorghea (Ard II); Gorghești s.; Gorgești s. (C Bog); Gorgea și Gorjea, mold. (16 A I 441); Gorgescu, 1644 (RI XIII 279); Gorgiulescu, act. 3. Gorga (Paș; 13-15 B 223; 16 A III 129; 17 B I 346; III 371; (Puc); – f. și fiica sa Ana; Gorgoae, Ana (Cat mold II); Goarga t. (Mus). 4. Gorghi = Gheorghi (Sd XVI 189); Gorghieș (Cat mold II); Gorghiță (Isp III²); Gorguța (17 A III 162). 5. Gorgul (Sur XII). 6. Gorgan (P¹² Bîr III; Kog 1308; Tis); -u, Stan, zis și Gorgon (Puc nr. 286, 323); cu afer. Orgon; Gărgan (17 B III 354). Pentru etim. cf. și subst. gorgan și calend. Gorgonie. 7. Gorgoiu (Puc); Gorgoești t. (Mus). 8. Gorghină, țig (Vit 30). 9. Gorgoceală (17 B 1297). 10. + -otă: Gorgota(Mînăstirea), și Gorgotescu, A. (Puc nr. 37); cf. însă și ebr. Golgota cu rotacism și srb.-cr. Grgota derivat din Grigorie (Rad vol. 82 p. 125). 11. Pt. Gorgos (Vr; Isp VI²) și Gorghias, Ion, mold. (Sd V 263), cf.și gr. γοργος „vehement” și gr. Γοργίας. 12. Cu mutarea lui g în h: Horghie, Stan, călăraș din Rușii de Vede zis și Horghea (BCI XI 18), și cu afer.: Orghie (Paș); se poate conchide și la o relație între Horga, Orga (v. Partea a II-a) și Gorga. IV. Forme de origine balcanică. A. GOG/U, -A. 1. Gog, -a fam. (Ard; Paș). 2. Goga, frecv. ar. (AO VII 224); – munt. (16 B IV 53, 444; 17 B I 463, III 54; Am); – mold (Sd XVI 160; Cat mold II; Arh); -ard. sec. 18; topice: – pîrîu (Ștef) și sat lîngă Rîfov. 3. + -an, Gogan, I., munt. (RI XVI 372); -ul t.; cf. arm. gogan „prună sălbatică” și antroponim (DR II). 4. Gogancea, act. 5. Gogănici (Giur 274). 6. Gogea, T. (17 A II 95); Goğa nr. (Fărș); + -eală: Gogealea, Vlad, 1721 (Pol 117); Gogean (Vr); Gogescul (17 B I 368); Gogiulescu, olt. (Nif); Gogioiul, I. (Puc 364); cf. și subst. gogeá (de sare). 7. Gogă, N, (Ocina); Goagă comis, originar albanez (Cotr 45); Goaga, C-tin, ar. (Cat gr I), cf. subst. mold. gogă (coajă de nucă). 8.. Gogolea, C., 1643 (Vit 7); Goglea (Nif); Gogolina s.; cf. și rus Γоголи. 3. Gogoiu (AO XII 83; Vr; Paș); -s. (Dm). 10. Gogoncea (Vr; 17 B I 168). 11. + -otă: Gogotă (Sd XXI; Mar); – ard., 1726 (Paș); Gogotan Mar); Gogoțea, olt, (Sd XXI). 12. Gogu, Mihail (Cat mold) II); -ar. și dr. act.; Gogul(C Ștef; Tec I; Sd XXI; 17 A V 322); -escu. 13. Goguț și scurtat: Guță ușer, mold. (Sur V); Gută olt. (17 B II 274; P Bor 59); dar Guțu și Guțan < Neguțu sau < Griguță. 14. Gogă este și supranumele dat aromînilor de către albanezi, cf. „Gogii aromînii vestiți zidari” (BIFR I 70); obișnuit la aromîni, numele apare de timpuriu în Vrancea (Gogoi, -asa, -ești etc.) și în genere în Muntenia și Moldova. B. Cu sincopa lui g final: 1. Ghcore, ard.(Paș). 2. Gheoroe, Stanciul (17 B I 240) zis și Ghioroae (17 B II 60; Cand); Gheoroaia t. (16 A I 304). Această formă se întîlnește și se confundă cu cea sîrbească Dĭora, Dĭura (Rad v. 82 p. 83) și srb.-blg. Dyра, Тюра (Weig). 3. Ghiura, 1489 (Ț-Rom 377; Cat; Ard); – călăraș, 1655 Sd IV 42); – paharnic (16 B II 67); – log. zis și Giura (Cat; 16 B II 128, 130, 233, 390; 17 B 1453); Ghiura, ar. (RI IX 144). 4. Ghiureș, mold. (Sd XXI). 5. Ghiurca (Met 135; Moț); cf și magh, Gyurka. C. GIURA, cf. blg. Džuro, Džurko (Weig). 1. Giura pren. (P⁴); Giurlea, -escu; -ești, -oiu, ss.; Giurău, act,; Giuran (VT); Giurul, mold.; Giurica, olt, (Cand). 2. Giurca (Dm; Cat; Moț; Sd X; RS 14; Mar); Giurcă rumîn (AO III nr, 73); Giurcă sau Jurcă Pîntece (Ștef). 3. Giurcu, -lescu. 4. Giurcanu (Vr; Cand 141). 5. Giurconiu, P. (Tg-Jiu). 6. Jurca, mold. (P Gov 18); Jurchescu, R.; Giurcani = Jurcani (Ștef,). D. IORG(A)-U, fonetism ngr. 1. Iorgu, ar. (Cara 28); – frecv. dr.; -lescu, 2. Iorga pren. (P³; P Bor 7, 55); – ar; – mold (Ștef; Ard); olt., 1604 (17 B 1120); Iorga post., unchiul lui Vasile Lupu; – (RA II 277); Iorgă f., ar. (Fărș). 3. Iorgea (Sur V); prob. Orgești (Sur IV) cu afer. 4. + -ociu: Iorgociu, I. (Tg-Jiu), + suf. gr. -ache; Iorgache (Sd XXII); – Mavrodin (Ins 278) < gr. Γιωργάϰης (But); cu afer.: Orgache zis Iorga (17 B III 442), identitate ce confirmă derivația Orga < Iorga, prin afereză; Iorgachi ~ Iurgachi (Cat mold II). 6. + -an: lorgan, olt. și hațeg. (Cand 142).7* Iorghiceni = Iurghiceni (Cat mold II). E. Cu g>d: IORDACHE. 1. Iorda armaș (D Buc); -Pelin, mold. (Sd V226); cf. Gheordie(Hur 222). 2. + -ache; Gheordache popa, 1760, munt. (RI XI 516); Ieordache; Iorgachi devine din sec. XVII, Iordache (P Bor etc.) frecv; Cantacuzino, doi cu acest nume după 1600. Iordachia f, (Grș 9; P¹; P²). 3. Iordăcuță (Sd XVI); Iordăch/escu; -ești, -eni ss.; -ioiu, act. Cf. alb. Jordi, pren. lui Gheorglie Castriota. F. Din srb.-cr. JUKO (Rad v. 82, p. 111); 1. Iuca (Dm); – vistierul lui Dim. Cantemir; Iucaș (Dm; Ștef); Iucașanul, Cîrstea (16 A I 133); Iucul,1750 (Paș). 2. Iucuș, T. (16 A II; Iocușeni și Icușeni ss. (Sd XVI). 3. Iucșă (Dm); Iucșa Piteș (16 A 1133). Cf, blg. Юка (Weig) și srb. Юкo < Gheorghie (Rad 82 p. 135 – 6). 4. Din tcl kidrelez sărbătoare musulmană la 23 april, „prima zi a primăverii”: a) Catîrleț nume vechiu al portului Sf. Gheorghe; b) Cotărleci moșier buzoian (16 B I 153). V. GIURGIU, cf. it. Giorgio. 1. Giorgia, ar. (Ant Ar); Giorgiu, mold. (16 A III 379). 2. Giurg/ea, mold. (Dm; Ștef; C Bog); -ea (Ștef; Moț; Ard; 16 B II 160); -escu, act.; -eni, -ești ss. 3. Giurgi, olt. (Cand 141; 17 B IV 18); Giurgi/că (Dm); Giurgilă, olt. (Cand 141). 4. Giurgeaca, D., munt. (Sd VI 528); Giurgeală b. (16 A I 542, III 171). 5. Giurgeu, Moga (Sd IV 16). 6. Giurgin (Sur V). 7. Giurgița s. 8. Giurgioana s. 9. Giurgiu b. (Dm, frecv; Moț; M mar); – băn. (Cat); -lești s. 10. Giurgiuca, Em., poet; cu afer.: Giuca Zănescul, olt.(Sd VII 6); Giucă, olt. (Am); 11. Giurgiuman (Isp VI²; 17 A I 97). 12. + suf. sl. -ov: Giurgiuv și Giurgiov (formă cultă pentru orașul Giurgiu în doc. slave: v. N. A. Constantinescu, Cetatea Giurgiu, 1916). Giurgiuv/-ul, munte (Drj V); -an (Băl VI); -ean, locuitorul orașul Giurgiu. 13. Gĭurja păcurar mold. (Sd V 212); Giurjea (17 A I 149) și cu metat.: Jurgea (v. mai jos). 14. Girgina (16 A II 8); cf. blg. Γаргина. 15. Ghiurghiu și -leț, bb. ard.(Paș) 16. Giurg, ar.; -achi (Ant Ar), înainte de a se introduce litera ∏ în scrierea cirilica a doc. slavo-romîne, consoana ğ era redată cu г + ĭ, cu цж, cu дц, cu дж sau simplu ж (v. Ioan Bogdan, Doc. lui Ștefan cel Mare II, numele Giurgiu, la index. Grafia cu ж a avut ecou în pronunțarea Jurja pentru Giurge(a) și Jurcă pt. Giurcă, etc. VI. Cu ğ > j: JURG, JURJ, cf. srb-cr. Žurg < Georgius (Rad II p. 135). 1. Jurg Costi (Sur XV); Jurga (Bih). 2. Jurgea (C Ștef; 16 A III 413, IV 263). 3. Giurgea zis și Jurja vornic (Ștef); Jurj, frecv. (Dm; Ștef; C Ștef; Ard II 42; Băl II; Sur XIX). 4. Jurja, frecv. mold. (Ștef); – Tomăscul (16 A IV 258); Jurjă (C Bog); Jurjiu (Mar); Jurjoaia (Băl IV); 5. Jurje (Dm; C Ștef); -a (17 A IV 105); -a Stravici (16 A III 157); Jurjești s. (Tec I). 6. Jurjani s. (Ț-Rom 366); Jorjanii s. (16 B 15); Jurjanescul, act.; Jurjoń, hațeg (Cand 141). 7. Jurjuman (16 A III 310). 8. Jorj, ar. (Cara 26-28); -a, mold. (C Ștef 136); -a boier, 1436 (Sd XIX 11); Jorje (Tec I); Jorjeni = Giurgeni s. munt. (Cat). VII. Sub infl. ucr. A. 1. Jura fam. act. (Jiul ard).- (Ard; Mar). 2. Jurea, țig. (Ștef); Jurescul (16 A IV 201); Jurești (Sur II) și s. 3. Jurel, ard. (nu din juratu, etim. Paș). 4. Jurca (Ard; Măr); Jurcă = Giurcă. B. 1. Jora b. (Ștef; Tec; Arh); s.; – frecv. (Băl II; Tut; Șez). 2. Joran (Deal 127). Cu grafie greșită: Ioranu (deputat în Adunarea ad-hoc). 3. Jora = Jorea, 1669, mold.; Jorea, Sim. (16 A IV 268); – I. (Isp II¹), Jorăști s. 4. Joriță (C Ștef). 5. + -ca: Jorea vornic (Isp I²). Cf. srb. Žore (Rad vol. 82, p. 99). C. IURG. 1. Iurg (C Ștef); -a b. (17 B II 125); -a fiul lui Dinga (17 A V 276); Iurghiu, Ileș (Ard); + Iorgachi: Iurgachie (D Cpol).Iurghici (Dm; Ștef); Iurghiceni, devenit prin etim. pop. Erbiceni s. (Dm I 467). > Erbiceanu, C. D. Din ucr. Юр, Юра, Юрiй, Юрко (Grinc): 1. Iura (Dm; Ștef; Ard; Mar); Iurani s.; Iurașcu (Sd XVI; Dm; Băl II); cu lectură greșită: Iorașcu (Tec II); cu afer.: Urașcu (Cat mold II). 2. Iurie, Jurii, frecv. (Dm; Ștef; C Bog); – Dăvidescul (Ștef); Iuriescul, Gav. (17 A II 293). 3. Cu afer.: Urie cleric (Bis R); Uriia s.; Uriian, Mincul (Aș Br 139); Urianu (An C III 747; I Div; IO 32); – Iancu (AO X 382); – Istrati (RI I 22). 4. Iuriaș (16 B III 134; C Ștef); Jure (Ard; Mar); *Iurea > Urea, Gh. (AO XXI 222); Jurești s.; Jurescul (Băl II; 16 A III. 5. Jureș (Ștef). 6. Juriceni s. (Dm).Jurinca (Sur II). 8. Iurș/a (Dm; Ștef; C Bog); -u, ard., 1696 (Paș); cf. srb.-cr. Iuroș > Uroș (Weig). 9. + -cu: Jurc, -ă, -a (Dm; C Ștef); -ani, -eni, -ești ss. (Dm); -o (C Bog; 17 A II 260); -u (Orh). 10. Cu o < u: Iorc log. (Tut); -u (CL); -ani s. (Dm). Formele derivate din ucr. Iurg și Iurie au pătruns în Maramureș și Moldova la persoane cu pa- tronim romînesc. Din ucr. Ir, -ĭa ipoc. din Iuriĭ: Irea, v. Ire. E. IUGA. Iuga, frecv. mar. și mold. (Mar; M mar; Dm; Ștef; CL); – ard, 1680 (Paș); – olt. (13-15 B 153; Sd VII 50). „Ignatie zis Juga mare vistiernic” (Ștef I 70, 211). Iug/ani, -ești, ss. 2. Iugaș (ard). 3. Iugșa (Dm; Sur II). F. Din blg. Γoчo, Γoo, Γoшo, Γoтo sintome < Gheorghie; 1. Gociu, -l, Goc/ești, -ilă, Goceanu, care se pot raporta și la subst. Gociu (DLR), v. aceasta (Partea a II-a). 2. Goț/a, -ul, -e, -eală etc., care se pot raporta și la subst. Goță (var. la gogoriță), v. aceasta (Partea a II-a). 3. Goș/u, -ea -oiu, -ești, cf. expresia goș-gogea (Partea a II-a). 4. Got, -a, -e, -ea, -eș, -ar etc., care se pot raporta și la Sava Gotul, și la scurtarea Gotă < Neagotă, v. Got și Neagu (Partea a II-a). VIII. Direct din lat. Sanctus Georgius: Sîngeors (Mar); Singeorz, T. (RI XIV 159). 2. Sîngeorz (Mar; cf. și DR VI 321); – b., munt., 1593 (Cat); – olt. (Hur 240); -eni s. mold.; Sîngeordz s. (Năsăud); Singeor(d)z, sărbătoarea (Candrea, Enc.); Sămgiorz, Toader (Isp VI²; Sur XI); Sîngĭrogĭ ar. (Ant Ar); Sîngeorgiu ard. 3. Fără sin: Giorzu, olt. (17 B IV 84); mold. (16 A IV 229); -l (Sur V); Giordzu b. și Giordzești s. (17 A III 24); Giordzu, zis și Giorgiu de Urzici (16 A III 379); Georza (Moț); 4. Cu g pentru ge: Gorza (M mar); cf. Groza, ca metateză(?). 5. Semjordzu din Plăcicoi (16 B VI 64); Sînjorz sărbătoare (Ard II 187); Jordzeanul (16 A I 428); Sînjorj răzeș dorohoian (Arh), redat la 1711 în forma: Ion sin Giorziu (Acte mss Singeorgiu). 6. Somgiordz, meglenoromîn (DR I). 7. Sînzor datină (Sc). 8. Zorza stolnic, 1400 (Iorga III 267; Ț-Rom 79); Prob. cu grafie germană: Sors, V. ard. (Met 69); Zorzi Iancu, zis și Jurge, I. vornic, 1837 (Bîr II). 9. Zorge zis și Zorj mold. (Sur VII). Zorzilă s. (Gorj). 10 Prob. Zuze, Zuza mar. (Ard I 258 – 9). 11. În cont. cu forma calendaristică: Sănghiorghii. Ioan, mold. (RI XIII 286); Singheorghe, Ileana (Acte Sc).

IUGOSLAVIA, Republica Federativă ~ (Federativna Republika Jugoslavija), stat în SE Europei, situat în partea de NNV a Pen. Balcanice; 102,2 mii km² (din care 88,4 mii km² Serbia și 13,8 mii km² Muntenegru); 10,6 mil. loc. (1996). Limba oficială: sârba. Religia: creștină (ortodocși 65%, catolici 4%, protestanți ș.a.), islamică (19%) etc. Cap.: Belgrad (Beograd). Orașe pr.: Novi Sad, Niš, Kragujevac, Priština, Subotica, Podgorica (cap. Republicii Muntenegru) ș.a. Este împărțit în două republici (Serbia și Muntenegru) și două provincii autonome (Kosovo și Metohia și Vojvodina) incluse în Serbia. Relieful urcă în trepte de la N spre S. În N se află C. Vojvodinei (sector al C. Panonice), traversată de Dunăre și dominată de vechi masive muntoase joase (ex. Fruška Gora), în centru C. Moravei și o reg. colinară puțin înaltă, în E, la granița cu România și Bulgaria, M-ții Serbiei, cu defileul Dunării, valea râului Timok, și Pod. Miroč, iar în S și SV se desfășoară un sector al Alpilor Dinarici, cu masivele Prokletije (2.656 m, alt. max. din I.), Durmitor, care culminează în vf. Bobotov Kuk (2.522 m alt.). Pe terit. rep. Muntenegru, I. are ieșire la M. Adriatică (277 km). Climă temperat-continentală, cu veri călduroase și ierni relativ aspre, cu precipitații reduse în E și NE și mai bogate (1.000 mm) în S și SV și climă mediteraneană pe coasta adriatică muntenegreană. Vegetație variată, de la pădurile temperate de conifere și foioase, la maquisul mediteranean. Întinse pajiști naturale. Cele două republici au niveluri diferite de dezvoltare economică, Serbia fiind cea mai întinsă și cea mai populată dintre fostele republici iugoslave, iar Muntenegru cea mai puțin dezvoltată dintre ele. Rxpl. de lignit și cărbune brun (40,6 mil. t, 1995, locul 8 în lume), petrol (1,1 mil. t, 1995), gaze naturale, min. de cupru, de fier, mangan, plumb (unul dintre principalii producători europeni), zinc, argint, magneziu, crom, antimoniu, mercur, bauxită. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică (34,2 miliarde kWh, 1995), oțel, metale neferoase (cupru, plumb, aluminiu), autovehicule, nave maritime și fluviale, tractoare și mașini agricole, motociclete, turbine, electromotoare, aparataj electrotehnic și electronic, hârtie și celuloză, anvelope, coloranți, îngrășăminte chimice. produse și derivate petroliere, mase plastice, mobilă și cherestea, sticlă, ciment (1,7 mil. t, 1995), textile și conf., încălț., articole de piele și blănărie, produse alim. (conserve de legume, fructe, carne și pește, zahăr, bere, vinuri, uleiuri vegetale, ulei de măsline, țigarete). Pe terenurile agricole din C. Vojvodinei și Moravei se cultivă porumb (4,86 mil. t, 1994), grâu (3,5 mil. t, 1994), secară, orz, ovăz, orez, sfeclă de zahăr (2,2 mil. t, 1994), in, cânepă (locul 1 în Europa), bumbac, tutun, floarea-soarelui, rapiță, susan, soia, cartofi (0,7 mil. t, 1994), legume (usturoi, 35 mii t, 1994, locul 2 în Europa), fructe (prune, 495 mii t, 1994, locul 1 pe glob), citrice, viță de vie. Creșterea animalelor (mil. capete, 1994): bovine (1,8), porcine (4), ovine (2,8), cabaline, asini, caprine, păsări. Pescuit. C. f.: 3.960 km (din care 1.341 km electrificați). Căi rutiere: 48.961 km. Turism dezvoltat: 3 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: capitala, Belgrad, S Serbiei cu mănăstiri și biserici renumite (Studenica, sec. 12-14, Zica, sec. 13, Novi Pazar, sec. 8, Gračanica, sec. 14), monumente istorice și de arhitectură din Podgorica, Cetinje (fosta capitală a Muntenegrului), Priština (moschee din 1471), Novi Sad (fortăreața Petrovara din sec. 15), Niš monumente bizantine din sec. 4-5) etc., numeroase stațiuni balneoclimaterice (Vrnjacka Banja, Niška Banja etc.) și maritime (Heceg Novi, Tivat, Kotor, Budva, Sveti Stefan), parcurile naționale din Muntenegru (Durmitor, Lovčen). Moneda: 1 dinar iugoslav = 100 para. Export: semifabricate și materii prime, bunuri de larg consum, produse chimice și alim. Import: mașini și utilaje, combustibili, mijloace de transport, produse de larg consum etc. – Istoric. Terit. actualei I. era locuit în Antichitate de triburi traco-ilire, fiind cucerit de romani în sec. 2-1 î. Hr. și inclus în provincia Moesia. Triburile slavilor meridionali ale sârbilor, stabilite aici în sec. 6-7, constituie primele formațiuni statale în reg. Rascia (sec. 8-9) și în S Muntenegrului, în reg. Zeta (sec. 10-11). La mijlocul sec. 9, sub influență bizantină, este adoptat ca religie creștinismul. Cuceriți succesiv de bizantini și bulgari, sârbii și-au câștigat independența sub marele principe Ștefan Nemanja, care întemeiază dinastia ce-i poartă numele și pune bazele unui stat care atinge, în timpul domniei lui Ștefan (Uroš IV) Dušan, maxima sa importanță. După moartea lui Ștefan Dušan (încoronat în 1346 ca „împărat al sârbilor și grecilor”), statul întemeiat de el se destramă. Armatele sârbe sunt înfrânte de turci în bătăliile de la Cirmen, pe Marița (1371) și Kossovopolje (1389), dar Serbia este transformată abia în 1459, iar Muntenegru în 1499 în prov. ale Imp. Otoman, ce și-a exercitat dominația până în sec. 19, în perioada în care Bisericii ortodoxe i-a revenit rolul esențial în păstrarea tradițiilor creștinești și culturale. Începutul sec. 19 marchează redeșteptarea conștiinței naționale, sârbii declanșând, în 1804, sub conducerea lui Karagheorghe, lupta pentru eliberare de sub stăpânirea otomană. În 1812, Serbia obține autonomia internă, iar, în 1878, împreună cu Muntenegru, își dobândește, în urma Războiului ruso-româno-turc, deplina independență (recunoscută prin Tratatul de pace de la San Stafano și Congresul de la Berlin). În 1912-1913, Serbia și Muntenegru participă la cele două războaie balcanice. Atentatul de la Sarajevo, al lui Gavrilo Princip, asupra moștenitorului tronului austro-ungar, Franz Ferdinand, constituie pretextul declanșării primului război mondial, soldat cu ocuparea Serbiei de Puterile Centrale (1915-1918). După terminarea războiului, la 1 dec. 1918 este proclamat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care include Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croația, Dalmația, Vojvodina și Bosnia-Herțegovina (la 3 oct. 1929, statul adoptă denumirea de Regatul Iugoslaviei). Prin Tratatele de pace din 1919-1920, de la Neuilly-sur-Seine, Saint-Germain-en-Lay, Trianon și Rapallo, sunt fixate granițele noului stat. Domnia regelui Aleksandru I (1921-1934) se caracterizează printr-un regim autoritar și centralist. În 1921, I. încheie cu România și Cehoslovacia Mica Antantă, iar în 1934, împreună cu Grecia, România și Turcia, Înțelegerea Balcanică. În 1934, Alexandru I și L. Barthou sunt asasinați la Marsilia. Atacată, la 6 apr. 1941, de Germania și, la 10 iun., de Italia, la care se raliază Ungaria (11 apr. 1941) și Bulgaria (19 apr. 1941), I. este ocupată și dezmembrată ca stat în cursul lunii următoare. Mișcarea de partizani, declanșată în iul. 1941, condusă de Iosip Broz Tito, s-a opus cu succes ofensivelor declanșate de armata germană, tetir I. nefiind niciodată ocupat în întregime de germani, și a eliberat, în 1944-1945, întreaga I. Constituția din 31 ian. 1946 proclamă Republica Populară Federativă Iugoslavia (din 1963, Republica Socialistă Federativă Iugoslavă) stat federal alcătuit din republicile Serbia, Muntenegru, Croația, Slovenia, Macedonia și Bosnia și Herțegovina. I.B. Tito a condus cu istețime I., din 1944 până la moartea sa, în 1980, și a respins încercarea U.R.S.S. de a subordona politic și economic țara, I. devenind unul dintre promotorii mișcării statelor nealiniate. După moartea lui I.B. Tito, tensiunile și conflictele latențe dintre naționalități s-au adâncit treptat, provocând o adevărată criză politică. În fața tendințelor centrifuge, manifestate inițial de Croația și Slovenia, comunitățile sârbe de pe terit. celorlalte republici urmăresc să obțină deplina lor autonomie, cu intenția de a se lipi ulterior la Serbia. În urma alegerilor parlamentare, Slovenia și Croația se pronunță pentru o confederația de state suverane, în timp de Serbia, sprijinită de Muntenegru, dorește menținerea vechilor structuri federale. La 25 iun. 1991, Croația și Slovenia își proclamă independența de stat, fiind urmate de Macedonia (15 set. 1991) și de Bosnia și Herțegovina (3 mart. 1992). Ca urmare a conflictelor interne, care se transformă (în Croația și în Bosnia și Herțegovina) în adevărate războaie civile, soldate cu masacre și distrugeri de neimaginat, deplasări și deportări de populații pe criteriul „purificării” etnice, Consiliul de Securitate al O.N.U. a hotărât un embargo la livrările de arme către I. (25 sept. 1991), iar Uniunea Europeană, adoptarea de sancțiuni economice (8 nov. 1991). În urma acordului semnat la 12 febr. 1992, Serbia și Muntenegru proclamă, la 27 apr. 1992, noua republică federală iugoslavă, care cuprinde Serbia (cu prov. autonome Vojvodina, Kosovo și Metohia) și Muntenegru. În urma tratativelor de pace de la Dayton, mediate de S.U.A., între șefii de stat ai I., Croației și Bosniei și Herțegovinei, la 21 nov. 1995 au fost semnate documentele ce reglementează conflictul iugoslav. După acordurile de la Dayton, I. trece la normalizarea relațiilor cu statele vest-europene și la reglementarea statutului țării în organismele internaționale, precum și la stabilizarea situației economice interne, afectată de destrămarea statului, de război și de izolarea provocată de embargo. Slobodan Milošević, personalitatea cea mai influentă a vieții politice iugoslave, președinte al Serbiei (1989-1997) și lider al Partidului Socialist, este ales de către camerele reunite ale Parlamentului ca președinte al I., la 15 iul. 1997. În primăvara anului 1998, separatiștii albanezi din provincia Kosovo au început o serie de mișcări politice, urmate de conflicte armate, urmărind desprinderea din cadrul federației. Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 apr. 1992. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Camera Cetățenilor și Camera Republicilor), iar cea executivă, de un Consiliu de miniștri numit de Parlament. Atât Serbia cât și de Muntenegru au organe legislative și executive proprii.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.