decapotabilitate s. f. Calitatea de a fi decapotabil ◊ „Având în vedere condițiile deosebit de dificile ce trebuie înfruntate, mașinile au fost concepute cu instalații de răcire și dublă filtrare a uleiului, ferestrele din material flexibil poliglas, o decapotabilitate sporită, prelată împotriva furtunilor de nisip.” R.l. 7 XI 70 p. 2 (din decapotabil + -itate)

PLAJĂ, plaje, s. f. Țărm jos de mare, acoperit cu nisip, pietriș și scoici, peste care înaintează apa în timpul fluxului și, parțial, al furtunilor; p. ext. orice loc pe malul unei ape unde se pot face băi de soare. Zi de zi vin vase sfărîmate Ori un hoit pe plajă stă livid, E un prieten, un dușman, un frate, Vînturi grele ușa mi-o deschid. BENIUC, V. 40. În față pe plajă, între linia apei și el, e cetatea de nisip. C. PETRESCU, Î. II 263. ◊ Expr. A face plajă = a face băi de soare.

EȘUA, eșuez, vb. I. Intranz. (Despre acțiuni, planuri etc., p. ext. despre oameni) A nu izbuti, a suferi un eșec. Eșuînd în lovitura îndreptată împotriva lui Anghel... își vor îndrepta eforturile asupra lui Panait. V. ROM. decembrie 1953, 293. ♦ (Mar.; despre vapoare) A se împotmoli în nisip, a se înnămoli într-un loc unde apa nu e destul de adîncă. În timpul furtunii au eșuat două vapoare. – Pronunțat: -șu-a.

talaz sn [At: (a. 1783) GCR II, 130/3 / V: (reg) tălaș, tăl~ / Pl: ~uri, ~e / E: tc talaz] 1 (Lpl) Val mare stârnit de furtună pe mări și pe oceane. 2 (Pop; pgn) Val (mare) al unui fluviu, al unui râu etc. Si: (reg) talachii. 3 (Pan) Vânt (puternic) care antrenează mase de nori, nisip etc. 4 (Fig) Șir de nori. 5 (Fig) Mișcare revoluționară. 6 (Fig) Sentiment puternic. 7 (Fig) Tuse. 8 (Fig; lpl) Coline¹. 9 (Reg) Săritură.

volbură s.f. I 1 Vînt puternic cu vîrtejuri; vîrtej; ext. furtună. Moara a ars-o pojarul și au spart-o volburile vîntului (SADOV.). ◊ compar. Ca volbura toamnei să-nvîrte el roată Și intră-n urdie ca lupu-ntre oi (COȘB.). ♦ Trombă, coloană (de zăpadă, de nisip, de praf etc.). Era o zi de bătălie cu volbură de fum și ceață (VOIC.). ◊ analog. Pete vinete-șterse, presărate cu stele, se deschiseră prin volbura neagră de nori (REBR.). ♦ fig. Tulburare, învălmășeală; gălăgie; agitație. Ajung în volbura evenimentelor din 1821 să-și lege numele de fapte mai însemnate (VIANU). 2 Vîrtej de apă; bulboană, viitoare, vîlvoare. Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpații (VLAH.). II (bot.) Plantă erbacee cu tulpina subțire, tîrîtoare sau agățătoare, cu florile albe sau roz, cu corola în formă de pîlnie (Convolvulus arvensis); rochița-rîndunicii, poala-rîndunicii, poala-Maicii-Domnului, adormițele. ◊ compar. Făptura ei de aer dă floare de lumină Și are, ca porumbul și volbura, tulpină (ARGH.). • pl. -i. și (pop.) holbură, bolbură s.f. /lat. *volvulam <volvĕre.

TALAZ, talazuri, s. n. (Mai ales la pl.) Valuri mari, stîrnite de furtuni (în special pe mări și pe oceane). Și marea răscolită ridica talazuri... cît omul de înalte. DELAVRANCEA, O. II 315. Bolobocul ajunsese la margine, adus fiind de talazurile Dunării. ISPIRESCU, L. 354. Vîntul trece-n spaimă pe al mărilor talaz. EMINESCU, O. I 94. ◊ (Prin analogie) Vîntul subțire adusese nori plini, se învîrtoșase, rostogolind uriașe talazuri de ninsoare. C. PETRESCU, C. V. 137. Începe să se așeze o viață mai statornică de-a lungul... Dunării, atît de des încercat cînd de foc, cînd de apă, cînd de înecul talazurilor de nisip. VLAHUȚĂ, R. P. 17. ◊ Fig. Așa merse multă vreme prin talazurile negre ale nopții, prin ploaia frămîntată de vînt. SADOVEANU, O. III 287. O lăcustă Din verdele talaz, Robustă, Îmi sare pe obraz. TOPÎRCEANU, P. 138. O, de-aș vedea furtuna că stelele desprinde, Că-n cer talazuri nalte de negură întinde. EMINESCU, O. IV 302. – Pl. și: talaze (DELAVRANCEA, T. 204, NEGRUZZI, S. II 6). – Variantă: tălaz (COȘBUC, P. II 281) s. n.

VOLBURĂ, volburi, s. f. I. 1. Vînt puternic cu vîrtejuri; vîrtej, p. ext. furtună. Moara a ars-o pojarul și au spart-o volburile vîntului. SADOVEANU, O. L. 13. Volbura crește mereu, iar cerul se-ntunecă-n roșu. COȘBUC, P. II 61. Nu ne lua cu cuvîntul, Ca și volbura și vîntul. TEODORESCU, P. P. 179. ♦ Trîmbă (de zăpadă, de nisip), sul; învolburare. Din zare-n zare, cerul era scund și încenușat, pe-alocuri cu volburi de nouri albicioși. V. ROM. noiembrie 1953, 154. Parcă simt cum coborîm Ca-ntr-un vis, prăpăstii negre, cum urcăm pe munți cu soare, Cum răzbim prin codri falnici și prin volburi de ninsoare. EFTIMIU, Î. 36. Zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburele de nisip ce se ridicau în urmă-i. EMINESCU, N. 22. ♦ Fig. Învolburare, învălmășeală; gălăgie. Din volbura de vorbe, se deapănă ușor Un cîntec ce sporește mai larg, tot mai sonor. VLAHUȚĂ, O. A. 58. [Graurii] se scoală toți deodată cu mare volbură și trec repede ca un nor negru îndesat. ODOBESCU, S. III 31. 2. Vîrtej de apă; viitoare, bulboană. Vuiesc pe Bistrița nahlapii Și cîntă volbura la Toance. Plutașii dîrzi, în sforul apei, înfig prăjina ca o lance. TOPÎRCEANU, P. 250. Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpații. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Prin volbura apelor... se rostogoleau acum cu vuiet rădăcinile de copaci. ODOBESCU, S. III 183. II. Plantă erbacee agățătoare cu tulpina subțire, cu frunze ovale, cu flori albe sau roze, cu corola în formă de pîlnie; crește pe arături, prin grădini și pe lîngă drumuri (Convolvulus arvensis); rochița-rîndunelei, poala-rîndunicii, poala-maicii-domnului. Mă-nvolb Ca volbura-n cea grădină. BIBICESCU, P. P. 256.- Variantă: holbură (SADOVEANU, O. III 258, CONACHI, P. 301) s. f.

GRĂUNTE, grăunți, s. m. (Rar la pl.) 1. Fructul, în formă de bob, al unor cereale (p. ext.) și al altor plante. Un grăunte de grîu. Un grăunte de mac. ▭ Din zori în zori și turci și noi Zvîrleam în aer plumbii Cum zvîrli grăunți de popușoi Ca să hrănești porumbii. ALECSANDRI, P. III 440. Furnica-n timpul verii asudă ostenind, Și cîte un grăunte adună-n moșinoi. NEGRUZZI, S. II 247. ◊ Expr. Cît un grăunte de muștar = mic de tot. 2. Bob, fir. Un grăunte de nisip. ▭ Grăunții de grindină îl plesneau vrăjmaș în obraz. C. PETRESCU, A. R. 52. ◊ Fig. Vărul tău... nu avea, cum ai zice astăzi, autoritatea morală să-și impună părerile, măcar că ele cuprindeau un grăunte de-nțelepciune. PAS, Z. I 253. Într-o dimineață, tocmai în rada portului, corabia fu surprinsă de un grăunte de furtună. BART, E. 273. 3. Element cristalin omogen al unui corp cristalin. – Variantă: grăunț (DAN, U. 215) s. m.

furtună sf [At: NECULCE, ap. LET. II, 266/25 / V: (înv) for~ / Pl: ~ni, (nob) ~ne / E: ngr φουρτούνα (2, 3) lat fortuna] 1 (Înv) Nenorocire. 2 (Ltî) Destin. 3 (Ltî) Noroc. 4 Perturbare atmosferică violentă, care generează vânturi puternice și precipitații, adesea în rafale, însoțite de descărcări electrice Si: vijelie. 5 Vânt puternic pe mare, care provoacă valuri foarte înalte. 6 Vânt puternic în deșert care deplasează cantități mari de nisip. 7 (Îs) ~ de... Mulțime (mare) de... 8 (Îs) ~ solară Accentuare bruscă a activității solare, însoțită de intensificarea emisiei corpusculare și a celei electromagnetice. 9 (Fig) Tulburare sufletească Si: zbucium. 10 (Fig) Fenomen brusc și violent Si: (fig) explozie. 11 (Fig) Revoltă.

NĂVĂLI vb. IV. 1. Intranz. A se repezi la cineva, asupra cuiva sau undeva cu intenții agresive, criminale etc.; (învechit și popular) a năbuși (1). v. tăbărî. Ca niște lei sălbatici au năvălit asupră-i și, multe rane făcîndu-i, l-au omorîtu. ureche, l. 149. O vipere ieșind den căldură năvăli spre mîna lui. n. test. (1648), 172^r/12. Năvălind ca niște fe[a]ră În cuțite îl luară (a. 1777). gcr ii, 116/33. Un pește mare năvăli să-l mînînce (a. 1784). id. ib. 134/14. Ieșind un lup turbat și năvălind asupra unui cioban anume Filip, l-au mușcat. cr (1836), 56¹/47. De-i vedea și-i vedea că s-a trezit și năvălește la tine, ...fugi încoace spre mine. creangă, p. 215. Și nici o fiară n-a năvălit asupra lui. delavrancea, o. ii, 129. Fasciștii germani năvăliseră peste casa lui Ceaikovski de la Klin și, la plecare, o lăsaseră pradă focului. stancu, u.r.s.s. 90. Se sculase și năvălea spre el cu pumnii ridicați. preda, Î. 66. Din fundul grădinii lui Trafulică năvăliră încă trei inși cu măciuci. id. d. 212. La perdea-n miezul nopții Nemerit-au haiducei, Nemerit-au, năvălit-au, Paloșele zinghenit-au. alecsandri, p. p. 58. ◊ Tranz. (Învechit și popular) Pădzeaște-te că fiiu-tău Leont te dibuiaște să te piardză ca să-ți ia împărățiia, și te va năvăli acmu la vînat. moxa, 390/22. Biata lui nevastă pe loc o sfecli, Gîndind că cu pumnii o va năvăli. pann, p. v. ii, 150/30. Nu știu, maică, ciobanii Rătăcit-au cîrlanii, Ori drumul au rătăcit, Ori haiduci i-au năvălit? alecsandri, p. p. 59. ♦ (Mil.) A se repezi asupra dușmanului, asupra unui loc deținut de acesta etc. (într-o luptă, într-un război). v. ataca, asalta. De va năvăli întăi călărimea la voi, trebui... să vă agiutăm vouă. herodot (1645), 489/12. Și s-au bătut mainte de apusul soarelui pănă ce au înnoptat, perindu de îmbe părțile, pănă au năvălit și gloatile de pedestri. ureche, l. 80. Velicico năvălea în război sîngur cu sulița a mînă. neculce, l. 94. Boiarii și căpitanii, pre capete, năvăliră asupra turcilor, de-i tăia. anon. cantac., cm i, 125. Siliți fiind de împăratul că-i va omorî de nu-i va sparge pre nemți, poruncindu-le a să bate și a năvăli pînă la moarte. r. greceanu, cm ii, 77. Au năvălit asupra Siinii, nădejduind cum că... va răpi deodată cetate cu însuș zidurile (a. 1773). gcr ii, 92/7. Turcii... năvăliră și intrară în cetate. văcărescul, ist. 258. Să trezește Din grea spaimă și sulița-ș rădică, Și năvale pe vrăjmaș voinicește. budai-deleanu, t. v. 129. Năvălesc după ei turcii cu iuțeală. beldiman, e. 52/11. Viteazul... năvăli asupra ordiei... cu românașii săi. ispirescu, m. v. 15, cf. 51. Ștefane! viteazul meu!... De giur-împregiurul tău Năvălesc dușmani mereu! alecsandri, p. p. 172. Paloșu-n mînă luau Și-n tătari ei năvăleau. pop., ap. gcr ii, 301, cf. cătană, p. b. i, 60. ◊ Tranz. (Învechit și popular) Priam... a văzut prăbușirea cetății și porțile casei Rupte, și-adînc în palat prin odăi năvălindu-l dușmanii. coșbuc, ae. 41. Magdul că se încrunta, Voinicește se lupta, Iar dușmanii-l năvălea Și de moarte mi-l rănea. alecsandri, p. p. 377. ♦ (Mil.) A pătrunde (pe neașteptate) pe un teritoriu străin, cu scopul de a-l cotropi; a invada, a cotropi. Socotia cum de tot au nebunit, cu atîta puține vasă, și năvălesc! herodot (1645), 431. Turcii... năvălesc în Europa și amenință a o cuceri. bălcescu, m. v. 8. Cu ce vifor de urgie Năvăliră-n Românie! alecsandri, p. ii, 18. I-a venit răspuns Că dușmanii țării, Cît nisipul mării, Năvălesc grămadă, Pustiesc și pradă. iosif, v. 122. ◊ Expr. (Ce,) au năvălit turcii? v. turc. ◊ refl. (Învechit, rar) Împărăția turcească asupra noastră se năvălește (cca 1770). arhiva r. i, 47/22. ◊ Tranz. (Rar) Noi, în tinerețele noastre, dam război dușmanului, cînd ne năvălea glia. camilar, n. i, 104. 2. Intranz. (Despre ființe) A se repezi, a se năpusti (2) undeva, spre ceva, a fugi în grabă la cineva, a da buzna, (regional) a nooti; a tăbărî. Iosif năvăli pre fața tătîni-său plîngînd și sărutînd pre el. palia (1582), ap. gcr i, 37/8. Saraciul, sluga lui Dumitrașco Vodă, au năvălit degrabă la beciul suptu scara despre doamna. neculce, l. 204. Turmele înfricoșate năvălesc de vale. beldiman, n. p. i, 124/2, cf. id. e. 1/22. Palas... năvălind de pe Olimp se duse Și la Itaca se opri-n cetate. murnu, o. 4. Florile din luncă mi s-au plîns c-a năvălit Printre ele, ca furtuna, roibul tău... Ce roib cumplit! eftimiu, î. 103. Iar ca învălmășeala să fie și mai deplină, în cumplita această viermuire a glotimii... mai năvăleau... și telegarii butcilor. c. petrescu, a. r. 9. Din vecini năvăliră cîțiva oameni, băgîndu-se între ei. t. popovici, se. 123. În pimniță cum intra La butie năvălea, Bea Tudor dă să-mbăta. șez. iii, 213. ◊ (Prin lărgirea sensului; despre elemente, fenomene ale naturii etc.) Au năvălit ca un nour luminat de soare o nespusă mulțime de omăt. ar (1839), 47¹/27, cf. 67¹/5. Apa năvălea-n clocot. f (1900), 556. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. sadoveanu, o. i, 74. Asupra lumii năvăli o ploaie cumplită. id. ib. vi, 338. Miliarde de stropi de apă năvălesc. bogza, c. o. 231. ◊ Fig. Zise, și l-aceste vorbe Năvală nenorocirea. heliade, o. i, 84. Ce valuri înfocate de visuri sfîșîitoare au năvălit asupra simțirilor mele. marcovici, c. 7/8, cf. 20/10. Războiul, foametea, ciuma... năvălesc una după alta... asupra ticăloasei omeniri. id. ib. 21/14, cf. id. d. 9/1, 120/20, 160/19. Vezi paharele cum pline tot la gură năvălesc. beldiceanu, p. 128. Moș Gheorghe nu poate prinde clipa în care năvălește aprinsul luminilor. sp. popescu, m. g. 88. E o lume ce n-ai văzut-o încă: Viața năvălește cu furia dintîi. cerna, p. 61. Peste cîmpie năvăli un văl de aur. gîrleanu, l. 29. ◊ refl. (Într-un descîntec) Ho! vacă roșă... Nu te asupri; Nu te nărăvi, Nu te năvăli, Nu te năpăsti Copiii nu-mi sărăci. marian, na. 46. ◊ Tranz. fig. Este cam indiscret din parte-mi a vă năvăli astfel cu poezii. alecsandri, s. 43. Dacă m-ai năvălit cu întrebările, cînd era să-ți spui? caragiale, o. ii, 246. E cu neputință de explicat și de analizat ce se petrece în capul meu, chinuit de așteptare... năvălit acum deodată de această mireasmă ucigașe. galaction, o. 58. I se umflară nările și o năvăliră aduceri aminte. sadoveanu, o. vii, 331. ♦ (De obicei cu determinări locale care indică un spațiu închis sau considerat ca atare) A intra sau a ieși în grabă (și pe neașteptate, în neorînduială ori în mare cantitate); a da buzna. Desperat, Petrache Mănescu dă brînci ușii și năvălește înăuntru. caragiale, o. iii, 149. Se auzi glasul aspru al gardianului căpităniei și caporalul năvăli grăbit pe ușă. dunăreanu, ch. 94. Se deschide de părete ușa odăii din dreapta prin care năvălește o droaie de copii. brătescu-voinești, î. 18. O ceată de vreo patruzeci de țărani năvăli pe poartă cu mare gălăgie. rebreanu, r. ii, 129. De pretutindeni năvăliră în curte argații... răcnind cu toții: tătarii. galaction, o. 52. Către patru după amiază, năvăli în odaie un gradat. camil petrescu, u. n. 248, cf. 415. „Nu merge așa!” izbucni el disperat, năvălind pe ușă afară. brăescu, m. b. 32. Paznicii de la Murgeni năvăliră în sat călări, alungați parcă de cineva din urmă. sadoveanu, o. v, 696. Năvălim în odaie să-l vedem. stancu, d. 225, cf. id. r. a. iii, 236. Năvăli pe cerdac neguros, de parcă-l aștepta vreo încăierare. galan, b. ii, 162. Stan năvăli în cabină și le spuse pe nerăsuflate că a venit cineva de la raion. preda, d. 53. Turcii-n casă năvălea, Bună dimineața da, Iar popa le mulțumea. Jarnik-Bîrseanu, d. 492. ◊ (Prin lărgirea sensului; despre elemente, fenomene ale naturii etc.; adesea fig. sau în contexte figurate) Undile ce clocotea au început a năvăli în corabie. drăghici, r. 33/13. Cînd deschise fereastra, un zgomot de trăsuri depărtate năvăli în odaie. VLAHUȚĂ, o. a. iii, 72. Popa Tonea a suit scara cerdacului, în care năvăliseră ramurile... unui cais de neam. galaction, o. 188. Noaptea luminoasă Ca o undă de parfum Năvălește-n casă. topîrceanu, p. o. 99. Soarele năvăli pe geam. brăescu, a. 99. Prin fereastra deschisă năvălește aer curat. sahia, n. 26. Era început de primăvară, prin mart, și pe ferestrele deschise năvălea lumină nouă. sadoveanu, e. 110. În compartiment a năvălit o avalanșă de nisip. ralea, s. t. i, 252. Aerul de seară de februarie, tare, năvăli în compartiment. v. rom. aprilie 1955, 110. ◊ Fig. Ceva greu, un dor, o jale, un amar pe care nu-l simțise niciodată îi năvălise în inimă. mironescu, s. a. 44. Acuma, iată, în viața ei închisă, acoperită ca de un nour, năvălise un val de soare. sadoveanu, o. ii, 190. Adevărul năvălea în ciuda tăcerilor în odaia bolnavei. călinescu, s. 692. Vorbele năvăliră aspre, fără voia lui. v. rom. februarie 1955, 178. ♦ (Rar; urmat de un verb la infinitiv care îi întregește sensul) A sta gata să izbucnească (cu putere); a amenința să... Marea din matca sa iase, Preste lumea vinovată năvălind a se lăți. negruzzi, s. ii, 5. Vine dorul, stau nebun, Stau nebun, năvăl a plînge, De dorul care mă prinde. hodoș, c. 74. 3. Intranz. A veni în grabă și în mare număr undeva, la cineva; a se îngrămădi, a se îmbulzi, a se înghesui, (regional) a (se) nălogi. Și așa năvăliia și să îndesa, cît călca pre măriia sa, unii pentru să să vendece de boale, alții pentru să audză învățătura lui. varlaam, c. 258. Văzînd Isus că năvălește mulțimea, certă pe duhul cel necurat. n. test. (1648), 53^r/4. Toți provințialii de ambe sexe năvălesc la dînsul. negruzzi, s. i, 239. Vara năvălesc mulțime de bolnavi la cură. id. ib. 317. Lumea, cîtă fusese și cîtă nu fusese la biserică, năvălise în crîșmă. hogaș, dr. i, 41. Toate surorile și verele mele au năvălit săptămîna asta peste mine de pretutindeni. id. ib. 167. Cînd spectacolul a luat sfîrșit..., publicul a năvălit în față, să fie mai aproape de actori. stancu, u.r.s.s. 75. Satul a năvălit pe malul gîrlei. id. d. 208. Iată mîrzăcițele Și cu tătărițele Că la hanul năvălesc Și cu toate-așa-i grăiesc. alecsandri, p. p. 78. Începu a năvăli norodu de nu mai încăpea pe la ferești și-mprejurul casei privind. șez. i, 207. ♦ (Despre sînge) A se strînge cantitate mare (într-un organ sau într-o parte a corpului). Sîngele îi năvăli în față și inima-i bufnea cu grabă în coșul pieptului. sadoveanu, o. v, 603, cf. vii, 337. În zguduirea sufletească în care vibra, simțea cum îi năvălește sîngele la inimă. bart, e. 22. Sîngele năvăli în obrajii tînărului. Indignarea se amesteca și cu temerea. călinescu, e. o. i, 56. Simți cum sîngele îi năvălește în cap. stancu, r. a. iii, 79. Sîngele îi năvăli în tîmple. v. rom. aprilie 1955, 194. Sîngele-i năvăli în inimă, ameți puțin și se clătină. vornic, p. 54. Se vedea că lui Pascu îi năvălise sîngele în obraji. preda, d. 35. Tot sîngele îi năvăli în cap. t. popovici, se. 56. 4. Intranz. (Învechit; cu determinări introduse prin prep. „la”) A recurge (la cineva) pentru protecție, ajutor etc.; a alerga. Năvăliia la dînsul și la țară și domnii cei streini, să-i ducă la domnie și cu agiutoriul lor era cu nădejde că vor izbîndi. ureche, l. 89. La aceasta au năvălit Paleologul, împăratul grecilor, plîngîndu-se de necinstea și nedreptatea ce i-a făcut Baiazid. văcărescul, ist. 253, cf. 273. La tine noi năvălim, Voind să ne dezrobim. i. văcărescul, p. 70/29. ◊ Fig. Grecii... năvăliră la singură scăparea, carea este supunerea și închinăciunea. văcărescul, ist. 258, cf. 266. 5. Tranz. Fig. (Rar) A năpădi (2), a umple. M-a năvălit barba. camilar, n. ii, 399, cf. 230. – prez. ind.: năvălesc și (regional) năvăl; pers. 3 și: (regional) năvale și năvală, năvăle (com. din limba-alba iulia). – Din slavonul НАВАЛГАТН.

NEPTUN 1. (În mitologia romană) Zeul tuturor apelor, unul dintre cei mai vechi zei ai acestei mitologii. Identificat la greci cu Poseidon, are aceleași caracteristici și atribuții ca acesta. Sărbătorile consacrate lui N. (Neptunaliile) erau oficiate vara (23 iul.), în scopul alungării secetei. 2. Cea de-a 8-a planetă a sistemului solar, situată la o distanță medie de 4,4967 miliarde km de Soare și c. 4,347 miliarde km de Pământ (datorită excentricității planetei Pluton, între 1979 și 1999, acesta a fost mai aproape de soare decât N.). Are un diametru de 49.528 km, masa de 1,024 x 10²⁶ kg și densitatea de 1,64 g/cm³. Perioada de revoluție (anul neptunian) 164,8 ani, iar perioada de rotație (ziua neptuniană) 16,11 ore. N., la fel ca Jupiter, Saturn și Uranus, este o planetă gigantică gazoasă. Este invizibilă cu ochiul liber, având mărimea stelară 7,8. A fost descoperită la 23 sept. 1846 de către astronomul german J.G. Galle, pe baza datelor transmise de către astronomul francez U.J. Le Verrier (acesta din urmă, precum și astronomul englez J.C. Adams studiind abaterile de la traiectoria prevăzută prin calcul a planetei Uranus au preconizat existența altei planete precizând, cu aproximație, și poziția pe cer a acesteia). Sonda spațială Voyager-2, lansată la 20 aug. 1977, s-a apropiat, la 24 aug. 1989, până la c. 5.000 km de N., transmițând o serie de informații de o deosebită importanță, printre care existența a încă a șase sateliți, cu diametre cuprinse între 30 și 200 km, pe lângă cei doi cunoscuți (Nereida și Triton), existența în jurul planetei a patru inele formate din pulberi, care în unele zone sunt destul de dense pentru a oculta lumina stelelor. Câmpul magnetic al planetei N. are dipolul înclinat cu c. 47 față de axa ei de rotație și e deplasat cu c. 14.000 km față de centrul planetei. Temperatura medie la suprafața planetei este de -214°C. Au fost observate furtuni ale gazelor cu viteze de 2.500 km/oră. În centrul planetei se presupune a fi un nucleu solid înconjurat de un strat de apă, puternic comprimată, urmat de un strat de hidrogen și heliu lichid. Atmosfera, compusă în cea mai mare parte din hidrogen și heliu, conține până la 3% metan, care dă planetei culoarea albastră. 3. Stațiune balneoclimaterică cu activitate permanentă (mai intensă în sezonul estival), intrată în circuitul turistic și balnear la începutul anilor ’70 ai sec. 20, situată pe țărmul Mării Negre, la 6 km N de municipiul Mangalia (jud. Constanța), de care aparține administrativ. Climat de litoral marin, cu veri călduroase și mai mult senine (durata de strălucire a Soarelui este de 10-12 ore pe zi) și ierni blânde, cu zăpadă puțină (în ian. temp. medie este de 0°C). Factorii naturali de cură sunt climatul maritim, bogat în aerosoli salini, apa Mării Negre (clorurată, sulfatată, sodică, magneziană), izvoarele minerale cu ape sulfuroase, mezotermale (22-27°C) și nămolul sapropelic. Plaje cu nisip fin, amenajate pentru aerohelioterapie, talazoterapie și oncțiuni cu nămol rece. Stațiunea este indicată atât pentru cură heliomarină cât și pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, posttraumatice, ginecologice, endocrine, dermatologice, respiratorii etc. Policlinică balneară cu funcționare permanentă. Parc dendrologic (cedri, strjari, tei, chiparoși, pini, mesteceni etc.).

LIMAN, limanuri, și limane, s. n. 1. Țărm, mal; (învechit) port. Deci vin aice iară ca barca la liman Și-ți zic: întinde-mi mîna. ALECSANDRI, T. II 134. Corăbierul... Aleargă la limanul ce adesea l-a scăpat. ALEXANDRESCU, M. 48. Un liman mîntuielnic dup-o lungă înotare. CONACHI, P. 286. ◊ (Poetic) Izbește-n aripi vînt al soartei! Mi-i dor, așa de dor de-un țărm: Liman cu flori și cu lumină. TOMA, C. V. 59. ◊ Expr. A ieși la liman = a) a ieși la mal. Să iasă moartea la liman că să-și răzbune și ea pe Ivan. CREANGĂ, P. 323; b) fig. a scăpa dintr-o primejdie; a ajunge la o situație bună. Dă din mîini dacă vrei să ieși la liman. PANN, P. V. I 152. ♦ Fig. Loc de scăpare; adăpost, refugiu. Cine știe prin ce furtuni potrivnice trecuseră și acuma, după un popas scurt, se avîntau iar, cu strigăt, înspre limanul libertății. SADOVEANU, P. M. 245. Mă lăsasem ușor pe umărul Fanei – liman al tuturor frămîntărilor. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 173. Tu dă-te cu totul nădejdii și luptă... Cătîndu-ți limanul. NECULUȚĂ, Ț. D. 39. ◊ (Uneori determinat prin «de adăpost», «de scăpare» etc.) Aici și numai aici e limanul de scăpare. SLAVICI, O. I 160. ◊ Expr. A duce (sau a scoate) la (un) liman sau la liman bun = a scăpa (pe cineva) dintr-o situație grea, dintr-un impas; a salva. Să renunțăm la îngîndurare, că nu ne duce la nici un liman. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 160. Se ruga... să o scoață la liman bun. ISPIRESCU, L. 121. A ajunge la (un) liman (sau) a ajunge limanul = a atinge ținta dorită, a-și ajunge scopul. Dacă țăranii vor să ajungă la un liman, trebuie să se grăbească... Dac-ar lăsa boierilor timp să-și tragă răsuflatul, se duce pe apa sîmbetei toată strădania și toată dreptatea lor. GALAN, Z. R. 255. Toți oamenii care se petrec pe acest pămînt... ar fi să ajungă... limanul unei fericiri neclintite. SADOVEANU, P. M. 138. 2. Lac la țărmul unei mări, format prin închiderea gurii unui fluviu printr-o limbă de nisip și care rămîne în comunicație cu marea prin una sau mai multe guri. V. lagună. – Variantă: (învechit) aliman s. n.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH. 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. 110. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ, O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)

MÁRE² s. f. 1. Nume generic dat vastelor întinderi de apă stătătoare, adînci și sărate, de pe suprafața pămîntului, care de obicei sînt unite cu oceanul printr-o strîmtoare; partea oceanului de lîngă țărm; p. e x t. ocean. Nedejde tuturoru. . . carii sîmtu pre mare departe. PSALT. HUR. 53^r/10. Și vrăjmașii lor cuperi-i marea. PSALT. 160. Că cum nu se poate sătura marea ce-i vin toate rîurele întru ea, așa și cela lacomul . . . nu se poate sătura. CORESI, EV. 52. Pre țărmurele mariei. PALIA (1581), ap. CP 123/13. Valuri cumplite a mărei ce se spumă într-undele sale (cca 1618). GCR I, 49/39. Sănt ca o corabie fără de cîrmă în mijlocul [scris: mijlicul] mării (a. 1644). id. ib. 110/33. Căruia i să va tîmpla de să-și ucigă pre tată-său. . . și deaciia-l arunca în mare. PRAV. 91. Să-i leage piatra morii de grumazii lui și să să îneace într-adîncul mării. N. TEST. (1648), 19^v/3. Ostrov al mării. ST. LEX. 169^r/2, cf. 170^r/1, 175^v/2. Spuma mării și nori supt ceriu trecători. M. COSTIN, ap. GCR I, 202/29. Și-n tot ce-i în mare el oblăduiaște. DOSOFTEI, PS. 28/16. Mările săca-va de s-a vedea fundul. id. ib. 51/9. Aruncară apostolii mrejile în mare. CHEIA ÎN. 8^r/4. Încetați de a vă trudi deasupra mărei cei neînsuflețite. ANTIM, P. 3. încunjurată de apă, cetatea. . . era ca un uscat între doao mări. AETHIOPICA, 51^r/1. Au umblat și umblă fără frică pre deasupra mării până în ziua de astăzi. MOLNAR, RET. 5/11, cf. 77/24. Oceanul cînd se varsă în destulă cîtățime pîntre pămînturile statornice se numește mare. CR (1829), 123¹/29. Comandantul puterilor noastre de marea priimise (solia) misia de a vedea pe deiul. ib. 196¹/21. Corăbierul cel înțelept plutește în odihnă pe noianul mării. MARCOVICI, D. 13/23. Întru acele zile aruncasă marea mulțime de pești la uscat. DRĂGHICI, R. 58/8. Capitala aceea a împăratului Mirag. . . era un oraș marineț (pă lîngă marea). GORJAN, H. II, 10/17. Prin toate ea răzbate, ajunge și biruiește, Uscatul tot îl cuprinde și mările privestește. CONACHI, P. 83. Dunărea se-nștiințează Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. ALEXANDRESCU, M. 15. Mulți sînt ca nisipul mărei, Mulți ca ghearele mustrărei. ALECSANDRI, P. II, 14. Lună tu, stâpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci. EMINESCU, O. I, 130, cf. 63, 132, 149. Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă. id. ib. 144. Cînd chiuie o dată. . . mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54, cf. 213, 220. După o călătorie de cîteva săptămîni, ajunseră la smîrcurile mărilor. ISPIRESCU, L. 24. O gondolă, fulgerînd Cu fanarul ei cel roșu peste marea cenușie. MACEDONSKI, O. I, 242. Își închipuia că e pe mare și-l leagănă valurile. VLAHUȚĂ, O. A. I, 103. O întindere de apă sărată și stătătoare ale cărei maluri nu le mai zărești se numește mare. MEHEDINȚI, P. 4, cf. CANDREA, F. 105, 106. Cei mai mulți [nori] se vor ridica, deci, de pe fața mărilor. PAMFILE, VĂZD. 61. Marea fierbe, marea urlă, Marea fulgere frămîntă. DENSUSIANU, L. A. 103. Te-am așteptat pe țărmul mării. MINULESCU, V. 37. În zări se urcă marea ca o coamă De fiară ce se zbate. D. BOTEZ, P. O. 54. În port, marea, fără o cută, e de o limpezime perfectă. RALEA, O. 27, cf. 26. Zeci și sute de mii de stropi s-au ridicat. . . de pe marea cea mare. BOGZA, C. O. 39. Pescarii plecau pe mare. Și marea era ca oglinda. STANCU, R. A. III, 235. Dunărea aleargă înainte către marea cea mare. V. ROM. octombrie 1953, 9. Dar acuma văd pe marea largă Vis de flăcări, vasul cum s-avîntă. BENIUC, V. 42, cf. 133. Sirenele buciumă cu noi împreună, Prin marea cea mare, Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Tot corăbii ferecate, Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 321. Pe la noi fac burduhuri din cîte o sută de piei de bivol și merg la rîuri sau la mare, de iau apă! SBIERA, P. 179. Că eu-s floare după mare, Cine mă iubește moare. DOINE, 60. Vine marea mare, Vine-n turburare, Greu urlînd și urducînd, Toată lumea spăimîntînd. MARIAN, Î. 107. În lădițî l-o turnat Și-n mariia cî l-o dat. VASILIU, C. 36. Bubă de nouăzeci și nouă de feluri. . . Du-te în spumele mărilor. PAMFILE, B. 19, cf. 32, ALR II 2561/130, 141, 172, 228, 353, 362, 520, 551. Călătorind cineva pe mare, anevoie scapă de furtună. ZANNE, P. V, 112. Darea trece marea (= cu bani se poate face orice). Cf. TDRG, PAMFILE, J. II, 153. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Să înțelegem și noi, fraților, că corabie iaste și beseareca lu Hristos, întru marea vieției ceștii lumi aflîndu-se. CORESI, EV. 234, cf. 56, 212. Viața mea este o mare care nu se liniștește. CONACHI, P. 82, cf. 279. Pleacă deseori pe marea livrescului fără busolă. CONTEMP. 1948, nr. 109, 5/6. ◊ (Articulat, urmat de un substantiv în genitiv sau de un adjectiv, formează nume de mări) Că cu toiagul Marea Boșie lovi curmeziș. CORESI, EV. 65. Marea Albă. HERODOT (1645), 309. Pren credință trecură Marea Roșie ca și pre uscat. N. TEST. (1648), 300^r/24, cf. 20^v/15. O dată lîngă Marea Galileiului le-au zis lor. CHEIA ÎN. 7^v/12. Domnii Țării Rumănești biruia până la Marea Neagră. BIBLIA (1688), [prefață] 7/28. Marea Caspică. LB. S-a băgat de seamă că multe corăbii englizești se trimit în Marea Mediterană. CR (1833), 43²/3. Am ajuns în sfîrșit la Marea Înghețată. ALECSANDRI, T. I, 457. Marea Neagră. ANTIPA, P. 177. Și tu, Gheorghe, să mi te duci, Pîn-oi ajunge rob la turci, Rob la turci pe Marea Albă. MAT. FOLK. 318. A sosit de trei zile. . . să mă răpească – împăratul Galben de la Marea Galbenă. RĂDULESCU-CODIN, Î. 90, cf. 96. ◊ Mare lucie v. l u c i u. Mare teritorială v. t e r i t o r i a l. Mare liberă v. l i b e r. Mare moartă v. m o r t. ◊ (Învechit) Marea ocheanului = ocean. Să rădicară turcii de la răsărit și cuprinserâ toate laturile spre apus, tocma păn-la marea ocheanului. GAVRiL, NIF. 19/1. Hoț de mare v. h o ț. Rău de mare v. r ă u. ◊ Expr. (Învechit) De la mare pînă la mare = de la un capăt la altul al pămîntului ; pretutindeni. Și oblădui-va de la mare pâră la mare și de la riure pără în cumplitul a tot. PSALT. 141. (Popular) Peste mări negre = foarte departe. Că cu mîna voi lua, Peste mări negre voi arunca. MAT. FOLK. 1530, cf. 1522, ZANNE, P. VI, 198. Peste (nouă sau șapte) mări și (nouă sau șapte) țări sau (rar) peste nouă țări și mări, peste nouă mări, peste nouă țări, se spune pentru a arăta o distanță foarte mare, o mare depărtare. Am călcat venind la tine Peste nouă țări și mări. ALECSANDRI, T. I, 452. Și merg ei și mergf cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. Lorzii. . . trecuseră peste atîtea mări și țări, pentru a veni la noi să împuște urși. GANE, N. III, 140. Treci, dorule, treci! Peste nouă mări Cu mărgăritări, Peste nouă țări Cu flori. BELDICEANU, P. 85, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG. Așa mîndru și frumos, Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNIK-BÎRSEANU, D. 19. Marea cu sarea (și Oltul cu totul) = (construit de obicei cu verbe ca „a făgădui”, „a cere”, „a căuta”) mult, totul; p. e x t. imposibilul. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Popa cerea însă marea cu sarea! SLAVICI, O. II, 88, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG, IORDAN, STIL. 98, 333. Dar tu te-ai dus să cauți marea cu sarea și acum nu faci nici cît o ceapă degerată. CĂLINESCU, I. 211, cf. ZANNE, P. VI, 241. A vîntura țările și mările = a călători mult, a cutreiera prin lume; a hoinări. Crede-mă ca să aibi tu puterea mea, ai vîntura țările și mările. CREANGĂ, P. 190. A (în)cerca marea cu degetul = a încerca să rezolvi ceva la întîmplare, la noroc, cu foarte puține șanse de reușită; a încerca imposibilul. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260, cf. DDRF, ALEXI, W., PAMFILE, J. II, 153, ZANNE, P. I, 211. 2. F i g. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Suprafață vastă; întindere mare, nesfîrșită. Marea de focu clocotind (a. 1654). CUV. D. BĂTR. II, 455/9. Pustia e o mare aprinsă de soare, Nici cîntec de păsări, nici pomi, nici izvoare. MSCEDONSKI, O. I, 142. Stelele pluteau ca niște faruri pe nemăsurata și liniștita mare de întuneric. VLAHUȚĂ, O. A. 158. Tufe uriașe de liliac. . . se scaldă în razele aurite ca-ntr-o mare de lumină. PETICĂ, O. 263. Marea de flăcări ce se revarsă peste pămînt în miezul arzător al zilelor de vară. HOGAȘ, M. N. 14. O boare lină stîrnea valuri în întinsele mări galbene de grîu. SADOVEANU, O. I, 51. S-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare. BART, S. M. 22. Goana după aurul negru se petrece într-o mare de noroi. BOGZA, A. Î. 76. Și deodată oceanul a devenit o mare de flăcări. BARANGA, V. A. 11. Pier valuri de zbucium în mări de-albăstrimi. DEȘLiU, G. 38. ♦ Mulțime (nesfîrșită), cantitate foarte mare. Cufundat sînt într-o mare de plăceri – mă simt schimbat. MACEDONSKI, O. I, 274. O mare de capete priveau surîzînd spre un omuleț care, stînd în mijloc, vorbea cu aprindere. AGÎRBICEANU, A. 419. Tot Podu Tîrgului din Afară era, mult în urmă, o mare de capete. CAMIL PETRESCU, O. II, 251. S-au strîns în curtea uzinei o mare de oameni. BOGZA, C. O. 308. Departe, cît poți cuprinde cu ochii, o mare de capete, o mare de oameni. STANCU, U.R.S.S. 167, cf. 49, 83. În jurul lor era o mare de strigăte. T. POPOVICI, S. 394. Aste buze răpitoare Nu le-aș da. . . Nici p-o mare de mărgele. BIBICESCU, P. P. 34. - Pl.: mări și (învechit) mari, mare (IORDAN, L. R. A. 69). – Gen.-dat. și: (învechit) măriei, măriei. – Și: (regional) máră s. f. ALR II 2561/27. – Lat. mare, -is.

MIEZ subst. (Adesea urmat de determinări în genitiv) I. (Cu sens temporal) 1. (În sintagmele) Miezul (sau, regional, miezii) nopții sau miez de noapte (ori, regional, de cîntători) =a) ora 12 noaptea; (învechit și regional) miazănoapte (I 1). Și cum avea obiceaiu de dormiia pre piatră, fiind ca la miezul nopții, șădea priveghind (a. 1 691). GCR I, 288/19. Monarhul n-au încetat a arăta voința sa până la al patrulea ceas după miezul nopții (a. 1 757). id. ib. II, 54/20. Stătu aci de vorbă cu acest vezir . . . pînă pî la mezul nopții. GORJAN, H. I, 3/17. La mezul nopții . . . au ieșit afară. KOGĂLNICEANU, S. 46. Pe la miezul nopții aud un grozav hărcăit. NEGRUZZI, S. I, 62. Este miezul nopței când duhurile vin. id. ib. II, 65. Trece cu lăutari pe la miezul nopții, se oprește dinaintea ferestrelor ei. FILIMON, O. I, 129. Pe la miezul nopții plecarăm cu șapte trăsuri. BOLINTINEANU, O. 269. Toată lumea doarme. . . e miezul nopții și nopțile de vară sînt mici. id. ib. 338. Se bate miezul nopții în clopotul de-aramâ. EMINESCU, O. I, 203. S-apropiase miezul nopții. id. N. 87. Deșteptînd pe Harap-Alb chiar în miezul nopței, îi zice. . . CREANGĂ, P. 215. E aproape de miezul nopții, haide să ne culcăm. CARAGIALE, O. ii, 261. Ei spuseră că pînă la miezul nopții o duc cum o duc. ISPIRESCU, L. 73. În depărtare abia s-aud cocoșii vestind miezul nopții. DELAVRANCEA, T. 87. În ultimul răsunet al miezului de noapte, Pe săli și coridoare aleargă fel de șoapte. MACEDONSKI, O. I, 23. Trecuse miezul nopții și convoiul tăcut își urma calea. BUJOR, S. 51. Discuția se lungi pînă tîrziu după miezul nopții. REBREANU, R. II, 15; S-auzeau cîntînd cocoșii de miezul nopții. MIRONESCU, S. A. 51. Orașul doarme troienit. Mult mai tîrziu de miezul nopții sînt orele trecute. BACOVIA, O. 129. În turn miezul nopții se bate rar. id. ib. 131. Cînd mi-am revenit complet în fire. . . era miezul nopții. GALACTION, O. 242. Un clopot miezul nopții bate. TOPÎRCEANU, B. 65. Dacă pînă la miezul nopții nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasă. CAMIL PETRESCU, U. N. 214. La un ceas după miezul nopții, acesta plecase. id. O. I, 152. La miezul nopții localul se închide. SADOVEANU, O. IX, 333. Acum e trecut de miezul nopții, furtuna s-a potolit. BOGZA, Ț. 46. A trecut de miezul nopții cînd ieșim în stradă, STANCU, U.R.S.S. 113, cf. 217. Au stat acolo și au băut cîteșitrei pînă la miezul nopții. PREDA, D. 34. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 174. Cînd va bate miez de noapte, Treacă-te sudori de moarte. id. ib. 259, cf. MAT. FOLK. 215. Duseră-se. . . Doi feciori colindători, Pe la miez de cîntători Pe ulița satului. BÎRLEA, B. 107. Din cauza focului ne-am sculat la mnezî nopțî cu tătă casa. ALR II 3 012/53. ◊ (În context figurat) Miezul nopții s-a ivit Și prin lume a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. II, 108; b) perioada din jurul orei 24 (în care noaptea este în toi); toiul nopții, (popular) puterea nopții, cumpăna nopții. Fărăde[le]gile meale căzură spre mine și păcatele acoperiră capul mieu. Și-mi fu amiazăzea ca miezul nopții (cca 1 633). GCR I, 82/3. Cine dintru voi are priiaten și va mearge cătră dînsul la miez de noapte, și va zice lui. . . (a. 1746) GCR II, 36/38. Lovindu-i în miezul nopții, dezbrăcîndu-i i-au legat. BELDIMAN, E. 6/32. Atunci mai dulce steaua lucește-n miez de noapte, Și-n zori seninul pare mai vesel, mai curat. ALECSANDRI, P. I, 125. Auzi tu glasul tainic ce cîntă-n miez de noapte Și prin văzduh plutește cu-a florilor miros? id. ib. 137. Apoi pe veselie, pe chef se așternură Pîn'ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură. EMINESCU, O. IV, Arareori deșteptam pe mama cu rîsul meu, la miez de noapte. DELAVRANCEA, T. 19. Toate preocupările ceasurilor mele de-acum sînt roabe în chipul cel mai rușinos unor peisagii vagi, pierdute în pîcla miezului nopții. SADOVEANU, IX, 208. Pînă în miez de noapte se certau. PREDA, Î. 123. Nu iubește-n miez de noapte Cînd dorm dușmanele toate! JARNIK-BÎRSEANU, D. 67, cf. 318. Să șt'ii, muico, traiu mieu. . . Te-ai scula îm mńez d'e noapt'e Șî mi-ai ruga mie moart'e. DENSUSIANU, T. H. 224. (F i g.) Îmi place miezul nopții din ochii tăi adînci. TULBURE, V. R. 27; c) personaj din mitologia populară despre care se crede că ar apărea în toiul nopții pe pămînt. Se susține că în acest răstimp [de la douăsprezece la unu noaptea] însuși miezul nopții sub chipul diferitelor forme umblă pe pămînt. f(1890), 479, cf. MARIAN, S. R. I, 109. Și să duse, să tot duse, pînă să-ntîlni cu mez de noapte. RETEGANUL P. III, 43. Mai merge el cît mai merge și mai departe, în calea lui, întîlnește pe miezul nopții, pe care-l leagă și pe acesta de un copac înalt ca să oprească noaptea pe loc. I. CR. IV, 135 (Regional) Miez de miazănoapte (sau de miez de noapte) = ora 12 noaptea. Cînd e drept la miezul nopții, adica punct 12 oare se zice miez de meazănoapte. MARIAN, S. R. I, 108, cf. CIAUȘANU, V. 179. Luna venise în dreptul burții. Era miez de miazănoapte. PLOPȘOR, C. 15. Miezul zilei sau miez de zi = a) ora 12 ziua; amiază, (popular) crucea amiezii. Eu, pîndindu-ți urma, Veni-voi către miez de zi Tiptil peste coline. COȘBUC P. II, 218, cf. CADE; b) perioada din jurul orei 12 ziua (în care lumina și căldura sînt mai puternice); toiul zilei, plină zi. Cf. LB. [împăratul] avea o împărăteasă tînărâ și zîmbitoare ca miezul luminos al zilei. EMINESCU, N. 3. În miezul zilei, sub arșița soarelui de toamnă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG. Subt arșița covîrșitoare a miezului zilei, vîntul adormise obosit. HOGAȘ, M. N. 165. Ajunseră în vederea castelului în miezul zilei călduroase. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Unde-ai plecat, tu, lume minunată, Năluci ce v-ați ivit în miez de zi. V. ROM. septembrie 1 954, 92. (Popular) Miezul (sau miezii) păresimilor (ori păresimii, păresii, păreții, păreților) sau miez păreți (sau păresi, de păresimi, post) = mijlocul postului mare, care cade întotdeauna miercurea, în a patra săptămînă din post; (popular) miază-păresimi. La 3 ianuar, același se îndatorește să aducă pănă la mezpăresii actele (a. 1 776). IORGA, S. D. VI, 106. Și făcîndu-se iearmaroc la mezul păreții s-au strîns mulțime de norod (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 245/19, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Și am dus-o noi așa pînă la mezii păresii. CREANGĂ, A. 27, cf. BARCIANU, V., DDRF. Miezul păresimilor cade pe miercuri. MARIAN, S. R. II, 215. Femeia . . . cum a sosit miezul păreții s-a și apucat de urzit. id. ib. 216, cf. 211. O femeie a țesut în ziua de miez păreți. id. ib. 218. O seamă de românce însă, atît din Bucovina cît și din Banat, au datina de a număra ouăle în ziua de miezul păresii. id. ib. 219. Codobatura vine înainte de miezul păreților. id. ib. 220, cf. I, 115. Să nu mănînci ouă după miezul păreței. GOROVEI, CR. 133, cf. ALR II/762, A VI 26. Miezul verii (sau iernii) ori miez de vară (sau de iarnă) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii); (învechit, neobișnuit) miază vară. V. t o i, p u t e r e, d r i c. Au agiuns pănă la Ctesifont. . . și acolo au perit la miezul verei. ȘINCAI, HR. I, 33/13, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. [Fereastra] deschisă în miez de iarnă! ALECSANDRI, T. 839. E singură-n palat, Visînd în mezul iernii la blîndă primăvară. id. POEZII, 241. Era-n amiazi și-n miez de vară. Și soarele-a scăzut spre seară. COȘBUC, B. 86, cf. id. P. I, 220, MARIAN, S. R. I, 94. Dar și în miezul verii chiar, se întîmplă uneori să plouă asupra acestui munte. BOGZA, C. O. 55. Și atunci că ți-i veni Cînd, drago, o răsări. . . Un fir de budiană într-un mijloc de poiană, însă, drago-n miez de iarnă. DENSUSIANU, Ț. H. 251. (În context figurat) Zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, O. I, 138. 2. (Învechit și regional) Moment sau perioadă aflată la mijlocul unei unități de timp date. Pre la mezul lunei lui octomvrie. . . cu a sa oaste și cu oaste pe plată ieșind din Ardeal. . . au intrat în Moldova. ȘINCAI, HR. II, 49/14. Berbecii se pasc de chilin pînă la vinerea mare, adecă pînă la mezul lui octomvrie. ECONOMIA, 87/7. Păsăruică cu cunună, Nu cînta la miez de lună, Că inima mea nu-i bună. DOINE, 129. ◊ F i g. în miezul unei vieți, din care s-au scuturat atîtea credințe și iluzii, LOVINESCU, V, 103. II. (Cu sens local) 1. (Învechit, în sintagmele) Miezul nopții = miazănoapte (I 2), nord. Vor sufla vînturi de cătră mezul nopții. CALENDARIU (1844), 72/24. Dacă am fi în părțile miezului nopții și dacă ar ninge zăpadă ș-aici ca acolo . . . ț-aș putea aduce și cu carul. PANN, A. 47/6, cf. PONTBRIANT, D. Hanul. . . fusese bine adăpostit și dinspre miezul nopții și dinspre răsărit. SADOVEANU, N. P. 6. Adia asprul vînt al miezului nopții și omătul înghețat crîșca ascuțit, id. O. V, 464, cf. VII, 352. (Rar) Miezul zilei = miazăzi (1); sud. Cf. PONBRIANT, D. 2. (Regional, în sintagmele) Miez de (miază), cale (sau de cărare) = punct situat la o depărtare (aproximativ) egală de extremitățile unui drum parcurs de cineva; mijlocul drumului, (regional) miază cale, miază cărare. Cînd a fost în miez de cale l-a ieșit spre-ntîmpinare Nouă moroi. F (1 872), 316, cf. GCR II, 340, 341. Și la miez de miază cale Mi-a închinat cu pahare. TEODORESCU, P. P. 387. Dar cînd o fost La miez de cale, De cărare, înainte ieșitu-i-o. . . Archangelu Michail. MARIAN, D. 79. Dar cînd am fost la miez de cale, De cale, de cărare, O femeie neiubitoare. . . înainte mi-a ieșit. id. V. 131, cf. CHEST. V 173/92. 3. (În opoziție cu m a r g i n e, p e r i f e r i e) Parte a unui spațiu, a unei întinderi, a unei așezări, situată la o depărtare aproximativ egală de punctele periferice (și care cuprinde totalitatea notelor caracteristice, esențiale ale spațiului respectiv, v. t o i); mijloc (I 1), centru. Anevoie voi putea trimete epistola din miezul mării miezului țării. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 145. Și-mi era drag tare mai ales adîncul codrului aceluia, miezul lui cu piscuri pietroase. SADOVEANU, O. III, 569. Visez în miez de codru. STANCU, C. 54. L-au prins de pui în miez de codru. BENIUC, V. 34. III. 1. (În opoziție cu coajă) Partea interioară (mai moale) a unui fruct (cărnos). V. p u l p ă, c a r n e. Cf. LB. [Crăpînd o nucă de cocos] au aflat miezul ei dulce și bun ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51/18. Pere cu miezul roșu. ȘEZ. V, 68. [Miezul pepenilor] este apătos și totdeauna de coloare galbenă. PAMFILE, A. R. 174. Luă harbuzul mai greu decît ea, îl trînti de pămînt de se desfăcu în o sută de bucăți, luă pe cea mai mare și prinse a-i roade miezul. HOGAȘ, M. N. 18. Mă luă pe după gît, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii. . . și-mi potrivi la gură partea unde mai rămăsese ceva miez. id. ib. Rîde amuzată, cu dinții ca miezul unui fruct. CAMIL PETRESCU, U. N. 88. Miezul alb al perelor de chilimbar. TEODOREANU, M. II, 116. ♦ Partea din interior, comestibilă, a unei nuci. Cf. POLIZU. Să vă dea. . . colivă cu miez de nucă. CREANGĂ, A. 39. Alvița era cam sfărîmată, cam negricioasă și nu prea se vedea să aibă mieji de nucă. DELAVRANCEA, T. 147. Frate-meu Mihalachi pisează miezi de nucă și zahăr. VLAHUȚĂ, O. A. II, 87, cf. MARIAN, S. R. II, 74. Gologanii din miejii de nucă izbeau cu furie măselele. KLOPȘTOCK, F. 147. Frunză verde miez de nucă Cîntă cucu-n verde luncă. ȘEZ. I, 46. Frunzuliță miez de nucă, Vin pandurii să mă ducă. ib. 110, cf. III, 19, ALRM SN I h 148. Cine vrea miezul, să spargă nuca (= lucrul bun se dobîndește anevoie). Cf. ZANNE, P. I, 226. Nu toată nuca are miez bun și sănătos (= să nu judecăm după aparențe), ib. ib. 227. Patru frați gemeni născuți, Tot îmbrățișați crescuți, Oricînd îi vezi la un loc, înveliți într-un cojoc (Miezul de nuca; FUNDESCU). L. P. II, 159. ♦ Fig. Nu-s vinovat, natura îmi dete acest rol, Să rup o coajă mîndră cînd miezul este gol. NEGRUZZI, S. II, 75. ◊ E x p r. A hrăni (sau a crește pe cineva) cu miez de nucă = a ține (pe cineva) în huzur, a răsfăța. Spune frăține-tău . . . să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă. EMINESCU, N. 27. Este o mofturoasă de n-are pereche. Copil crescut cu miez de nucă. P. CONSTANT, R. 90. ♦ Partea din interior, mai moale, a sîmburelui anumitor fructe. Cf. ALR I 874. ♦ (Regional) Sămínța macului. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe, Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 432. 2. (În opoziție cu coajă) Partea din interior, mai moale, a pîinii, rar, a cașului. Cînd va fi aproape de fiertu, să-i pui puțintel miezu de pîine frecat (a. 1 749). GCR II, 42/21. Ia o litră de icre proaspete, miezu de pline. ierburi tocate . . . și le ameastecă bine (a. 1 749). id. ib. 43/4, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DAMÉ, T. 40, PAMFILE, B. 36. Felia de pîine. . . se rupe și se mănîncă miezul o dată cu coaja. ARGHEZI, P. T. 241, cf. ALR I 767, ALR II/I h 47. ◊ E x p r. De la cinci pîini miezul și de la nouă colaci coaja, se zice despre cineva care este lacom la mîncare. Cf. ZANNE, P. IV, 51. ♦ (Prin sudul Transilv.) Umplutura sarmalelor. Cf. ALR II 4 077/172, 192. ♦ (Transilv., Ban., adesea la pl.) Firimituri de pîine; (rar) bucățică de pîine, p. ext. de mămăligă. Cf. KLEIN, D. 379, ALR I 758, 767, 768, 1989, ALR II 3 474, com. din MORĂRENI-REGHIN. Se gîndea la . . . nevasta lui, rămasă de luni de zile fără un miez de pîne. CAMILAR, N. I, 26. Ung fetele doi miezi de mămăligă cu unt, îi pun pe maiul de bătut cămeși și zic că un miez este fata cutare, iar cellalt miez este cealaltă fată. MARIAN, S. R. I, 74, cf. A I 35. ♦ P. e x t. (Transilv.) Cantitate mică (de ceva). Să ia un mńedz de pchiatră într-o cîrpă de mătasă. ARH. FOLK. I, 205, cf. LEXIC REG. 17. Dă-mi și mie un miez de carne. MAT. DIALECT, I, 212. Un mńez de drod [= sîrmă]. ALR II/272. Izvor cu un miez de apă. L. ROM. 1962, 406. ♦ (Regional) Jumătate dintr-un fuior (Borșa-Vișeu de Sus), ALR II 2 801/362. 3. (Învechit și regional) Partea din interior a unor legume care cresc în formă de căpățînă, inimă; parte a verzei din care pornesc frunzele căpățînii, cocean, cotor. Miezul a unei marule îi era în loc de mîncare și de băut. DOSOFTEI, ap. TDRG, cf. COSTINESCU, ALRM SN Ih 133. ♦ (Regional) Cocean de măr. Cf. ALR I 890/186, 194, 387, 516, 772, 790, 896, 900, 940, 960, 986. 4. (Regional) Partea din interior (mai moale) a tulpinii unor plante; măduva copacului; inimă. Am făcut ciuturi din trestie și după ce le-am golit de miez le-am înfundat cu foi de tabac. VLASIU, A. P. 37. Miez de soc. ALR I 958/270, cf. GL. V. J. ♦ (Prin Transilv.) Seva copacului. Cf. ALR I 957/136, 190. 5. (În opoziție cu exterior) Partea interioară, centrală a unui obiect. Un mărgăritar albastru, stropit cu stropi de aur și c-un mez negru. EMINESCU, N. 65. Atomii din mezul acelui mărgăritar. id. ib. Cocsul mărunt. . . este împins lateral cu ajutorul lopeții, astfel ca miezul focului să fie închis, însă neacoperit deasupra. IOANOVICI, TEHN. 117, cf. 293. Miezul stratului de cărbune. GL. V. J. 6. (Rar) Mic grup de persoane în jurul căruia se formează o grupare mai mare; sîmbure, nucleu. Mulți socoteau că, dacă s-ar fi găsit arme de ajuns, s-ar fi putut alcătui un strașnic miez de oștire populară. CAMIL PETRESCU, O. II 605. 7. (Tehn.) Parte a unei forme de turnătorie, așezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obțin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. Miezul este format dintr-un amestec de nisipuri și substanțe organice, dispuse pe un schelet metalic. IOANOVICI, TEHN. 88. Fixarea miezului în tipar trebuie să fie făcută cît mai exact, pentru a avea o piesă de grosime uniformă. id. ib., cf. 96. Au fost create piese pentru industria textilă, garnituri și miezuri. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4844. A executat cutia cu miezuri la limita piesei, iar asta înseamnă că nu mai rămîne loc pentru peretele ei. V. ROM. august 1 961, 64. ♦ Piesă de fier masiv, de oțel sau formată din table de oțel decupate, care se introduce în interiorul bobinelor mașinilor, transformatoarelor și a altor aparate electrice și servește la obținerea unor cîmpuri magnetice intense. Electromagnet cu miez afundător. ENC. TEHN. I, 164. Pentru o clipă ei și-au luat ochii de la miezul dinamului. CONTEMP. 1948, 113, 11/6. Un miez de fier introdus într-un solenoid se magnetizează și devine un electromagnet. CIȘMAN, FIZ. II, 386, cf. 479. [Transformatorul] se compune dintr-un miez închis, făcut din tole de fier, pe care se înfășură un bobinaj primar și altul secundar. id. ib. 493. 8. Fig. Ceea ce este esențial, fundamental; esență, fond. Dar în mezul a durerei ce-mi rămîne-n suflet vie, Cea scînteie care-aprins-ai nu s-a stinge niceodată. ASACHI, S. L. I, 162. Pătrunderea acestei bogății intelectuale pînă în miezul cugetărilor poetului. MAIORESCU, CR. II, 305. Am putea să abordăm însuș miezul articolelor d-lui Panu, adică relația dintre eminescianii noștri de azi și literatura trecută. GHEREA, ST. CR.162. Cu cît mai mult se muncește conducătorul, fără a afla întru a cărui mînă e ciuștea, cu atîta mai multe lovituri capătă peste spate și tocmai întru aceasta se cuprinde miezul jocului. MARIAN, Î. 196. E nevoie de un meșteșug deosebit pentru a afla taina prin ajutorul căreia am putea pătrunde în miezul lucrurilor. PETICĂ, O. 460. În miezul aainc al vieții mele am dovedit ca nu smt omul potrivit. CAMIL PETRESCU, T. II, 324. În miezul istoricului din el, mijea în noaptea asta înstelată, în umbra codrului, viermele tuturor îndoielilor cunoașterii. id. O. II, 31. Institutorul intra în miezul lucrurilor. CĂLINESCU, I. C. 154. Răspunsul la această întrebare va constitui însuși miezul comunicării noastre. LL I, 9. Dragostea, zburdalnica, Mult e grea, purdalnica. . . Dar cine-i cunoaște miezul. . . E ca pleava de ușoară. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ E x p r. (Rar) A pipăi miezul cuiva = a afla adevărata valoare a cuiva. Cf. ZANNE, P. I, 218, DDRF. ♦ Valoare, sens, tîlc, semnificație (adîncă). Vorba și lucrul lui e nenșirat, sec, fără miez. JIPESCU, O. 141. Mi s-a părut c-a scris, știi, mai cu miez. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 11. Cuvintele. . . cari le spusese prezidentul înaintea porții de primire avură mai mult miez decît întreagă vorbirea aceasta nesfîrșită. AGÎRBICEANU, L. T. 327. Din povestirile lui cu miez și de o îngăduitoare ironie, nenea Iorgu știa întotdeauna să însuflețească un ceas de plictiseală. C. PETRESCU, S. 102. Lansează . . . o înțepătură cu miez, împotriva acelor care vor să mănînce și să nu muncească. CONTEMP. 1 948, nr. 156, 12/5. Faceți să scapere miezul cuvîntului. DEȘLIU, G. 34. Vorbele lui. . . mi se păreau pline de miez, umbrite de duioșie și înfiorate de nădejde. V. ROM. august 1 958, 61. Vorbe fără miez. ZANNE, P. II, 831. ♦ (Rar) Ceea ce este mai ascuns, mai intim, mai personal. Era o mîngăiere care străbatea deodată în miezul inimii și-l încălzea. POPA, V. 303. Ce taină ai mai ascuns în miezul tău? STANCU, R. A. III,196. - Pl.: miezuri și (rar, m.) miezi, mieji. – Lat. medius.