VOLBURĂ, volburi, s. f. I. 1. Vînt puternic cu vîrtejuri; vîrtej, p. ext. furtună. Moara a ars-o pojarul și au spart-o volburile vîntului. SADOVEANU, O. L. 13. Volbura crește mereu, iar cerul se-ntunecă-n roșu. COȘBUC, P. II 61. Nu ne lua cu cuvîntul, Ca și volbura și vîntul. TEODORESCU, P. P. 179. ♦ Trîmbă (de zăpadă, de nisip), sul; învolburare. Din zare-n zare, cerul era scund și încenușat, pe-alocuri cu volburi de nouri albicioși. V. ROM. noiembrie 1953, 154. Parcă simt cum coborîm Ca-ntr-un vis, prăpăstii negre, cum urcăm pe munți cu soare, Cum răzbim prin codri falnici și prin volburi de ninsoare. EFTIMIU, Î. 36. Zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburele de nisip ce se ridicau în urmă-i. EMINESCU, N. 22. ♦ Fig. Învolburare, învălmășeală; gălăgie. Din volbura de vorbe, se deapănă ușor Un cîntec ce sporește mai larg, tot mai sonor. VLAHUȚĂ, O. A. 58. [Graurii] se scoală toți deodată cu mare volbură și trec repede ca un nor negru îndesat. ODOBESCU, S. III 31. 2. Vîrtej de apă; viitoare, bulboană. Vuiesc pe Bistrița nahlapii Și cîntă volbura la Toance. Plutașii dîrzi, în sforul apei, înfig prăjina ca o lance. TOPÎRCEANU, P. 250. Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpații. VLAHUȚĂ, O. A. II 116. Prin volbura apelor... se rostogoleau acum cu vuiet rădăcinile de copaci. ODOBESCU, S. III 183. II. Plantă erbacee agățătoare cu tulpina subțire, cu frunze ovale, cu flori albe sau roze, cu corola în formă de pîlnie; crește pe arături, prin grădini și pe lîngă drumuri (Convolvulus arvensis); rochița-rîndunelei, poala-rîndunicii, poala-maicii-domnului. Mă-nvolb Ca volbura-n cea grădină. BIBICESCU, P. P. 256.- Variantă: holbură (SADOVEANU, O. III 258, CONACHI, P. 301) s. f.