DESCURAJAT, -Ă, descurajați, -te, adj. Care și-a pierdut curajul, lipsit de entuziasm, de interes; demoralizat, deznădăjduit. (Fig.) Totdeauna însă brațul îi cădea descurajat. SADOVEANU, Z. C. 189.

POLTRON, -Ă, poltroni, -e, adj., s. m. și f. (Livr.) (Om) lipsit de curaj și de sentimentul onoarei; (om) laș, fricos. – Din fr. poltron.

GĂINĂ ~i f. Pasăre domestică de talie medie, cu cioc conic, crescută pentru carne și ouă. * A avea orbul ~ilor a nu vedea bine, deslușit (mai ales seara). De râsul ~ilor de nimic; de batjocură. A se culca o dată cu ~ile a se culca foarte devreme, decuseară. A sta ca o ~ (sau curcă) plouată a) a fi lipsit de curaj; b) a fi indispus. ~-de-apă pasăre de baltă, migratoare, de talie medie, cu penaj negru-cenușiu, având un moț alb între ochi; lișiță. [G.-D. găinii] /<lat. gallina

PUSILANIM, -Ă adj. (Liv.) Lipsit de curaj, laș, fricos; becisnic. [< fr., engl., it. pusillanime, lat. t. pusillanimis < pusillus – mic, animus – suflet].

POLTRON, -Ă adj., s. m. f. (om) lipsit de curaj; fricos, laș. (< fr. poltron)

PUSILANIM, -Ă adj. lipsit de curaj, laș, fricos. (< fr., it. pusillanime, lat. pusillanimus)

bulan, bulane s. n. 1. homosexual pasiv. 2. (om) norocos. 3. (om) ipocrit. 4. om molâu / lipsit de curajul opiniei proprii. 5. picior.

TIMID, -Ă, timizi, -de, adj. (Despre oameni) Lipsit de curaj, de îndrăzneală, de încredere în sine; nesigur în păreri și în acțiuni (v. sfios, rușinos); (despre însușirile sau acțiunile oamenilor) care dovedește o astfel de fire. Eram însă prea copil, prea timid. GALACTION, O. I 97. Ei se privesc cu... un zîmbet de prietenie timidă. CAMIL PETRESCU, T. II 52. Se auzi deodată o timidă bătaie în ușă. REBREANU, R. I 242. Părea o chemare discretă, un semn delicat, timid, abia înțeles. VLAHUȚĂ, O. AL. II 47. ◊ (Adverbial) Bătrîna... în loc să plece, timid și simplu cum a intrat, și-a înscenat o ieșire teatrală. ANGHEL, PR. 121. ♦ Fig. Delicat, gingaș, plăpînd. Pe stratul mort, subt ploile de toamnă, E o timidă floare de april. CAZIMIR, L. U. 86. Un cîmp uriaș răscolit, spart, cu gloduri arse, presărat cu roți de tun, cu arme... printre care cresc timide albăstrele. SAHIA, N. 15. – Pl. și: (f.) timizi (EMINESCU, O. I 51).

CURCĂ, curci, s. f. Femela curcanului. De e curcă, Ce se-ncurcă, La revărsatul zorilor, În calea vînătorilor? ODOBESCU, S. III 9. Pe valea lui Ivănuș, O curcă cu două guși (Desagii). ȘEZ. IV 105. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a ședea, a umbla) ca o curcă beată (sau plouată) = a fi (sau a sta, a ședea, a umbla) fără vlagă, zăpăcit, lipsit de curaj, abătut, trist. Rîd și curcile = e din cale-afară de caraghios, stîrnește rîsul tuturor.

bășinos, ~oasă smf, a [At: ANON. CAR. / V: (Mol) beș- / Pl: ~oși, ~oase / E: bășină + -os] 1-2 (Ființă) care elimină des gaze intestinale (1). 3-4 (Persoană) care este lipsită de curaj.

litotă (gr. litotes „micime”, „simplitate”, „modestie”), figură care constă în atenuarea expresiei unei idei pentru a lăsa să se înțeleagă mai mult decât se spune (A): „... răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urâtă, făcea adeseori în ciuda mea și-mi bătea din pumni, poreclindu-mă «Ion Torcălău».” (I. Creangă) Prin l. se ocolește, adesea cu o perifrază neașteptată, expresia simplă, prea categorică dar tocită a ideii, și ajută totodată să se exprime ori modestia și politețea, ori sinceritatea, iar uneori chiar ironia vorbitorului. Astfel e preferabil să i se spună cuiva „că-i lipsit de curaj” în loc de „fricos”, că „nu prea e deștept” în loc de „prost” etc. Sin. antenantioză, atenuație, extenuație.

răslăbit, ~ă a [At: CORESI, EV. 304 / Pl: ~iți, ~e / E: răslăbi] 1 (Înv) Lipsit de puteri Si: istovit. 2 Lipsit de curaj. 3 (D. abstracte) Lipsit de temeinicie.

poltron, ~ă smf, a [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~i, ~e / E: fr poltron, it poltrone] (Liv) 1-2 (Om) lipsit de curaj și de sentimentul onoare Si: fricos, laș.

pusilanim, ~ă a [At: GALACTION, A. 212 / Pl: ~i, ~e / E: fr pusillanime] (Liv; d. oameni și manifestările lor) Care este lipsit de curaj Si: fricos, laș.

vână [At: CORESI, EV. 505 / Pl: vine, (îrg) vini, ~ne, ~ni, (îvr) vene / E: ml vena] 1 sf (Pop) Venă (1). 2 sf (Pop; pgn) Orice vas¹ sanvgvin Si: (reg) viță² (28). 3 sf (Înv; îs) ~na poartă (sau porții, îvr, portară) Vena (2) portă. 4 sf (Înv; îs) ~ cavă (sau goală) sau ~na cea găunoasă Venă (3) cavă. 5 sf (Înv; îs) ~ limfatică (sau sugătoare) Vas¹ (12) prin care circulă limfa. 6 sfp (Îe) A-i îngheța (sau a-i sta, a i se răci cuiva) sîngele în vine A încremeni de spaimă. 7 sf (Îe) A nu avea picătură de sânge în vine sau (rar) a avea bragă în vine A fi lipsit de energie. 8 sfp (Îe) A nu avea sânge în vine A fi lipsit de curaj. 9 sfp (Îe) A avea sânge în vine, nu bragă A fi stăpân pe sine. 10 sf (Îae) A-și păstra prezența de spirit într-o anumită situație. 11 sfp (Îe) A(-i) clocoti (sau a-i fierbe, a-i dogori) sîngele în vine A fi surescitat (din cauza mâniei, a nerăbdării etc.). 12 sf (Olt; Mun; îe) A avea o ~ de nebunie (sau de țâcneală) A fi nebun. 13 sf (Mun; îe) A avea o ~ de prostie A fi lipsit de inteligență. 14 sfp (Îe) A-și tăia (sau a-și deschide) vinele A se sinucide prin tăierea venelor de la mâini. 15 sf (Înv) Puls. 16 sf (Reg; pex) Inimă (ca organ al corpului uman). 17 sfp (Pop; cu determinări ca „groase”, posomorâte„, ”stricate„, ”umflate") Varice². 18 sfp (Ban; șîs ~ni cu sânge rău) Hemoroizi. 19 sf (Pop) Fibră musculară. 20 sf (Pop) Tendon (în special la picioare). 21 sf (Pop) Mușchiul² gambei. 22 sf (Îs) ~ de bou (sau, îvr de dobitoc) Cravașă făcută din ligamentul cervical posterior al boului. 23 sf (Pex; îas) Baston scurt de cauciuc, folosit mai ales de cei care mențin ordinea publică. 24 sf (Pex; îas) Lovitură dată cu o vână (22) de bou. 25-26 sfp (Îljv) În (sau, rar, pe) vine (Care este lăsat, căzut) în jos de talie, spre genunchi. 27 sfp (Îlav) Pe (sau, rar, în) vine Cu genunchii îndoiți, cu greutatea corpului pe gambe. 28 sf (Îe) (A fi) tare (sau bun) de ~ (ori, reg, în vini), (reg) a fi vârtos (sau tare) la ~, (a fi) gros la vine (sau la ~), a avea ~, a avea vine tari, (a fi) numai ~ (de-a bună, de-a dracului) (A fi) viguros (1). 29 sf (Îae) A fi plin de energie. 30 sf (Mun; îe) (A fi) iute de ~ (A fi) agil (1). 31 sf (Mun; îe) (A fi) slab de ~ (A fi) lipsit de vigoare (1). 32 sf (Îae) A fi lipsit de energie. 33 sfp (Îlav) Cu coada între vine Umilit. 34 sfp (Îal) Rușinat. 35 sf (Îvr; îe) A pipăi la ~ A încerca să cunoști pe cineva. 36 sf (Atm; reg; șîs ~ di la mână, vinile mâinilor, vinili la mâini) Biceps (2). 37 sf (Reg) Fibră ațoasă, tare (la carnea de proastă calitate). 38 sfp (Mar; îs) Vine încălecate Entorsă. 39 sfp (Reg) Nojițe. 40 sfp (Reg) Jartiere. 41 av (Reg; îla) Strîns ~ Înfășurat în formă de sul. 42 sf (Fig) Grad de intensitate, de eficacitate Si: forță (20). 43 sf (Fig) Talent. 44 sf (Fig) Dispoziție creatoare. 45 (Fig) Influență particulară care marchează o operă artistică Si: inspirație. 46 sf (Glg) Filon. 47 sf Pătură subterană de apă (care alimentează un izvor) Si: (înv) viță² (30), (reg) vâneață¹ (1). 48 sf Loc de unde izvorăște la suprafața pământului un izvor Si: (înv) viță² (31), (reg) vâneață¹ (2). 49-50 sf (Ramificație a unui) zăcământ de țiței. 51 sf (Reg) Pârâu. 52 sf (Reg) Ramificație îngustă a unui curs de apă. 53 sf (Îs) ~na apei Curentul unei ape curgătoare. 54 sf (Rar) Șuviță (abundentă) de lichid care curge sau se prelinge de undeva. 55 sf (Trs; Olt) Șanț folosit pentru scurgerea apei dintr-un teren agricol sau pentru irigații. 56 sf Jet de lichid care țâșnește printr-un orificiu îngust. 57 sf (Mpl) Fiecare dintre dungile înguste, ramificate, de altă culoare decât cea a fondului, vizibile într-o rocă sau în structura lemnului. 58 sfp Fiecare dintre dungile înguste care se detașează pe un fond de culoare diferită. 59 sf Nervură a unei frunze. 60 sf (Rar) Nervură pe membrana aripilor unor insecte. 61 sf (Pop) Fiecare dintre ramificațiile lungi și subțiri ale unei rădăcini. 62 sf (Pop) Rădăcină ramificată. 63 sf (Rar) Creangă (1). 64 sf (Bot) Mlădiță. 65 sf (Bot; reg; îc) ~-de-hamei Hamei (Humulus lupulus). 66 sf (Îs) ~ de trestie Trestiiș. 67 sf (Reg; într-o ghicitoare; csnp) Arac (1). 68 sf (Reg) Butuc la vița de vie. 69 sf (Reg) Penis (la cal sau la bou). 70 sf (Arg) Penis (la om). 71 sf (Reg; îc) ~na-boului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 72 sf (Reg; îc) ~na-babei Plantă nedefinită mai îndeaproape.

bășinos, -oasă adj., s.m., s.f. (pop.) 1 (Persoană) care elimină des gaze intestinale prin anus. 2 (deprec.) (Persoană) care este lipsită de curaj, de fermitate. • pl. -oși, -oase. și (reg.) beșinos, -oasă adj., s.m., s.f. /bășină + -os.

CURCĂ (pl. -ci) sf. 1 🐦 Femeiușca curcanului; Ⓕ F: ca o ~ plouată, ~ beată, lipsit de curaj, fără vlagă; Ⓟ: a ajunge de rîsul curcilor, a ajunge să rîză de el și cei mai mici sau mai proști ¶ 2 🌿 IARBĂ-DE- ~ = FUMĂRIȚĂ [sl.].

GĂINĂ (pl. -ni) sf. 1 🐦 Pasăre domestică, din ordinul galinaceelor, femeiușca cocoșului (🖼 2266): găina care clocește niciodată nu e rasă (PANN) ¶ 2 Ⓟ: găina bătrînă face zeamă bună, cei bătrîni au uneori calități, datorite experienței lor, pe care nu le au tinerii; găina bea apă și se uită la Dumnzeu, trebue să fim recunoscători, să mulțumim lui Dumnezeu pentru binele ce ne face; găina care cîntă seara, dimineața n’are ou, cine face gură multă, face treabă puțină; găina vecinului e mai grasă, lucrul altuia ni se pare totdeauna mai bun, mai de preț; găina, cînd se vede în grămadă, rîcîie cu picioarele, despre cei ce se văd în belșug și fac risipă; decît un an ~, mai bine o zi cocoș, mai bine puțină vreme în belșug, decît totdeauna în nevoie; a-i cînta găina în casa, a fi sub ascultarea femeiei, a se lăsa să-i poruncească femeia; a trăi ca găina la moară, a trăi în belșug; a ajuns oul mai cuminte decît găina, cînd cei tineri vor să dea sfaturi celor bătrîni; a sta ca o ~ plouată, a sta lipsit de curaj, rușinat, ca o curcă plouată; a mînca numai picioare de ~, a fi mincinos, flecar: bărbierii erau... flecari, vorbăreți și ușori de gură, parc’ar fi mîncat numai la picioare de găină (ISP.); a se culca odată cu găinile, foarte de vreme, cum înserează; a avea orbul găinilor, a nu vedea bine (în special seara): dau chiori unul peste altul, de parcă aveau orbul găinilor (CRG.) ¶ 3 💫 GĂINA, numele popular al constelației Pleiadelor, găinușa, cloșca cu pui ¶ 4 🐦 GĂINA-LUI-DUMNEZEU = BUBURUZĂ ¶ 5 🐦 ~-DE-APĂ = LIȘIȚĂ ¶ 6 🐦 ~-SĂLBATICĂ = GOTCĂ 2 ¶ 7 🩺 Ⓟ Cur de ~, un fel de pecingine ¶ 8 Ⓟ PĂRSITA-GĂINII, CURU-GĂINII – PĂPĂDIE ¶ 9 ⊕ Pălărie [lat. gallīna].

DEZARMAT, -Ă, dezarmați, -te, adj. 1. Căruia i s-au luat armele; fără arme, neînarmat. Eram deghizați... Ionescu Onoriu dezarmat, Curt cu biciul, eu cu armele la mine. SADOVEANU, P. M. 122. Domnule maior... nu uitați că e prizonier și e dezarmat. CAMIL PETRESCU, B. 36. Curierul de la cariola cu bani... era singur, dezarmat; jandarmul rămăsese în urmă. MACEDONSKI, O. II 411. 2. Fig. Lipsit de voință și de curaj în viață; lipsit de puterea de a reacționa; lipsit de apărare. Se socotea... dezarmat, cînd întîmplarea îl punea în situații neașteptate. REBREANU, R. I 19.

laș², ~ă smf, a [At: C. A. ROSETTI, N. I. 68 / V: (îvr) lace / Pl: ~i, ~e / E: fr lâche] 1-2 (Persoană) lipsit(ă) de curaj și de sentimentul onoarei Si: fricos, josnic, mârșav, mișel. 3-4 (Persoană) necinstit(ă).

moale¹ [At: CORESI, EV. 198 / Pl: moi, (îvr) moale / E: ml mollis, -e] 1 a Care cedează ușor la apăsare, modificându-și forma. 2 a (Pex) Pufos. 3 a (Îs) Carne ~ Carne fară oase. 4 a (Reg; îas) Carne fragedă. 5 a (îs) Ou ~ Ou fiert sau copt astfel ca să nu fie complet coagulat 6 a (Îas) Ou fără găoace sau cu găoacea incomplet calcifiată. 7 a (Îs) Lipire ~ Operație de îmbinare, cu ajutorul unui metal străin în stare de fuziune, a două piese metalice care nu se încălzesc în prealabil. 8-9 av, s (Îe) A-i fî (cuiva) ~ sau a trăi (sau a se așeza) pe moale (și la cald sau și la căldură) A duce o viață liniștită, fără griji. 10-11 av, s (Îae) A se simți bine. 12 s Parte moale (1) a unui lucra. 13 s (Îs) -le capului Fontanelă. 14 s (Pex; îas) Creștet al capului. 15 s (Reg; îs) ~le capului (sau frunții, obrazului) Tâmplă. 16 s (Reg; îs) ~le urechii Adâncitură de după ureche. 17 s (Nob; îs) ~le spetelor Șezut. 18 sms (Reg; art.) Penis. 19 a (D. gură, buze) Cărnos. 20 a Flasc. 21 a Puhav. 22 a Puțin consistent. 23 a Subțire. 24 a Apos. 25 a Care poate fi ușor străpuns, tăiat, despicat. 26 a (D. pâine, cozonac etc.) Proaspăt. 27 a (D. pâine, cozonac etc.) Fraged. 28 a (D. icre) Proaspăt. 29 a (D. fructe) Zemos. 30 a (D. fructe) Mălăieț (1). 31 a Flexibil. 32 a (D. pământ) Umed. 33 a (Mun; d. pământ) Care a fost arat de două sau de trei ori după ce s-a făcut desțelenirea. 34 a (D. metale și aliaje) Cu duritate mică. 35 s (Reg; îs) -le securii Muchie a securii. 36 a (D. ființe, d. corpul sau părți ale corpului lor) Fără rezistență, fără putere. 37 a (D. ființe, d. corpul sau părți ale corpului lor) Debil. 38 a (D. ființe, d. corpul sau părți ale corpului lor) Gingaș. 39 a (D. cai; îs) ~ în gură sau cu gura ~ Cu gura sensibilă, care suportă greu zăbala. 40 a (Pex; îas) Care poate fi condus ușor cu ajutorai hățurilor. 41 a (D. oameni; îs) ~ de gură Cu dinți nerezistenți. 42 a (Îe) A avea picioare moi A umbla, a se mișca încet. 43 a Sleit de puteri Si: istovit, vlăguit. 44 a (Reg) Paralizat. 45 a (D. oameni) Lipsit de energie, de voință. 46 a (D. oameni) Apatic. 47 a (D. oameni) Indolent. 48 a (D. oameni) Bleg. 49 a (D. oameni) Leneș. 50 a (D. oameni) Cu fire slabă, nehotărâtă, influențabilă. 51 a (Îla) ~ de gură sau ~ la vorbă Care vorbește puțin. 52 av (Îlv) A (o) (sau a se) lăsa (mai) ~ A ceda. 53 av (Îal) A face concesii. 54 av Lipsit de convingere, de curaj. 55 av În silă. 56-57 a, av (Care este) blând. 58 a (Rar, d. activitatea sau viața oamenilor) Ușuratic. 59 a (Fig; înv; nob) Slab. 60 a (Fig; înv; nob) Îndoielnic. 61 a (Fig; înv; nob) Prost. 62 a Cu suprafața netedă, fără asperități Si: neted. 63 a Plăcut la atingere Si: catifelat, mătăsos. 64 a (Reg; d. făină, mălai) Măcinat mărunt. 65 a Rotunjit. 66 a (Pex) Armonios. 67 a (Pex) Delicat. 68 a (D. culori, lumină sau izvoare de lumină, sunete) Lipsit de stridență, cu intensitate scăzută Si: domol, blând. 69 a (Fam; îoc dur; îs) Consoană ~ Consoană palatalizată Vz palatalizat. 70 a (Îs) Poziție ~ Poziția unui sunet urmat, în cadrai unui cuvânt, de o silabă care conține o vocală palatală. 71 a (D. vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Călduț și umed. 72 a (Pex; d. vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Plăcut. 73 a (Reg; d. apă) Care are o temperatură potrivită. 74 a (Reg; d. apă) Călduț. 75 a (D. ființe) Blând. 76 a (D. ființe) Umil. 77 av (Îe) A fi ~ la inimă A fi bun, milos, îngăduitor. 78-79 a, av (Care se mișcă) ușor. 80-81 a, av (Care se mișcă) lent. 82-83 a, av (Care se mișcă) fără vlagă. 84 a (D. fenomene naturale) Puțin intens Si: domol, lin, potolit. 85 a (D. băuturi) Plăcut la gust. 86 a (D. băuturi) Care conține alcool în cantitate mică. 87 a (îs) Apă ~ Apă care conține săruri în cantitate mică. 88 a (Trs, Ban; îas) Apă sălcie.

timid, ~ă a [At: COSTINESCU / A și: (înv) tim~ / Pl: ~izi, ~e / E: fr timide, lat timidus] 1 (D. persoane) Lipsit de îndrăzneală, de curaj Si: rușinos, sfios. 2 (D. persoane) Nesigur în păreri și în acțiuni. 3 (D. însușirile sau acțiunile oamenilor) Care denotă lipsă de îndrăzneală, sfială. 4 (D. însușirile sau acțiunile oamenilor) Care denotă nesiguranță. 5 (Fig) Incipient. 6 (Fig) Modest.

brav, -ă adj., s.m. 1 adj. Care dă dovadă de curaj; viteaz, îndrăzneț. Oamenii lipsiți de sentimentul trecutului sînt mai bravi în fața morții (IBR.). ◊ (subst. m.) Îi întîmpinau pe bravii întorși de la luptă. 2 s.m. (înv.) Persoană care teroriza și omora pentru bani. • pl. -i, -e. /<fr. brave, it. bravo.

MOÁLE¹ adj. I. 1. Care cedează ușor la apăsare (modificîndu-și forma); p. e x t. afînat, pufos. Ca nește ceară să ne plecăm cătră dragostea lu Dumnezeu, sau ca nește lut moale cîndu-l pleci în voia ta. CORESI, EV. 198. Fîn uscat perină moale (a. 1600-1650). GCR I, 136/34. În loc de pat moale, culcare grea (a. 1689). id. ib. 285/31. Un om nu poate suferi să stea pre un așternut moale și frumos totdeauna (a. 1700). id. ib. 338/24. Ceara cînd iaste moale să închipuiaște și să tipăreaște în fealiu de fealiu. MOLNAR, RET. 53/6. Ca să-i fie mai moale culcușul, au așternut niște iarbă uscată. DRĂGHICI, R. 54/5. Este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I, 77. S-a tologit. . . pe un divan moale ca bumbacul. CREANGĂ, P. 302. Mă lungii într-un cot pe iarba moale. HOGAȘ, M. N. 183. Era trudită după două zile de umblet călare și se gîndea c-o simțire de plăcere la un culcuș moale. SADOVEANU, B. 120. Se așezase peste toate o zăpadă moale și nouă care lumina ușor în noaptea fără lună. id. M. C. 58. Felix, suie-te să vezi ce fîn moale ! CĂLINESCU, E. O. I, 117. Asfaltul e proaspăt întins și-l simțim moale. . . sub călcîie. STANCU, U.R.S.S. 185. Bădiță cu șase boi Vinde doi Pe perini moi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 421. Omul se culcă unde-i moale (= fiecare umblă după ceea ce este bun, avantajos). Cf. ZANNE, P. II, 529. (F i g.) În loc luminat, în loc moale, în loc de răpaos (a. 1669). GCR i, .186/6. ◊ Carne moale = carne fără oase; (regional) carne fragedă. Tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului. ISPIRESCU, L. 90. Bine alege și bine culege . . . – din carne moale – și din oase vărtoase. POP., ap. GCR II, 340, ALR II 4 069/2, 76,105, 848, 872. Cine poate oase roade; cine nu nici carne moale. CREANGĂ, P. 248. Ou moale = a) ou fiert sau copt astfel ca să nu fie complet coagulat. Cîte oauo moi coapte au putut mînca uriiașul Goliat pre nemîncate ? BĂRAC, T. 26/22; b) ou ouat fără găoace sau cu găoacea incomplet calcificată. Cf. ALR II 5 712. Lipire moale = operație de îmbinare, cu ajutorul unui metal străin în stare de fuziune, a două piese metalice care nu se încălzesc în prealabil. Lipirea moale se execută cu o compoziție de cositor și plumb. IOANOVICI, TEHN. 181. ◊ E x p r. A-i fi (cuiva) moale sau (substantivat) a trăi (sau a se așeza) pe moale (și la cald sau și la căldură) =a duce o viață liniștită, fără griji; a se simți bine. Văzînd că . . . nu mai are putere nici cît un țintar, îl bușiiu o dată cît putui de niște pietri, și temîndu-mă că îi va fi moale, mai luai ș-un pui de piatră. GORJAN, H. II, 63/10. Da să știi d-ta, că babei mele n-are să-i fie moale, cînd m-oi întoarce acasă. CREANGĂ, P. 126, cf. id. A. 156. Eu trăiesc bine, pe moale și la cald. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Mireasa gătită de nuntă se pune să șadă pe o perină, crezîndu-se că apoi în viața ei conjugală va duce-o bine, îi va fi moale. GOROVEI, CR. 240. Să fie până-n ziuă la lucrurile ei, că de nu, n-are să-i fie moale. MERA, L. B. 190, cf. ZANNE, P. III, 230. ♦ (Substantivat) Parte moale (I 1) a unui lucru. Ș-afunda capul din ce în ce în moalele pernei. DELAVRANCEA, S. 108. Mi-am luat de-o grijă, zise m-me Sandopol. . ., scufundîndu-se în moalele unui fotoliu de piele fină. MIRONESCU, S. A. 105. Moalele capului = fontanelă; p. e x t. creștetul capului. Beliră o curea [de piele] din moalele capului pînă gios la unghe la picior. DOSOFTEI, V. S. octombrie 73^v/18. O muchie dă topor să ne hi dat în moalili capului și ne prăpădea și pă noi poate. JIPESCU, O. 138. înc-o lovitură strașnică în moalele capului l-a prăvălit pe pîntece. SANDU-ALDEA, U. P. 28. Gîndul îl duru atît de rău parcă l-ar fi izbit cu parul în moalele capului. REBREANU, I. 280. Cînd Zbranca dădu să iasă din închisoare, badea Isac îl șterse în moalele capului. SADOVEANU, O. VII, 360, cf. MIRONESCU, S. A. 104. A primit din senin o măciucă în moalele capului și caută amețit un sprijin. I. BOTEZ, B. I, 113. Învățătorul înalt, osos. . ., ciocănea copiii în moalele capului. CAMILAR, N. I, 19. Miai s-a învîrtit și l-a lovit pe Lisandru drept în moalele capului. PREDA, Î. 122. Începu a-l netezi cu mîna pe cap. Netezindu-l așa, dădu de moalele capului. ȘEZ. V, 131. Cum îi căuta așa în cap, îi vîră cele două ace în moalele capului și pe loc a murit biata fată. I. CR. III, 202; b) (regional) tîmplă. PAMFILE, B. 81, cf. ALR I/I h 14. (Regional) Moalele urechii = „groapa de după urechi”. ALR I 51/87, cf. 51/98, 337. (Regional) Moalele frunții (sau obrazului) = tîmplă. ALR I/I h 14. (Neobișnuit) Moalele spetelor = șezut. Am făcut. . . un buboi la moalele spetelor. ap. TDRG. ♦ (Substantivat, m. sg. art.; regional) Penis. PASCU, C. 180. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos; fraged. Era leită Safta. . . Tot așa voinică, obrajii la fel de mari, ochii căprui trași spre tîmple și neastîmpărați. . . Gura cu buze groase și moi. CAMIL PETRESCU, O. III, 12. Of ! două buze dulci și moi, Săruta-m-aș eu cu voi. BIBICESCU, P. P. 33. ♦ Moleșit, flasc; puhav. Mici și moi, coapsele arată slâbăciune, cilibiu și fricos om (a. 1785). GCR II, 145/20. Se apropie de canapeaua ei o femeie încă tînără . . . puțin cam subțire în talie și cu un gît lung și moale, care-i dădea un aer bătrînicios. CAMIL PETRESCU, O. III, 70. I-am văzut pe toți, deslușit. . . Pe miliardarii cu burțile moi. DEȘLIU, G. 44. ♦ Puțin consistent; subțire, apos. Fă mămăligă mare, măi Ioane; fie crudă, fie moale, numai mare. ZANNE, P. III, 607. La baliga moale, puțină apă trebuie, se zice despre cei lipsiți de rezistență, pe care cea mai mică dificultate îi doboară. Cf. id. ib. I, 322. ♦ Care poate fi ușor străpuns, tăiat, despicat. La mintea spre înțeleagere gătată mai tare pătrunde cuvîntul adevărului, decît prin moale grosimea trupului ascuțita simceaua fierului. CANTEMIR, IST. 63. ◊ Sămînță moale = (cu înțeles neprecizat, probabil) sămînță cu înveliș subțire, puțin rezistent. Cînd iaste creașterea lunei, sămînța vîrtoasă să samine. . . iară cînd scade luna, sămî[n]ța cea moale cum iaste inul, cînepă (a. 1733). GCR II, 26/32. ♦ (Despre pîine, cozonac etc.) Proaspăt; fraged. Să pun la ciochine niște plăcinte moi anume pregătite, care ne fac nouă trebuință pe cale. SADOVEANU, F. J. 520. Pită proaspătă sau pită moale. ALR II 4 013/235. Mulțimea de boale, la dohtor pîine moale. ZANNE, P. V, 272, cf. III, 532, IV, 48. ♦ (Despre icre) Proaspăt, neconservat. Oarecare meșteraș A trimis un băiețaș. . . Ca să ia de la băcan Icre roșii de un ban. li mai dete și alți doi Să ia icre negre moi. PANN, P. V. III, 64¹/8. In comerț i[crele] se găsesc sub două forme: . . . moi sau proaspete și tescuite. ENC. AGR. III, 135. ♦ (Despre fructe) Zemos; mălăieț (1). Pepenii galbeni. . . se numesc. . . mâlăieți cînd sînt moi. PAMFILE, A. R. 175. Mută-ți casa lîngă noi, C-am un păr cu pere moi, Și le-om mînca amîndoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48. ♦ Flexibil, elastic. Un registru cu scoarțele moi. PREDA, M. 155. Dacă un mort va fi moale, este semn că va muri vreo rudă a sa după el. ȘEZ. III, 122. 2. (Despre pămînt) Umed, reavăn, jilav. Sămînța vîrtoasă să samine la pămînt uscat,. . . sămî[n]ța . . . cum iaste inul, cînepă iproci să o samine în pămînt moale (a. 1733). GCR II, 26/33, cf. ALR II 5 060/64, 310, 705, 723, 762, 791. ◊ (Substantivat) Prășitul se face pe moale. PAMFILE, A. R. 74. Trag, iar, în mocirlă, după noi. Nădăjduim că acolo cel puțin, obuzele lovind în moale, nu vor mai exploada toate. CAMIL PETRESCU, U. N. 363. ♦ (Mai ales prin Munt.) Care a fost arat de două sau de trei ori după ce s-a făcut desțelenirea. Cf. H II 244, VII 210, 245, 337. 3. (Despre metale și aliaje) Cu duritate mică; care poate fi ușor îndoit, zgîriat etc. Cînd oțelul este prea moale, coasa se îndoaie; cînd este prea iute, coasa se rupe. PAMFILE, A. R. 125. Prin procesele de înnobilare sau curățire se obține din fontă fier moale cu 0,05-0,5 %C. MACAROVICI, CH. 412. Materialul din care se confecționează aceste organe este oțelul moale laminat. IOANOVICI, TEHN. 154. În limbajul curent spunem că oțelul este casant, iar plumbul este moale. CIȘMAN, FIZ. i, 240, cf. I. CR. III, 226. ◊ (Regional, substantivat, în sintagma) Moalele securii = muchia securii. Pe moalele (muchia) securei se pisează usturoiu. ȘEZ. XII, 194. 4. (Despre ființe, despre corpul sau părți ale corpului lor) Fără rezistență, fără putere; debil, slab, plăpînd; gingaș, delicat. Nu-i putință să să poată povesti truda și ruga ei și nevoința cu carea au adevăsît ș-au topit acel trup moale și gingaș. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^r/25, cf. CHEST. VI 22/26. Moale în trup. ALRM II/I h 142/260. ◊ Moale în gură sau cu gura moale = (despre cai) cu gura sensibilă, care suportă greu zăbala; p. e x t. care poate fi condus ușor cu ajutorul hățurilor. Cf. ZANNE, P. I, 461. Moale de gură = (despre oameni) cu dinți nerezistenți, slab de gură. Cf LM. ◊ E x p r. A avea picioare moi = a umbla, a se mișca încet. Cf. COSTINESCU. ♦ Sleit de puteri, istovit, vlăguit. Maria rămase moale, gînditoare, fără să zică o vorbă. DUNĂREANU, CH. 194. Nevastă-mea. . . a căzut moale într-un fotoliu. CAMIL PETRESCU, U. N. 132. Cîteva vecine o urcară pe femeia care era moale, topită de durere și nu-și dădea seama de nimic. id. O. II, 492. Atunci [fata]. . . a căzut moale. . . peste masa de lucru. PAS, Z. I, 310. Călcîndu-și pe inimă, Cristescu i-a întins peste birou o mînă moale, gata parcă să se desfacă din toate încheieturile. GALAN, B. I, 8. * (Adverbial) Și arcul să-și tragă moale. DOSOFTEI, PS. 189/11. ♦ (Regional) Paralizat. ALR II/I h 123/727, cf. MAT. DIALECT, I, 231. 5. (Despre oameni) Lipsit de energie, de voință; apatic, indolent; bleg, leneș; cu fire slabă, nebotărîtă, influențabilă. Mihai Vodă nu este, cum s-arăta, blînd, șigaci cu toțîi și moale, ce într-alt chip, că are multe hiri, nu numai o hire. NECULCE, L. 185. Învățătorul. . . , mai moale ca toți, se și îmblânzise puțin. REBREANU, I. 246. Mi s-a părut un băiat de treabă, deși cam moale. CĂLINESCU, E. O. I, 61. Deocamdată Soleiman Pașa va fi dezavuat de Poartă fiindcă a fost prea moale, asta fiind prima etapă, apoi va fi înlocuit cu Fuad Effendi, cunoscut ca mai energic. CAMIL PETRESCU, O. III, 108. Fusese un bărbat înalt, voinic, Radu Ochian, moale, trîndav. STANCU, D. 5, cf. PAS, Z. I, 145. Te cunosc, lele, pe poale, Că ești o femeie moale; Că de-ai fi femeie iute, Poalele ți-ar fi lăute. BUD. P. P. 62. Dacă ți-i bărbatul moale, Du-l în tîrg și-l dă pe oale. ZANNE, P. IV, 253, cf. ii,4 Moale de gură sau moale la vorbă = care vorbește puțin, care nu e bun de gură. Nu e bun Argeșiu, fiind bătrîn și cu patimă de boală și moale la vorbă și. . . prefăcut. ZILOT, CRON. 73. Unde s-a văzut advocat moale de gură ? F (1883), 15. ◊ E x p r. A (o) (sau a se) lăsa (mai) moale = a ceda, a face concesii. Nu te lăsa, rumâne, moale. JIPESCU, O. 37, cf. SCRIBAN, D. Lăsați gluma, măi. . . Vorba e, acum ce facem ? Mergem așa cum am mers, oblu, ori o lăsăm mai moale. CAMIL PETRESCU, O. III, 490. Te lași moale, Te bagă-n foaie. ZANNE, P. V, 295. Cine să lasă moale, cel mai tare ăl dăspoaie. id. ib. VIII, 290. ♦ (adverbial) Lipsit de convingere, de curaj; în silă. De ce să n-ascult ? se apără moale colonelul. C. PETRESCU, Î. I, 11. Asta n-aș crede-o, se împotrivi moale Mînecuță. SADOVEANU, P. M. 136. Oamenii s-au privit, te-au privit, și unul ți-a spus moale, nedumerit: – Apoi pe nici unul nu ne cheamă Dumitru. PAS, Z. I, 140. ♦ Blînd, îngăduitor. Nu-i moale ea-n treburi de-acestea ! COȘBUC, AE. 27. Moale ești, Antoane, cînd e vorba de fiu-tu! DEMETRIUS, C. 40. ♦ (Rar, despre activitatea sau despre viața oamenilor) Ușuratic. Carol al Vll-lea. . . înconjurat de curteni desfrînați. . . petrecea, chiar dinaintea ochilor soției sale, o viață moale și nepăsătoare în brațele unei țiitori. ODOBESCU, S. I, 4. 6. F i g. (Învechit, neobișnuit) Slab, șubred; îndoielnic; prost. Tomșa văzînd moale lucrul de dobăndit cetatea cu ai sei, s-au sfătuit cu boierii de au trimis sol la Jicmond craiul unguresc. N. COSTIN, LET. I A, 70/28. Venit-au ponoslu lui Pâtru Vodă de la împărăție, pentru moi lucrurile lui. id. ib. 97/29. II 1. Cu suprafața netedă, fără asperități; neted. Morunul are sgîrciuri în loc de oase și pielea aspră, pe cînd a somnului e moale. C. ANTONESCU, P. 89. Pre lîngă tine, multe cer: Ceru-m boi cu coarne moi; Ceru-m junci cu coarne lungi. POP., ap. GCR II, 330. Moale ca geamu. ARL II/I MN 31, 2 182/848. ♦ Catifelat, mătăsos; plăcut la atingere. Aceia ce poartă veșminte moi, în casele împărătești sînt. CORESI, EV. 522, cf. N. TEST. (1648), 14^r/26, GCR I, 276/9. Părea un tînăr voievod Cu păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 170, cf. 82. Niște mușchi pletos, de o podină de gros, moale ca mătasa și verde ca buratecul. CREANGĂ, P. 213. Mîinile cele albe ca o coală de hîrtie, cu pelea moale ca puful. ISPIRESCU, l. 234, cf. 58. Părul ei, mătasă moale, Ca și inul cînd înfloare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 35, cf. 60. ◊ F i g. E așa de dulce să chemi somnul în murmurul apelor, în răcoarea verde a luncilor, sub mîngîierile moi ale vînturilor ! HOGAȘ, DR. I, 195. ♦ (Regional, despre făină, mălai) Măcinat mărunt. ALR I 1 372. Făină mai aspră, nu moale rău, că nu se coace nici turla. ib. 1372/800. 2. Necolțuros, rotunjit, unduios; p. e x t. armonios; delicat. Oricît de genial tăiate ar fi formele unei statui, ea niciodată nu ne va putea reda acele linii moi, pătimașe, calde, cari caracterizează un trup frumos, viu. GHEREA, ST. CR. II, 50. Ileana Cosînzeana, cu ochi limpezi, cu trăsături moi și blonde, cu cosița de aur sclipitoare. PETICĂ, O. 277. ◊ (Prin lărgirea sensului, despre ochi, privire) Ochii lui cei moi. . . se pierdură iar în . . . visătorie. EMINESCU, N. 35, cf. id. O. IV, 85. El se uită . . . la expresia caldă a ochilor ei moi, lungi, cu gene mari și clipiri dese. VLAHUȚĂ, O. A. III, 90. Doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeii, buzele ei roșii și umede. REBREANU, I. 158. 3. (Despre culori, lumină sau izvoare de lumină, sunete) Lipsit de stridență, cu intensitate scăzută ; domol, potolit; blînd. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Luna plină de o lumină moale. ALECSANDRI, POEZII, 275. Printre grații luna moale, Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale. EMINESCU, O. I, 76. O jună fală. . . acompaniind sunetele ușoare a unor note . . . cu glasul ei dulce și moale. id. N. 47. Umbre moi întinde ceața, Pe cînd raze scad in zare. CERNA, P. 57. Minți ! strigă Ițic întărîtat de glasul moale al căprarului. REBREANU, NUV. 291. Eu nu înțeleg nimic, vorbi cu glas moale domnul țudic. PETRESCU, R. DR. 159. Un vindireu . . . slobozi cîteva fluierături moi. SADOVEANU, O. IX, 132. A răspuns cu mișcări cumpănite și cu vorbe moi la manifestațiile zgomotoase ale lui Temistocle. id. ib. XI, 572. Vocea ei mică, moale, de cristal lichid, îl fermecă. CAMIL PETRESCU, O. III, 83. Vorbește cu glas moale judecătorul, cu glas dulce, stancu, d. 257, cf. preda, m. 171.4 (Adverbial) Oameni timizi și modești care surîd ușor și vorbesc moale, teodoreanu, m. ii, 169. Albinele bîzîiau moale în prisaca de-aproape. sadoveanu, o. v, 618. Ce învățătură pot să-ți dau eu ție, măi băiete? grăia moale pădurarul. id. ib. XII, 470. Mitropolitul întrebă moale: Asta-i tot ? CAMIL PETRESCU, O. III, 40. Un zurgălău. . . Se auzea de undeva, din vale, Și vîntu-l îneca în răbufniri. Parcă plîngea încet metalul, moale, În palmele-nghețate și subțiri. LABIȘ, p. 15. 4. (Fon.; în opoziție cu d u r, în sintagmele) Consoană moale = consoană palatalizată, v. p a l a t a l i z a t. Limba română cunoaște, la finală, consoane moi, notate în ortografia obișnuită printr-un i care întovărășește consoana. ROSETTI, S. L. 59. În multe limbi sînt cunoscute serii duble de consoane, dure și moi. GRAUR, I. L. 61. Poziție moale = poziția unui sunet urmat, în cadrul unui cuvînt, de o silabă care conține o vocală palatală. O deosebită importanță are în dialectul dacoromân poziția „dură” sau „moale”, deci caracterul nepalatal sau palatal al vocalei din silaba următoare. PUȘCARIU, R. I, 76. 5. (Despre vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Călduț (și umed); p. e x t. plăcut, blînd. Iarna, care în alte locuri a fost moale, în Rusia a stătut foarte aspră și iute. CR (1834), 354²/16. Stelele. . . tremură voluptos în aerul moale și clar al serei. EMINESCU, N. 50. [Cînd cocoșul] va cînta seara, înspre amurg. . . de va fi frig, se va muia vremea, iar de va fi moale, se va lăsa frig aspru. PAMFILE, VĂZD. 3. Se crede că dacă în ziua anului nou. . . va fi afară moale și pîclă, apoi. . . vor urma boale. GOROVEI, CR. 293. Duminică, pe-o vreme destul de moale, fără să fie însă dezgheț, m-am înfățișat la curtea de la Comana. SADOVEANU, O. IX, 440. O verificare și mai simplă o facem iarna, pe vreme moale, cînd se apropie dezghețul. CIȘMAN, FIZ. I, 399. Toamna, cîndu-i vremea moale, să mîrlescu oile ǵine. GR. S. V, 332. Dacă e iarna moale . . . umblă [oile] și la pășune. CHEST. V 14/87. ♦ (Regional, despre apă) Care are o temperatură potrivită; călduț (Dobra-Deva). ALR II 4146/105. 6. (Despre ființe, despre însușiri și manifestări ale lor) Domol; blînd; umil, smerit. Grăiesc din gură cuvinte moale, De-ț par ca untul de unsuroase. DOSOFTEI, PS. 182/14. Și grăi-va ție cu rugă, rugăciune moale? Și pune-va cu tine făgăduință? BIBLIA (1688), 381¹/18. Venia cu mare trufă. . . iar când s-au întors înapoi, mai moale au fost. N. COSTIN, LET. II, 49/6. Dojănii pe amurezați cu cuvinte potrivite, adică nici atîta strașnice, căci destul le erea ocara. . . dar nici atîta de moi, căci fapta le erea prea mare. GORJAN, H. IV, 79/22. ◊ E x p r. A fi moale la inimă = a fi bun, milos, îngăduitor. Maica era tare moale la inimă, duioasă. SBIERA, F. S. 97, cf. id. P. 145. 7. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit; încet, lent; lipsit de vlagă; slab. Deodat-aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri. EMINESCU, O. I, 119. Tudor își duse în buiestru calul o vreme, apoi îl lăsă în pas moale, SADOVEANU, O. VII, 163. Bălcescu făcu un semn moale cu mîna, a dezgust. CAMIL PETRESCU, O. III, 153. ◊ (În context figurat) Cu moale zbor de catifea, își lasă umbra dulce peste ochii mei. CAZIMIR, P. 47. ◊ (Adverbial) Calcă mai încet și moale. Tot în vîrful deagetelor. BĂRAC, A. 24/2. Da tu de ce mergi așa de moale ? întrebă el... Așa-i că te doare ? Te-a trîntit și te-a pălit răul cela. SADOVEANU, O. VIII, 124. Munteanca . . . înaintă sprintenă . . . pășind moale pe covor cu opincile. id. ib. X, 547. Scăpă clanța din mînă și ușa se izbi moale de un dulap cu vase. V. ROM. septembrie 1 960, 60. ♦ Care se mișcă încet, lin, domol; (despre ființe sau despre părți ale corpului lor) lipsit de vioiciune, de sprinteneală. Era plin de distracții, moale în mișcări, glasul întunecat și slab. RUSSO, S. 28. Boul moale se împerechează cu cel iute. DAMÉ, T. 29, cf. TDRG. Dintr-un cal moale, slab și pîntecos. . . ovăzul și îngrijirile lui Vasile au făcut un căluț întinerit, rotund ca un pepene, cu capu-ncordat, cu gusturi de zburdăciune. SADOVEANU, O. VII, 300. Tudor mormăi și le făcu semn cu mîna moale să cînte. CAMIL PETRESCU, O. II, 81. Cură mai binișor, e apa moale. ALR SN III h 828/886. ♦ (Despre fenomene naturale) Puțin intens, lin, domol, potolit. Măceșul s-a desfoiat ca o ninsoare moale. ARGHEZI, C. J. 99. Ploaie moale. ALR I 1 978/846. Foc moale. ALR II/I h 282/520. III. (Despre lichide, în sintagmele) Vin moale = a) vin plăcut la gust. Vădzăndu . . . [vinul] limpede și frumos la față, și moale și dulce la gustare, de-are fi și înțelept neștine, tot să amăgiaște, părăndu-i că nu să va îmbăta. PRAV. 263; b) vin care conține alcool în cantitate mică, vin slab, fără tărie. După tărie poate fi vin tare sau moale. H II 58, cf. XI 326. Apă moale = a) apă care conține săruri în cantitate mică. Prin Bucovina se culege droghița și se fierbe în apă de pîrău neîncepută, care este mai moale decît apa de fîntînă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 20, cf. MACAROVICI, CH. 359; b) (Transilv. și prin Ban.) apă sălcie. Cf. ALR I 798/30, 61, 65, 90, 98, 109, 125, 131, 140, 150, ALR II 4148/102, 141, 334, 349. – Pl.: moi și (învechit, rar, f.) moale. – Lat. mollis, -e.

*ANONIM I. adj. 1 Care e lipsit de nume: operă ~ă; scrisoare ~ă; Trebue să ai curaj ca mine! trebue s’o iscălești: o dăm anonimă (CAR.) ¶ 2 ⚚ Societate ~ă, societate comercială ai cărei membri nu sînt arătați cu numele lor fiind responsabili numai pentru sumele vărsate. II. sm. Cel care-și ascunde numele [fr. < gr.].

SLAB, -Ă, slabi, -e, adj. (Despre oameni și animale sau despre părți ale corpului lor, în opoziție cu gras) 1. Care nu are un strat de grăsime sub piele, uscat; uscățiv. În vacanța cea mare, după ce isprăvise clasa a șasea, Radu s-a întors acasă mai slab. VLAHUȚĂ, O. AL. 88. O umbră de om, un bătrîn... slab și pipernicit și cocoșat, de parcă mînca numai vinerea. ISPIRESCU, L. 101. Iarna pe pîrtie, caii de poștie mici și slabi ca niște pisici, zburau cu trăsura după ei cu o iuțeală de douăzeci și cinci de kilometri pe oră. GHICA, S. A. 40. Vine dorul despre seară... Și-mi grăiește și mă-ntreabă De ce sînt cu fața slabă? ALECSANDRI, P. P. 300. ◊ Expr. Slab de-l suflă (sau bate) vîntul sau slab de-i numeri coastele = foarte slab. Iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal grebănos... și slab, de-i numărai coastele. CREANGĂ, P. 194. ♦ (Despre carne) Fără grăsime, macră. 2. (Despre ființe, în opoziție cu puternic, tare) Cu puteri reduse, lipsit de forță fizică, de rezistență. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. El e flămînd și e-nsetat Și-i slab, că e bătrîn. COȘBUC, P. I 227. Așa de slab... era... bietul om, că vedeam că fără ajutor nu s-ar mai fi putut întoarce acasă. RUSSO, O. 51. ♦ (Despre organe ale corpului, facultăți intelectuale etc.) Care e debil, care nu funcționează normal, care nu-și îndeplinește bine funcția. Memorie slabă. ▭ Bunica vedea în el un fel de neom, un băiețandru cu mintea slabă, care se ținea de fustele ei și nu-i ieșea din cuvînt. STANCU, D. 6. Bătrînul s-a-nălțat apoi Spre deal ca un copil privind... Bieți ochii, slabi și numai doi, Puține zări cuprind! COȘBUC, P. I 232. ◊ Expr. Slab de minte = căruia îi lipsește puterea de judecată, de înțelegere. Era odată o babă care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de vîrtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. ♦ (Despre oameni și despre sufletul, caracterul lor) Lipsit de vigoare, de energie morală. Mircea e slab. Nu pleacă, pentru că n-are curaj. DEMETRIUS, C. 38. A fost slab, laș, fără voință. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Cugetări amare! duceți negrul zbor Sufletelor slabe ce s-abat de dor. BOLINTINEANU, O. 127. ◊ Expr. Slab de fire (sau de caracter, de inimă, de duh) = lipsit de vigoare, de vlagă; ușor influențabil. Slab de înger = fricos, lipsit de energie morală. N-o putea împărtăși nimănui, nici nevestei sale, care era slabă de înger. REBREANU, R. I 192. Iar ești supărată, iar plîngi... slabă mai ești de înger. RETEGANUL, P. I 56. Nu te-aș fi crezut așa slab de înger... ești mai fricos decît o femeie. CREANGĂ, P. 222. 3. (Despre oameni și creațiile lor științifice, artistice) Lipsit de valoare, de merite; mediocru. Curios – cugetă Ana – atîtea poezii pe care le admiram ieri chiar, mi se par slabe, schimbate. VLAHUȚĂ, O. AL. II 87. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» și indicînd domeniul în discuție) Care este puțin pregătit, puțin înzestrat, fără cunoștințe îndestulătoare. Slab la matematică. ♦ (Despre lumină, sunete) Lipsit de intensitate; stins. Căsuțele din margine trimeteau raze de lumină slabe în amurgul vînăt. DUNĂREANU, CH. 7. [Luna] își trimetea din adîncuri spre lăuntrul întunecos al mănăstirii lumina slabă și piezișă a razelor sale. HOGAȘ, DR. 254. La pașa vine un arab Cu ochii stinși, cu graiul slab. COȘBUC, P. I 103. Și vîntu-n codri sună cu glas duios și slab. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Adverbial) Apropiindu-se de estradă, Mirel auzea cuvintele sacagiului din ce în ce mai slab, acoperite de larma sălii. GALAN, Z. R. 23. 4. (În opoziție cu trainic, solid) Lipsit de trăinicie, puțin rezistent. Prostimea... înșirată pe marginea unui odgon întins ce n-o lasă să se grămădească. Slabă stavilă, dacă n-ar fi sprijinită de jandarmii poliției! NEGRUZZI, S. I 35. Mai bine voi pe o lină apă a mă arăta, Decît cu o barcă slabă pe mare a înota. ALEXANDRESCU, P. 53. ◊ Expr. Slabă nădejde! = puțin probabil, cu puține șanse de reușită. Dreptatea, dacă nu ești vrednic să ți-o cauți singur, slabă nădejde să vie altul! C. PETRESCU, Î. II 12. Meleli va cîștiga, căci e bun călăreț... – Slabă nădejde... căci n-are nicicum aer călăresc. NEGRUZZI, S. I 40. (Rar) Slab de gură = rău de gură, clevetitor, flecar. Cele babe slabe de gură-i scoaseră vestea c-ar fi chiar leneoasă. RETEGANUL, P. I 51. ♦ (Despre soluții, amestecuri etc.) Care cuprinde elementele caracteristice în cantitate redusă. Acid slab. Vin slab. ▭ Nu fumez [țigări] egipțiene. Sînt prea slabe și conțin opiu. C. PETRESCU, Î. I 6. ♦ (Despre pămînt) Puțin roditor.

tei [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 9^r/1 / Pl: ~ sm, ~e sn / E: ml tilia] 1 sm (Șîc ~-argintiu, ~-bun, ~-căpresc, ~-câinesc, ~-de-deal, ~-fluturesc, ~-de-mijloc, ~-pădureț, ~-roșu, ~-de-toamnă, ~-de-vară, ~-verde) Arbore din familia tiliaceelor, cu frunze mari în formă de inimă, cu flori albe sau albe-gălbui, puternic parfumate, întrebuințate în medicină, care crește în păduri sau este cultivat pe străzi și în parcuri (Tilia platyphyllos). 2 sm (Îc) ~-alb Tei (1) cu lemnul alb-roșiatic, ușor (Tilia tomentosa). 3 sm (Îc) ~-pucios Tei (1) înalt până la 20 m (Tilia cordata). 4 sm (Bot; reg; îc) ~-ul-lupului Tulichină (1) (Daphne mezereum). 5 sm (Reg; pex) Flori de tei (1-3). 6 sm (Reg; pex) Ceai preparat din flori de tei (1-3). 7 sn (Lsg; csc) Fibră din scoarță de tei (1-3), folosită la legat și la fabricat sfori, frânghii, rogojini. 8 sn (Pex; lsg; csc) Obiect (sfoară sau frânghie) făcut din tei (7) Cf curmei² (3). 9 sn (Pop; îe) A lega două în ~ A reuși să adune ceva avere. 10 sn (Pop; îe) A găsi (sau a lega) ~ de curmei A găsi pretexte. 11 sn (Pop; îae) A înșira vorbe fară rost. 12 sn (Pop; îae) A fi sărac. 13 sn (Pop; îe) A nădi (sau a face) din ~ curmei A încerca toate mijloacele. 14 av (Reg; îe) A fi (sau a se face) beat ~ A se îmbăta foarte tare. 15 sn (Reg; îe) A fi pus (sau a juca) pe ~-belit A fi pus pe stricăciuni, pe rele. 16 sn (Reg; îs) Cui de ~ Lucru în care nu te poți încrede. 17 sn (Reg; îe) A se scurta ~ele A fi timp puțin. 18 sn (Reg; îe) A mai lungi cuiva ~ele A amâna executarea unui lucru. 19 sn (Reg; îae) A păsui pe cineva. 20 sn (Reg; îe) A nu-l ține (pe cineva) ~ele A nu avea curaj. 21 sn (Reg; îe) A lega (două lucruri sau ființe) într-un ~ A le considera la fel de lipsite de valoare. 22 sn (Înv) Pânză din fibre de tei (1-3). 23 sn (Înv; pex) Fir textil al unei plante. 24 sn (Olt) Ață la păstaia de fasole. 25 sm (Reg) Specie de strugure nedefinită mai îndeaproape.

ÎNDRĂZNEȚ ~eață (~eți, ~ețe) 1) Care dă dovadă de curaj; cutezător; viteaz; brav; curajos. 2) (despre acțiuni sau despre manifestări ale oamenilor) Care se deosebește prin noutate și cutezanță. Atitudine ~eață. Răspuns ~. Conduită ~eață. 3) depr. Care își permite prea multe; lipsit de decență; fără rușine; obraznic; nerușinat. /a îndrăzni + suf. ~eț

NERUȘINAT, -Ă adj. Negativ al lui rușinat. 1. (Învechit, rar) Care nu s-a făcut de rușine, care nu trebuie să se rușineze; p. ext. cu fruntea sus, demn, mîndru (I 2). Nevoiaște-te și te arată înaintea Domnului ca un lucrătoriu nerușinat. coresi, l. 515/16. 2. Care este lipsit de rușine, de bună-cuviință, obraznic, impertinent, neobrăzat, (învechit) nerușinos; p. ext. imoral, depravat, stricat, (popular și familiar) parșiv (3). cf. budai-deleanu, lex. Rîzi, muiere nerușinată! alecsandri, t. i, 255. Să vă admir curajul în vinure vărsate, În sticle sfărîmate, hurii nerușinate Ce chiuie-n orgii? eminescu, o. i, 23. Ea începea să-l ocărască, făcîndu-l nerușinat și mincinos. caragiale, o. ii, 225. Așa eram să zic și eu, răspunse de la spatele ciobanului boierul cel nerușinat. ispirescu, l. 250. ◊ (Substantivat) Tu ai necinstit pe logodnica mea, ești un nerușinat! negruzzi, s. iii, 300. Să nu te mai arăți în ochii mei, nerușinato. alecsandri, t. i, 362, cf. 207. Nu vedeți, nerușinați, Cît o să vă defăimați? teodorescu, p. p. 105. ♦ Care denotă, exprimă, trădează nerușinare. Vă voi arăta că toată comedia asta e o nerușinată năpastă a clevetitorilor mei. negruzzi, s. i, 229. El a posedat tactul admirabil și delicateța supremă de-a nemulțumi pe mulți și cu atît mai vîrtos cu cît aceștia i-au făcut cele mai nerușinate declarații de camaraderie literară. arghezi, t. c. 54. Telegramele vor cuprinde... niște pretenții din ce în ce mai nerușinate. galan, b. ii, 133. În tăcerea care se lăsase cineva începuse să rîdă. Avea un rîs subțire și nerușinat. preda, d. 71. – Pl.: nerușinați, -te. – Pref. ne- + rușinat.

DESCHIS, -Ă, deschiși, -se, adj. 1. (Despre uși, porți, capace etc.) Dat la o parte spre a lăsa descoperită o deschizătură. 2. (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu ușa sau capacul neînchise sau neîncuiate. ◊ Expr. Aplauze la scenă deschisă = aplauze în timpul desfășurării unui spectacol. A avea (sau a ține) casă deschisă = a avea mereu musafiri; a fi primitor. ♦ (Despre vehicule) Neacoperit. Camion deschis. ♦ (În sintagmele) Scrisoare deschisă = specie de scrisoare cu conținut polemic, destinată publicității. Vot deschis sau alegere deschisă = vot sau alegere pe față, prin ridicare de mâini. Sedință(sau adunare) deschisă = ședință (sau adunare) la care sunt invitate și persoane din afara organizației respective. 3. Fig. (Adesea adverbial) Lipsit de ascunzișuri, de fățărnicie; franc, sincer. ◊ Expr. Deschis la vorbă sau cu sufletul deschis, cu inima deschisă = sincer, fără ascunzișuri. Deschis la minte (sau la cap) = deștept, receptiv. Cu pieptul deschis = fără teamă, plin de curaj. ♦ (Despre războaie, certuri etc.) Declarat, manifest. 4. (Despre obiecte care se pot închide) Cu marginile (sau cu părțile componente) desfăcute, îndepărtate; care nu mai e împreunat sau strâns. A lăsa foarfecele deschis. ♦ (Despre ochi) Cu pleoapele ridicate, cu vederea liberă; fig. care nu doarme, care e treaz, vigilent. ◊ Expr. A avea ochii deschiși = a privi cu multă atenție; a fi vigilent. ♦ (Despre mână) Cu degetele întinse, răsfirate; fig. darnic. ♦ (Despre brațe) Desfăcut în lături pentru a cuprinde ceva sau pentru a îmbrățișa pe cineva. ♦ (Despre aripi) Desfăcut, întins pentru zbor. ♦ (Despre răni) Care sângerează sau supurează, care nu este vindecat. 5. (Despre terenuri) Neîngrădit, neîmprejmuit; p. ext. care se întinde pe o mare distanță; (despre drumuri) pe care se poate circula nestingherit, fără obstacole. ◊ Oraș deschis = oraș nefortificat sau neapărat, care, potrivit dreptului internațional, nu poate fi bombardat sau atacat în timp de război. Port deschis = port în care au acces navele de orice naționalitate. 6. (În sintagmele) Vocală deschisă = vocală pronunțată cu gura mai deschisă decât în cazul vocalelor închise. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. 7. (Despre circuite electrice) Care este întrerupt; (despre aparate electrice de conectare) cu contactele separate. 8. (Despre culori) Cu nuanță mai apropiată de alb decât de negru; pal, luminos, clar. [Var.: (pop.) deșchis, -ă adj.] – V. deschide.

DESCHIS, -Ă, deschiși, -se, adj. 1. (Despre uși, porți, capace etc.) Dat la o parte spre a lăsa descoperită o deschizătură. 2. (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu ușa sau capacul neînchise sau neîncuiate. ◊ Expr. Aplauze la scenă deschisă = aplauze în timpul desfășurării unui spectacol. A avea (sau a ține) casă deschisă = a avea mereu musafiri; a fi primitor. ♦ (Despre vehicule) Neacoperit. Camion deschis. ♦ (În sintagmele) Scrisoare deschisă = scrisoare cu conținut polemic, destinată publicității. Vot deschis sau alegere deschisă = vot sau alegere pe față, prin ridicarea mâinii. Ședință (sau adunare) deschisă = ședință (sau adunare) la care sunt invitate și persoane din afara organizației respective. 3. Fig. (Adesea adverbial) Lipsit de ascunzișuri, de fățărnicie; franc, sincer. Expr. Deschis la vorbă sau cu sufletul deschis, cu inima deschisă = sincer, fără ascunzișuri. Deschis la minte (sau la cap) = deștept, receptiv. Cu pieptul deschis = fără teamă, plin de curaj. ♦ (Despre războaie, certuri etc.) Declarat, manifest. 4. (Despre obiecte care se pot închide) Cu marginile (sau cu părțile componente) desfăcute, îndepărtate; care nu mai e îmbinat sau strâns. A lăsa foarfecele deschis. ♦ (Despre ochi) Cu pleoapele ridicate, cu vederea liberă; fig. care nu doarme, care e treaz, vigilent. ◊ Expr. A avea ochii deschiși = a privi cu multă atenție; a fi vigilent. ♦ (Despre mână) Cu degetele întinse, răsfirate; fig. darnic. ♦ (Despre brațe) Desfăcut în lături pentru a cuprinde ceva sau pentru a îmbrățișa pe cineva.** (Despre aripi) Desfăcut, întins pentru zbor. ♦ (Despre răni) Care sângerează sau supurează, care nu este vindecat. 5. (Despre terenuri) Neîngrădit, neîmprejmuit; p. ext. care se întinde pe o mare distanță; (despre drumuri) pe care se poate circula nestingherit, fără obstacole. ◊ Oraș deschis = oraș nefortificat sau neapărat, care, potrivit dreptului internațional, nu poate fi bombardat sau atacat în timp de război. Port deschis = port în care au acces navele de orice naționalitate. 6. (În sintagmele) Vocală deschisă = vocală pronunțată cu maxilarele mai îndepărtate decât în cazul vocalelor închise. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. 7. (Despre circuite electrice) Care este întrerupt; (despre aparate electrice de conectare) cu contactele separate. 8. (Despre culori) Cu nuanță mai apropiată de alb decât de negru; pal, luminos, clar. [Var.: (pop.) deșchis, -ă adj.] – V. deschide.

ABSTRACT, -Ă, abstracți, -te, adj. (În opoziție cu concret) Care rezultă dintr-un proces de abstracție, care este detașat de raporturi sau de legături concrete. Tratare abstractă ◊ Susținînd că adevărul este totdeauna concret, dialectica marxistă nu se ridică împotriva cuvintelor abstracte în general, ci numai împotriva cuvintelor abstracte lipsite de sens. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 350, 6/6. ◊ (Mat.) Număr abstract = număr care nu este însoțit de nici o specificare, care nu exprimă obiecte putînd fi numărate sau măsurate. 3, 8, 29 sînt numere abstracte. ◊ Substantiv abstract = substantiv care numește o însușire sau o calitate, și nu un obiect concret. «Frumusețe», «curaj», «înțelepciune» sînt substantive abstract. ◊ (Substantivat, în expr.) Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb și denumind acțiunea acestuia. În expresia «culesul viilor», substantivul «cules» este abstract verbal. Substantivul «cîntare» este un abstract verbal al verbului «a cînta». ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice (și nu de date concrete), rupt de viața reală. O infracțiune nu trebuie judecată în abstract. ♦ Care întrunește numai caracterele generale ale unui obiect sau ale unui; fenomen, care este conceput sub aspect (prea) general, (prea) teoretic. Conducerea abstractă, generală, necompetentă favorizează birocratismul și degenerează în birocratism. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2581. ♦ (Despre un proces de gîndire) Care scapă înțelegerii din cauza lipsei elementelor concrete, care este greu de pătruns.

limbă sf [At: PSALT. HUR. 17^r/25 / Pl: ~bi și (rar) ~be / E: ml lingua] 1 Organ musculos, alungit și mobil, situat în cavitatea bucală, cu funcție tactilă și cu rol important în procesul de masticație și deglutiție a alimentelor, iar la om, în articularea sunetelor. 2 (Îs) ~ neagră Boală la om nedefinită mai îndeaproape. 3 Limbă (1) a unui animal folosită ca aliment. 4 Mâncare preparată din limbă (3). 5 (Îs) ~ de crap Parte cărnoasă din cavitatea bucală a crapului, foarte gustoasă. 6 (Îe) A alerga (sau a umbla, a veni, a aștepta etc.) cu ~ba scoasă A alerga sau a umbla, a veni, a aștepta cu mare nerăbdare, agitat. 7 (Reg; îe) A asuda sub ~ A se plânge că a muncit prea mult când, în realitate a stat degeaba. 8 (Reg; îe) A năduși sub ~ A obosi. 9 (Reg; îe) A-l trece (pe cineva) apa sub ~ A-i fi foarte frig. 10 (Reg; irn; îe) Nici ~ba nu-i asudă Se spune despre cineva care vorbește încontinuu. 11 (Reg; îae) Se spune despre cineva care nu muncește cu tragere de inimă. 12 (Pfm; îe) A scoate ~ba (la cineva) A disprețui pe cineva. 13 (Îae) A sfida. 14 (Reg; îe) Nu sta cu ~ba afară Se spune cuiva pe care îl îndemni să râdă. 15 (Pop; îe) A avea ~ lungă sau (a fi) lung de (ori la, în) ~ (sau, reg) fraged la ~ A fi vorbăreț. 16 (Îae) A fi incapabil de a păstra un secret. 17 (Pfm; îe) A fi (sau a avea) ~ (foarte) ascuțită (ori veninoasă, otrăvită, rea, neagră, de șarpe) A spune vorbe răutăcioase. 18 (Îae) A fi bârfitor. 19 (Îlav) Cu ~ înveninată (sau veninoasă) Cu răutate. 20 (Fam; îe) A înțepa cu ~ba sau (reg) a fi cu (sau a avea) piper, țepi pe sau aguridă sub ~ A fi sau a vorbi ironic ori malițios Si: a batjocori. 21 (Fam; îe) A fi slobod la ~ (sau ~ slobodă ori a avea ~ba dezlegată) A fi excesiv de sincer și direct în vorbire. 22 (Îae) A fi necontrolat în vorbire. 23 (Îae) A fî incapabil de a păstra un secret. 24 (Fam; îe) A fi cu două ~bi sau a avea (mai) multe ~bi A fi mincinos sau prefăcut. 25 (Îae) A fi ipocrit. 26 (Pfm; îe) A fi iute de ~ A vorbi prea repede. 27 (Pfm; îe) A avea ~ ascuțită (sau a-i umbla ~ba cu ascuțime) A fi înzestrat cu însușirea de a vorbi convingător. 28 (Imt; îe) A-și mușca ~ba A tăcea, evitând să spună ceva nepotrivit. 29 (Fam; îe) A-și înghiți ~ba A mânca cu mare poftă. 30 (Îae) A amuți de uimire, de emoție etc. 31 (Îae) A se abține de la a spune ceva nepotrivit. 32 (Pfm; îe) A-și ține (sau băga) ~ba (în gură) A tăcea. 33 (Pfm; îe) A-și pune frâu la ~ (sau ~bii) ori a-și înfrâna (sau struni) ~ba A se feri de a spune ceva necuviincios. 34 (Fam; îe) A scoate (sau a-i ieși cuiva) ~ba de-un cot A i se tăia respirația datorită efortului sau oboselii Si: a gâfâi. 35 (Îae) A fi foarte obosit. 36 (Fam; îe) A trage (pe cineva) de ~ A pune cuiva întrebări multe și insistente pentru a afla anumite lucruri Si: a iscodi. 37 (Fam; îe) A (i) (se) dezlega (cuiva) ~ba sau a se dezlega (ori a prinde) la ~ sau a prinde ~ A căpăta chef de vorbă. 38 (Îe) A (se) dezlega (cuiva) ~ba A-și redobândi facultatea vorbirii. 39 (Pfm; îe) A-și bate ~ba(-n gură de pomană) sau a-și toci ~ba A vorbi mult și neîntrerupt, fără a fi luat în seamă. 40 (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) ~ba ca o moară stricată (sau de vânt) (ori, reg, a-i toca ~ba în gură sau a-i bate ~ba) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări, a pălăvrăgi. 41 (Pfm; îe) A avea mâncărime (sau, reg, mâncărici, mâncătură) la (sau de) ~ ori a avea vierme (sau, reg, gâdilici) la ~ sau a-l mânca (ori a-l arde ~ba) sau, reg, a-l frige ~ba (ori la ~) A vorbi prea mult Si: a fi limbut, a fi palavragiu, a fi vorbăreț. 42 (Pfm; îe) A (i) se încurca (sau împiedica) (cuiva) ~ba (în gură sau la vorbă) A rosti cu greutate cuvintele din cauza unei emoții, a băuturii etc. 43 (Pfm; îe) A avea ~ba legată A refuza să vorbească. 44 (Îvp; îe) A nu avea ~ în gură (sau de grăit) A nu dori să vorbească. 45 (Înv; îe) A-i fi (cuiva) ~ba legată sau a fi cu ~ba legată (sau legată, încurcată) A fi mut. 46 (Înv; îla) Împiedicat la ~ (sau, pop, cu ~ba împiedicată) Bâlbâit. 47 (Reg; îs) ~ lată Care se exprimă greoi, din cauza limbii mari. 48 (Pfm; îe) A vorbi sau (a grăi) în vârful ~bii (sau în ori pe ~) sau a-i fi (cuiva) ~ba prinsă (ori împiedicată) A fi peltic. 49 (Pop; îe) A (i) se lega (cuiva) -ba (în gură) sau a-i pieri (ori a i se încurca, a-i îngheța, a i se îngroșa, a i se lua, a i se scurta) (cuiva) ~ba A nu mai avea curajul să vorbească Si: a amuți. 50 (Pop; îe) A-i pieri cuiva ~ A muri. 51 (Pop; îe) A-i lega (sau a scurta, a tăia) (cuiva) ~ba A împiedica pe cineva să spună ceva calomnios sau jignitor. 52 (Pop; îe) Pișcat (sau înțepat) la ~ sau prins de ~ Ușor amețit de băutură Si: (pfm) afumat, cherchelit. 53 (Reg; îe) A avea păr pe ~ A fi lipsit de educație. 54 (Reg; îla) Cu păr pe ~ Lipsit de educație, de maniere Si: prost, necioplit. 55 (Îe) A avea ~ de aur A avea darul de a vorbi frumos și elocvent. 56 (Îe) A fi cu ~ba fagure de miere A vorbi excesiv de prietenos și amabil. 57 (Pfm; îe) Pușchea(-ți) pe ~(-ți) Se spune cuiva care vorbește despre un lucru neplăcut, pentru ca aceasta să nu se îndeplinească. 58-59 (Pfm; îe) A (nu) pune pe ~ (ceva) A (nu) gusta din ceva. 60 (Reg; îe) A-și bate ~ba-n gură ca calicii la pomană A vorbi repede și prost. 61 (Reg; îe) Parcă-l trage cineva de ~ Se spune despre cineva care vorbește mult, neputând păstra un secret. 62 (Reg; îe) Nu i-a (sau nu v-a etc.) tors mama pe ~ Se spune despre cineva care vorbește cu ușurință. 63 (Reg; îae) Se spune despre cineva care vorbește morocănos. 64 (Reg; îe) A-și toarce pe ~ A se gândi bine înainte de a vorbi. 65 (Pfm; îe) Cum îi vine sau ce-i vine pe ~ Fără a-și controla exprimarea, sub impulsul unei stări de moment. 66 (Îe) A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) (cuiva) pe ~ (ceva) A fi pe punctul de a spune ceva. 67 (Îae) A nu-și aminti un lucru bine știut. 68-69 (Reg; îe) L-a(u) mușcat albinele (sau albina) de ~ Se spune despre cineva care nu vorbește (prea mult). 70 (Îae) Se spune despre un om beat. 71 (Pop; îe) Gură am și ~ n-am Se spune atunci când cineva se abține, deși ar mai avea multe de adăugat. 72 (Pop; îe) A nu-și băga ~ba unde nu-i fierbe oala A nu se amesteca într-o problemă care nu-l privește. 73 (Pop; îe) Inima o are pe ~ sau ce-i pe inimă aceea-i și pe ~ sau ce are-n suflet are și pe ~ Se spune despre o persoană sinceră, deschisă și onestă. 74 (Reg; îs) ~ba beregății Uvulă. 75 Facultate de a vorbi Si: grai, vorbire. 76 (Înv; îe) A da ~ prin țară A face să se știe pretutindeni. 77 (Trs; îs) Răsura ~bii Amendă aplicată cuiva găsit vinovat de calomnie. 78 (Înv; îs) ~ strâmbă Calomnie. 79 (Îvp; îls) Carte cu ~ de moarte Testament. 80 (După verbe ale zicerii; îlav) Cu (sau, rar prin) ~ de moarte Ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. 81 (Pex; îal) Ca dispoziție testamentară. 82 (Îe) A lega pe cineva cu ~ de moarte A obliga pe cineva prin jurământ să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 83 (Înv; îs) Frântură (sau frământare) de ~ Vorbire încâlcită. 84 (Pex; îas) Frază încâlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. 85 (Spc; îas) Joc ce constă în rostirea rapidă și corectă a unei asemenea fraze. 86 (Înv) Prizonier de la care se obțineau informații asupra situației din armata inamică. 87 (Arg) Spion. 88 (Înv; udp „despre”, „de” etc.) Informație asupra situației inamice. 89 Tăiș de metal al unui cuțit, briceag sau al altor instrumente Si: pană, pânză. 90 (Pop; îs) ~ de trăsnet (sau a trăsnetului) Rămășiță a unei sulițe, sau a unei alte arme străvechi, descoperită cu prilejul unei săpături, despre care se credea că a fost împlântată în adâncul pământului de un trăsnet. 91 (Îlav) Nici cu (sau cât ori ca) o ~ de cuțit Nici cât de puțin. 92 Parte metalică a ciocanului, opusă capului cu care se bat cuiele, prelungită și subțiată spre vârf Si: (pop) pană. 93 (Reg) Vârf al șurubelniței. 94 Fiecare dintre arătătoarele ceasului. 95 Pendul al unui orologiu. 96 Bară mobilă, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 97 (Reg; îs) ~ de clopot Joc la priveghi, nedefinit mai îndeaproape. 98 Indicator la cântare sau la orice instrument de măsurat. 99 (Pan) Parte a unor obiecte, alungită și mobilă, de forma unei limbi (1). 100 (Înv; pan) Lingou. 101 (Înv; pan) Parte alungită și ascuțită a tălpii fierului de călcat. 102 (Îrg; pan) Bucată de lemn sau de metal alungită, folosită ca încuietoare la uși, porți etc. 103 (Reg) Pisălog la piuliță. 104 (Reg) Hădărag (1). 105 (Reg) Fiecare dintre cele două brațe ale cleștelui. 106 (Reg) Cumpănă a fântânii. 107 (Reg) Picior al pilugului în care se prind aripile fusului de la piuă. 108 (Reg) Fiecare dintre crestăturile în formă de trepte de la capătul de jos al pilugului, cu ajutorul cărora postavul este întors și răsucit în piuă. 109 (Reg) Fiecare dintre aripile fusului care ridică pilugul de la piuă, agățându-se în piciorul acestuia. 110 (Pop) Parte a dispozitivului de oprire automată la mașina bătătoare. 111 (Pop) Proeminență de la partea de jos a oiștei porții, care face ca aceasta să se deschidă și să se închidă cu ușurință. 112 (Reg) Cârlig în care se agață zăvorul de la ușă, poartă etc. 113 (Reg) Parte de la car sau sanie de care se fixează proțapul Si: (pop) cârlig, grui, furcă, (reg) popârțac, splină. 114 (Reg) Parte care face legătura între crucea și inima căruței. 115 (Reg) Tânjală. 116 (Reg) Parte a căruței nedefinită mai îndeaproape. 117 (Pop) Cordar la ferăstrău. 118 (Tăb; reg) Piesă alungită și mobilă a stativelor pe care se întind pieile ce urmează a fi prelucrate. 119 Proptea a alergătoarei de la războiul de țesut Vz: rezemătoare, sprijinitoare. 120 (Plg) Fier lat, ascuțit la un capăt, cu care se ară. 121 (Îs) ~ba cracilor (sau cracii cu ~) Cârlig cu ajutorul căruia se reglează schimbătorul plugului, introducându-se în una dintre găurile cu care această piesă este prevăzută. 122 (Muz) Plăcuță de lemn deasupra căreia se întind coardele unor instrumente muzicale Si: tastieră, (rar) tastă. 123 (Muz; rar) Ancie a unui instrument de suflat. 124 (Muz; rar) Clapă la instrumentele muzicale cu claviatură Si: tastă, tușă. 125 Cuțit de lemn la meliță Si: (reg) bătăiuș, bătător, condei, spată, tocător. 126 Deschizătură lăsată la gardul de pescuit. 127 (Pes) Fiecare dintre cele două deschizături ale sacului unui vintir. 128 Vârf al cârligului la undiță. 129 (Reg) Șanț care desparte în două mari semicercuri vatra cuptorului, construită din pământ bătătorit. 130 (Reg) Colac împărțit la pomeni. 131 Fâșie de piele, pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul etc. 132 Obiect de metal, os, material plastic etc. care ajută la încălțarea pantofilor Si: încălțător. 133 (Îvp) Cui de la cataramă. 134 Bucată de piele care se coase la marginea posterioară de sus a cizmelor, pentru a le putea trage pe picior. 135 (Bot; reg; îc) ~ba-apei Broscariță (Potamogeton natans). 136 (Bot; reg; îac) Pașă (Potamogeton crispus). 137-140 (Bot; reg; îac) Broasca-apei (Potamogeton pussilus, lucens, perfoliatus și pectinatus). 141 (Bot; reg; îc) ~ba-bălții, ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-vacii Limbariță (Alisma plantago aquatica). 142 (Bot; reg; îc) ~ba-boierului Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 143 (Reg; îc) ~ba-boului (-cea-mică) Plantă erbacee meliferă din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori uvulacee, roz sau rar albe Si: (reg) atrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limbariță, miruță, roșii (Anchusa officinalis). 144 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre mari Si: (reg) miruță, (rar) orcanetă (Anchusa italica). 145 (Bot; reg; îac) Plantă din familia amarilidaceelor, originară din America, cu trunchiul scurt și gros, cu frunze verzi-albăstrui, care înflorește la 5-25 de ani, numai o singură dată și apoi moare Si: (reg) haluz, roadă, săbor, spin (Agave americana). 146 (Bot; reg; îac) Sică (Statice). 147 (Bot; reg; îac) Belșiță (Canna indica). 148 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-câinelui, ~ba-mielului, ~ba-mielușelului Alior (Borago officinalis). 149 (Bot; îc) ~ba-boului Lușcă-albă (Ornithogalum caudatum). 150 (Bot; reg; îac) Iarba-șarpelui (Echium vulgare). 151 (Bot; reg; îac) Pătlagină (Plantago major). 152 (Bot; reg) Măcriș (Rumex acetosa). 153 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei Iarba-broaștelor (Hydrocharis morsus-ranae). 154 (Bot; reg; îc) ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-șarpelui Pătlagină (Plantago lanceolata). 155 (Bot; reg; îc) ~ba-caprei Specie de lăptucă. 156 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-căii, -ba-câinelui, -ba-cucului, ~ba-mielului Arăriel (Cynoglossum officinale). 157 (Bot; reg; îc) ~ba-cățelei Plantă nedefinită mai îndeaproape. 158 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-cerbului, ~ba-oii, ~ba-vacii, ~ba-vecină, ~ba-vecinei Năvalnic (Scolopendrium vulgare). 159 (Bot; reg) Lipicioasă (Galium aparine). 160 (Bot; reg) Splină (Chrysosplenium alternifolium). 161 (Bot; reg; îc) ~ba-cerbului, ~ba-șarpelui Ferigă (Dryopteris filixmas). 162 (Bot; reg; îac) Unghia-ciutei (Ceterach officinarum). 163 (Bot; reg) Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 164 (Bot; reg) Cocoșei (Erythronium dens canis). 165 (Reg; îc) ~ba-cucului, limba-șarpelui Plantă erbacee perenă din încrengătura pteridofitelor, cu rizom scurt, târâtor, de obicei cu o singură frunză penat-compusă Si: (reg) coian, dragoste, iarba-dragostei, lăpăriță, limbar (Botrychium lunaria). 166 (Bot; reg; îac) Plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica). 167 (Bot; reg) Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 168 (Bot; reg; îc) ~ba-cucului Mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 169 (Bot; reg; îac) Poranici (Orchis mascula). 170 (Bot; reg; îac) Iarbă-moale (Stellaria holostea). 171 (Bot; reg; îac) Ură (Gymnadenia conopea). 172 (Bot; reg; îc) ~ba-gâștei Bob-de-țarină (Lathyrus sylvester). 173 (Bot; reg; îc) ~ba-mării Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori albe, roze, purpurii și, mai ales, violete, dispuse în umbrelă, originară din regiunile sudice ale Europei și cultivată adesea ca plantă decorativă Si: (reg) lilicele, limbușoară, omățăl, punga-ciobanului, saști, traista-ciobanului (Iberis umbellata). 174 (Bot; reg; îac) Lilicele (Iberis semperflorens). 175 (Reg; îac) Planta Iberis pinnata. 176 (Reg, îc; șîf ~ba-mielușelului) ~ba-mielului Plantă erbacee din familia boraginaceelor, cu flori albastre, rar albe Si: (reg) alior, arăriel, arățel, atrățel, boranță, boranță-roșie, laptele-câinelui, mierea-ursului (Borrago officinalis). 177 (Bot; reg; îac) Otrățel (Onosma arenaria). 178 (Reg; îc) ~ba-oii (sau ~ba-oaiei) Plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase Si: (reg) pălămidă (Cirsium canum). 179 (Reg; îac) Mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz, grupate în spice Si: (pop) minciună, patlagină, plătagină (Plantago gentianoides). 180 (Reg; îac; șîc ~ba-oii-cea-amară) Plantă din familia compozitelor, cu rizom scurt și gros, cu numeroase rădăcini lungi și groase, tulpină erectă și flori roșii, care crește prin fânețe umede și sărăturoase Si: (pop) iarbă-mare, steghie-turcească (Leuzea salina). 181 (Bot; reg; îac) Podbal (Tussilago farfara). 182 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei, ~ba-vacii Rodul-pământului (Arum maculatum). 183 (Bot; reg) Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 184 (Bot; reg; îc) ~ba-păsării Liliuță (Anthericum ramosum). 185 (Reg; îc) ~ba-păsăricii Planta Cuscuta. 186 (Reg; îc) ~ba-boului, ~ba-peștelui Plantă erbacee perenă cu frunze verzi-albăstrui și flori violete, dispuse în panicul, răspândită prin locuri umede și sărate (Limonium vulgare). 187 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia plumbaginaceelor, răspândită pe pășuni de munte (Armeria elongata). 188 (Reg; îc) ~ba-rățoiului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 189 (Reg; îc) ~ba-soacrei Plantă cărnoasă arborescentă din familia cactacee, originară din America, cu tulpina erectă, ramificată, cu sau fără spini, cu flori mari, galbene sau roșii Si: (reg) broască, stoletnic (Opuntia ficus-indica). 190 (Reg; îac) Plantă din familia cretaceelor, cultivată în Africa, America și Europa pentru fructele sale (smochine de Spania) și, de asemenea, plantată ca gard viu (Opuntia vulgaris). 191 (Bot; reg; îc) ~ba-șarpelui Ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri Si: grăitoare-de-rău (Ophioglossum vulgatum). 192 (Reg; îac) Plantă din ordinul umbeliferelor, cu tulpină înaltă de 40-100 cm, ramificată, cu flori numeroase, albe sau roșietice, care crește prin fânețe și poieni umede, semisărate Si: floarea-țigăncii, leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic (Peucedaum latifolia). 193 (Reg; îac) Plantă cu frunzele lanceolate, folosită în medicina populară pentru proprietățile ei astringente sau contra tusei Si: căruțele, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limbariță, pătlagină, pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata). 194 (Bot; reg; îac) Stupitul-cucului (Cardomina protensis). 195 (Bot; reg; îac) Ferigă (Dryopteris filix-mas). 196 (Reg; îc) ~ba-cucului Planta Botrychium lunaria. 197 (Bot; reg; îc) ~ba-șopârlei Dornic (Falcaria sioides). 198 (Bot; reg; îac) Specie de stânjenei nedefinită mai îndeaproape. 199 (Bot; reg; îac) Burete nedefinit mai îndeaproape. 200 (Reg; îc) ~ba-șopârlei Planta Falcaria rivini. 201 (Reg; îc) ~ba-vrabiei Mică plantă erbacee anuală, cu frunze liniar-lanceolate și flori axiale verzi (Thymelae passerina). 202 (Bot; reg; îc) ~-de piatră Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 203 (Reg; îc) ~-de-mare (sau ~ba-boului, ~ba-vecinii) Plantă din familia cetacee, cu tulpină lungă, cărnoasă, prevăzută cu țepi, cu flori roșii, cultivată și ca plantă ornamentală Si: (reg) bostan, broască, palmă, stoletnic, talpa-ursului (Phyllocactus ackermanni). 204 (Îac) Pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). 205 (Îac) Pește marin comestibil asemănător cu calcanul, care are corpul plat și aproape oval, acoperit de solzi fini, ce trăiește pe fundul nisipos, în apropierea coastei, și a cărui carne este foarte gustoasă (Pleunorectes solea). 206 (Îac) Pește marin de formă plată, cu amândoi ochii pe aceeași parte, care trăiește pe fundul apelor Si: cambulă (Pleuronectes plesus). 207 Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele Si: limbaj (1). 208 (Pgn) Limbaj (10). 209 (Îe) A nu vorbi aceeași ~ A nu avea același mod de a gândi sau de a simți. 210 (Îs) ~ aglutinată Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin înlănțuirea de afixe strict specializate pentru fiecare funcție în parte. 211 (Îs) ~ flexionară Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și care au, în general, valori complexe. 212 (Îs) ~ analitică Limbă (207) flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice și al cuvintelor auxiliare. 213 (Îs) ~ sintetică Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă, de obicei, prin adăugarea de afixe la tema cuvintelor. 214 (Înv; îs) ~ba cârâitorilor Argou folosit de hoți. 215 (Îs) ~ păsărească Argou al copiilor constând în intercalarea unor silabe suplimentare între silabele cuvintelor. 216 (Pex; îas) Limbaj (1) convențional, greu de înțeles. 217 (Îs) ~ maternă (sau, îvr, mamă ori maicei) Limbă (207) pe care o învață cineva în copilărie, de la părinți. 218 (Îs) ~ (de) bază (sau fundamentală) ori ~ mamă Limbă (207) din care provin limbile (207) aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic. 219 (Îs) ~ internațională (sau universală) Limbă (207) națională cu largă circulație în afara granițelor acelei țări, folosită în relațiile internaționale dintre state. 220 (Îs) ~ modernă Limbă (207) vorbită în perioada actuală sau într-o epocă apropiată. 221 (Îs) ~ clasică Limbă (207) care apaține Antichității greco-latine, din epoca ei clasică, considerată ca bază a educației și civilizației. 222 (Pex; îas) Formă a unei limbi (207) care are calitățile estetice ale perioadei clasice. 223 (Îs) ~ vie Limbă (207) care se vorbește în mod curent. 224 (Îs) ~ moartă Limbă (207) care nu se mai învață ca limbă maternă și nu se mai află în circulație. 225 (Îs) ~ națională (ori, îvr, naționalicească) Limbă (207) comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni. 226 (Îs) ~ literară Cel mai corect aspect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări de către scriitori, publiciști, oameni de știință etc., utilizat în mediile intelectuale, în instituții etc. 227 (Îs) ~ de stat (sau oficială, ori, îvr, oficioasă) Limbă (207) utilizată în administrația unui stat sau într-una dintre instituțiile acestuia. 228 (Îs) ~ comună (sau înv obștească) Aspect al unei limbi (207) folosit ca mijloc de comunicare al întregii colectivități, independent de apartenența dialectală a vorbitorilor. 229 (Îas) Fază din trecutul unei limbi (207), anterioară diversificării ei dialectale. 230 (Îs) ~ veche Limbă (207) vorbită în perioadele din trecut, constituindu-se ca o etapă anterioară, distinctă de limba modernă. 231 (Îs) ~ curentă (sau de toate zilele, de conversație) Limbă obișnuită, folosită în relațiile zilnice dintre oameni. 232 (Îs) ~ standard Aspect al unei limbi (207) care reprezintă trăsăturile ei comune și modelul general de folosire. 233 (Îs) ~ scrisă Aspect al limbii naționale, consemnat în textele scrise. 234 (Îs) ~ vorbită Limbă (207) uzuală, utilizată în mod obișnuit în viu grai. 235 (Îs) ~ba surdomuților Totalitate a semnelor folosite de surdomuți pentru a comunica. 236 (Reg; îe) S-au mestecat ~bile Se spune când, într-o adunare, petrecere etc. discuțiile devin aprinse și vorbitorii încep să se certe. 237 (Pfm; irn; îs) ~ chineză Vorbire confuză, greoaie, din care nu se înțelege nimic. 238 (Îvp) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (207) Si: națiune, neam, popor. 239 Fel de a vorbi, de a se exprima sau de a comunica al cuiva într-o anumită împrejurare. 240 (Spc) Stil al unui scriitor, al unei opere literare. 241 (Îlav) Pe ~ba cuiva Pe înțelesul interlocutorului. 242 (Pex; îal) Potrivit felului de a gândi sau de a simți al vorbitorului, interlocutorului sau a celui despre care se vorbește. 243 (Înv; îs) ~ de (sau în) mare Golf. 244 (Udp „de”) Porțiune alungită, îngustă, dintr-o suprafață, corp material etc. Si: fâșie, șuviță. 245 (Înv; îs) ~ de pământ Peninsulă. 246 Fâșie lungă și îngustă de pământ, pădure etc. 247 Rază de lumină care străbate întunericul. 248 Flacără de formă alungită. 249 (Îs) ~ de foc Fosfură de hidrogen care iese din mlaștini și arde singură. 250 (Îe) A vorbi (două) ~bi diferite A nu avea același mod de a gândi și de a simți. 251 (Îs) ~ de lemn Limbaj al propagandei totalitare, caracterizat prin formule fixe, șabloane, exprimare greoaie etc. 252 (Lpl; îc) ~bi de pisică Tip de fursecuri înguste și alungite. 253 (Arg; dep; îe) A da ~bi A avea relații sexuale orale. corectat(ă)

NETREBNIC, -Ă adj. 1. Care este lipsit de valoare, de folos, de utilitate sau de însemnătate: inutil, (învechit) ponetrebnic. Și iaste în chipul smochinului, ce nu face nici un rod de trebuință oamenilor și dobitocului, ce tot iaste netreabnic rodul lui. coresi, ev. 452. Domnul care nu va judeca pre dreptate... va fi ca un vas netrebnic, gătit spre pierzare. neagoe, ap. gcr i, 168/39. Nimenea nu-i poprea... pentrucă-i închidea cu zidul și făcea netrebnice zidurile lor (a. 1773). gcr ii, 92/29, cf. cod. Silv. Pecurarii... au obicinuit a le afuma... părul, coama, lina cea netrebnică. economia, 89/5. Ai cheltuit averea ta în lucruri netrebnice. maior, p. 130/3, cf. Țichindeal, f. 224/2, CARAGEA, L. 19/16, HELIADE, O. II, 352. Au socotit să arunce în mare toate cîte la așa primejdie le era netrebnice precum: tunuri, coleturi de marfă. drăghici, r. 11/14. Războiul cel mai norocit în Asir nu este altcevaș decît o vărsare de sînge netrebnică. gt (1839), 4¹/41. Afară de aceasta fieștecare soi de pămînt priește mai mult creșterei unor buruieni netrebnice decît altora. i. ionescu, c. 174/5. Jumătate arătură și jumătate loc netrebnic, pietriș, id. p. 502. Țesetură de netrebnice cuvinte. conachi, p. 277. Cea întîi nevoie a omului este a înțălege și a fi înțăles. Cît de clasic ar fi un om neînțăles, munca lui e netrebnică. russo, s. 83. Să contribuiți prin influența d-voastre la curățirea ortografiei de acea literă parazită care servă de umplutură netrebnică. alecsandri, s. 6. Armele unui soldat învins, dovedite netrebnice, gane, n. ii, 200. Viața mea se scurge întocmai ca viața unei gîze netrebnice, rebreanu, nuv. 250. Își scosese paltonul, căciula și șoșonii, ca pe niște lucruri netrebnice, sadoveanu, o. vi, 633. Vorba a rămas aici – ca un ou răscolit: stă netrebnic și n-a mai ieși din el pui pînă la învierea a doua. id. ib. xiii, 659. Aceste „invincibile” mașini de război au devenit, în cîteva clipe, numai prin curajul unui om, două netrebnice mormane de fier vechi, stancu, u.r.s.s. 130. ◊ (Substantivat) Dacă ne supără rima... s-o azvirlim ca pe o netrebnică și să ne apucăm să scriem versuri albe. macedonski, o. iv, 32. ♦ (Urmat de determinări introduse prin pre. „de”) Incapabil, inapt. Chitul... icni corabia dintr-însul însă mai de tot zdrobită și cu totul netrebnică de plutit, gorjan, h. ii, 12/32. ♦ (Învechit) Ilegal; care este lipsit de temei. Numai aceaia să zice netreabnică diiată carea iaste făcută împotriva pravililor. pravila (1814), 129/16. Schimbul urmat s-au cunoscut netrebnic de vreme ce însuși afierositoriul oprește pe episcopie... să nu înstrăineze afierosirea sa (a. 1815). uricariul, ii, 20. Pricinuirea pîriților vameși... este cu totul netrebnică (a. 1825). doc. ec. 359. Întocmirea ce arată cinstita agie că au făcut unii din neguțători... să socotește netrebnică și nu poate fi cunoscută nicicum stăpînirii (a. 1837). ib. 676. 2. (Învechit; adesea în formule stereotipe) Vrednic de milă¹ (I 1), mizerabil (1); umil, modest (1), smerit; p. ext. (sens curent) incapabil, nevrednic. Cînd veți face aceastea toate, ziceți că netrebnici robi sîntem, că ce-am fost datori să facem făcut-am. coresi, ev. 19. Mă rog cu umilenie, nu mă uitareți la svănta rugă, pre un mișel și netriabnic șerb lui Dumnezău și dumilorvostre svinți creștini, dosoftei, în bv i, 245. Al blîndeaților mării[i] tale nevreadnic și netreabnic rob, Constandin (a. 1700). gcr i, 340/27. Nu înceta a te ruga... pentru netreabnicii robii tăi, ca să aflăm har. mineiul (1776), 176^vl/6. Rumpe iubirea de sine și depărtează-i lucrare Și omul de viu rămîne intr-o netrebnică stare. conachi, p. 276. I se istovește sub ochi odorul fără preț al vieții ei netrebnice și întunecate. vlahuță, n. 94. Ce poate fi mai trist decît să te simți netrebnic, să vezi că sufletul tău nu se leagă prin nimic de marele suflet al neamului tău. id. o. a. 502. Învață, îi zise, privindu-l încruntat, căci altfel rămîi prost și netrebnic, sadoveanu, o. ix, 30. Cu zîmbet voi părăsi banchetul În care mi-a fost rolul de simplu privitor. Setos, flămînd, netrebnic și veșnic visător. beniuc, c. p. 47. Sînt netrebnică și nevoiașă, Și ție mă rog, maica Domnului. păsculescu, l. p. 139. ◊ (Substantivat) De ce altul să facă ceea ce el nici cu gîndul nu gîndise, necum să se fi apucat să facă, netrebnicul. ispirescu, u. 83. Iată o moară plină de înțelepciune și de mare folos pentru netrebnici ca tine. hogaș, dr. i, 53. Ce puțin îi trebuie unui netrebnic din mahalaua cu nume rușinos ca să fie fericit, g. m. zamfirescu, sf. m. n. i, 278. ◊ (Prin analogie) Se zice că vulpile s-ar apropia numai de stîrvurile acelor cîni care au fost răi. Dacă, însă, cînele a fost netrebnic, vulpile nici n-au de gînd să se apropie de stîrvul lor. gorovei, cr. 48. ♦ (Regional) Leneș. com. din straja-rădăuți. 3. Condamnabil, reprobabil; ticălos, păcătos, nemernic (3), (învechit și popular) nebun (I 1), (învechit) nebunesc (1). Toți ucloniră-se preură și nu fură op (și nu fură trebnici c, și netrebnici fură c²); nu e făcătoriu bine. psalt. 102. Și netreabnicul rob aruncați-l întru întunearecul de afară. Aciia va fi plîngere și scrîșnirea dinților. coresi, ev. 318. Obiceiurile cele rele și netrebnice și păgubitoare de obștie (a. 1768). uricariul, i, 339. Gînd netreabnic. mineiul (1776), 44^rl/1. Țin niște netrebnice libovnice. ist. am. 70^v/13. Moștenirea va fi lăsată la o față netreabnică și defăimată. pravila (1814), 148/19. Scoate-mă dintr-un prepus, Pe acest netrepnic prințip spune-mi unde l-ai răpus. beldiman, o. 56/24. Pornirile cele netrebnice și desfrînarea năravurilor. marcovici, d. 163/11. L-au rugat ca să-l ierte pentru netrebnicile cugetări în care mai înainte căzusă. drăghici, r. 75/1. Omul face mai multe jertfe pentru o femeie netrebnică decît pentru una cinstită, filimon, o. i, 130. Eu te las a cugeta, Că... lovind pe-un domn netrebnic, vei scăpa chiar țeara ta. hasdeu, r. v. 129. Ființă netrebnică și păgubitoare omenirii..., dă-mi paloșul ce mi-ai furat, ispirescu, l. 227. El a purtat de grijă robului său netrebnic, galaction, o. 186. Această gogire în îndoială îi păru lui însuși netrebnică, camil petrescu, o. ii, 31, cf. reteganul, p. ii, 32. ◊ (Substantivat; de obicei ca termen de apostrofare) Păcatul și sufletul și mintea netreabnici și ticăiți face. coresi, ev. 426. Tu, victimă de-o oarbă prigonire, Ai fost ca un netrebnic lăsat în părăsire! alecsandri, poezii, 471. Vreau să fie pedepsiți Toți acei netrebnici, davila, v. v. 71, cf. teodoreanu, m. ii, 193. Cît a lucrat mînă-n mină cu Răghină, fusese un netrebnic! galan, b. ii, 118. Tocmai el ia apărarea unui netrebnic care n-a ostenit un singur ceas în viața lui. v. rom. aprilie 1957, 81. Stanca greu se supăra Și de mumă-l suduia, Vorbă-ndat-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. teodorescu, p. p. 640. Auzind aceasta, netrebnica de maică s-au bucurat foarte, socotind că în chipul acesta se va putea curăți mai lesne de ficior. sbiera, p. 24, cf. șez. iii, 115, zanne, p. viii, 409. ♦ (Învechit, rar) îngrozitor, cumplit. Cătră neîmputatei și netreabnicei boale și chinuirei și neîncetatei muncă tras iaste și osîndit. coresi, ev. 307. – pl.: netrebnici, -ce. – Și: (învechit) netrepnic, -ă, (regional) netremnic, -ă (bul. Fil. iii, 180), nitrevnic, -ă (șez. iii, 83) adj. – Din slavonul нетребниц.

lípsă f., pl. e și urĭ (ngr. lipsis, d. vgr. leipsis; bg. lipsa. V. eclipsă). Absența unuĭ lucru saŭ a uneĭ persoane: lipsă de banĭ, de soldațĭ, de curaj, în lipsa mea a sosit el. Sărăcie: a trăi în mare lipsă. Defect: această carte, acest om are marĭ lipsuri. Nevoĭe, necesitate: e mare lipsă de banĭ în pĭață. A fi lipsă (la apel), a fi absent (la apel). A da pe cineva lipsă (la apel), a-l da, a-l anunța ca absent. Interj. de dispreț orĭ de dezgust: lipsă de așa prietenĭ (adică: „de cît așa prietenĭ, maĭ bine lipsă orĭ mă lipsesc de eĭ”)! V. deficiență.

* DINTE sm. 1 Fiecare din oscioarele înfipte în făcile omului și ale multor animale care serveșc ca organe ale masticațiunii, ca arme de atac sau de apărare (🖼 1828-1830): a-i crește, a-i cădea, a scoate un ~; a-l durea dinții; dinți de lapte, cei dintîiu dinții ai copilului, în număr de 20, cari cad pe rînd pînă la vîrsta de 7 ani și în locul cărora cresc alții; dinți artificiali, dinți falși, nume dat dinților puși de dentist, spre a înlocui pe cei cei lipsesc; Ⓕ: a tăia ca dinții babei, a nu tăia de loc, a nu fi ascuțit, a avea știrbituri (vorb. de uneltele tăioase); 🌦 Ⓕ: e soare cu dinți, se zice cînd se arată soarele pe cer pe un ger strășnic; – (P): mai aproape dinții decît părinții, ne pasă mai mult de noi decît de alții; ochiu pentru ochiu, ~ pentru ~; se zice de o răzbunare egală cu suferința îndurată; a-și lua înima în dinți, a-și face curaj, a se îmbărbăta; a se scobi în dinți de un lucru, a-și lua nădejdea de a mai căpăta un lucru, a fi silit să renunțe la ceva; 👉 CAL, STREPEZI ¶ 2 🔧 pr. anal. Vîrf, colț ascuțit: dinții pieptenului, ferestrăului: dinții unei roate dințate; dinții unei frunze ¶ 3 🌿 DINTELE-CALULUI sau PORUMBUL-DINTE-DE-CAL, varietate de porumb de origine americană, ale cărui boabe au la vîrf un sănțuleț ca mișuna de la dintele calului (🖼 1831); DINTELE-DRACULUI, plantă ierboasă cu gust de piper, cu flori albe, roșii – purpurii sau verzui, numită și „iarbă-iute” „,iarbă-roșie”, „piperul-bălții” sau „piperul-broaștei”; crește prin locuri umede, prin mlaștini, bălți sau pîraie (Polygonum hydropiper) (🖼 1832) [lat. dentem].

DESCHIS, -Ă, deschiși, -se, adj. 1. (Despre uși, porți, capace etc.) Dat la o parte (pentru a permite accesul în interiorul spațiului respectiv). Primăvara intră pe fereastra deschisă cu miros de gaz și cu praf care scrîșnește nisipos în dinți. C. PETRESCU, A. 341. Mîine dimineață cînd ăi pleca... să nu lași ușa de la drum deschisă. CARAGIALE, O. III 66. Fetele tinere ivesc fețele rumene ca mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii. EMINESCU, N. 51. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «spre» sau «în») Care dă înspre... Uși deschise spre grădină. 2. (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu ușa sau capacul neînchise sau neîncuiate, permițînd accesul în interior. Peste zaplazul înalt se vedea ușa odăii deschise. CARAGIALE, P. 37. ◊ Fig. Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedece de-un ciot? EMINESCU, O. I 146. ◊ (Teatru) Aplauze la scenă deschisă = aplauze în timpul desfășurării spectacolului (înainte de terminarea actului și coborîrea cortinei). ◊ Expr. A avea (sau a ține) casă deschisă = a fi primitor, a avea mereu musafiri. ♦ (Mai ales despre vehicule) Fără capotă, coș sau acoperiș, neacoperit (permițînd accesul liber în interior). Camion deschis. ♦ (În expr.) Scrisoare deschisă = text, de obicei cu ton polemic, redactat în formă de scrisoare și dat publicității. 3. Fig. Sincer, lipsit de fățărnicie. Fire deschisă. ▭ Numai printr-o autocritică curajoasă, deschisă și cinstită se pot educa adevăratele cadre. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 43. Străinul avu un rîs deschis, cald. CAMILAR, TEM. 6. E bun la veselie, deschis cu flăcăii. SLAVICI, la TDRG. ◊ Expr. Deschis la vorbă sau cu sufletul deschis sau cu inima deschisă = sincer, fără ascunzișuri. Fiindcă era din fire om cu inima deschisă... împrăștia veselie oriunde se afla. CARAGIALE, P. 160. Deschis la minte = deștept. Era urît la chip, dar deschis la minte. SBIERA, P. 140. Cu pieptul deschis = fără sfială, fără teamă, plin de curaj. Se înfățișară înaintea boierului. Bogătașul, mîndru și cu pieptul deschis; săracul, umilit și strîns la piept de sta să-i crape sumanul. ISPIRESCU, L. 177. ◊ (Adverbial) Spune-mi-o deschis ca să aflu tot ce n-am știut pînă astăzi. BARANGA, I. 214. 4. (Mai ales despre părți ale corpului) Care nu mai e împreunat sau strîns. a) (Despre ochi) Neacoperit de pleoapă, cu vederea liberă; fig. care nu doarme, care stă treaz. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă, care șede pururea deschis. CREANGĂ, P. 5. Cînd a veni cerbul aici la izvor să beie apă, și s-a culca ș-a dormi cu ochii deschiși, cum i-i feliușagul, tu îndată ce li-i auzi horăind... să-i zbori capul. id. ib. 225. ◊ Expr. A avea ochii deschiși = a privi cu multă atenție; a fi vigilent. Și vouă și mie ne revine sarcina să avem ochii deschiși. DEMETRIUS, C. 37. b) (Despre mînă) Cu degetele întinse, răsfirate; fig. darnic. c) (Despre brațe) Întinse și depărtate între ele pentru a cuprinde ceva, a îmbrățișa pe cineva. ◊ Loc. adv. Cu brațele deschise v. braț. ♦ (Despre aripi) Desfăcut, întins pentru zbor. d) (Despre răni) Care supurează, sîngerează. 5. (Despre drumuri, terenuri etc.) Care se întinde pe o mare distanță, pe care se poate circula nestingherit, neîngrădit. Drumul ieșea la un loc deschis, între mărăcinișuri înalte și dese. DUMITRIU, N. 203. Ieșim voioși la cîmp deschis. IOSIF, PATR. 17. ◊ Oraș deschis = oraș care, potrivit dreptului internațional, nu poate fi bombardat în caz de război, fiind nefortificat sau declarînd statul respectiv că nu-l va apăra. 6. (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de alb decît de negru; luminos, clar. Păr blond-deschis, de aur și mătasă, Grumazii albi și umeri coperea. EMINESCU, O. IV 77. Fusta... de atlaz albastru deschis. NEGRUZZI, S. I 17. 7. (În opoziție cu secret, în expr.) Vot deschis sau alegere deschisă = vot sau alegere pe față, prin ridicare de mîini. Ședință (sau adunare) deschisă = ședință (sau adunare) la care participă, pe lîngă membrii organizației respective, și persoane din afară. 8. (Fon., în expr.) Vocală deschisă = vocală în timpul articulării căreia maxilarele sînt mai îndepărtate unul de altul decît în timpul articulării unei vocale închise, iar canalul dintre limbă și palat este mai larg. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. – Variantă: (regional) deșchis, -ă adj.

SLĂBI, slăbesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre ființe, în opoziție cu îngrășa) A pierde din greutate, a scădea în greutate; a deveni (mai) slab. Slăbisem și-mi era teamă acum să nu afle că am slăbit din cauza ei. CAMIL PETRESCU, U. N. 135. Era palid și grozav de abătut – pentru prima oară observasem cît de tare slăbise. VLAHUȚĂ, O. A. 362. Băgă de seamă că fie-sa cea mică din ce în ce slăbea și se posomora. ISPIRESCU, L. 52. Dar ce-ai slăbit așa, Vidmă? CREANGĂ, P. 314. 2. Intranz. (Despre ființe și despre puterile lor) A pierde din forță, din rezistență. Unchiul Filoftei, care era tare ca un taur... slăbește și el. DUMITRIU, P. F. 25. Să nu uiți să mînînci și tu, ca să nu-ți slăbească puterile. SADOVEANU, B. 93. De la o vreme încep a-i slăbi puterile și cuprins de amețeală, pe loc cade jos. CREANGĂ, P. 215. Să cîntăm una de jale, De-al măicuții greu doruț Și de dorul de tăicuț, Că de cînd ne-a cătănit, Tare-or fi îmbătrînit Și tare or fi slăbit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ (Urmat de determinări indicînd partea corpului lipsită de forță) Au fost slăbit de picioare într-atîta, cît nu mai putea să meargă. SBIERA, P. 74. ♦ (Despre părți ale corpului, despre facultăți) A nu mai funcționa normal, a nu-și mai îndeplini bine funcția. Simțea cum îi slăbesc genunchii. BART, E. 253. La un neguțător mare Cărui vederea-i slăbise Fără nici o invitare Un doctor vestit venise. ALEXANDRESCU, M. 373. ♦ Tranz. (Despre facultăți fizice și intelectuale) A părăsi pe cineva, a înceta să mai funcționeze (bine). Se văieta c-au slăbit-o vederile și puterile. C. PETRESCU, R. DR. 240. ♦ (Despre abstracte) A pierde din tărie, din intensitate; a diminua. Și nădejdea și curajul pe care le avusese, acuma-i slăbiseră. SADOVEANU, O. VII 45. Îi slăbi pofta de muncă, parcă n-ar mai avea pentru cine să se ostenească. REBREANU, I. 57. ♦ (Despre acțiuni) A pierde din intensitate, a încetini ritmul. Lucrul în port slăbise. BART, E. 283. Ea privind pe cel rămas Nencetat în ochi îl ține: Și văzînd că-n urmă-i vine, Tot mai mult slăbește-n pas. COȘBUC, P. I 184. [Oltule] slăbește-ți vîrtejele, Să-ți văd pietricelele. ALECSANDRI, P. P. 284. 3. Tranz. (Mai ales cu privire la obiecte) A face să fie mai puțin strîns, mai puțin încordat, a da drumul din strînsoare; a lăsa, a slobozi. Tu, Harap-Alb... sabia să n-o slăbești din mînă. CREANGĂ, P. 225. Ea pînza o slăbește mutînd slobozitorul Pe sul, apoi o strînge ș-o prinde cu zăvorul. BELDICEANU, P. 68. Pluguleț... Eu de coarne te luai, De cînd n-aveam șapte ai (= ani), Și de-atunci nu te-am slăbit Decît iarna cînd e frig. ȘEZ. V 89. La bani turcii năvălea... Dar pe Badiul nu-l slăbea! ALECSANDRI, P. P. 125. (Refl.) Cum numai ațipise, i se slăbi căpăstrul din mînă și-atunci iapa babei s-a cam mai dus. SBIERA, P. 59. ◊ Expr. A nu slăbi pe cineva = a nu lăsa pe cineva în pace, a nu da cuiva răgaz, a urmări de aproape, a ține din scurt. Artemie... vru să treacă înainte. Dar oamenii nu-l slăbiră. STĂNOIU, C. I. 18. Nu-l mai slăbea o tuse uscată ce-i sfărîma pieptul. VLAHUȚĂ, O. A. 122. Îl apuca [pe taur] de coarne, încăleca pe dînsul și nu-l slăbi pînă nu mi-l domestici. ISPIRESCU, U. 45. Dorul nu mă slăbește. CONACHI, P. 113. A nu slăbi (pe cineva) din... = a supraveghea, a urmări (pe cineva) cu ajutorul a... Să nu slăbiți din ochi nici o clipă casa de dincolo. CĂLINESCU, E. O. II 210. Doctorul Barbă-Roșie nu-l slăbea pe Neagu din ochi. BART, E. 218. Dete prin foc și prin apă, și după dînșii! tot după dînșii, și din goană nu-i slăbea. ISPIRESCU, L. 194. Hărsita de mătușa nu mă slăbea din fugă. CREANGĂ, A. 49. Cărțile să le dăm în mîni de oameni zdraveni, care să nu-i slăbească din vedere. ODOBESCU, S. I 83. A nu slăbi (pe cineva) cu... = a plictisi (pe cineva) cu..., a stărui prea insistent pe lîngă cineva. Badea... l-a poftit să-l slăbească cu dragostea. GALACTION, O. I 143. Cu-a mea dragoste-nfocată nici că te-oi slăbi. ALECSANDRI, T. 512. Nu-i slăbeau cu întrebatu, pînă ce... îl scoase din sărite. ȘEZ. I 247. ♦ Refl. (Despre sisteme tehnice) A deveni mai puțin rezistent; a se șubrezi.

amar (-ră), adj. – 1. Care are gustul fierii, pelinului etc. – 2. (S. n.) Amăreală, gust amar. – 3. Cantitate (numai după o expresie cantitativă, ca atît, cît, ce, ce de, mult). – Mr. amar, megl. (an)mar, istr. amǫr. Lat. amārus (Pușcariu 73; Candrea-Dens., 53; REW 406; DAR); cf. vegl. amuár, it. amaro, v. prov. amar, fr. amer, sp. amargo. Expresia amar de mine, amar mie coincide cu sicil. amaru mia, port. amaro de mi. Sensul 3 este curios. I. Morărescu, BF, I, 178-181, a încercat să-l explice prin etimologie pop., din expresia atîta *mare de (timp), interpretat ca atît amar(e) de (timp); uzul ar fi, în acest caz, aceleași ca it. mare „abundență”, sp. la mar de. Cf. observațiile împotriva acestei explicații ale lui L. Spitzer, BF, II, 162-4. Mai curînd este vorba de o valoare emfatică a adj. (ca în cazul lui biet invariabil), tratat ca s.; emfaza este evidentă și în uzul constant al lui atîta în locul lui atît (cf. nuanța de atîta curaj, față de atît curaj). În privința valorii exacte a expresiei, o construcție de tipul ce amar mai aveam (Agîrbiceanu) arată clar că trebuie să se înțeleagă ce amar (de mine) mai aveam, deci că exprimă compasiunea, și numai în al doilea rînd ideea de cantitate. Der. amărăcios, adj. (amar), pe care Pușcariu 74 și REW 403 îl reduc la un lat. *amaritiōsus, de la amarĭties, dar care este probabil un der. cu suf. -cios ca supărăcios, căcăcios etc.; amărăciune, s. f. (mîhnire, amărîre); amărăluță, s. f. (gențiană, Cicendia filiformis); amăreală, s. f. (amărăciune, plantă, Polygala vulgaris); amăreață, s. f. (amărăciune), considerat în general ca reprezentant al lat. *amarĭtia, în loc de amarĭties (Pușcariu 76; Candrea-Dens., 54; REW 403; lipsește în DAR), cf. it. amarezza, prov. amareza, dar care poate fi și o formație internă; amărel, s. m. (ciulin); amărie, s. f. (amărăciune); amăriu, adj. (amărui); amarnic, adj. (amar; teribil, cumplit); amărui, adj. (cu gust ușor amar); mărunc(ă), s. f. (Crizantemă, Chrysanthemum vulgare). Amărî, vb. (a face să capete gust amar; a mîhni), cf. mr. amărăscu, s-a încercat să se explice pe baza lat. *amărῑre, din clasicul amărēscĕre (Pușcariu 75; REW 400; DAR; Pușcariu, Dacor., V, 67). Se opune acestei der. rezultatul î, care indică o der. în interiorul rom., ca în pîră › pîrî, ocară › ocărî (cf. Graur, BL, V, 87), pe cînd lat. ar fi dat *amări. Explicațiile încercate pentru a justifica prezența în forma lat. a unui grup rr, care ar explica schimbarea (contaminarea cu *amarrῑre), din v. germ. *marrjan, după Giuglea, Dacor., II, 390 și Gamillscheg, Rom. germ., II, 263; sau cu marrubium după Jos. Brüch, ZRPh., LVI, 529-33, nu sînt convingătoare. – Der. amărîre, s. f. (amărăciune; gust amar); amărît, s. m. (nefericit, nenorocit; sărac); amărîtor, adj. (care amărăște; descurajator).

DREPT⁴, DREAPTĂ, drepți, -te, adj. A. (Adesea în opoziție cu strîmb) I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. V. direct, rectiliniu. Drum drept. Țeavă dreaptă. ▭ Nasul ascuțit peste mustețile subțiri – două linii negre, drepte, îmbinate deasupra buzelor inexpresive. IBRĂILEANU, A. 15. Calea dreaptă e cea mai scurtă (= o purtare cinstită duce mai repede și mai sigur la țelul dorit decît vicleșugurile și căile piezișe). ◊ (Geom.) Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte pe drumul cel mai scurt din spațiu. Două drepte distincte, paralele cu o a treia, sînt paralele între ele. ▭ Unghi drept = unghi format din două drepte perpendiculare una pe alta. Cilindru drept = cilindru care are generatoarele perpendiculare pe baze. Prismă dreaptă = prismă ale cărei muchii laterale sînt perpendiculare pe planul de bază. ♦ Fig. (Despre privire) Deschis, fără ascunzișuri; direct. Are palma pietroasă, Privirea dreaptă, vorba miezoasă. DEȘLIU, G. 25. ◊ (Adverbial) Ceilalți o priveau drept, întunecați. DUMITRIU, N. 75. Îl privește drept, cald, vorbește fără să ridice vocea. CAMIL PETRESCU, T. I 169. ♦ (Despre haine) De o croială simplă (în special lipsită de clini și de cute). Ioana, într-o rochie dreaptă, neagră, cu mîneci bogate. CAMIL PETRESCU, T. I 141. 2. (Despre lucruri) Vertical. Stîlp drept. ▭ Plopul... țîșnește în sus, înalt și drept. BOGZA, C. O. 363. ♦ (Despre un urcuș, munte, deal) Aproape vertical, abrupt, povîrnit, pieptiș. Suișul fiind prea drept și cărarea prea strimtă... ne coborîrăm cu toții de pe cai. La TDRG. ♦ (Despre oameni) Cu spinarea neînclinată; neaplecat, neadus de spate. Vitoria își trase broboada peste gură și rămase dreaptă pe scăunașul ei, cu brațele încrucișate pe sîni. SADOVEANU, B. 28. Ștefan intră pe poartă însoțit de un moșneag lung și drept ca un brad. HOGAȘ, DR. II 98. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în mînă, preotul cel păgîn. EMINESCU, O. I 93. ◊ Fig. Curajul voinicilor stătea drept, cu mîna în pieptar. GALACTION, O. I 45. ◊ Expr. Drept ca lumînarea = foarte drept. Înțepenindu-și picioarele, rămase drept ca lumînarea. ISPIRESCU, L. 3. Sta el drept ca lumînarea și le privea cu băgare de samă. CREANGĂ, P. 271. (Ironic) Drept ca secera = strîmb. A se ține drept = a avea o poziție verticală. (Mil.) A lua (a sta sau a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a se ține în) poziție verticală, stînd nemișcat. Dadaci abia se ținea în poziția de drepți, sub ghionturile lui Vieru. CAMILAR, N. I 281. Drepți! formulă de comandă militară. Grupă, drepți! SAHIA, N. 53. ◊ (Adverbial, în expr.) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. Ei simt în piept Fiori de gheață, Nu calcă drept, Rău o să pață. ALECSANDRI, T. I 462. A sta drept = a fi neclintit într-o atitudine, a fi dîrz, curajos. Și ceilalți toți au fost netrebnici... Toți au dat rușinos înapoi... Au aruncat vina unul pe altul... Numai Mitiță Filipescu a stat drept și a lăsat să cadă pe el totul. CAMIL PETRESCU, B. 44. De-a fost om să-ți steie drept în față, Ca pe-un vrăjmaș l-ai depărtat de tine. VLAHUȚĂ, O. A. 38. ♦ (Despre caracterele tipografice, mai ales la pl. și adesea substantivat, f.; în opoziție cu cursiv) (Literă) de tăietură verticală. 3. Orizontal; plan, neted. Platou drept. Masă dreaptă. ▭ Luna mare se ridicase și cîmpiile se lămureau drepte pînă cine știe unde, ca niște ape liniștite, sub painjenișul de lumină. SADOVEANU, O. VI 189. 4. (În expr.) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. (Mai ales în sens moral) 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Potrivit dreptății și adevărului; adevărat, just, bun, cinstit, întemeiat. N-am să uit niciodată Vorba partidului dreaptă. VINTILĂ, O. 23. Uite-n zare, oamenii așteaptă – Cearcă să le-aduci o zi mai dreaptă. BENIUC, V. 21. Eu cred... că-n lume se cuvine S-avem măsură dreaptă la rău ca și la bine. MACEDONSKI, O. II 206. Tovărășia nu ni se părea dreaptă. CREANGĂ, A. 101. ◊ Dreaptă judecată = judecată sănătoasă, bun-simț. Parte dreaptă = parte ce i se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Parte dreaptă la muncă, parte dreaptă la cîștig. CAMILAR, T. 195. Luptă dreaptă v. luptă. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritor treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prin laude meritate. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (Adverbial) a) În conformitate cu dreptatea; just. N-a fost drept să-mi izbească omul drag. DAVIDOGLU, O. 37. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10; b) În conformitate cu adevărul; adevărat. E drept, nu ne mai vedem capul de treburi acolo. SADOVEANU, P. M. 66. Că eu tot fugeam de tine? O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine! COȘBUC, P. I 51. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce e drept, și ele erau frumoase, hainele pare că erau turnate pe dînsele. ISPIRESCU, L. 36. (Eliptic) Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine. ALEXANDRESCU, P. 64. Drept că... = adevărat că..., într-adevăr. Împăratul, drept că auzise multe vorbindu-se despre voiniciile celor trei frați, dar nu știa care din ei este cel mai viteaz și mai vrednic ca să-i fie ginere. SBIERA, P. 99. A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. Spune drept, nu-i așa?... fără supărare... spune drept. SADOVEANU, P. M. 100. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești! CREANGĂ, P. 45. Mă iubești tu? Spune drept! EMINESCU, O. I 155; c) (Rar) Corect. Nu vorbesc drept romînește, cum vorbeau părinții lor, ci au corchezit graiul strămoșesc de nu-i mai înțelege nimene. CREANGĂ, A. 153. ♦ (Substantivat, în loc. adv.) Cu (sau pe) dreptul (sau drept) = pe merit, cu dreptate, în mod just, echitabil. Se face, pe dreptul, vinovat de învinuirea ce i-o aduce. IBRĂILEANU, SP. CR. 54. Ar fi cu dreptul ca să dai la altul această slujbă. ISPIRESCU, L. 27. Șoimane, frate Șoimane, nu-i cu drept să mori tu înaintea mea. ALECSANDRI, T. II 30. La drept (sau la dreptul) vorbind (sau, regional, grăind) = spunînd adevărul, de fapt, în realitate. La dreptul vorbind, mi-i frică de obuze. CAMILAR, N. I 346. Toți domnișorii orașelor erau pe-acasă... La drept grăind, ce știau ei despre țăranul romîn, care plătea birurile și pentru ei? id. ib. 419. Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de carte... Din cărți culegi multă înțelepciune; și, la dreptul vorbind, nu ești numai așa, o vacă de muls pentru fiecare. CREANGĂ, A. 22. ◊ Expr. (Popular) A avea drept = a avea dreptate. Ai drept, moș Iolampie... Numai cei mari... Oriunde, numai ei. CAMILAR, N. I 399. A da drept (cuiva) = a da dreptate (cuiva). Ei m-au purtat pe la jandari, legat în funie, că parcă m-ar fi prins cu mîna-n sacul lor cu făină. Jandarii tot lor le-au dat drept; la fel și judecătorii. CAMILAR, N. I 226. Dreptul lui dumnezeu! = adevărat! ce-i drept! zău! Se apropie de fată – și dreptul lui dumnezeu! nici că mai văzuse... așa frumusețe. ISPIRESCU, L. 256. Dreptul lui dumnezeu, în asemenea caz... rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează potrivit dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, de omenie, de bine, cumsecade. Simțul lui nezdruncinat de dreptate îl sfătuia să fie drept, cinstit. CAMILAR, N. I 183. Pe la noi se află de vremuri lungi pribeag... Un drept om cu-ndurare. MACEDONSKI, O. II 58. (Fig.) Să rămîi blestemat și ocolit de inimile drepte și cinstite pe care le-ai spurcat. ARGHEZI, P. T. 11. ◊ (Substantivat) În țara strîmbilor, cel drept umblă cu capul spart. SADOVEANU, P. M. 107. ♦ (În concepțiile mistice) Cuvios, cucernic. ◊ (Substantivat, în expr.) A se odihni cu drepții = a fi mort. Bietul meu judecător odihnește cu drepții. GALACTION, O. I 107. ◊ Compus: drept-credincios = a) care face parte din biserica creștină ortodoxă; b) bun creștin. 3. (Despre proprietate, avere) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unui drept. Comoara aceea nu este averea dreaptă a hașcii, ci... niște fugari din timpurile vechi au ascuns-o acolo. SBIERA, P. 4. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. EMINESCU, N. 60. 4. (Despre rude; popular) Adevărat, bun. Sînt Tudor, feciorul lui Ionașcu... – Atuncea eu îți sînt moș drept, frate cu tatăl tău... striga bătrînul. SADOVEANU, O. VII 61. Ținea foarte rău pe băiații cei rămași de maică și îmbia totuna pe bărbatu-său ca să-i alunge de-acasă... Bărbatu-său însă nu vrea, pentrucă-i era fii drepți, din sîngele său. SBIERA, P. 169. 5. (Rar, despre măsuri și greutăți; în opoziție cu fals) Autentic, veritabil, bun, adevărat. Măsură dreaptă. B. (În opoziție cu stîng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. I se turburaseră ochii și un foarte depărtat zîmbet prinse să-i răsară pe față, în timp ce sprînceana dreaptă i se urca. CAMILAR, N. I 173. Scoase din urechea lui cea dreaptă o perie. ISPIRESCU, L. 25. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A fi mîna dreaptă (a cuiva) = a fi colaboratorul cel mai intim, cel mai apropiat (al cuiva); a fi de mare ajutor (cuiva). Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mîna dreaptă a împăratului. ISPIRESCU, L. 142. ♦ (Substantivat) a) (La f. sg., de obicei articulat) Mîna dreaptă. Grigore Oanea a venit lîngă mine cuprinzîndu-mă cu dreapta de după umăr. SADOVEANU, N. F. 39. Strînse frîul calului cu mîna stîngă... și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Spăși-voi visul de lumină Tinzîndu-mi dreapta în deșert. EMINESCU, O. I 118. Să nu știe stînga ce face dreapta (= faptele bune trebuie făcute cu discreție). ◊ Expr. (În trecut) Sărut (sau sărutăm) dreapta, formulă de salutare plină de umilință. După ce găti țigara și cafeaua, se roti puțin înaintea oglinzii și ieși în balcon. – Ei, Anico, vin-încoace. – Sărutăm dreapta, cuconiță. CONTEMPORANUL, IV 390; b) (La m. sg. art.) Piciorul drept. Bozan avea picioarele înfășurate în plumb topit, dreptul pînă dincolo de genunchi. SAHIA, N. 34. ♦ Expr. A călca cu dreptul v. călca (I 1). Stîng, drept! comandă pentru păstrarea cadenței în marș. 2. Care se află de partea sau în direcția mîinii drepte (cînd cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Partea dreaptă a unei străzi. Aripa dreaptă a unei clădiri. ▭ Țărmul drept al Dunării era tot în stăpînirea lor [a turcilor]. MACEDONSKI, O. III 31. ◊ (Substantivat) În centru e un început de perete care desparte stînga de dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 7. ◊ Loc. adj. Din dreapta. Marin... se așezase în fotoliul din dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 19. La capătu-i din dreapta se prelungește o strungă. ALECSANDRI, P. III 214. ◊ Loc. adv. În dreapta. În dreapta se văd malurile Siretului. SAHIA, N. 17. Se uită el în dreapta, nu vede nemica. CREANGĂ, P. 238. La (sau spre) dreapta. A ieșit... apucînd drumul spre dreapta. SADOVEANU, N. F. 187. Din dreapta. Din dreapta... pornește o ulicioară. DAVIDOGLU, M. 7. Pe dreapta. Pe dreapta... erau o cîrciumă, o fabrică de mezeluri. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. În dreapta și în stînga sau de-a dreapta și de-a stînga = în toate părțile. Ai aflat, în dreapta și în stînga, amănunte cu privire la femeia aceasta. PAS, Z. I 80. Promisiuni, asigurări, încurajări... arătau, de-a dreapta și de-a stînga, calea mea încrezută și fabuloasă. GALACTION, O. I 368. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, P. 140. ◊ Loc. prep. De-a dreapta sau la dreapta. A stat la masă de-a dreapta gazdei. ▭ Pentru a nu răzleți feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stînga celei bătrînești. CREANGĂ, P. 3. ◊ Expr. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. (În expr.) Extremă dreaptă v. extremă. ♦ (Substantivat, f. art.) Partea cea mai reacționară a unui parlament, a unui partid burghez. Deputații dreptei. ◊ Loc. adj. De dreapta = reacționar; fascist. ◊ Socialist de dreapta v. socialist. Social-democrat de dreapta v. social. – Variantă: (regional) dirept, -eaptă (BUDAI-DELEANU, Ț. 334) adj.

semeț, ~eață a [At: N. COSTIN, L. 597 / V: (îvp) sum~, (înv) sămăț, săm~, simăț, sim~, sâmăț, sâm~ / Pl: ~i, ~e / E: nct] 1 (D. oameni) Care are încredere exagerată în calitățile proprii Si: fudul, infatuat, încrezut, înfumurat, îngâmfat, megaloman, mândru, orgolios, trufaș¹, țanțoș, vanitos, (liv) prezumțios, suficient, (îvp) măreț, (pop) falnic, fălos, închipuit, (pfm) țâfnos, (îrg) pâșiu, (înv) preaînălțat, zadarnic, (îvr) fumuros, trufitor, (reg) măros, nărtos, (fam) scrobit², bățos, înțepat. 2 (Pex) Care este lipsit de respect, de rușine Si: arogant, impertinent, insolent, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerușinat, obraznic, sfruntat, țanțoș, (pfm) țâfnos, (îrg) rușinat, (reg) șulhetic, (fam) botos. 3 (D. manifestări, atitudini etc. ale oamenilor, d. părți ale corpului lor) Care exprimă îngâmfare Si: mândru, orgolios, trufaș¹ (1), țanțoș, (liv) prezumțios, (rar) superb, (pop) dârz, falnic, fălos. 4 (Pex) Care exprimă obrăznicie Si: arogant, impertinent, insolit, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, obraznic, țanțoș. 5 (D. natură sau d. elemente, fenomene etc. ale naturii, edificii, părți ale lor etc.) Care impresionează Si: falnic, grandios, impozant, impresionant, impunător, magnific, maiestos, măreț, mândru, splendid, trufaș¹, (îrg) fălos. 6 (D. oameni) Care nu se teme de greutăți și de pericole Si: brav, curajos, cutezător, dârz, inimos, îndrăzneț, neînfricat, viteaz, (liv) intrepid, (rar) bărbat, (înv) hrăbor, neînfricoșat. 7 (D. manifestări, atitudini etc. ale oamenilor) Care exprimă curaj Si: curajos, cutezător, dârz, îndrăzneț, neînfricat. 8 (Rar; d. manifestări, atitudini etc. ale oamenilor) Avântat (12).

Achilles (sau Achilleus), celebru erou grec (cunoscut din Iliada), care a participat la războiul troian. Era fiul zeiței Thetis și al muritorului Peleus. Atunci cînd s-a născut, Achilles a fost cufundat în întregime de către mama sa în apele Styxului, pentru a deveni invulnerabil. I-a rămas afară doar călcîiul de care-l ținea Thetis. Copil fiind, el a fost încredințat centaurului Chiron, care l-a crescut pe muntele Pelion. Ulterior pentru a-l împiedica să participe la războiul troian – unde știa că-și va găsi moartea, așa cum îi prorocise Calchas, și încercînd să zădărnicească împlinirea destinului – Thetis și-a trimis fiul la curtea lui Lycomedes, regele dolopilor, care l-a ținut ascuns, deghizat în veșminte femeiești, printre fiicele lui. Una dintre ele, Deidamia, i-a născut lui Achilles un fiu, pe Neoptolemus (sau Pyrrhus). Între timp însă grecii pregăteau războiul împotriva Troiei. La chemarea lui Odysseus, Achilles se alătură armatelor grecești, în fruntea mirmidonilor. La despărțire, o dată cu plecarea flotei din Aulis, Thetis îi dăruiește lui Achilles armele divine făurite de Hephaestus și caii lui Poseidon. În luptele care se desfășoară sub zidurile cetății, vitejia, curajul și îndrăzneala lui Achilles devin legendare. Așa se scurg nouă ani. Într-al zecelea, certîndu-se cu Agamemnon din pricina unei sclave – Briseis, care-i fusese luată de către cel dintîi – Achilles refuză să mai lupte și se retrage în cortul său. În absența lui, grecii suferă o serie de înfrîngeri. La toate rugămințile lor și la insistențele lui Agamemnon, Achilles rămîne neînduplecat. Numai moartea bunului său prieten Patroclus îl determină să reintre în luptă. Săvîrșește cu acest prilej adevărate minuni de vitejie și, ocrotit de scutul făurit de Hephaestus, seamănă groaza printre dușmani. Achilles îl ucide alături de mulți alții și pe Hector, cel mai viteaz dintre fiii lui Priamus, și-i tîrăște cadavrul, legat de carul său, prin pulbere în jurul cetății. Cu greu obține îndureratul Priamus trupul lipsit de viață al fiului său. Printre multele victime ale lui Achilles se numără Penthesilea, regina amazoanelor, care venise în ajutorul troienilor, apoi Memnon, fiul Aurorei. În cele din urmă însă eroul moare și el, ucis la rîndul lui de o săgeată otrăvită, cu care Paris, fratele lui Hector, l-a ochit, ajutat de Apollo, în călcîiul rămas vulnerabil. Aiax și Odysseus au reușit să-i aducă trupul în tabăra grecilor, care l-au înmormîntat cu mare cinste pe malul mării.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

PREZENȚĂ, prezențe, s. f. Faptul de a fi prezent undeva; existența cuiva sau a ceva într-un loc, într-un timp anumit. Acum vă las, fiindcă nu pot lipsi copiii de prezența mea. C. PETRESCU, C. V. 201. Prezența lui Raul Brumaru continua să-l sîcîie. REBREANU, R. I 174. ◊ Listă (sau caiet) de prezență = listă (sau caiet) în care semnează cei prezenți la un curs, la o ședință etc. Condică de prezență v. condică. ◊ Loc. prep. În prezența (cuiva) = fiind cineva de față; în fața, înaintea cuiva. Acasă la d. Zdharia Duhu și în prezența mătușii Ruxanda. C. PETRESCU, A. 454. Mergeți dar să-i aduceți în prezența noastră. ALECSANDRI, T. I 409. ◊ Expr. A face act de prezență v. act. Prezență de spirit = însușirea cuiva de a-și păstra stăpînirea de sine, de a face față imediat unei situații neașteptate; sînge rece. Un bărbat, chiar cînd e numai abia trecut de vîrsta copilăriei, are alți ochi și altă prezență de spirit în asemenea împrejurări. C. PETRESCU, C. V. 171. Dacă Rudolf n-avea prezență de spirit, ori intra ea subt roate, ori intram și ne răsturnam noi în șanț. REBREANU, R. I 154. Parcă n-ai ști că e deștept, are prezență de spirit, are curajul opiniei. MIRONESCU, S. A. 108. ♦ Realitate nemijlocită. Aur și oameni. Aceste două prezențe au făcut ca niște munți mai mici, mai puțin prăpăstioși, să întreacă în glorie și în dezlănțuiri de evenimente toate celelalte masive din lanțul impresionant al Carpaților. BOGZA, Ț. 9. Și visurile lui erau chinuite de această prezență misterioasă și înăbușitoare. C. PETRESCU, C. V. 137.

MÎNGÎIA vb. I. 1. (Învechit) 1. T r a n z. A vrăji, a fermeca. (R e f l. p a s.) Ce ia nu aude glasul măngănietoriului, măngăiatu măngăe-se (d e s c ă n t ă-s e H, f a r m ă c ă-s ă D) de preamăndrul. PSALT. 110. 2. T r a n z. A sfătui, a povățui, a îndruma. Preaîmblă acealea laturi și-i măngăe (î n d e m n ă n d N. TEST. 1648) toți cu cuvente multe. COD. VOR. 14/19. Aceasta și acesta pre însuș Petru fâcu-l cu smerenie să înțelepțească și și alalți ucenici mîngîe-i. CORESI, EV. 268. ◊ A b s o l. Măngăiat-ai (p o v ă ț á t – a i D) cu vrătutea ta întru casă sfânta ta. PSALT. 311. 3. R e f l. A-și face curaj, a se îndemna, a prinde inimă (să facă ceva). Luo pănre și. . . frănnse și începu a mînca. Mângăiară-se (v i i n d u-le i n i m ă N. TEST. 1648, c u b u n ă v o e f ă c î n d u-se BIBLIA 1688) toți; deaci șie ei luară piște. COD. VOR. 94/4. 4. R e f l. A se îndrepta, a se duce (spre a găsi la cineva un sfat, o încurajare). Am venit la Potiol, unde, aflînd frați, ne-am măngăiat spre ei, ca să rămînem zile șapte (a. 1703). GCR I, 350/14. II. 1. T r a n z. A căuta să aline sau a alina mîhnirea, durerea, suferința etc. cuiva (prin vorbe sau gesturi de încurajare, de consolare etc.), a face să-i fie mai ușor; a încuraja, a îmbărbăta, a consola. Me măngăiași în smereniia mea, că cuvântul tău învie-me. PSALT. 254, cf. 39, 178, 255, 258. Pre cela ce se câiaște elu-l priimeaște, și plăngătoriul elu-l mîngîie. CORESI, EV. 5, cf. 78, 84. Să mergi cu dînșii în robie la Vavilon și să-i mingii cu cuvinte bune (cca 1650). GCR I, 148/9. Arâtîndu-să întăi mai cu iubire de oameni decît acum, atuncea încai cu amăgitoare făgăduințe ne mîngîia. AETHIOPICA, 37^v/12. Boierii se duc la dînsul, s-adună, bine lui voia. BELDIMAN, E. 116/22, cf. LB. Și îți întoarsă mîhnirea în bucurie, spre a te mîngîia. GORJAN, H. I, 6/26. Lipsit fără veste, la vîrsta de 60 de ani, de tot cel ce putea să-l mai mîngîie, s-a pogorît de viu în mormîntul prietenilor săi. MARCOVICI, C. 4/8, cf. 5/2. Ajutoriul lumei nu v-au putut mîngîie. CONACHI, P. 51, cf. 82, POLIZU. Neștiind cum s-o mîngîi, am început și eu a plînge. NEGRUZZI, S. I, 52, cf. 45, ALECSANDRI, T. II, 206. Oamenii văzîndu-le zbuciumîndu-se așa, au început care dincotro să le mîngîie. CREANGĂ, P. 175 cf. id. A. 9. Nu știa lumea pe care să-l mîngîie mai întîi. CARAGIALE, O. II, 292. După ce se desmeteci din leșinul ce-i venise, de inimă rea, începură s-o mîngîie surorile. ISPIRESCU, L. 51. Gheorghe căta întotdeauna să-l mîngîie, spuindu-i cît de bine au să petreacă în vacanție, la el la țară. VLAHUȚĂ, O. A. I, 105. Iar mumă-mea – chiar dînsa ! – mai rareori plîngea . . . Uitare, cît mai iute, mîngîi-o și pe ea. MACEDONSKI, O. I, 52. Cînd moare un armean, rudele, cunoscuții și vecinii se adună la casa acestuia, ca să mîngăie familia defunctului, ȘEZ. XII, 19. Doctorul, probabil ca să mă mîngîie, m-a încredințat că el nu-i capabil nici de una, nici de alta. SADOVEANU, O. IX, 139. ◊ R e f l. p a s. Ceea ce plîngu-se. . ., aceea măngîia-se-vor. TETRAEV. (1574), 205, cf. CORESI, EV. 202. Fericiți sînt ceea ce plîng, că aceea se vor mîngăia (a. 1642). GCR I, 99/19, cf. N. TEST. (1648), 6^v/12. ◊ R e f l. Și mîngîindu-se Iuda [de moartea soției sale], să sui la ceia ce tundea oile lui. BIBLIA (1688), 28²/59. De aceasta dar vestire . . . să bucura, Și mînguindu-se-n sine, întru acest chip zicea. PANN, E. I, 82/9. Am sfîrșit prin a rîde noi însuși de noi și a ne mîngîia de poznașele isprăvi a timpului. NEGRUZZI, S. I, 68, cf. 79, 251. Noi, bătrînii, căutăm să veselim ceasurile cîte ne mai rămîn. de trăit, pentru ca să ne mîngîiem de cele care au trecut. ALECSANDRI, T. I, 42, cf. 385. Mîngîie-te, fata mea, și nădăjduiește în dragostea ce are părintele tău pentru tine. FILIMON, O. I, 107, cf. 140, CREANGĂ, P. 30. Ce ai, stăpîne, de ești așa trist, fără să te mîngîi ? ISPIRESCU, L. 106. El s-ar fi mîngîiat cu gîndul că un așa ticălos nici nu merită altă soartă. GHEREA, ST. CR. II, 149. ◊ (Prin lărgirea sensului, complementul indică inima, sufletul, bătrînețele, zilele etc. cuiva) Prea puternicul împărat Sultan Mustafa, din năstav dumnezeiesc, vrînd să mângâie b&trînețile bătrînului Ioan Vodă, pentru slujbele sale. GHEORGACHI, LET. III, 295/9. M-am îndemnat a scrie o adunare istornică... ca să mîngâi cu această osteneală. . . petrecerea vremii cei turburate întru care mă aflu. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Au început Irotocrit aceste să zacă cu amară lacrămi, socotind a mângâia pe acele făr de mângâieri inimi ale părinților (cca 1800). GCR II, 179/32. Vine iarna viscoloasă, Eu cînt doina-nchis în casă, De-mi mai mîngîi zilele, Zilele și nopțile. ALECSANDRI, P. P. 224, cf. ANT. LIT. POP. I, 13. ♦ (Învechit) A ajuta (din punct de vedere material). Nece-i fie cinre a mîngîia săracii lui. PLSAT. HUR. 96^r/9. Cu milostenie de veri mîngîia săracii, aceaia iaste unsura capului tău. CORESI, EV. 52. Din fire era blîndă, simplă și bună; căuta bolnavii din sat și mîngîia pe săraci. ODOBESCU, S. I, 6. 2. T r a n z. și r e f l. (Învechit și regional) A (se) liniști, a (se) potoli, a (se) calma. Și deaca-l vădzu nârodul în scaun, să potoliră de plînsuri și să mîngăiară. DOSOFTEI, ap. GCR I, 258/39. Pe datornici să-i măngâie, Fiindcă strigă-n gura mare, Că-i vor pune la-nchisoare (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 104/5. Pruncul se mîngăie și încetă de a mai plînge. ȚICHINDEAL, 43/14. Săracul păru a se mîngîia oarecum; dară numai inima lui știa. ISPIRESCU, L. 177. Bat cîinii, bat, Da și cînd a bate cățeaua mea, Toți cîinii s-or mîngîia (Melița). GOROVEI, C. 226. 3. T r a n z, A bucura, a desfăta, a încînta. Ne măngâie cu limba ca în niște strune și ne sloboade noaî cîntar[e] mai scumpă și mai frumoasă decît mărgăritariul (a. 1661). GCR I, 179/10. Un suvenir poetic, coroana vieții mele, Ce mîngîie și-nvie duioasă – inima mea. ALECSANDRI, P. I, 121, cf. id. T. I, 289. Cu zîmbetul tău dulce tu mîngîi ochii mei, Femeie între stele și stea între femei. EMINESCU, O. I, 213. 0 ! feerie a naturei. . . Ce ne-mbunești fără știință și ne mîngîi fără să vrem. MACEDONSKI, O. I, 64, cf. PĂUN-PINCIO, P. 44. O muzică abia auzită a miilor de gîze care roiau în soare ne mîngîia auzul. SADOVEANU, O. IV, 121. Scrie badea pe hîrtie, Și cînd scrie mă mîngîie, Scrie badea latinește, Cînd cetește Mă topește. JARNIK-BÎRSEANU, 27, cf. 38, ȘEZ. I, 74. ◊ A b s o l. Decît toate frumuseațile, mai frumoase frumuseațile tale ziua luminează, noaptea străluminează de departe măngăiesc și de aproape sufletul veselesc. CANTEMIR, IST. 263. ◊ R e f l. Luoatu-ț-ai tu binele tău în viiața ta, iară Lazăr așijdearea ceale reale, deci acum acesta să mîngîie, iară tu te muncești. VARLAAM-IOASAF, 37^v/16. 4. T r a n z. (Complementul indică o ființă sau o parte a corpului ei) A atinge ușor cu palma în semn de dragoste; a dezmierda, (regional) a nineri, a adia. V. g i u g i u l i, a l i n t a. Rahila pruncul își plînge, A măngâia nu-l ave (a. 1784). GCR II, 140/25. Îl mîngîie, îl giugiuli, însă tot cu prefăcanie. GORJAN, H. IV, 74/12. El o mîngîie, dar apoi, desfăcîndu-se de îmbrățoșerile ei, se avîntă pe șaua calului. EMINESCU, N. 13. S-apucă să-l mîngîie blînd pin păr. CARAGIALE, O. II, 248, cf. I, 20. El mîngîie obrajii copilului. SLAVICI, ap. CADE. De va veni cineva la tine, tu să-l mîngîi cu mîna pe obraz. ISPIRESCU, L. 376. Bătrînă îi mîngîia capul plecat pe lada cu portocale. ARGHEZI, P. T. 117. Fată cu cosița mare, Nu plînge așa de tare, Că vine Dunărea mare ! Las'să vie, să mă mîie, Că n-am taică să mă țîie, Nici maică să mă mîngíie. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 209, cf. 199. (R e f l. r e c i p r.) Cît avem viață, Trăind cu dulceață, Lipiți să ședem, Să ne mîngîiem. PANN, E. V, 119/25. ◊ F i g. Munți uriași ale căror vîrfuri măngîie nuorii. BĂLCESCU, M. V. 308, cf. ALECSANDRI,, P. II, 73. Un vînticel adia, încît de abia îl simțeai că vine să-ți mîngîie obrajii, ISPIRESCU, L. 247. Pe frunte blînd te-o mîngăia c-o rază. IOSIF, PATR. 82. Era cu capul gol, și lumina primăverii îi mîngăia fruntea înaltă și părul castaniu. AGÎRBICEANU, A. 33. Mă simțeam fericit, mîngîiat de razele unui soare palid. SADOVEANU, E. 100. Venind primăvara în colivia lui, Coco nu înțelese nimic de la soare, care-și vîrîse degetele de aur printre zăbrele, ca să-l mîngîie pe fulgi, ARGHEZI, P. T. 110. ♦ A atinge, a netezi, a freca ușor cu palma, cu degetele. Cu mînile-i de ceară ea tîmpla și-o mîngîie. EMINESCU, O. I, 95. Boierii își mîngîiau bărbile, cu gîndul la trecutul pentru totdeauna prăpădit. SADOVEANU, O. I, 55. Nae își mîngîia grav și ironic reverul hainei. CAMIL PETRESCU, U. N. 28. El scosese din buzunarul hainei o carte mică, pe care o mîngîia din cînd în cînd cu mîna. PAS, Z. IV, 135. Pentru a intimida niște oameni dezarmați era de ajuns de multe ori să ridice glasul și să-și mîngîie ostentativ pistolul. BENIUC, M. C. I, 172, cf. GALAN, Z. R. 383, PREDA, Î. 96. Bătrînul mîngîie îndelung cu palma călimara de pe birou. V. ROM. octombrie 1958, 23. ◊ E x p r. A mîngîia plosca = a bea mult, a fi bețiv, a trage la măsea. Am umblat, am învîrtit lancea, am întins arcul, am. . . – Mîngîiat plosca. DELAVRANCEA, O. II, 172. ♦ (Ironic) A lovi, a bate. Începe a ne pofti pe fiecare la Bălan și a ne mîngăia cu sfîntul ierarh Nicolai [= biciul]. CREANGĂ, A. 4. ♦ (Rar) A răsfăța, a alinta. Vodă Cuza îl iubea, îl avea adesea la masă și-l mîngîia cu numele de moș Marin. GHICA, S. 57. – Prez. ind.: mîngii (accentuat și: mîngîi) și (regional) mîngîiez (ALRM I/II h 316). – Și: (învechit și regional) mîngăiá, măngîiá, măngăia vb. I; (regional) mîngîí (ALRM I/II h 316, ALR SN I h 266, A II 8), (învechit) mîngăí, mînguí, măngăí vb. IV. – Lat. *manganeare. Cf. gr. μαγγανεύω „(eu) farmec, amăgesc”.

gură^[1] sf [At: COD. VOR. 122/14 / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: ml gula] 1 Cavitate care se deschide în partea anterioară (inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism Si: bot, cioc, clobanț, donț, (irn) fleoancă, fleură, flit, leoapă, plisc, pupăză, rât, tic, (înv) rost. 2 (Prc) Buzele și deschizătura dintre ele. 3 (Prc) Buze. 4 (D. cai; îe) A fi moale (sau tare) în ~ ori a avea ~ra moale (sau tare) A se supune ușor (sau greu) la comenzile ce i se dau prin mișcarea frâului. 5 (Îe) A da ~ra unui cal A-l lăsa să fugă în voia lui. 6 (Pop; îlv) A se duce (ca) pe ~ra lupului A dispărea. 7-8 (Pfm; îe) A scoate (sau a scăpa ca) din ~ra lupului A (se) salva dintr-o mare primejdie ca prin minune (sau în ultimul moment). 9 (Pfm; îe) A țipa (sau a striga) ca din ~ra șarpelui (sau ca din ~ de șarpe) ori cât îl ține (ori îl ia) ~ra A țipa din răsputeri. 10 (Pop; îe) A se zvârcoli ca în ~ de șarpe A se zbate cu disperare. 11 (Îc) ~ de broască Unealtă de dulgherie pentru scobit pe marginile tocurilor de ușă sau de fereastră Cf lamba. 12 (Îc) ~ de lup Ochi dublu al unei parâme cu care se prinde un cârlig de remorcă sau o macara, sau se fixează parâma de o bară. 13 (Îac) Unealtă care servește la îndoirea tablei groase. 14 (Îac) Defect congenital de conformație a feței omului, constând într-o despicătură la buza și la gingia superioară, care se prelungește în cerul gurii și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale. 15-16 (Îc) ~-cască (sau căscată) Persoană care-și pierde vremea în zadar (sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil). 17-18 (Îac) Persoană care stă absentă (sau care nu înțelege ce i se spune). 19 (Bot; îc) ~ra leului, ~-dragă, ~ra-mielului, ~ra-morunului, ~ra-ursului Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor cu flori roșii-purpurii sau albe care se aseamănă cu o glugă deschisă Si: cascate (Antirrhinum majus). 20 (Bot; îc) ~ra-lupului Plantă erbacee din familia labiatelor cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale, alungite și florile de culoare violet închis (Scutellaria altissima). 21 (Bot; îc) ~ra-mâței Linariță (Linaria vulgaris). 22 (Bot; îc) ~ra-porumbului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 23 (Bot; îc) ~ra-paharului Tufănică (Chrysanthemum sinense). 24 (Bot; îc) ~ra-țigăncii Plantă nedefinită mai îndeaproape. 25 Organ cu care se hrănește o ființă. 26 (Îe) A avea (sau a-i fi cuiva) ~ra amară (sau rea) ori a avea fiere în ~ A simți gust amar în gură (de emoție, de frică etc.). 27 (Fam; îe) A uita de la mână pân' la ~ A uita foarte repede. 28 (Îlav) Cu sufletul la ~ Abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală). 29 (Pop; îal) Foarte bolnav, aproape de moarte. 30 (Îe) A nu pune (sau a nu băga, a nu lua) nimic în ~ A nu mânca nimic. 31 (Îe) A pune (sau a lua, a băga) ceva în ~ A mânca (puțin). 32 (Pop; îe) A-și trage (sau a-și da bucățica) de la ~ A se lipsi de cele necesare în favoarea altuia. 33 (Pop; îlv) A-și trage ~ra la cale A mânca. 34 (Îe) A (i se) face (cuiva) ~ra pungă A avea o senzație neplăcută de acreală din cauza unor alimente sau băuturi introduse în gură (1). 35 (Pop; îe) A face ~ra pâlnie A bea mult. 36 (Îae) A se îmbăta. 37 (Fam; îe) A da (cuiva) mură-n ~ A da cuiva ceva de-a gata, fără ca acela să facă cel mai mic efort. 38 (Îls) De-ale ~rii Mâncare. 39 Îmbucătură. 40 Scobitură. 41 (Îlav) Nici o ~ de apă Nimic. 42 (Fig) Membru al familiei pe care trebuie să-l hrănești Si: (pop) mâncător, suflet. 43 Sărut. 44 Organ al vorbirii Si: (pop) cloanță. 45 (Îe) A avea ~ de aur (sau aurită) A prevesti (corect și) de bine. 46 (Fam; îe) A umbla (cuiva) cuvântul prin ~ A nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l afla). 47 (Mai ales pe un ton poruncitor sau amenințător; îe) A tăcea (sau a nu blești) din ~ A nu (mai vorbi) deloc. 48 (Îe) A astupa (sau a închide) ~ra (cuiva) A face pe cineva să nu mai spună (sau să nu mai ceară) nimic. 49 (Îe) A lua (cuiva) vorba din ~ A spune tocmai ceea ce voia să zică altul din clipa respectivă. 50 (Îae) A întrerupe pe cineva, nelăsându-l să termine ce avea de spus. 51 (Pop; îe) A i se muia (cuiva) ~ra A nu mai avea curaj să vorbească. 52 (Îae) A schimba tonul și conținutul celor spuse. 53 (Îe) A-și bate (sau a-și strica, a-și răci, a-și rupe) ~ra degeaba (sau de pomană ori de clacă) A pleda fără nici un folos. 54 (Îe) A-l lua (sau a-l scăpa) ~ra (pe dinainte) A se destăinui fără voie. 55 (Îae) A spune un lucru pe care mai târziu regretă că l-a destăinuit. 56 (Fam; îe) A avea ~ra spartă (sau de cârpă) A divulga orice secret. 57 (Îe) A fi slobod la ~ A fi obraznic sau a folosi cuvinte obscene. 58 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 59 (Îe) A avea o ~ cât o șură A vorbi mult și tare. 60 (Îe) A-și pune lacăt (sau gard) la ~ ori a-și păzi ~ra A fi prudent în tot ceea ce spune. 61 (Îae) A-și impune tăcere. 62 (Îe) A da din ~ (sau cu ~ra) ori a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) (cuiva) ~ra (ca o meliță, ca o fofează, ca o moară stricată, ca o pupăză) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări. 63 (Îe) A nu se uita în (sau la) ~ra cuiva A nu crede ceea ce spune cineva. 64 (Îlav) Din ~ în ~ Prin tradiție orală. 65 (Îlav) ~ în (sau la, cu) ~ Printr-o înțelegere directă Cf între patru ochi. 66 (Îal) Foarte aproape unul de celălalt^[2]. 67 (Înv; îlav) Cu o ~ Unanim. 68 (Îe) A vorbi (sau a zice) cu jumătate de ~ (sau cu -ra jumătate) A vorbi fără convingere. 69 (Prt; îe) A fi bun de ~ A fi vorbăreț. 70 (Îae) A ști să pledeze bine cauza cuiva. 71 (Îe) A fi rău de ~ (sau ~ rea) (Îae) A fi bârfitor. 72 A vorbi urât, folosind cuvinte obscene. 73 (Îae) A prevesti (cuiva) ceva nefavorabil. 74 (Fam; îe) ~-spartă Om care nu poate ține un secret Si: flecar, limbut. 75 Ceea ce spune cineva Si: cuvânt, declarație, mărturisire, spusă, vorbă. 76-77 (Îs) ~ra satului (sau a mahalalei ori a lumii) (Persoana care lansează sau duce) bârfe, critici, intrigi care trec apoi de la unul la altul. 78 (Trs; gmț; îs) ~ra satului Pețitor. 79 (Îe) A intra în ~ra lumii (sau satului, mahalalei) A ajunge să fie vorbit de rău (provocând antipatia comunității). 80 (Îe) A te lua după ~ra cuiva A acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. 81 (Îlav) Din ~ Verbal. 82 (Înv) Cerere insistentă. 83 (Înv; mpl) Pâri repetate. 84 (Îe) A se pune (sau a sta) cu ~ra pe cineva A insista mult pe lângă cineva cu scopul de a-l convinge să facă ceva Si: a cicăli. 85 (Pop) Voce. 86 (Îe) A striga (sau a (se) boci, a vorbi) în ~ra mare A striga (sau a (se) boci, a vorbi) pe un ton ridicat. 87 (Îe) A nu i se auzi ~ra A fi liniștit. 88 (Pop) Gălăgie. 89 (Îe) A face ~ (mare sau largă) A face gălăgie Si: a vocifera. 90 (Pfm; îe) A da o ~ A striga. 91 (Pop) Ceartă. 92 (Îe) A se lua în (sau de) ~ (cu cineva) A se apuca de ceartă. 93 (Îe) A sta (sau a sări, a începe) cu ~ra pe (sau la) cineva ori a-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A certa pe cineva. 94 (Pop; îe) A da ~ la câini A porunci câinilor să nu mai latre. 95 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 96 (Pfm; îe) A-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A săruta pe cineva. 97 (Pop) Laudă. 98 (Pop) Putință de a vorbi Si: grai. 99 (Îe) A nu avea ~ (să răspunzi, să spui ceva) A nu avea posibilitatea (sau curajul) de a mai zice ceva. 100 (personificat) Persoană care spune ceva Si: vorbitor. 101 (Îs) ~rile rele Bârfitorii. 102 (Hip; îs) ~ra mea (sau mamei) Drag. 103 (Adesea îoc „fund”) Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. 104 (Îs) ~ra hamului Parte a hamului care se pune peste capul calului când se înhamă Cf pieptul hamului. 105 (Lpl) Panglici cusute cu fir și flori care împodobesc (mai ales) deschizătura de la gât a unei haine. 106 (Îs) ~ra băii Gură (103) a unei mine. 107 (Îs) ~ de vizitare (sau de om) Gaură prin care intră omul care controlează sau curăță interiorul unui rezervor, al unui cazan etc. 108 (Îs) ~ de observare Gaură prevăzută cu sticlă colorată, prin care se poate urmări procesul de topire în interiorul unui cubilou. 109 (Îs) ~ de pod Fereastra podului de casă. 110 (Top) Intrare. 111 (Pop) Gaură în care intră (mai ales) capătul unui obiect. 112 (Pop) Capăt (sau vârf) al unui obiect (mai ales al unei unelte) care intră într-o deschizătură. 113 (Îs) ~ra roții Gaură a căpățânii, prin care intră osia. 114 (Îs) ~ra tejghelei Scobitură în masa dulgherului în care se bagă și se strânge lemnul lucrat. 115 Loc de vărsare al unei ape într-o altă apă. 116 Capătul unui drum. 117 (Îs) ~ra târgului (sau podului) Locul pe unde circulă lumea când vine sau când pleacă de la târg (ori când intră sau când iese de pe un pod). 118 (Pop; îs) ~ra vântului Loc prin care suflă mereu vântul. 119 Deschizătură din capătul unei țevi. 120 (Îs) ~ de foc Nume generic pentru armele de foc (grele). 121 (Îs) ~ de apă Instalație care cuprinde un robinet și unele piese de racord sau de protecție, servind la luarea apei din rețeaua de distribuție pe care e montată Si: hidrant. 122 (Îs) ~ de incendiu Gură (121) la care se montează un furtun sau o țeavă specială servind la distribuirea apei sub presiune în caz de incendiu. 123 (Îs) ~ de stradă Construcție accesorie a unei rețele de canalizare așezată sub rigola străzii pentru a colecta apa de ploaie și a o conduce la rețeaua subterană de canalizare. 124 (Îs) ~ artificială Aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni special alese, astfel încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. 125 (Îs) ~ra oului Spărtură în coaja oului prin care a ieșit puiul. 126 (Țes) Începutul unei țesături Cf rost, piedin. 127 (Îe) A lega ~ra pânzii A înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul. 128 (Îae) A se înstări. 129 (Pop; îe) A prinde pânza ~ A se fi făcut deja începutul. 130 (Îe) A se afla (sau a trimite pe cineva) în ~ra tunului A fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. 131 (Pop; îs) ~ra coasei (sau cuțitului, securei etc.) Tăiș. corectat(ă)

VENI, vin și (regional) viu, vb. IV. Intranz. 1. A merge înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare considerată aproape de vorbitor. Venea Mitrea argatul cu cîrdișorul de oi și cu cele două vaci. SADOVEANU, B. 20. Prin fața Ministerului de Domenii... venea agale o trăsură. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. Oastea leșească vine spre cetate. ALECSANDRI, T. II 27. ◊ (Prin analogie) Bălțătești! O improvizare de bilei pe șoseaua care vine de la Piatra. IBRĂILEANU, A. 7. ◊ (În personificări) Venea din cer pe cîmp amurgul. GOGA, C. P. 10. Din codri noaptea vine Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Zăresc în depărtare se înteietoare un sul de raze care venea înspre dinșii. CREANGĂ, P. 228. Sara vine din ariniști. EMINESCU, O. I 103. Vine vîntu dinspre munți Și-i cu dor de la părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 350. ◊ (Întărit prin repetare) Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Construit cu dativul) Tîrzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum Și lanurile sînt pustii... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ◊ Expr. (Cu verbul la imperativ, mai ales în forma vino, întreaga expresie avînd valoare de substantiv) Du-te, vino = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă. Acel du-te, vino al oamenilor de legătură nu bătea prea mult la ochi. CAMIL PETRESCU, O. II 247. (De obicei construit cu verbul «a avea») Vino-ncoace = a) farmec, drăgălășenie, atracție. Mulți se dau pe lîngă ea, c-ar avea bune părăluțe; da ce face, ce drege, că n-are altoi de vino-ncoace. DELAVRANCEA, S. 44. Lui Harap- Alb i se tulburau mințile, uitîndu-se la fată și văzînd-o cît era de tînără, de frumoasă și plină de vină-ncoace. CREANGĂ, P. 275. O fată frumoasă, bine făcută, veselă și cu vină-încoace. CONTEMPORANUL, II 216; b) (rar) ademenire, ispită. Vei vedea-o pe la hori, Să n-o lași la vino-ncoace. Stai cu ea, ce știi tu-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori. COȘBUC, P. I 135. ♦ A merge împreună cu cineva (v. însoți) sau în urma cuiva (v. urma). Face semn dracului cu mîna să vie după el. CREANGĂ, P. 52. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri. EMINESCU, O. I 209. ◊ Fig. Eu mă duc, urîtul vine, Tot alăturea cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ Expr. (Popular) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. Acele pe care le-ar fi luat nu veneau după el și așa a rămas neînsurat. RETEGANUL, P. II 22. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu. ALECSANDRI, P. I 7. Vino, mîndră, după mine Că mi-i prinde tare bine. HODOȘ, P. P. 82. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). Să vie străinul ce cîntă afară Să cînte aci. BOLINTINEANU, O. 77. ◊ Expr. A veni în slujbă = a se angaja în slujba cuiva. Domnia-ta mi-ai poruncit să vin în slujba d-tale, în locul tatei. RETEGANUL, P. V 48. Ipate se îmbogățise... de cînd a venit Chirică în slujbă la dînsul. CREANGĂ, P. 153. ♦ (Despre ape, urmat de determinări modale sau locale) A curge. Din acest munte... Oltul vine la vale, asupra cîmpiilor și a oamenilor. BOGZA, C. O. 14. Subt zarea cea din urmă a înserării, apele veneau posomorite, clătinîndu-se ca lespezi fumurii și clipotind ușor la țărm. SADOVEANU, N. P. 182. A dat peste un pîrău a cărui apă venea grozav de tulbure. CREANGĂ, O. A. 271. ◊ Expr. A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a crește, a se umfla, a se revărsa. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. ISPIRESCU, L. 206. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427. Nu plînge așa de tare, Că vine Dunărea mare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. A-i veni (cuiva) apa la moară v. apă (I 2). ♦ A se deplasa purtat de valuri; a pluti. Venea o moară pe Siret [titlu]. SADOVEANU. Văzu un sicrinel... că vine pe apă. ISPIRESCU, L. 189. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A năvăli asupra sau împotriva cuiva. Trifon, văzîndu-i că vin asupra casei lui, porunci bîtei să le iasă înainte. RETEGANUL, P. I 8. [Leul] Începu a veni asupra voinicului. ISPIRESCU, U. 31. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). El a venit Dintr-un afund de răsărit. COȘBUC, P. I 54. Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont. CARAGIALE, O. II 288. Bine că ați apucat a veni și d-voastră. CREANGĂ, P. 159. Venit-am și am învins! ALECSANDRI, P. II 12. ◊ (Rar, despre obiecte) Tronul ăsta... a venit aci, iaca așa, urdubelea. ISPIRESCU, U.94. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. Gheorghe Eminovici căpătase într-acestea copii, patru băieți și două fete, veniți pe lume cam la un an unul. CĂLINESCU, E. 18. Vițelul ista, o dată ce-o venit pe lume, înapoi să cheamă că nu-l mai putem întoarce. BART, S. M. 85. (Eliptic) Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie. ALEXANDRESCU, M. 4. Bine-ai venit v. bine¹ (I 1). A veni (cuiva) în ajutor v. ajutor. A veni într-un suflet (sau cu sufletul la gură) = a veni foarte repede, abia mai puțind respira, gîfîind. Iar ea-ntr-un suflet vine Cu părul desfăcut La mine Să-mi spuie ce-a făcut. TOPÎRCEANU, B. 34. A treia zi dis-de-dimineață, se gîndi la tăune. Acesta veni într-un suflet. ISPIRESCU, L. 46. A veni glonț v. glonț. A veni la fața locului v. loc (I 1). A veni la spartul tîrgului = a sosi prea tîrziu. (Despre suferințe, necazuri, boli) A veni pe (sau peste) capul cuiva = a se abate asupra cuiva. Pacostea aceasta chiar din senin veni preste capul meu. RETEGANUL, P. II 50. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap! CREANGĂ, P. 25. A veni cu jalba-n proțap v. jalbă. A-i veni cuiva de-a gata (sau mură-n gură) = a căpăta fără nici o osteneală. A veni la cunoștința cuiva = a ajunge la cunoștința cuiva. Plîngerile boierilor veniseră la cunoștința sultanului. ISPIRESCU, M. V. 9. ♦ (Despre obiecte) A sosi (fiind adus, trimis, expediat de cineva). Îi veneau scrisori și cereri de departe, din niște tîrguri cu nume ciudate. SADOVEANU, B. 10. Pînă acu n-am primii banii. Firește că în două-trei zile îmi vin. CARAGIALE, O. VII 7. Vin săgeți de pretutindeni. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic, a fi difuzat. «Familia», revistă populară, venea negreșit la Blaji. CĂLINESCU, E. 114. ♦ (Despre zgomote și despre adieri, mirosuri etc.) A ajunge pînă la persoana care vorbește sau despre care se vorbește sau pînă într-un loc determinat. Vorbele veneau greu, vîntul le împingea îndărăt, le ștergea, le schimba. DUMITRIU, P. F. 21. Venea pînă la foc sunet de ape de la un vad al Moldovei. SADOVEANU, N. P. 25. Mi-a venit la nas bunul miros de la friptura ta. RETEGANUL, P. III 62. Îi venise și ei miros de pîrleala pieilor. ISPIRESCU, L. 214. 3. A se duce să viziteze pe cineva, a merge în treacăt la cineva sau undeva, a trece pe la cineva, a apărea, a se ivi, a se prezenta undeva sau la cineva. Venea la tîrg din cînd în cînd, ca să mă cerceteze cum își cerceta bărbăcuții de la turma lui de oi. SADOVEANU, N. F. 6. Simțind că are să vie tată-său la judecată... se chibzuiră ca să facă o primire frumoasă. ISPIRESCU, L. 277. Venea în toate zilele să cerceteze cum îi mai merge. CARAGIALE, O. III 76. Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă. EMINESCU, O. I 92. Vulpea nu venea pe-acolo cît știa că sturzul n-are ce-i da. ȘEZ. III 185. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plînge sau a fi gata să plîngă. O duceam în brațe și-mi veneau lacrimile, cînd o vedeam atît de ofilită! SADOVEANU, O. I 315. (Despre gînduri, idei) A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a-i da (cuiva ceva) prin minte deodată, pe neașteptate. Te-am auzit pomenind ceva despre mama ta... și nu știu cum mi-au venit în cap copiii tăi. SAHIA, N. 32. Îmi veni în minte o idee genială. HOGAȘ, M. N. 94. Lui Urmă-Galbină îndată-i veni prin minte că așa este. RETEGANUL, P. V 76. Se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. Ce (cîte sau cum) îi vine cuiva pe limbă (sau la gură) = ce (cîte sau cum) exprimă cineva spontan și fără discernămînt, într-un moment de surescitare. Tocmai pentru că acum colonelul era în toane bune și-l lua peste picior, Mitică putea să-i vorbească despre tot ce avea în suflet și-i venea pe limbă. PAS, Z. III 170. Căzuse... blestămîndu-ne cum îi venea la gură. CREANGĂ, A. 111. (Cu pronunțare regională) Muierea... nu-l mai slăbea din.... cîte-i vineau la gură. RETEGANUL, P. I 7. A-i veni (cuiva) (moș) Ene pe la gene v. moș (I 1). 4. A urma după altcineva sau altceva; a succeda. Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului. REBREANU, I. 10. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămîna etc.) Ce vine = anul (sau luna, săptămîna etc.) următor celui de față. Cei ce vin (sau vor veni) (după noi) = urmașii noștri. Banii ne trebuie să... clădim locașe pentru iertarea păcatelor noastre și pentru cei ce vor veni după noi. DELAVRANCEA, O. II 196. Noi știm că-i multă viața Și în noi și-n cei ce vin. COȘBUC, P. II 107. A-i veni cuiva rîndul = a sosi (după o așteptare) rîndul cuiva la o acțiune. A! boieri, a venit și rîndul domnului. DELAVRANCEA, O. II 159. Veni rîndul să-i dea o desagă de galbini. RETEGANUL, P. IV 19. Așa-i c-a venit și rîndul mieu? CREANGĂ, P. 54. ♦ A urma după cineva în grad sau în rang; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie. După boierime, veneau breslele negustorilor și a meseriașilor, lipsite de orice drept municipal. ALECSANDRI, la NEGRUZZI, S. I X. 5. A-și avea originea, a deriva, a proveni, a purcede, a izvorî, a se trage din.... Afin, știind din ce venea boala intră... la împărăteasă. ISPIRESCU, L. 118. ♦ A decurge (ca o consecință). Te pun... la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ți vină dupe urma cuvintelor mele, iubite autorule. ODOBESCU, S. III 11. Hanii n-au vînat decît folosul lor și d-acilea vine că ei erau gata a încheia un tractat. BĂLCESCU, O. II 151. 6. A sosi sau a se întoarce în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. Venea tîrziu acasă pentru că se ducea probabil la teatru. CĂLINESCU, E. 178. Dintr-alte țări de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. COȘBUC, P. I 90. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Fie, mă duc; dar vin îndată îndărăt. ALECSANDRI, T. I 252. Dar lui, măre, nu-i venea Nici lăptuțul la măsură, Nici cașul la-nchegătură. TEODORESCU, P. P. 514. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mintea la loc (sau în cap, la cap) sau a-i veni (cuiva) mintea acasă = a deveni mai înțelept, a se cuminți, a se potoli, a se îndrepta. Mă bucuram că i-a venit și lui... mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II 238. Îmblătea pe bietul țigan ca să-i vină mintea la loc. RETEGANUL, P. I 74. A-i veni (cuiva) inima (sufletul, graiul) la loc = a se liniști (după o spaimă, o emoție); a-și recăpăta încrederea, curajul. Tîrgovețului nu-i venise încă nici inima, nici graiul la loc. GALAN, Z. R. 49. Venindu-i inima la loc și plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gîndea, se înfățișează înaintea tată-său. CREANGĂ, P. 192. Iată-l!... O! parcă-mi mai vine inima la loc. ALECSANDRI, T. II 30. A-și veni în fire (în simțire, în cunoștinți sau, regional, în ori) = a se reculege, a se dezmetici. Cei de față stăteau încremeniți: încă nu-și veniseră în fire. SADOVEANU, N. P. 386. Fata... era mai mult moartă decît vie; abia și-au putut veni în ori. SBIERA, P. 309. După ce-și veni în simțiri din amețeală, își ținu firea. ISPIRESCU, L. 136. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să-ți dai seama, să înțelegi; devii mai îngăduitor. Ei bravo! Așa mai vii de-acasă, puiule! C. PETRESCU, C. V. 343. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. (Cu modificarea expresiei) Tocmai acum îmi veni și dumnealui de-acasă și pricepu că nesocotită fu a lui cerere. ISPIRESCU, U. 106. (Învechit și popular) A-și veni în cunoștință (sau în socotință) = a-și da seama, a pricepe; a se lămuri. Începură a-și da coate, a-și veni în cunoștință. ISPIRESCU, L. 38. Boierii și-au venit în cunoștință; au văzut că turma nu poate fi fără păstor. NEGRUZZI, S. I 149. Viindu-i în socotință că el... nu cunoștea nici cea mai mică parte a [ostrovului]. DRĂGHICI, R. 154. (În imprecații) Veni-ți-ar (veni-i-ar etc.) numele, exprimă dorința ca cel căruia ne adresăm (sau despre care vorbim) să nu se mai întoarcă din locurile unde se duce. 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. Curtea venea ceva mai depărtișor de sat, încolo, pe-un deal. MIRONESCU, S. A. 104. Pe sub teii de pe vale, Cam pe unde vine moara. PĂUN-PINCIO, P. 76. Din sus de Humulești vin Vînătorii Neamțului. CREANGĂ, A. 71. ♦ A ajunge pînă la...; a atinge. Genele... așa-i erau de lungi și de dese de-i veneau pînă la gură. RETEGANUL, P. V 36. Iarbă verde subțirică și naltă de-mi venea pînă mai sus de genunchi. ISPIRESCU, L. 244. ◊ Expr. (Rar) A-i veni (cuiva) apa la gură, se spune cînd cineva se găsește într-o situație foarte grea. Alegea totdauna vremurile cele mai grele, cînd adică se sculau turcii cu război asupra lui Mihai Viteazul, cu gînd ca, văzînd Mihai că-i vine apa la gură, să făgăduiască tot ce va cere... Bátori. ISPIRESCU, M. V. 34. 8. A ajunge într-o anumită situație, stare, poziție. Turcii... mijlociră să vie domn [Mihai]. ISPIRESCU, M. V. 4. Iarăși au venit în ce dintăi ticăloasă stare. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). Ei! se-ngroașă gluma!... Pînă ce am venit în nas. DELAVRANCEA, O. II 113. A-i veni (cuiva) rău = a fi cuprins de amețeală, a se simți rău, a-și pierde (sau a fi pe punctul de a-și pierde) cunoștința. Abia mai putu îngăima cîteva cuvinte fără șir, pătrunsă de un fior la gîndul... că lui Nicu i s-a întîmplat ceva. Îi veni rău. CAMIL PETRESCU, O. II 486. Un sentiment de neliniște, de osteneală. îl grăbea spre casă, ca pe un om care simte că-i vine rău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 58. A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune cînd cineva se află într-o situație neplăcută, penibilă. Din copilăria mea sînt deprins a asculta de tată și, tocmindu-te pe line, parcă-mi vine nu știu cum. CREANGĂ, P. 203. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba că sau a veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva sau (franțuzism neobișnuit) a veni la... = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. La urmă, venind vorba de doine ardelenești, a cîntat. REBREANU, R. I 173. Din una, din alta, veni vorba că se duce în călătorie. ISPIRESCU, L. 127. Fiindcă a venit vorba de-așa, îți spun ca la un frate. CREANGĂ, P. 200. Nimic mai frumos decît situația acestui tîrg pe un vesel podiș îmbrățoșat de Șiret și Moldova... Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zice că numele țării vine de la ea. NEGRUZZI, S. I 194. A veni la vorba (la vorbele sau la cuvîntul) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat au fost bune. Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la vorbele mele? CREANGĂ, P. 213. Mă tem să nu viu la cuvintele căpitanului. DRĂGHICI, R. 15. Și din gură mi-i zicea: Ai venit la vorba mea. TEODORESCU, P. P. 628. Vine cam ciudat = este sau pare ciudat. Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine, Dar asta se-ntîmplă în oricare loc. ALEXANDRESCU, P. 64. Cum vine asta? = a) ce înseamnă, cum trebuie interpretat acest fapt? b) cum se tălmăcește? Cum vine asta pe limba noastră, întrebă șeful de echipaj. BART, S. M. 101. Așa vine vorba = așa se spune, așa e obiceiul. Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi zicîndu-vă: dragii moșului căci de! așa vine vorba. ISPIRESCU, U. 2. Vorba vine = e numai un fel de a vorbi (care nu corespunde realității); aș! de unde! Ceasul primejdiei se apropie... Așa mă tem. – Te temi?.. – Vorba vine. ALECSANDRI, T. 1124. A-i veni (cuiva sau la ceva) de hac v. hac¹.9. (Despre întîmplări, evenimente) A se produce, a avea loc, a se întîmplă. De-ar veni o întîmplare nouă, pe care am ajuta-o să se prefacă în minune. SADOVEANU, P. 110. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). Cum vine duminecă, Ipate și cu Chirică se ieu și se duc la horă în sat. CREANGĂ, P. 163. Să nu vie vremea să dai cinstea pe rușine. NEGRUZZI, S. I 249. Expr. (Popular) Vine un an (de cînd... ) = se împlinește un an (de cînd... ). Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin zahar. TEODORESCU, P. P. 285. A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva, momentul decisiv (în special momentul morții). Mă gîndesc că omul nu știe cînd îi vine ceasul. DELAVRANCEA, O. II 219. În ziua a treia, îi veni ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 121. (Fig.) Forțele vii ale unui neam pot fi stînjenite o vreme; cînd le vine însă ceasul, înmuguresc și înfloresc cu putere irezistibilă. SADOVEANU, E. 67. 10. (Cu valoare de semiauxiliar și cu subiectul logic în dativ) A fi cuprins sau stăpînit de un gînd, de o senzație, de o dorință; a fi înclinat sau dispus la ceva, a simți nevoia să. Nu care cumva să-i vie poftă să și domnească. ISPIRESCU, L. 327. Mi-au venit și mie toane. EMINESCU, N. 20. Să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă. ODOBESCU, S. III 11. I-am trimis dorul acasă Pe frunză din via noastă! Dorul lui e mare domn; Seara cînd îi vine somn, Trebuie să i-l adorm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ (Urmat de propoziții cu verbul la conjunctiv sau la infinitiv) Nici în casă nu-i venea să rămînă peste noapte. BART, E. 255. S-a trezit deodată cu Șofron, dar nu-i venea să se scoale. SLAVICI, O. I 220. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul. Pe de-o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. (Eliptic) Aș juca și nu știu bine; M-aș lăsa și iar nu-mi vine.= JARNÍK-BÎRSEANU, D. 419. ◊ Expr. A nu-i veni (cuiva) să creadă v. crede (2). A-i veni (cuiva) bîzdîcul v. bîzdîc. A-i veni cuiva hachițele v. hachițe. A-i veni cuiva (toți) dracii = a se înfuria, a se mînia. Ce-ți (-i etc.) vine (să... )? se spune cînd cineva face un lucru ciudat, nesăbuit. Ei, acum, ce ți-a venit să-mi răscolești dosarele? BARANGA, I. 162. Ce-i veni lui, ia o piatră și aruncînd-o către fîntînă, nemerește drept în tigvă. ISPIRESCU, L. 357. Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele. CREANGĂ, A. 4. Cum îi vine cuiva = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. Fata minte cum îi vine. COȘBUC, P. I 203. N-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. A-i veni cuiva la îndemînă (sau la socoteală) = a-i conveni cuiva, a-i fi pe plac. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aevea. ISPIRESCU, L. 184. Se prinde în joc lîngă o fată care chitește că i-ar cam veni la socoteală. CREANGĂ, P. 163. A-i veni bine (să...) v. bine¹ (II). A-i veni la merchez v. merchez. A-i veni greu (să...) v. greu¹ (2). A-i veni peste mînă v. mînă (1). A nu-i veni la cherem v. cherem. 11. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau, în construcții negative, rău). Am niște rochii pentru Sabina... Prefăcute, cred că au să-i vină foarte bine. C. PETRESCU, C. V. 227. Cearcă să vadă dacă papucul vine pe piciorul fetei babei. ȘEZ. V 67. ♦ (Învechit, mai ales în construcții negative) A se potrivi, a cadra. Căci nu vine Pentru mine Să știu seri ca-un diac. NEGRUZZI, S. II 110. 12. (Popular) A-i reveni sau a i se cuveni cuiva (de drept, printr-o împărțeală etc.). (Refl.) Puțintel ți s-a venit Num-un stînjin de pămînt. MARIAN, Î. 516. Ieri am fost la cănțelerit și vătavul a spus că nu mi se vine nimic. CONTEMPORANUL, IV 392. ♦ (Adesea în construcții impersonale, construit cu dativul) A reprezenta rezultatul unei măsurători, unui calcul. Miu că se necăjea, Trăgea măciuca de la sacsana, care venea șaptesprece oca. MAT. FOLK. 214. La măciucă se uita: Cu dreapta C-o apuca, În cîntar Că mi-o punea, Zece oca că-mi venea. TEODORESCU, P. P. 599. 13. (Însoțit de un nume predicativ formează predicate nominale) A se afla într-o anumită legătură de dependență (cu cineva). [Prietenii] ofițerului veneau, cum s-ar zice, cumetri cu alde Ciupitu cîrciumarul. CAMIL PETRESCU, O. II 519. Într-o fereastră din multele ferestre ale acelui castel zărește o femeie cosind, care îi venea oarecum cunoscută. BOTA, P. 78. – Prez. ind. pers. 2 și: (regional) vini (HODOȘ, P. P. 164), imper. pers. 2 sg. și: vină (SADOVEANU, D. P. 78), vino, part. și: (regional) vint (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398), vent.

Odysseus (sau Ulysses), celebru erou grec (cunoscut din Iliada, dar mai ales din Odissea) care a participat la războiul troian. Odysseus era regele Ithacăi și fiul lui Laërtes (după o versiune, după o alta, al lui Sisyphus) și al Anticleei. S-a căsătorit cu Penelope, fiica lui Icarius, cu care a avut un fiu, pe nume Telemachus. În războiul troian Odysseus are un rol important. Vestit pentru mintea sa isteață și pentru prudența și vorbele frumoase pe care știa să le rostească, el este trimis adeseori în solii sau i se dau diverse însărcinări. De pildă, este trimis la regele Lycomedes să-l aducă pe Achilles, îl însoțește pe Menelaus atunci cînd acesta se duce s-o ceară pe Helena de la troieni, mijlocește împăcarea lui Agamemnon cu Achilles, o aduce pe Iphigenia la Aulis, e trimis să-l caute pe Philoctetes împreună cu armele lui Heracles, pătrunde ca iscoadă în Troia și se înțelege pe ascuns cu Helena să-i trădeze pe troieni etc. Tot lui Odysseus, care pe cîmpul de luptă a dat în același timp dovadă de mult curaj și vitejie făcînd numeroase victime, îi aparține și ideea calului de lemn în pîntecele căruia s-a ascuns împreună cu alți cinci sute de soldați greci și a pătruns în cetatea Troiei, reușind să-i deschidă astfel porțile în fața grecilor. După terminarea războiului, Odysseus o pornește și el, ca și ceilalți, spre casă. Calea de întoarcere îi va fi însă lungă și presărată cu multe peripeții. O primă furtună pe mare îl abate pe țărmurile Thraciei; se oprește apoi pe meleagurile lotofagilor și zăbovește mai mult în țara ciclopilor de unde scapă cu viață, din nou, numai datorită agerimii minții sale. Reușește să fugă de acolo orbindu-l pe Polyphemus (v. și Polyphemus) și-și atrage în felul acesta mînia lui Poseidon, care era tatăl ciclopului. Ajuns în insula lui Aeolus, Odysseus capătă în dar de la acesta un burduf în care sînt închise vînturile. Crezînd că înăuntru se află vin, însoțitorii lui Odysseus deschid burduful și dezlănțuie în felul acesta o groaznică furtună pe mare. Purtate de valuri, vasele rătăcesc la întîmplare și ajung pe meleagurile lestrigonilor, neam de antropofagi, care-i ucid pe greci și le distrug corăbiile. Singur Odysseus reușește să-și desprindă corabia de țărm și să scape cu fuga. În insula Aeaea, la magiciana Circe (v. și Circe) – cu care are și un fiu, pe Telegonus – eroul zăbovește un an încheiat, după care o pornește din nou la drum, nu înainte de a fi stat de vorbă cu umbra lui Tiresias, care-i dezvăluie viitorul. Izbutește să treacă teafăr de insula sirenelor (v. și Sirenes), apoi printre Scylla și Charybdis, dar încep să-i lipsească merindele și tovarășii săi de drum se plîng de foame. Încălcîndu-i porunca, ei înjunghie cîteva animale din cirezile zeului Apollo, ca să aibă cu ce se ospăta. Mînia zeilor le este acum fatală, Uraganul dezlănțuit cu acest prilej îneacă corăbii și oameni. Singur Odysseus e cruțat. Agățat de un catarg, el e purtat pe ape, la voia întîmplării și dus în insula Calypso (v. și Calypso). Aici eroul va zăbovi șapte (într-o altă versiune zece) ani încheiați, înlănțuit de dragostea frumoasei nimfe, pe care numai porunca lui Zeus o va determina să-l lase să plece mai departe. O nouă furtună pe mare, de data aceasta iscată de Poseidon, îl aruncă pe Odysseus, din nou naufragiat, pe țărmul insulei feacilor. Găsit de Nausicaa, fiica regelui Alcinous, este călăuzit de către aceasta la palatul tatălui ei. Mișcat de istorisirea tuturor întîmplărilor nefericite prin care a trecut și a nenorocirilor care s-au abătut asupră-i, regele feacilor îi dăruiește eroului o corabie, cu ajutorul căreia izbutește să ajungă, în sfîrșit, în patrie. În Ithaca pe Odysseus îl așteaptă însă noi încercări. În timpul îndelungii lui absențe, cu toată dragostea și credința nestrămutată pe care o nutrește față de el soția sa, Penelope (v. și Penelope), pețitorii acesteia au pus stăpînire pe avutul și pe palatul lui. Ei petrec aici, ca la ei acasă, în nesfîrșite ospețe. După douăzeci de ani, nimeni nu-și mai aduce aminte de Odysseus, așa încît eroul, sosit în mijlocul lor, trece neobservat cu atît mai mult cu cît s-a deghizat în cerșetor. Își dezvăluie adevărata-i identitate numai bătrînului porcar Eumaeus și propriului său fiu, Telemachus, cu ajutorul cărora îi încercuiește și-i ucide pe toți pețitorii. Între timp el este recunoscut și de Penelope, alături de care va domni de acum înainte, din nou, în Ithaca.