†ASTARĂ adv. Olten. Mold. Tr.-Carp. Diseară: ~ veți cunoaște cum Domnul v’au scos pre voi den pămîntul Eghipetului (BIBL.) [astă + seară].

DE² prep. 1 Arată punctul de plecare (în spațiu și în timp): a plecat ~ acasă; ~ aici; a venit ~ afară; ~ departe; ~ dincolo; a căzut ~ sus; doarme ~ aseară; ~ atunci; a sosit ~ curînd; ~ dimineață, ~ ieri, ~ mult, ~ Luni, ~ opt zile; uneori prepoziția s’a contopit într’un singur cuvânt cu adverbul următor: deasupra, dedesupt, dincoace, dinăuntru. demult, deodată, dinainte, diseară, etc. (👉 aceste cuvinte ; – alte ori, de e urmat de o altă prep.: ~ către ziua; a plecat ~ cu seara; coșul ~ pe casă; a venit ~ peste Nistru; gunoiul ~ subt pat, etc.; ~ la (scris și dela) care arată începutul sau punctul de plecare (în spațiu și în timp): ~ la București la Paris; ~ la mic plină la mare; ~ la o vreme încoace; cîteodată de s’a contopit cu prep. următoare într’una singură: din(=de+în), dintre, etc. (👉 aceste cuvinte); – în mod eliptic, prep. de se întrebuințează în loc de „de cînd era, din timpul cînd”: ~ mic; ~ copil; ~ tînăr ¶ 2 Arată originea: vin ~ Drăgășani; floare ~ cîmp; animale ~ munte; ‡ (astăzi înlocuit prin din): ~ se trag ~ acel neam (M.-COST.) ¶ 3 Arată o separațiune sau scoaterea unui conținut: s’au despărțit unii ~ alții; s’a lăsat ~ carte; a curățat nucile ~ coajă; a scuturat hainele ~ praf ¶ 4 Arată cauza și efectul: s’a bolnăvit ~ friguri; tremură ~ frig: s’a ghemuit ~ frică; plînge ~ bucurie; mi se rupe inima ~ milă; numai pot ~ oboseală; îi vezi coastele ~ slab ce e; uneori de se repetă dinaintea a două substantive, cu înțeles contrariu: ~ voie ~ nevoie; ~ milă ~ silă; ~ bine ~ rău ¶ 5 Arată materia din care e făcut un lucru: o masă ~ lemn; un inel ~ aur; ciorapi ~ lînă ¶ 6 Instrumentul: o lovitură ~ baston; la o bătaie ~ pușcă ¶ 7 Obiectul sau persoana despre care se vorbește: o carte ~ basme; tratat ~ algebra; nu-mi pasă ~ asta; nu mi-e frică ~ tine~; în limba veche, în loc de despre: ~ numirile ce au avut apele aceste și ~ patru părți ale lumii (N.-COST.) ¶ 8 Arată destinațiunea, scopul: haină ~ ceremonie; cutie ~ scrisori; odaie ~ culcare; sală ~ mîncare; a se găti ~ războiu; gata ~ plecare; nu e bun ~ nimic; ~ ce? pentru ce? ¶ 9 Arată o specificațiune: meseria ~ cizmar; tratat ~ pace; ministru ~ războiu ¶ 10 Între două substantive, cu un sens de ironie, de dispreț, de compătimire, de admirațiune. etc.: hoțul ~ păgubaș; păcătosul ~ meșter; un prăpădit ~ argat (ISP.); un dolofan ~ copil; un înger ~ făt; un drac ~ băiat; uneori, cu același sens, între un substantiv, un adjectiv sau o interjeție și un pronume: săracul ~ mine; ferice ~ tine; vai ~ el; – însoțește un adjectiv căruia-i urmează o complinire: lipsit ~ simț; sărac ~ minte; slab ~ înger ¶ 11 Arată calitatea, și anume, însoțit de un substantiv, înlocuește un adj. calificativ: ~ căpetenie sau ~ frunte (=principal, fruntaș), ~ obște sau ~ rînd (=comun), ~ folos (=folositor), ~ treabă; ~ omenie, etc.; formează, tot astfel, locuțiuni adverbiale: ~ geaba (=zadarnic); ~ grabă; ~ obiceiu; ~ sigur; ~ fel (=nicidecum); ~ loc (nicidecum; îndată), etc. ¶ 12 Arată valoarea: o piesă ~ cincizeci~ de bani; – arată cantitatea: o armată ~ 50.000 de oameni; – se pune între numerele de la 20 în sus și substantivul pe care acestea le determină: douăzeci ~ cărți; 365 ~ zile; – tot astfel după adverbele de cantitate sau de mod: atît ~ mult; destul ~ iute; așa ~ bine ¶ 13 Arată măsură (de spațiu și de timp): casa e înaltă ~ 5 metri; băiatul e ~ trei ani și fata ~ cinci; ~ ce..., cu cît... (👉 CE) ¶ 14 Arată conținutul: un pahar ~ apă; un coș ~ mere; un butoi ~ vin ¶ 15 După verbele care arată o atingere sau o apucare: s’a atins ~ zid; îl ținea ~ mînă; se muncea ca s’o scoată, trăgînd-o cînd ~ coadă; cînd ~ cap, cînd ~ picioare (ISP) ¶ 16 Arată parte dintr’un tot: o bucătă ~ pîine; o foaie ~ viță; un grăunte ~ nisip; o boabă ~ struge; – de aci, partitiv: unul ~ ai noștri; după ce primi... cîte ceva ~ ale gurii (ISP.); în limba veche mai des întrebuințat, în loc de actualul din: numai o parte ~ Nemți supuși n’au fost (N.-COST.); o parte ~ Italia (N.-COST.) ¶ 17 ‡ Se întrebuința uneori la formarea genitivului: în mijloc ~ beserecă; (= în mijlocul bisericii) ¶ 18 Arată timpul: am să plec ~ vară în străinătate; oamenii ~ astăzi; ~ vreme; ~ timpuri; ~ seară; (👉 DISEARĂ) ¶ 19 Particulară care precedă numele unui nobil: Carol ~ Hohenzollern; ducele ~ Alba ¶ 20 Distributiv: ~ cîte ori; ~ două ori; ~ foarte multe ori; cîte doi lei ~ cap; – vechiu și dialectal, arată o repetițiune, o succesiune: zi ~ zi, zi cu zi; noapte ~ noapte; – dinaintea numerelor ordinale: cel ~ al doilea; cea ~ a zecea; tot astfel cel ~ pe urmă ¶ 21 = DECÎT: sînt mai bine ~ zece ani de ~ atunci; mai des întrebuințat în limba veche ¶ 22 Dinaintea unui verb la infinitiv (în spec. după expresiuni impersonale): e bine ~ a face pomană, ~ e greu ~ a judeca cu nepărtinire; mai adesea în limba veche, cu infinitivul întreg: s’au apucat ~ a batere cetatea; nu era ~ a șuguire cu el (M.-COST.) ¶ 23 Urmat de un supin, arată proveniența sau scopul: cal ~ furat; a da ~ băut; mașină ~ treierat; ușor ~ învățat; – de aci, locuțiunile: ~ ajuns; e un lucru ~ necrezut; (e ceva) ~ speriat, etc. ¶ 24 Urmat de prep. a, însoțită mai adesea de un substantiv articulat, exprimă: a) modul: de-a curmezișul, de-a dreptul, de-a lungul, de-a dreapta, de-a tumba, de-a umeri, etc.; b) un joc (în spec. de copii): de-a hoții, de-a baba-oarba, de-a capra ¶ 25 Vocala e se elide uneori dinaintea unui cuvînt începător cu o vocală: d’apoi, d’o palmă, d’un cot [lat. d e].

DESEARĂ adv. În seara zilei curente; astă-seară. ◊ În deseară = spre seară, pe înserat; (fiind vorba de poziția soarelui) aproape de asfințit. [Pr.: (reg.) desară. – Var.: diseară adv.] – De⁴ + seară.

deseáră adv. (de și seară). În această seară, în seara zileĭ de azĭ: să lăsăm asta pe deseară (fals pentru astă seară, după fr. pour ce soir). – În Munt. est diseară, în Mold. disară. V. aseară.

DESEARĂ 👉 DISEARĂ.

DESEARĂ v. diseară.

DESEARĂ adv. În seara zilei curente; astă-seară. Deseară la ora 7.30 p. m. sosește domnul gheneral, comandantul diviziei. BRĂESCU, V. A. 11. ◊ Loc. adv. În deseară = spre seară, pe înserat; (fiind vorba despre soare) aproape de asfințit, gata să apună. (Atestat în forma în desară) Pînă cînd să mă cobor, pînă cînd să mă urc înapoi, soarele e în desară. GALACTION, O. I 257. – Variante: desară (SADOVEANU, D. P. 31), diseară (C. PETRESCU, C. V. 135) adv.

deseară / diseară (astă-seară) adv.

DESEARĂ adv. Astăzi seara. [Sil. -sea-ră; Var. diseară] /de + seară

DISEARĂ 👉 SEARĂ.

diseară/deseară adv.

!diseară/deseară adv.

diseară v. deseară

DISEARĂ adv. În seara zilei curente; astă-seară. ◊ În diseară = spre seară, pe înserat; (fiind vorba de poziția Soarelui) aproape de asfințit. [Pr.: (reg.) desară. – Var.: deseară adv.] – De⁴ + seară.

diseáră V. deseară.

diseară av vz deseară

FEERIE (< fr. féerie, derivat de la fée, zînă) Specie a genului dramatic, de obicei în versuri, mai rar în proză, cu personaje supranaturale, realizare uneori a unei armonioase îmbinări a poeziei, a muzicii, a dansului, a decorului scenic. Ilustrată în literatura universala îndeosebi de Skakespeare (Visul unei nopți de vară, Furtuna), în literatura noastră de scriitori ca V. Alecsandri (Sînziana și Pepelea), Victor Eftimiu (Înșir-te mărgărite, Cocoșul Negru), feeria aduce pe scenă, prin subiectul și personajele sale fantastice, o atmosferă de vis, de realitate, specifică basmului din al cărui tezaur se inspiră de cele mai multe ori. CRAINICUL (de pe trepte): Trîmbițași! (trîmbițele tac), cinstită curte, Oaspeți mari din țări străine, Prea slăvitul domn al nostru – fie-i zilele senine - Va grăi-nțelepte vorbe... Se cuvine a-l asculta. Cu smerenie și grijă! Ascultăm, Măria-ta! ALB ÎMPĂRAT: Oaspeți dragi, mărită doamnă, fetelor, cinstită curte, Nu mai am de-aci-nainte zile lungi, ci zile scurte. Numărați îmi sînt de-acuma bobii vieții, numărați! Astăzi, mîine, întîlni-voi pe strămoșii, împărați... Stăpînind ținutul nostru în credința strămoșească, Rareori îngăduit-am minții mele să greșească, Rareori, supușii țării înălțat-au ruga lor, Fără să-mi aplec urechea, rugilor, plînsorilor. Zilele îmi fură multe, dar rămasu-mi-au puține... Mîna-mi dreaptă abia poate schiptrul țării a-l mai ține. Iar pe fruntea-n care gînduri adunatu-s-au mereu A părinților cunună mă apasă tot mai greu... Nu-nzestrai pe-mpărăteasă cu odraslă bărbătească, Fetele îmi sînt nădejdea. Le-am poftit să se gătească Și, cu voia dumneavoastră, se porniră vestitori La-mpărații, frați de-o lege, să trimeată pețitori. Împărații dinainte se gătiseră, se spune, Așteptînd să vină vestea de la noi din soare-apune. Deci se veseliră foarte... căci precum în urm-aflai, Dumnealor primiră solii cu mărire și alai. Toți urmașii li-s aicea... iară fetele și ele... Vom schimba pînă diseară cîte trei și trei inele... Spuneți crailor să intre... să s-aleagă dintre ei Trei voinici să-mi țină locul... Astăzi unul, – mîine trei! Spuneți crailor să intre! (V. EFTIMIU, Înșir-te, mărgărite)

MASACRA vb. I. T r a n z. A ucide cu sălbăticie și în masă (oameni care nu se pot apăra), a măcelări, a extermina; p. gener. a ucide. Acmad întorcîndu-să cu mare pradă fu. . . masacrat noaptea în cortul său. CALENDAR (1851), 37/17, cf. ARISTIA, PLUT., COSTINESCU, LM, BARCIANU, ALEXI, W. Se spune că diseară vor fi masacrați toți prizonierii. CAMIL PETRESCU, T. II, 411. A dat năvală și a masacrat peste o sută de mii de oameni, V. ROM. octombrie 1955, 133. ◊ Refl. pas. Destul se masacrează populația civilă. CAMILAR, N. I, 151. ◊ F i g. Orchestrul nostru. . . masacră frumoasa arie de la opera „Il Templario” de Otto Nicolai. FILIMON, O. II, 209. - Prez. ind.: masacrez. – Din fr. massacrer.

MĂRUNT, -Ă adj. I. (Indică dimensiunea) De dimensiuni, de proporții reduse ; mic. Pre pizmași goni-i-va cu fulgere multe, Și le va da spaimă cu săgeți mînunte. DOSOFTEI, PS. 51/8. Pre la marginele cărții, unde mărturia lor trebuiaște, cu slove mai mănunte insămnate le veți videa. CANTEMIR, HR. 52, cf. 90, id. IST. 143, PISCUPESCU O. 136/4. Sămínța ei este foarte mănuntă. I. IONESCU, c. 84/22, cf. CONACHI, P. 264. Unde-i acea mare Vidră ale căreia cuvinte, Ca o sămință măruntă, îmi cădeau adînc în minte? HASDEU, R. V. 152. Pomul nalt frumos răsare Din sămínța cea măruntă. ALECSANDRI, POEZII, 236, cf. 34. Puse de tăie scîndurile, făcîndu-le țîndări mărunte. ISPIRESCU, L. 65. Încă nițel, încă nițel și aripioarele lui vor curge ca niște flori mărunte. DELAVRANCEA, V. V. 87. Poate că intrase chiar, cu un pas mărunt, ușor și nesimțit, prin ușa întredeschisă a odăii. HOGAȘ, M. N. 20. O stea măruntă și vie din infinit se ivea mereu prin coroana unui plop. IBRĂILEANU, A. 182. Imensa lume a vietăților mărunte lucrase c-o hărnicie neistovită. SADOVEANU, O. IX, 79, cf. 13. Pe atunci umbla cu pași mărunți pe ulița noastră moș Bodrîngă. id. E. 114, cf. BENIUC, V. 23. Minerii noștri harnici de pe Jii Farămă muntele în cioburi mărunte. DEȘLIU, G. 46. Multe-s frate și mai multe Corturi mari, corturi mărunte. ALECSANDRI, P. P. 77, cf. GCR II, 300. Lelea cu mărgele multe Amiroase-a flori mărunte De pe vale, de la munte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 36, cf. 100, 169, 402, HODOȘ, P. P. 92,482. Piatră măruntă. ALR I 1 372/26, cf. 1 372/30, 35, 40, 45, 75, 77, 79, 85, 87, 251. Din grăunțe mărunte Se fac grămezi mai multe. ZANNE, P. I, 190, De la baltă pînă la munte, Tot zale mârunte (Stelele). GOROVEI, C. 356. ◊ Vite mărunte = denumire pentru oi și capre. De toată turma de vite mari sau mărunte. . . la pășune se lua de la lei 50 și pînă la 80. CR (1830), 25¹*17. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Ce mi-ai da dar, cînd ți-aș înșira pa nume, vere Moțăilă, numirea strugurilor?. . . Uite: strugure tămîios,. . . coada vulpii, mărunt (mărunțel). JIPESCU, O. 53. Mălaiul mărunt se seamănă ca și cerealele. PAMFILE, A. R. 196, cf. 68. Mei mărunt. PANȚU, PL. 175. Muscă d-a mănuntă. ALR SN I h 243, cf. ALR I 1952/35, 45. Prune mărunte. ALR II 6082/928. ◊ (Adverbial) Făcu semnul crucii mărunt și de multe ori, asupra ușilor și asupra perinei. SADOVEANU, B. 125. ♦ (Despre scriere) Cu litere de dimensiuni reduse. Privi mult scrisul mărunt al fetei. AGÎRBICEANU, A. 76. ◊ (Adverbial) E un volum elegant și mărunt tipărit, pe hîrtie velină. SADOVEANU, O. IX, 322. 2. (Despre suprafețe; în opoziție cu întins, vast) Care ocupă o suprafață redusă ; restrîns, mic. Și sînt și alte api curătoari. . . carile cură prin Acarnaniia și dă în marea ostroavilor mănunte. HERODOT (1645), 95. 3. (În opoziție cu î n a l t) De înălțime, măsură sau statură redusă ; scurt, scund, mic. Fiind locul despre apă cu pădure mănuntă, au pogorît pre mirodenia fumului la locul unde este acum mînăstirea Ețcani. SIMION DASC., LET. 15, cf. N. COSTIN, LET. I A, 5/5. Figura sa. . . domnea între urmașii lui ca un pin puternic între arborii mai mănunți. ASACHI, S. l. II, 70. Și din fundul celor munți Trec prin ape fără punți Albi mocani pe cai mărunți. ALECSANDRI, POEZII, 589, cf. 284. Cum nu-s vîntul ce aleargă Pe oglinda largă Luciul apei de-l încruntă Cu undă măruntă. EMINESCU, O. IV, 24, cf. ODOBESCU, S. III, 65. Pe cai de munte, mărunți, puternici și cuminți, caravana urca la pas. VLAHUȚĂ, O. A. III, 44. Astfel pe cale vorbind, mergeam spre mărunta căscioară. COȘBUC, AE. 157, cf. 55, DELAVRANCEA, H. T. 98. Ajunseră la o fîntînă cu ghizduri mărunte. SANDU-ALDEA, D. N. 67, cf. 12, 81. Trec pe vale la iernat Turmele mărunte. IOSIF, P, 52. Nu rareori se întîmpla ca măruntul meu călugăr să-și tragă iute mîna de pe cîte un hrib. HOGAȘ, DR. I, 233, cf. II, 87. Își făcu loc prin îngrămădeală un bătrîn mărunt, îndesat. SADOVEANU, O. V, 562, cf. X, 8, id. E. 116. Oameni mărunți apar, oameni de munte, și trec cu luntrea peste apele Oltului. BOGZA, C. O. 346, cf. STANCU, R. A. III, 155. Înlemnit în fața colonelului, un ofițer mărunt raporta. CAMILAR, N. I, 84. Ș-acum se găsesc De benchetuiesc. . . La des păltiniș, Mărunt aluniș. ALECSANDRI, P. P. 63, cf. H XI I 5, DR. V, 526. Masa-i măruntă. ALR II/I h 80. 4. (Despre nume de materie sau colective) Cu părțile componente mici sau foarte mici ; fin. Sarea măruntă ce se face tăind drobii nu se pierde aici ca la Ocna. I. IONESCU, P. 354, cf. URICARIUL, XIX, 379. Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur. EMINESCU, O. I, 87. Mustățile lungi și genele rășfrînte li s-au albit de pulberea măruntă din bolovanii de piatră în cari izbesc de dimineață pînă seara. DELAVRANCEA, V. V. 118, Cf. SANDU-ALDEA, D. N. 19. Suflarea aspră a crivățului. . . rîdica spre naltul nourilor vîrteje sure de gheață măruntă. MIRONESCU, S. A. 23. Și calea ți-aș vărui Tot cu var de cel mărunt Ca să ajungi mai curînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 115. Făină menuntă. ALR I 1372/85, cf. 1372/26,35, 40, 45, 69, 75, 77, I 79, 87, 251. Brînză măruntă la putină. ib. 1818/786. Cărbune mărunt. GL. V. J. ◊ (În ; context figurat) Și tot mai blînd răsună cîntări molcomitoare. . . Iar primăvara cerne un colb mărunt de floare. PĂUN-PINCIO, P. 93. ♦ Cu bobul mic. Cf. DR. XI, 125. Descarc băcălii Și-ncarc dimerlii Tot de grîu mărunt Și de arnăut. ALECSANDRI, P. P. 116. Iar prin brazde-a azvîrlit Arnăut cu grîu mărunt. PĂSCULESCU, L. P. 25. (Regional) Vin mărunt = vin de bună calitate. Aleze zin d'e cel mărunt. Gruia s-îmbâta curund. POP., în JAHRESBER. VI, 54. ** S p e c. (Despre ploaie, burniță sau ninsoare) Cu stropi sau fulgi mici și deși. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavale. EMINESCU, N. 33. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. VLAHUȚĂ, O. A. III, 72. Și-n țîrîitul măruntei ploi auzi Parcă-un suspin, ce-ncearcă să te-nmoaie. PĂUN-PINCIO, P. 48. Vin din iarna-ntunecoasă Zile lungi cu ploi mărunte. TOPÎRCEANU, B. 23, Începe o ploaie rece, măruntă. BART, S. M. 15, cf. CAMIL PETRESCU, O. III, 192, ALR I 1 978/35. ◊ (Adverbial) S-a luminat a ploaie... începe să cearnă mărunt și-nțepos. CARAGIALE, O. I, 144. Ningea mărunt și des, iar o furie de viscol împrăștia fulgii de-a lungul ulițelor. DEMETRESCU, O. 122. Ploua mărunt. . . Crengile pădurii începeau să se acopere de ploaie. SAHIA, N. 76. 5. (Adesea adverbial) (Tăiat, rupt, sfărîmat) în bucăți de dimensiuni (foarte) reduse. Și chedrii din Livanul Domnul îi detună. . . Mănunt îi zdrumică. DOSOFTEI, PS. 87/11. Tot trupul tăiat cu cuțite mănunt eși vitejeaște biruind cătră D[u]mn[e]dzău. id. V. S. octombrie 6^v/6. Să iei patlageanele. . . și dupe ce le vei da undă să le scuri de apă bine și să le tai măruntu (a. 1749). GCR II, 43/34. În oale fierbea curechiu, cu clisă Rîncedă și cu ceapă mănuntă. BUDAI-DELEANU, Ț. 304. Să iai buruiană. . . proaspătă, mărunt pisată, un pumn plin. CALENDARIU (1814), 173/24. Unul apă îi aduce, Altul îi taie mere, Al treilea mărunt i le face. ȘEZ. IV, 144. Tai pînea mănunt. ALR II 3 474/76. 5. (Despre mers) Cu pași mici (și grăbiți). Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor măruntul mers, Readuc melancolia-mi Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I, 106. Iară freamătul de frunze Îngîna măruntu-ți mers. PĂUN-PINCIO, P. ◊ (Adverbial) Pășea iute, mărunt, ușor, ca un șoarice. DELAVRANCEA, H. T. 99, cf. AGÎRBICEANU, A. 458. Se urcă, fugi mărunt, își alese un loc și începu să se sorească. C. PETRESCU, R. DR. 26. Îmi închipuiam, cred, că mi-i dragă copila care trecuse mărunt pe lîngă mine. SADOVEANU, O. VII, 317. Două cîrduri de oi urcau mărunt spre cîmpie, pe culmea plină de nenumărate poteci. PREDA, I. 143. ♦ (Substantivat f. art. ; regional) Numele unui dans popular. Cf. VARONE, D. II. (Despre ființe) Care este de vîrstă fragedă, abia născut sau de cîțiva ani; care este nevîrstnic, mic. Să răpească și să fure Fete mari cu ochi de mure, Și copii mărunți de ani, Copilași de cei bălani. ALECSANDRI, POEZIIi, 414. Era odată un biet creștin sărac și c-o droaie de copii mărunți, DELAVRANCEA, V. V. 225, cf. 131. Copiii mei sînt toți mărunți. CIAUȘANU, GL. ◊ (Substantivat) Sforăiau subțire, învălmășiți în somn, mărunții familiei. V. ROM. ianuarie 1956, 37. ♦ (Substantivat, în credințele populare, eufemistic) Ielele. MARIAN, D. 336. Mă-n- tîlnii cu Frumoasele, Multele, Măruntele. id. ib. III. (Indică cantitatea ; învechit, substantivat, în l o c. a d v.) Cu măruntul = în cantitatate mică, cu bucata, în detaliu, cu amănuntul. S-au hotărît... ca acele cîte două plătească la vameșul cel ce le strînge cu măruntul (a. 1822). DOC. EC. 250. Îl va împărți prin vînzare și pe la alții din coprinsul Prințipatului, ca și ei să vînzâ cu măruntul pe la particulari (a. 1 839). ib. 732, cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU. Este o bonificație. . . ce o acordă angrosiștilor și aceștia detailiștilor. . . la vînzarea cu coletul sau cu măruntul. I. PANȚU, PR. 5. IV. (Învechit, rar ; indică intensitatea, în opoziție cu p u t e r n i c, t a r e, intens) De intensitate redusă ; ușor, slab, scăzut, mic. Se face slobozire de toate tunurile , și focul cel mărunt, începînd mehterhaneaua și altă muzică. GHEORGACHI, LET. III, 303/38. V. (Indică valoarea, calitatea) 1. (În opoziție cu v a l o r o s, î n s e m n a t, i m p o r t a n t) Care are o valoare, o importanță redusă, neînsemnat, mic. V. m i n o r. Nu huli . . . nici blâstemă pre zioa ceaia ce-au născut, fac mulți și în boale mărunte. CORESI. V. 146. De lucrurile a toată lumea gîndește, cele mai menunte le trece cu gîndul. M. COSTIN LET. I, 282/30. Multe războaie mai mănunte au avut romanii cu dachii în Misia. CANTEMIR, HB. 166, cf. 322. Noi aice ne mărginim numai a arăta lista cărților ce au ieșit de sub teascurile sale, afară de afișuri, bileturi, înștiințeri și alte tipărituri mărunte (a. 1 851). URICARIUL, XIII, 342. Să te angajezi la o tipografie mică, dintre acelea care execută lucrări mărunte, ca practicant. PAS, Z. I, 300. Judecă judecătorul procese mărunte – furturi de găini, furturi de oi, bătăi între neamuri. STANCU, D. 257, cf. V. ROM. iulie 1 953, 94. Evidența cheltuielilor mărunte o ține nevastă-mea. V. ROM. iulie 1 954, 297. Și-ți tot minte mii și sute Și mai mari și mai mănunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Cheltuieli mărunte fac datorii de frunte. ZANNE, P. V, 164. ◊ S p e c. (Despre bani, monede) O monedă măruntă se va stămpa din aramă. AR (1829), 170¹/46. Să-mi dai bani mărunți de cîteva mii, ca să-i am la îndemînă. SADOVEANU, O. X, 577. Șept'e buț D'e ban morunț, Să nu-ț paie că-m dai mulț. T. PAPAHAGI, M. 100. ♦ (Substantivat ; la pl. sau la sg. cu sens colectiv) Mărunțiș (III 2) Și n-am mărunte. . . D-o săptămînă n-am luat socoteli prăvăliei. DELAVRANCEA, O. II, 361. Taxa diseară; acum n-am mărunte, zise el. CONV. LIT. XLIV₁, 41. N-am mărunt. I. CR. III, 119. N-am mărunt să-ți dau restul. MAT. DIALECT, I, 180. ♦ ( Substantivat, f. pl., adesea în corelație cu „multe”) Fleacuri, nimicuri,. mărunțișuri. Cf. LM. Și acum intră în casă începe-a se chicoti și a spune de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. cf. ȘĂINEANU, D. U. S-au întors la Malu, vorbind cîte și cîte mărunte. SADOVEANU, M. C. 138. De la un asemenea flecar, cu agerime descusut, multe și mărunte se puteau afla. C. PETRESCU, A. R. 17. ** (Substantivat, f. pl.; rar) Amănunte, detalii. A cunoaște toate mănuntele unei pricini. PONTBRIANT, D. ◊ Loc. a d v. (Cu) de-a mărunta = în mod amănunțit, cu de-amănuntul. Cf. COSTINESCU, ARHIVA, II, 198, BARCIANU. Din oraș la Țăligrad La sărdaru lu Novac, Lua ul'iț d-a rînda, Birturi d-a mărunta. ALEXICI, L. P. 8. 2. (Despre oameni) Lipsit de finețe psihică și intelectuală, lipsit de înțelegere, de generozitate ; (despre idei, sentimente, fapte ale oamenilor) care arată sau trădează lipsă de rafinament, care dovedește orizont îngust. V. b a n a l, meschin. Femeile, în genere, cînd au simțul comicului, îl au mărunt. IBRĂILEANU, S. L. 45. Poale lungi și minte scurtă Judecată mai măruntă. ZANNE, P. III, 307. ◊ (Adverbial) Entuziasmul este altoit pe același fond de nemulțumire și pe aceeași concepție mărunt pesimistă. LOVINESCU, C. VI, 17. 3. Care se află pe o treaptă inferioară într-o ierarhie; de rînd. Ștefan vodă strîns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă. SIMION DASC., LET. 43. Aici, în ziua asta de duminică, e plimbarea poporului mărunt. SADOVEANU, O. IX, 230. Dacă mergi dumneata, merge tot Oboru, și dacă merge Oboru, merge toată negustorimea măruntă. CAMIL PETRESCU, O. II, 101. A cunoscut nevoile și suferințele părintelui unei mărunte familii mic-burgheze. V. ROM. septembrie 1 954, 137. - PL: mărunți, -te. – Și: (învechit și popular) mănúnt, -ă, (învechit) mînúnt, -ă, (regional) menúnt, -ă, morúnt, -ă adj. – Lat. minutus, -a, -um.

MÎNTUI vb. IV. 1. T r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A scăpa dintr-o primejdie, de o nenorocire, de la moarte, de cineva etc., a (s e) salva; s p e c. a (se) dezrobi, a (se) elibera. Și așa fu a se toți măntui (i e ș i r ă N. TEST.1648, s c ă p a r ă BIBLIA 1688) spre pămîntu. COD. VOR. 96/9. Măntuiți fură ceia de Pavelu din corabie, ib. 96/10, cf. 156/24. Pre sineși va mîntui de vrăjmașii lui. CORESI, EV. 71, cf. 266, 267, 289, 441. Are fie cine voie să agiutorească pre cel asuprit. . ., să-l măntuiască den moarte. PRAV. 122. Sviatnicii și agiutătorii răpitoriului nu să vor putia măntui așia, ce să vor certa, după cum va fi voia giudețului. ib. 186, cf. 168. Ieremio ! Tu să iai pre tot norodul mieu, pre izrailteani și să mergi cu dînșii în robie la Vavilon. . . și cu vreame îi voi mîntui den robie (cca 1650). GCR I. 148/10. Fu dată berilor. . . și, mîntuindu-să de toate cu darul lui D[u]mn[e]dzeu. . . DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/8. Veniți ca să facem o faptă pre cum să cade cătră împăratul și să măntuim pre fiiul său de această urgie. FL. D. (1680), 82^v/11. M-am rușinat a ceare de la împăratul. . . călăreți să ne mîntuiască pre noi de vrăjmași, BIBLIA (1688), 341^v/32, cf. 47²/51, 184¹/6, 237²/54. Eu pentru ca să-l mîntuiesc pe dînsul am căzut în robie. IST. Ț. R. 32. Văzu că de datornici nu se va pute mîntui. M. COSTIN, LET. I A, 102/32. Alexandru Vodă Lăpușnianul, dacă s-au mîntuit de grija den afară, ș-au adus doamna și cuconii den țara Munteniască. N. COSTIN, L. 483. Și s-au mîntuit Vasile Vodă cu doaodzăci de mii de galbeni de aur și au rămas în pace. NECULCE, L. 19, cf. 103. Să-i dai poroncă pentru bani ca să plătească, să se mîntuiască sulgerul de la turc (a. 1728). URICARIUL, XVII, 30. Ne mîntuiaște de primejdii. MINEIUL (1776), 20^v1/23. Nu socote a lor biruință încredințată decît după ce să vor izbăvi (mîntui) de un prințip. IST. AM. 32^v/11. Și așa mîntuindu-se de el s-au întors cu pace în curți (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 197/8. De abea s-au mântuit cu fuga. ȘINCAI, HR. II, 127/33. Atunci răpezit eu alerg nainte, Vrînd să mîntuiesc copila iubită. BUDAI-DELEANU, T. V. 92, cf. 129. Toate scorniturile, înșelăciunile și socotințele ceale mincinoase. . ., lesne le putem lăpăda și a ne mîntui de dînsele. ȚICHINDEAL, ap. GCR II, 214/34. Eu cu Electra pre Orest am mîntuit. BELDIMAN,. O. 12/13. Îmi dă o maică pierdută, ah, cum pot să-i mulțămesc, Și un frate de la moarte, de acum îl mîntuiesc. id. ib. 80/12. Norodul se întrarmează din gheară-ți a mîntui A mea nevinovăție și drept a te pedepsi. HELIADE, O. I, 458. Au lăsat pe toți ciialanți să să înece, și numai pe Robinson l-au mîntuit. DRĂGHICI, R. 37/19, cf. 25/11. C-atuncea se lupta pastorul moldovan Și țara-și mmtuia ca un erou oștean. ASACHI, S. L. I, 174, cf. II, 21. O, moarte, vino, – grăbeaște ! De amar mă mîntuiaște. BĂRAC, A. 65/16. Am vrut de patim-aceasta sufletul să-mi mîntuiesc Și de înfocata rană inima să-mi lecuiesc. PANN, E. I, 11/3. N-am făcut bine că m-am mîntuit de reii aceștii, și am scăpat țara de o așa rîie ? NEGRUZZI, S. I, 153, cf. 52, 139. Am afla de la dînșii. . . Prin cîtă energie nații se mîntuiesc. ALEXANDRESCU, M. 12. Vei spăși greșeala mumii Și de-o crimă tu mă mîntui. EMINESCU, O. I, 102. Îngenunchem rugîndu-te, Inalță-ne, ne mîntuie Din valul ce ne bîntuie. id. O. IV, 360. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai, ca să ardă, și atunci ai să te mîntui de dînsa. CREANGĂ, P. 87, cf. 157. Eu te voi mîntui pe tine de la moarte. ISPIRESCU, L. 44, cf. 12. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți, O, mîntuie-i, de vrei, că poți ! COȘBUC, P. I, 109, cf. 140, id. AE. 94, CANDREA, F. 215, GOROVEI, CR. 216. Unii mai sîrguitori au cărat pînă noaptea tîrziu de la conacul arendașului ce-au putut mîntui din flăcări. REBREANU, R. II, 161, cf. 72. Cînd l-a călcat urgia, n-a putut să mîntuiască nimic din cîte avea. GALACTION, O. 156. O vorbă a lui în noaptea asta poate să dea foc Bucureștilor . . . sau poate să mîntuie oameni de la moarte. CAMIL PETRESCU, O. II, 481, cf. M, 251. Noi am mîntuit țara. CAMILAR, N. I, 36, cf. ALECSANDRI, P. P. 311, JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. Bine zici soră – zise cea mijlocie – să ne mîntuim de ea. RETEGANUL, P. II, 27, cf. IV, 13. Să bea dușmanele mele, Să mă mîntui eu de ele. BIBICESCU, P. P. 20. Că eu vouă voi plăti, Pentru ce mi-ți mîntui, Cu taleri nemăsurați, Cu galbeni nenumărați. BUD, P. P. 7. 2. T r a n z. și r e f l. (În limbajul bisericesc) A ierta sau a obține iertarea pentru păcatele săvîrșite, a scăpa de pedeapsa divină; a (se) izbăvi, a (se) salva, a (se) spăsi. Mîntui-va D[o]mn[u]lu sufletele șerbilor săi. PSALT. HUR. 28^v/6, cf. 61^r/14. Noi măntui-nă-vremu cu botegiurea. COD. VOR. 156/26, cf. 136/18. Doamne, măntuiaște-me, Dumnedzeul mieu. PSALT. 4, cf. 8. Să putem sufletele noastre mîntui. CORESI, EV. 56, cf. 64, 95. Și nu aduce pre noi în ispite, ce ne mîntuiaște (a. 1593). GCR I, 39, cf. 50/18, 89/16, HERODOT (1645), 486. N-am venit să giudec lumea ce ca să mîntuiescu lumea. N. TEST. (1648), 123^v/10, cf. 19^v/23, 227^v/14, 294^r/14. Rădică-te, Doamne, de ne sprejiniaște Într-a ta putiare și ne mîntuiaște. DOSOFTEI, PS. 37/6, cf. 53/2. Eu îț voiu arăta că nu mîntuiaște pre om locul ci fapta și voia cea direaptă (a. 1691). GCR I, 293/7. Iartă-ne pre noi, D[oa]mne, după mulțimea milii tale și ne mîntuiaște pre noi pentru numele tău cel sf[î]nt (a. 1715). id ib. II, 16/19. Au strigat tare și făr-de veaste, zicînd cu glas mare: mîntuiaște pre fecioară. AETHIOPICA, 75^v/6. Mîntuiaște-ne pre noi. MINEIUL (1776), 84^r1/36, cf. 161^v2/20, 202^r2/4. Prin pocăință s-au mîntuit vameșul. DRĂGHICI, R. 94/24, cf. BĂLCESCU, M. V. 2. Dumnezeu . . . te vestește prin mine ca să-ți mlntuiești sufletul prin căință. FILIMON, O. I, 297. Acela care fuge de cele șapte păcate de moarte trebuie, dupe legea noastră, să fie mîntuit. ODOBESCU, S. III, 60. Credința ta te va mîntui, zice o vorbă veche. SADOVEANU, E. 29. Cum să te mîntui, dacă nu crezi ? CAMILAR, C. 90. ◊ A b s o l. Urulu iaste leage dătătoriu și giudețu, cel ce poate măntu[i] și piarrde. COD. VOR. 130/18. Lui D[u]mnezeu nu iaste cu anevoie a mîntui. CALENDARIU (1814), 117/3. 3. T r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A (se) vindeca (de o boală). Și rrugăcĭurea credințeei măntui-va lîngedulu și rrădica-l-va elu D[om]nulu. COD. VOR. 134/29. De boale a se mîntui cerea de la Hristos. CORESI, EV. 57. Doftorii cei desăvîrșiți și înțelepți. . . să arăte pre acela. . . mîntuit de boală. TIM, P. 1. Nu mă mai pot măntui de friguri (a. 1745). IORGA, S. D. XXI, 128. Măi bărbate, Blăstemate, De cînd in ai sămănat, Boală-n oase mi-ai băgat; Ia, zău, coasa și-l cosește De boală mă mîntuiește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 457, cf. ANT. LIT. POP. I, 121. 4. R e f l. (Învechit) A se dezvinovăți, a se scuza, a se justifica. Leșii să mîntuie de cătră Vasilie Vodă și dzice că nu sînt Ieși, ce sînt moldoveni aceie ce pradă. NECULCE, L. 18. Lui Brancovanu încă nu i-au venit poruncă să meargă la veziriul, dară el s-au măntuit, bag-samă, că în țeară sînt lăcuste. ȘINCAI, HR. III, 160/17, cf. i, 262/10, II, 46/16, 282/20, 297/26. Să mîntuia cu aceaia cum că podul este făcut din copaci. BĂRAC, T. 24/8. 5. T r a n z. (Folosit și a b s o l.), r e f l. și i n t r a n z. (Popular) A (se) termina, a (se) încheia, a (se) sfîrși, a (se) isprăvi. Cît ave, da cu carteci, dar dacă s-au mîntuit, Dau de știre Eteriei. BELDIMAN, E. 52/33. Au-mîntuit de mîncat friptura. NEGRUZZI, S. I, 83. Focul se mîntuie în vatră. id. S. II, 63. Tropotul cailor scade, se mîntuie, Se risipește. BOLINTINEANU, O. 116. Mă uimești dacă nu mîntui. . . Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i ! EMINESCU, O. I, 154. După ce mîntuim de băut cana ceia, ni se aduce alta pentru care mulțămeam crîșmăriței tot cu sărutări. CREANGĂ, A. 98. Ei, cucoane, am mîntuit trebușoara, zise Ipate. id. P. 159. Alergarea după noroc. . . se mîntuie cu moarte. GHEREA, ST. CR. I, 204. Furtună-ți fie gîndul și moartea o furtună; Sărac, pe căi să-ți mîntui visarea ta nebună. COȘBUC, P. I, 134. Suna de ieșire. Rugăciunea. Să mîntuia clasa. DELAVRANCEA, H. T. 105. Dar mîntuie acest cîntec de durere, Căci nu mai pot de jalea ce m-ajunse. MURNU, O. 12. Nesocotite flecar, oricît ești la vorbă de meșter, Mîntuie ! id. I. 31. Cuconu Ionițâ își mîntuia de sorbit cafeaua, stînd jos. HOGAȘ, DR. II, 87. Pe țărani îi vestise adineaori cîrciumarul Cristea că grecul a trecut spre curte să mîntuie tocmeala pentru Babaroaga. REBREANU, R. I, 170. Irra ! Da mîntuiți odată, dați-mi bună pace ! BRĂESCU, V. 24, cf. id. A. 54. Cum vor să se burzuluiască? Nu s-a mîntuit neamul răzvrătiților? SADOVEANU, O. X, 91. Va fi zaiafet, mai cu seamă diseară, după ce perceptorul o mîntui cu birul. PAS, L. I, 14, cf. 191, id. Z. I, 131. Toți cereau, în inima lor, să se mîntuie odată fărădelegile și măcelul. CAMILAR, N. I, 195. Cînd preotul mîntuie fiecare evanghelie de citit, fata face un nod într-o sforicică. SEVASTOS, N. 10. După ce vei mîntui de slujit, baba are să cesele caii. ȘEZ VII, 9. Dupî ŝi s-o mîntuit zocu oamini sî duc acasî. ALR I 299/600, cf. ALR I 254/592, 1 382/508, 510, 516, 518, 600, 677, 1 583/584, 1 595/343, 355, ALR SN I h 32. (R e f l. p a s.) După ce fata ce a început a rîșni s-a obosit, vine alta la rînd și tot așa pînă s-a mîntuit tot grîul de rășnit. SEVASTOS, N. 76. ◊ E x p r. (T r a n z.; regional) A mîntui (pe cineva) în bătaie = a bate (pe cineva) zdravăn, a snopi în bătaie. Era vai de capul fetei; o mîntuia în bătaie, nu alta ! SBIERA, P. 212. A mîntui (pe cineva) de zile = a omorî (pe cineva). Unde îl ajungea, acolo îl și mîntuia de zile. MARIAN, T. 277. Cînd îl țintiam și cugetam că acu-acu îl mîntuiesc de zile, el se făcea nevăzut. id. O. I, 298. (R e f l.) A se mîntui cu (cineva) sau (învechit, rar) a se mîntui de viață = a muri. Aproape era să se mîntuiască și de viață cîte trei. N. COSTIN, LET. II, 129/32. S-a mîntuit cu el. . . s-a îndurat Dumnezeu să-l strîngâ. V. ROM. februarie 1954, 108. S-a mîntuit ! = gata! nu mai e nimic de făcut, de discutat! N-ai ce-i face, răspunse Vasile Grăunte; dacă-i porunca, s-a mîntuit. GANE, N. II, 95. Nu mai e scăpare: plastografii, dovediți nu mai au scăpare . . . s-a mîntuit ! CARAGIALE, O. IV, 162. Numai ochii să-i fi văzut și s-a mîntuit ! Strașnic român ! SADOVEANU, O. I, 167. Ei, apoi s-a mîntuit, că cu d-ta nu mai poate să vorbească nimeni. ȘEZ. I, 100. – Prez. ind.: mîntui și mîntuiesc. – Și: (învechit) măntuí vb. IV. – Din magh. ment.

MOSCOPOL, Jean (1903-1980, n. Brăila), cântăreț român. Stabilit la New York (1947). Repertoriu cuprinzând numeroase șlagăre, cu mare succes în epocă, ale compozitorilor I. Fernic, I. Vasilescu ș.a. („Îți mai aduci aminte, doamnă”, „Te-aștept diseară-n Cișmigiu”, „Balada fumului de țigară”, „Sub balcon eu ți-am cântat o serenadă”). Interpret de cuplete politice.

nașpa adj. inv. (argoul tinerilor postdecembriști) **1. Urât ◊ „Mi-a luat maică-mea niște blugi, da’ sunt nașpa. Deh, cumpărați după gustul ei...” ♦ 2. Antipatic, nesuferit ◊ „Dacă nu vii diseară la film înseamnă că ești cel mai nașpa individ din sud-estul Europei.”

PÂNĂ¹ prep. 1) (exprimă un raport spațial, indicând limita finală de extindere în spațiu) Până acolo. ◊ De sus până jos (sau de jos până sus) absolut tot; în întregime. 2) (exprimă un raport temporal, indicând limita în timp) Până diseară. 3) (intrând în componența prepozițiilor compuse, exprimă un raport spațial, temporal sau modal) Până dinspre. Până drept. Până după. Până la. Până lângă. Până pe. Până pe după. Până pe la. Până pe lângă. Până peste. Până printre. Până pe sub. Până spre. Până în. Până înspre. Până între. ◊ Până la urmă în cele din urmă. Până una-alta deocamdată. /<lat. paene-ad

pe prep. – 1. Peste, deasupra: pe bolta alburie (Eminescu); cum șade? bolnav în pat? Nu, sănătos, pe pat (Alecsandri). – 2. La, în: sărută fata pe frunte (Sadoveanu); pe gînduri cad (Eminescu). – 3. Peste (indică ideea de repetiție): scrisori pe scrisori (N. Costin). – 4. Indică o relație bidimensională: camera secretarului, mare de vreo trei metri pe patru (Cocea). – 5. Spre, înspre (sens local): ușa se deschidea pe-afară (Fundescu); hai să ne’ntoarcem pe-acasă (Alecsandri). – 6. În (sens temporal): pe o frumoasă zi de vară (Odobescu). – 7. Pînă (sens local și temporal): o sticluță de spițerie plină pe sfert (Bassarabescu). – 8. Pînă la (indică anii neîmpliniți ai vîrstei): una-i de 16 pe 17 (Alecsandri). – 9. Circa, mai mult sau mai puțin (arată aproximația): plecă de acasă pe la răsăritul soarelui (Gane). – 10. Cu, pe timpul (sens temporal): pe toamnă (Ghica). 11. Prin intermediul, cu ajutorul (sens modal): au strîns oaste pe bani (Urechiă); găsește ușa sălii pe pipăite (Caragiale). – 12. Pentru (arată scopul): eu n-am venit pre bătaie, ce pre pace (Neculce); zaharicale pe diseară (Alecsandri); jucau uneori pe cîte-o prăjitură (Bassarabescu). – 13. Contra, împotrivă: ați trimis cu pîră pre Urechiă (Doc. Mold. 1617). – 14. Fiecare (sens distributiv): am un bucătar cu zece galbeni pe lună (Alecsandri); mînca pe zi cîte trei care de pîne (Sbiera). – 15. Formează acuzativul numelor de persoană: aștept pe soră-mea (Alecsandri). – 16. Introduce adv. și locuțiunile adv. (sens expletiv): cum ai ajuns pe aici? (Ispirescu); pe la noi, în provincie (Alecsandri). – Var. (înv.) pre, (Mold.) pi, (Munt., vulg.) pă. – Mr., megl. pri, istr. pre. Lat. per (Pușcariu 1293; Candrea-Dens., 1396), cf. alb. për, it. per (calabr. pe), fr. par, sp., port. por. În mod general, reproduce sensurile rom. ale lui per și super; în anumite sensuri, totuși, pare să reproducă ngr. ϰατά. Pentru acuzativul personal, cf. sp. a și Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 351 (explicația lui Gr. Nandriș, Mélanges M. Roques, Paris 1952, III, 1599-65, care se bazează pe sl. na, nu e convingătoare). Întrebuințarea acestui acuzativ nu este generală. Se evită folosirea lui pe cu s. articulat și fără atribut: cunosc omul, cunosc pe om, cunosc pe omul bun, dar niciodată cunosc pe omul. Paralelismul cu sp. nu e întîmplător. Sensul lui pre › pe folosit pentru a indica acuzativul este, ca și în sp., cel al lui ad lat., ca în multe dintre sensurile 5-11, din același înțeles se explică folosirea lui expletivă, cînd introduce un adv. Comp. presus, adv. (pe deasupra; superior); prejos, adv. (dedesubt, inferior), ambele folosite doar la comparativ; precum, adv. (cum, așa cum). – Cf. peste.

seară (-eri), s. f. – Parte a zilei care corespunde cu sfîrșitul după-amiezii. – Var. Mold. sară. Mr. seară, megl. sĕră, istr. sĕre. Lat. sĕra (Diez, I, 379; Pușcariu 1518; REW 7841), cf. it. sera, prov. seir, fr. soir. – Der. aseară, adv. (în timpul serii de ieri), cu -a adverbial (cu ad, după Jarnik, ZRPh., XXVII, 499; cu illa, după Iordan, Arhiva, XXX, 57); deseară (var. diseară), adv. (în seara de azi); deunăseară, adv. (cealaltă seară); astară, adv. (înv., în noaptea asta); de astă seară; iaseară, adv. (la noapte), în Bucov.; însera, vb. (a se lăsa întunericul, a fi surprins de întuneric, a înnopta), cf. v. fr. anserir. – Der. neol. serată, s. f., din it. serata.

TÎRNUI, tîrnuiesc și tîrnui, vb. IV. Tranz. 1. A mătura cu tîrnul. (Refl. pas.) Aceste paie se tîrnuiesc în urmă și se duc cu grebla la marginea ariei. PAMFILE, A. R. 211. 2. Fig. A tîrî pe jos, trăgînd de păr; a părui, a bate zdravăn. Iar o tîrnuiește mama diseară și o cîrpește tat’su. PAS, Z. I 122. Și hoațele... o scuipă și o tîrnuie. ARGHEZI, V. 164. Mîna-n chică-i înfigea Și de păr îl tîrnuia. TEODORESCU, P. P. 597. ◊ Refl. reciproc. Școlarii se tîrnuiau între dînșii. DELAVRANCEA, H. TUD. 39. – Variantă: tîrnîi (CREANGĂ, P. 252) vb. IV.

VĂTUI², -IE, vătui, -ie, s. m. și f. 1. Ied (de uri an). Vede... căprioarele și ciutele, ieșite cu vătuii și cu vițeii în marginea luminișului. SADOVEANU, V. F. 39. De-acum mai mult... N-am să păstoresc mioare, Glas de clopot n-am s-ascult Și vătui pe coasta lată N-am să mîn eu niciodată! COȘBUC, P. II 172. ♦ Pielea prelucrată a puiului de căprioară. Un burduv de vătui. ȘEZ. III 8. 2. Pui de iepure (de șase pînă la opt luni); șoldan. Ei fugeau înainte, speriindu-se de orice zgomot, de orice șoaptă, de frunzele ce fîșiau pe cracă... de vătuiul ce zbughea din iarbă. ODOBESCU, S. I 91. De-abia o să-avem vreme pînă diseară să întoarcem doi-trei vătui. GHICA, S. 282.

ZOROCLIE, zoroclii, s. f. (Regional) Cămașă bărbătească făcută din pînză groasă. Pleacă puiu diseară Și pleacă cu mîna goală Și c-o floare la ureche Da cu zoroclia veche. ȘEZ. XII 73.