AMBIGUITATE Posibilitate de a da două sau mai multe interpretări unei construcții sau unui component al ei, ca o consecință semantică a fenomenelor de omonimie* și polisemie*. 1. în funcție de tipul de omonimie prezent în construcție, ambiguitatea poate fi lexicală, morfologică, sintactică, pragmatică; dacă apare ca o consecință a polisemiei, ambiguitatea este lexicală, a) Propozițiile Și-a închis casa, A împrumutat o carte conțin ambiguități lexicale, ca urmare a prezenței omonimelor lexicale casă₁, „clădire de locuit”; casă₂, „seif” și, respectiv, împrumuta₁, „a da cu împrumut”, împrumuta₂, „a lua cu împrumut”. Propoziția El este un copil bun conține o ambiguitate lexicală, ca urmare a polisemiei adjectivului bun, pe care vecinătatea substantivului copil n-o rezolvă decât parțial, rămânând nespecificate distincțiile semantice dintre: bun₁ „calitate cu referire la generozitate”, bun₂ „calitate cu referire la cumințenie”, bun₃ „calitate cu referire la rezultate școlare”, b) Propoziția Am plecat la facultate conține o ambiguitate morfologică, dată fiind omonimia gramaticală a formei verbale am plecat, care poate fi interpretată ca „singular” sau ca „plural”, c) Construcțiile Îl văd pe Ion mergând pe stradă și Chemarea profesorului conțin ambiguități sintactice, pentru prima fiind posibile patru interpretări: „îl văd pe Ion că merge pe stradă”/ „îl văd pe Ion care merge pe stradă” / „îl văd pe Ion, când Ion merge pe stradă”/ „îl văd pe Ion, când eu merg pe stradă”, iar pentru a doua, două interpretări:, „profesorul este cel care cheamă”/ „profesorul este cel chemat”. • Aparține competenței* lingvistice capacitatea vorbitorilor nativi de „a simți” enunțurile ambigue și de a indica semnificațiile diferite. Gramatica generativ-transformațională*, ca model al competenței lingvistice, și-a propus captarea și explicarea fenomenului de omonimie sintactică și, implicit, de ambiguitate sintactică, atribuindu-1 istoriei transformaționale diferite (vezi TRANSFORMARE) a construcțiilor. Structurile omonime sunt construcții în exclusivitate de suprafață*, cărora le corespund structuri de bază* diferite, răspunzătoare de sensurile diferite ale organizării de suprafață, d) Ambiguitățile pragmatice sunt ambiguități de dincolo de sintaxă, relevante din perspectiva enunțării*, fiind explicabile prin intențiile de comunicare diferite încorporate în forma aceluiași enunț; dezambiguizarea* lor este posibilă numai prin raportare la situația* de comunicare. Enunțul Mâine intri la ministru, de ex., încorporează forțe ilocuționare* diferite: aserțiune, rugăminte, promisiune, avertizare, amenințare, ordin, pe care intonația* și accentul*, singure, nu le pot dezambiguiza decât parțial. 2. În stilistică, procedeu bazat pe echivocul* lexical/gramatical rezultat din posibilitatea de a interpreta semantic diferit un cuvânt sau o construcție, în funcție de context'; ambiguitatea are adesea funcție ironică (mai rar și de intensificare prin repetiție), apropiată de aceea a jocului de cuvinte (vezi CALAMBUR). Ambiguitatea stilistică poate fi realizată prin: a) omonimie*: –Veux-tu toute ta vie offenser la grammaire? / –Qui parle d’offenser grand-mere ni grand-pere? (Moliere) – ironia textului provine din faptul că personajul necultivat confundă termenul savant (grammaire „gramatică”) cu un cuvânt cunoscut, omonim (grand-mere „bunică”, la care se adaugă în serie semantică grand-pere „bunic”, pentru sporirea efectului comic); b) polisemie*: Și când se va întoarce pământul în pământ / Au cine o să știe de unde-s, cine sunt? / Fiindcă tina lumii e rea, fiindcă e tină / Și praf e universul întreg – fără de vină / Ai căzut, geniu mândru (Eminescu). În ambele exemple, sensurile „țărână” și „trup” sunt grupate în același context, cu funcție de accentuare prin repetiție și nuanțare prin semnificația diversă; forma unui astfel de enunț se apropie adesea de aforism; c) încadrare sintactică în context: Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntașii politici (Caragiale). • În apariția ambiguității, semnificația cuvântului se poate altera prin intervenția tropilor*: astfel, metonimia* este considerată de unii autori (Fontanier, H. Lausberg) trop prin intermediul căruia se obține ambiguitatea contextuală; în exemplul Capul i s-abate sub tăiosul fier (Bolintineanu). metonimia rezultă din ambiguizarea deliberată, care face posibilă trecerea de la sensul denotativ (vezi DENOTAȚIE) „minereu, metal folosit pentru fabricarea armelor albe” la cel contextual, conotativ (vezi CONOTAȚIE) „sabie”. Antanaclaza* este și ea o figură* definită prin ambiguitate. Numeroasele interferențe posibile cu alte figuri retorice (metonimie, antanaclază, calambur) ne determină să nu privim ambiguitatea ca pe o figură propriu-zisă, ci ca pe un procedeu stilistic emblematic și înglobant, care determină în context alcătuirea unei întregi serii figurative; unele dicționare de retorică (Gh. Dragomirescu) tratează chiar într-o clasă separată așa-numitele figuri ale ambiguității. G.P.D.(1); M.M.(2).

CONOTAȚIE s. f. (< fr. connotation): restrângere sau extindere a sensului unui cuvânt, în funcție de context, de condițiile locale și sociale ale mesajului; deviere a sensului denotativ (v.) al cuvântului sau al expresiei. Termen folosit și în poetică sau stilistică, cu trimitere la „ansamblul valorilor afective ale unui semn lingvistic și efectul nondenotativ pe care-l produce asupra interlocutorului sau asupra cititorului”; la „tot ceea ce un termen poate evoca, sugera, implica într-un mod mai clar sau mai vag”.

CONOTAȚIE s.f. 1. (Log.) Complex de caractere care aparțin unei situații concrete. 2. (Lingv.) Sens al unui cuvînt sau al unei expresii care deviază valoarea denotativă, sensul obișnuit și care depinde uneori de context, de condiții locale și sociale. [Gen. -iei, var. conotațiune s.f. / < fr. connotation].

CONOTAȚIE s. f. 1. (log.) ansamblul caracteristicilor unui obiect; complex de caractere care aparțin unei situații concrete. 2. totalitatea sensurilor colaterale ale unui cuvânt care deviază valoarea denotativă. ◊ semnificație. (< fr. connotation)

denotativ, ~ă a [At: DN³ / Pl: ~i, ~e / E: fr dénotatif] 1 (D. sensul cuvintelor) Corespunzător denotației (2) cf precis, comun, obișnuit. 2 (D. stil) Neutru, obiectiv, lipsit de conotații.

denotativ adj. m., pl. denotativi; f. sg. denotativă, pl. denotative

DENOTATIV, -Ă adj. (< fr. dénotatif): în sintagmele limbaj denotativ și sens denotativ (v.).

denotativ adj. m., pl. denotativi; f. denotativă, pl. denotative

*denotativ adj. m., pl. denotativi; f. denotativă, pl. denotative

DENOTATIV, -Ă adj. (despre sensul cuvintelor) corespunzător denotației; obișnuit, precis. ◊ (despre stil) neutru, obiectiv, lipsit de conotații. (< fr. dénotatif)

DENOTATIV, -Ă adj. Sens denotativ = sensul obișnuit al unui cuvînt. ♦ (Despre limbaj) Direct, obișnuit, precis, banal. [< fr. dénotatif].

DENOTATIV ~ă (~i, ~e) Care este lipsit de conotații; obișnuit; obiectiv. Stil ~. /<fr. dénotatif

DENOTAȚIE-CONOTAȚIE (< fr. dénotation, connotation) Termeni proveniți din stilistica anglo-saxonă și care se bucură de o largă circulație în teoria și critica literară. În critica modernă, denotația se referă la denumirea sensului propriu, obișnuit, al cuvîntului, conotația, la extinderea sau restrîngerea sensului cuvîntului, în funcție de context. Pereche de noțiuni, care, în structuralism (v.) subliniază, din punct de vedere lingvistic, deosebirea dintre limbajul literar și cel științific. În știință, limbajul este denotativ, direct, precis, transparent, banal, iar în artă, conotativ, deci, indirect, neprecis, oarecum opac, original. Semnificațiile plurale, adiacente, conotative, se substituie sistemului denotativ. După unii teoreticieni, natura și esența literaturii constă în această substituire, de unde rezultă necesitatea ca interpretarea cititorului sau a criticului să pornească de la sesizarea „semnificațiilor” și apoi să treacă la celelalte elemente structurale ale operei literare care, cum se știe, se prezintă ca o structură complexă.

GRAMATICALIZA vb. I. 1. tr. A da unui element lexical denotativ o funcție pur gramaticală. ♦ refl. A se transforma într-un instrument gramatical, a-și pierde elementul afectiv inițial. [< fr. grammaticaliser].

GRAMATICALIZARE s.f. Acțiunea de a (se) gramaticaliza și rezultatul ei; folosire a unui element lexical denotativ ca simplu element gramatical. [< gramaticaliza, după fr. grammaticalisation].

INFORMAȚIE. Subst. Informație, sens, semnificație, conținut, denotație, valoare, noimă, tîlc; conotație. Cunoștințe, noțiuni, idei, date. Știre, veste, noutate, novita (înv.), nuvelă (înv.); mesaj, anunț, comunicat. Informare, înștiințare, încunoștințare, obștire (înv.), vestire, sesizare; indicație, îndrumare, lămurire, explicație, explicare; raport, raportare. Cunoaștere, știință, pregătire, instrucție. Semn, semnal, indice, indiciu. Sistem de semne, cod. Entropie. Redundanță. Sursă de informație. Sistem informațional. Teoria informației. Informatică. Adj. Informațional, de informație, informativ. Semnificativ, cu înțeles, denotativ; conotativ. Indicator, indicativ (rar), semnalizator. Entropie. Redundant. Vb. A fi informat, a dispune de informații, a fi la curent cu..., a cunoaște, a avea cunoștință de ceva, a ști. A se informa, a se pune la curent cu..., a se documenta, a cere informații, a descoase (fig.), a trage pe cineva de limbă, a stoarce informații; a afla, a auzi, a prinde de veste, a oblici (înv. și pop.). A informa, a înștiința, a încunoștința, a obști (înv.), a comunica, a anunța, a da de știre, a știrici (reg.), a da de veste, a trimite vorbă, a vesti, a semnala, a pune pe cineva la curent cu..., a aduce la cunoștință. V. carte, cunoaștere, cuvînt, jurnalistică, mesager, scrisoare, semn, semnificație, vorbire.

LIMBAJ s. n. (cf. it. linguaggio, fr. langage): 1. sistem de sunete articulate apărut odată cu gândirea, dezvoltat odată cu ea într-o unitate indisolubilă și devenit învelișul material al acesteia. 2. procesul lingvistic ca atare, desfășurat în actul comunicării; este limba în acțiune, concretizarea ei, a sistemului, în comunicarea verbală dintre oameni, în vorbire. Această concretizare se realizează în nenumărate forme, de aceea limbajul (vorbirea) este domeniul invariantelor (v.). L. are mai multe aspecte: un aspect fizic (sonor), un aspect semantic (ideal), un aspect fiziologic, un aspect psihic, un aspect neliterar (mai puțin îngrijit), un aspect literar (îngrijit), un aspect oral și un aspect scris. L. este un cod de comunicare de gradul I. 3. sistem de semne de orice fel, care îndeplinește o funcție de cunoaștere și de comunicare în activitatea oamenilor, mijloc general de realizare a comunicării. După Roman Jakobson, factorii constitutivi ai limbajului sunt: locutorul (emițătorul) – cel ce se adresează; mesajul – ceea ce locutorul emite; destinatarul (receptorul) – cel ce ascultă; contextul – împrejurarea la care se referă mesajul; codul – purtătorul mesajului de la locutor fa receptor; contactul – nevoia de comunicare, de contact a omului. Locutorul pune informația în cod (o „încodează”) și transmite, sonor sau vizual, mesajul, iar destinatarul procedează în sens invers – îl receptează (îl „decodează”), transformând semnalul sonor sau vizual în informație. În actul viu al comunicării, rolurile alternează succesiv, emițătorul devenind receptor și invers, concretizându-se astfel funcția de comunicare a limbii ca funcție fundamentală. Funcțiile speciale ale l. evoluat, după Roman Jakobson, sunt următoarele: a) funcția referențială (denotativă sau cognitivă): orientează l. spre context, spre semnificativ (v. comunicare și semn); b) funcția emotivă (expresivă): exprimă atitudinea emițătorului față de conținutul mesajului transmis; c) funcția conativă: orientează mesajul spre destinatar, în vederea descifrării lui de către acesta; ea se bazează pe adresarea directă și se exprimă mai ales prin vocativ și imperativ; d) funcția fatică: verifică stabilirea comunicării, a contactului, prelungirea sau întreruperea lui; e) funcția metalinguală: orientează l. asupra lui însuși, explică interlocutorului codul folosit; f) funcția poetică: se axează pe mesaj, care devine un scop; ea asociază, într-o formă anume, semnificația cu structura sonoră a mesajului (nu trebuie confundată cu funcția emotivă sau expresivă – v.). Orice comunicare verbală implică toate aceste șase funcții speciale ale limbajului, una dintre ele fiind totuși prioritară. 4. mod de folosire a unei limbi (mai ales a lexicului ei), specific profesiunilor și grupurilor sociale. ◊ ~ mimico-gesticular: l. apărut și dezvoltat de-a lungul evoluției speciei umane și bazat pe semnificația mimicii și a gesturilor care însoțesc l. verbal ca auxiliare ale acestuia. ◊ ~ verbal (articulat): l. bazat pe un sistem de semne alcătuite din sunete articulate, specifice oamenilor, prin care aceștia își exprimă și își comunică gândurile, sentimentele și dorințele. El este forma fundamentală a l. – formă apărută într-un anumit moment istoric din evoluția omului și are două aspecte: unul oral (rostit și auzit) și altul scris (notat cu semne grafice, reprezentante ale sunetelor articulate). ◊ ~ natural: l. alcătuit din sunete naturale articulate, rezultate din evoluția speciei umane, prin care oamenii comunică între ei în mod obișnuit la nivel de trib, de popor, de națiune. ◊ ~ artificial: l. prețios, neuzual. ◊ ~ formalizat: l. artificial, creat de om, alcătuit dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi înțelese pe baza unei convenții anumite, ca de exemplu l. matematic (al simbolurilor matematice) și l. sistemelor de semnalizare. ◊ ~ oral: l. manifestat sonor printr-o succesiune de foneme (v.). ◊ ~ scris: l. manifestat grafic, printr-o suită de grafeme (v.). ◊ ~ denotativ: l. direct, obișnuit, precis, bazat pe sensurile proprii ale cuvintelor. ◊ ~ conotativ: l. indirect, neobișnuit, dependent de context, de condițiile locale și sociale, bazat pe devierea sensurilor denotative ale cuvintelor. ◊ ~ literar: aspectul cel mai îngrijit și normat al limbii, situat deasupra variantelor individuale ale acesteia; aspectul cristalizat ca normă, ca model de exprimare pentru toți membrii unei societăți, care se bucură de prestigiu în rândul vorbitorilor. ◊ ~ popular: aspectul concret al limbii, constituit din variantele individuale ale acesteia, mai mult sau mai puțin divergente; aspectul mai puțin îngrijit, necizelat, pe care îl ia limba (sistemul) în actul comunicării între membrii mai puțin instruiți ai unei colectivități. Particularitățile lui nu pot fi definite decât prin raportarea la un model care este l. literar. L. sau vorbirea populară se caracterizează prin: sferă lexicală redusă ca întindere, polisemie (determinată de numărul mic de cuvinte), simplitate și uniformitate sintactică și procedee sintactice specifice (anacolut, elipsă, repetiție etc.). ◊ ~ afectiv: l. caracterizat printr-un grad înalt de conotație emoțională și de creație spontană. ◊ ~ dialectal: l. în care termenii de circulație locală sunt preponderenți. ◊ ~ științific: l. propriu creatorilor de opere științifice; l. specific lucrărilor cu caracter științific, tuturor științelor existente în momentul de față. ◊ ~ tehnic (profesional): l. de grup social, care uzează de termenii tehnici ai diferitelor meserii (minerit, siderurgie, croitorie, cizmărie, tâmplărie etc.). ◊ ~ argotic: l. de grup social, care uzează de termenii diverselor argouri existente (v. argou). ◊ ~ de jargon: l. de grup social care uzează de termenii unui jargon (v. jargon). ◊ ~ artistic (poetic): l. propriu creatorilor de opere literare; l. specific artei scrisului și corespunzător gustului estetic. ◊ ~ vulgar: l. impregnat de vulgarisme (v.), de cuvinte și expresii grosolane, triviale, care lezează bunul simț, decența și comportamentul civilizat al individului. ◊ ~ comercial: l. de grup social, care folosește cuvinte referitoare la comerț. ◊ ~ marinăresc: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea și viața marinarilor. ◊ ~ medical: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea medicilor de toate categoriile (interniști, chirurgi, stomatologi, pediatri, homeopați, neurologi, psihiatri, balneologi etc.). ◊ ~ sportiv: l. de grup social care folosește termeni referitori la exercițiile fizice și jocurile sportive de toate tipurile. ◊ ~ gazetăresc: l. de grup social care folosește termeni specifici activității gazetarilor, redacțiilor de ziare și de reviste. ◊ ~ de conversație: l. caracterizat prin întrebări și răspunsuri, la baza căruia se află dialogul. Abundă în enunțuri care nu pot fi înțelese decât în funcție de replica precedentă, deoarece le lipsește adesea predicatul sau subiectul sau ambele părți principale de propoziție, acestea fiind rostite în replica anterioară. ◊ ~ familiar: l. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un cadru intim, care este apropiat de o exprimare obișnuită, simplă, fără pretenții. ◊ ~ didactic (pedagogic): l. specific învățământului, folosit în scopul instruirii și educării, limbaj cu tentă pedagogică, întrebuințat în circumstanțe școlare de toate gradele. Emițătorul (profesorul) comunică, în formă orală, informații provenite din surse care folosesc l. scris. ◊ ~ figurat: l. folosit cu un înțeles diferit de cel propriu, obișnuit; l. folosit în scopuri afective, expresive, artistice. ◊ ~ ideologic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de idei, de noțiuni, de concepții politice, morale, juridice etc. ◊ ~ politic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de concepții politice și la activitatea unui partid politic. ◊ ~ standard: l. uzual, general, comun, cu fapte și reguli lingvistice folosite în împrejurări obișnuite, neoficiale (normale, neafective) de toți vorbitorii instruiți ai unui idiom; formă particulară a limbii literare, care se opune variantelor teritoriale ale limbii și stilurilor funcționale ale limbii literare. El presupune o formă de manifestare lingvistică îngrijită, modele de exprimare bazate pe un anumit grad de cultură și de supraveghere a propriei exprimări. În cadrul limbii literare, el se situează ca o entitate neutră, reprezentând o modalitate de comunicare lingvistică îngrijită, în condițiile relațiilor neprofesionale, ale vieții cotidiene familiale și sociale. El nu prezintă particularități dialectale și nu recurge la o terminologie specifică diverselor domenii de activitate. L. standard dispune de două variante (aspecte) coexistente: una orală și alta scrisă. Preponderent utilizată este varianta orală; datorită acestui fapt, l. standard este, în primul rând, l. adresării directe, al conversației de la om la om, al dialogului sau al monologului. Frecvent folosită este însă și varianta scrisă sub forma articolelor de ziar, a conferințelor de popularizare TV și radio. Varianta orală este inovatoare. Nuanțele sunt marcate prin mijloace specifice: debit verbal, modulații ale tonului, pauze, repetiții, cuvinte și construcții incidente, ordine specifică a cuvintelor. Varianta scrisă este mai conservatoare; ea impune o mai riguroasă cenzurare a materialului oferit de limbă, pentru a fi în concordanță cu normele gramaticale, (v. și limbă standard).

SEMNIFICAȚIE. Subst. Semnificație, sens, înțeles, comprehensiune (livr.), semantism, conținut semantic, conținut, valoare, însemnătate, informație, denotație (lingv.); accepție; cuprins, substanță (fig.), esență, tîlc (pop.), rost, noimă, miez (fig.); conotație, nuanță, subînțeles. Sens principal; sens secundar; sens propriu; sens figurat, sens metaforic; sens uzual; sens ocazional, sens contextual; sens lexical; sens gramatical. Monosemie; polisemie, polisemantism. Sinonim; sinonimie, sinonimitate (rar). Antonim; antonimie. Omonim; omonimie. Paronim; paronimie. Semantică, semantism; semasiologie; onomasiologie; etimologie. Semantician, semasiolog; onomasiolog; etimolog, etimologist. Dicționar explicativ. Adj. Semnificativ, cu sens, plin de sens (de înțeles, de semnificație), cu înțeles, cu conținut, informațional, informativ; cu rost, cu tîlc, cu miez (fig.), miezos (fig.). Conceptual, ideatic, denotativ; conotativ. Monosemantic; polisemantic, polisemie. Sinonim, sinonimic. Antonim, antonimic. Omonim, omonimic. Semantic, semasiologic; onomasiologic; etimologic. Vb. A avea (un) sens, a semnifica, a avea înțelesul de..., a însemna, a denota, a marca, a exprima, a arăta, a semnala. A explica, a interpreta, a tălmăci, a tîlcui (pop.). A(-și) schimba (a-și modifica) sensul; a(-și) lărgi sensul; a-și restrînge sensul. A nu avea (nici un) sens, a fi fără sens. Adv. Cu sens, cu înțeles, cu tîlc. V. cuvînt, limbă, semn.

SENS s. n. (cf. fr. sens, lat. sensus): 1. semnificație, accepție, conținut semantic, înțeles al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcții gramaticale, al unei părți de vorbire, al unei propoziții, al unei comunicări, al unui text etc. (Problema s. cuvintelor este discutată pe larg în lucrarea Limba română contemporană. Vol. II: Vocabularul, București, 1975, de I. Coteanu și A. Bidu-Vrănceanu). ◊ ~ lexical: s. care ține de natura lexicală a cuvântului, de apartenența acestuia la lexicul unei limbi, la una din clasele lexico-gramaticale existente, și care este sugerat de cuvânt în timpul întrebuințării sale (în cazul în care este flexibil, el apare în toate formele sale flexionare). S. lexical este strâns legat de conținutul noțional (logic) al cuvântului. ◊ ~ fundamental: s. lexical de bază, primordial, originar, primitiv, principal, esențial al unui cuvânt, ca de exemplu „fragment dintr-un întreg” pentru cuvântul bucată; „încăpere destinată exercitării unei profesiuni” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar atât în semantica diacronică (în studierea evoluției semantice a cuvântului), cât și în semantica sincronică (în studierea s. cuvântului într-un context dat). ◊ ~ secundar: s. lexical derivat din cel de bază, din cel fundamental (principal), ca de exemplu „operă literară sau muzicală” pentru cuvântul bucată; „secție sau serviciu într-o instituție”, „guvern” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar în semantica diacronică. ◊ ~ general: s. lexical comun unui număr foarte mare de obiecte; s. care se referă la o arie foarte largă de folosire a cuvântului și la un număr mare de situații contextuale. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ particular: s. lexical diferit de cel general, care corespunde unei anumite situații contextuale, care este specific unui anumit cuvânt. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ propriu: (denotativ): s. lexical care redă exact ideea ce trebuie exprimată; sens obișnuit și caracteristic unui cuvânt, necontaminat de afect și nedepinzând de un anumit context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „temperatură”, „căldură” pentru cuvântul febră; „deschizătură în zid” pentru cuvântul fereastră; „urmă lăsată de un corp gras” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. El corespunde s. fundamental al cuvântului. ◊ ~ figurat (conotativ): s. lexical diferit de cel propriu, neobișnuit, folosit în scopuri afective, expresive, artistice; s. cu valoare suplimentară, deviat de la cel obișnuit, propriu, depinzând frecvent de context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „emoție”, „neliniște”, „încordare” pentru cuvântul febră; s. de „oră liberă în programul unui profesor” pentru cuvântul fereastră; s. de „faptă sau atitudine reprobabilă” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. ◊ ~ impropriu: s. lexical nepotrivit, neindicat, nerecomandabil în exprimare, care nu aparține de fapt cuvântului dat sau care nu i se potrivește. Astfel, se consideră că s. de „predicativ suplimentar” în denumirea dată unității sintactice „element predicativ suplimentar” este impropriu; de asemenea, s. de „consecutiv – consecutivă” în denumirea unităților sintactice corespunzătoare, ca și s. de „verbal” în denumirea unităților sintactice de „predicat verbal” exprimat prin adverb sau prin interjecție sunt, fără îndoială, improprii. ◊ ~ concret: s. lexical care se referă la ceva ce poate fi perceput prin simțuri, ce poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „coridor subteran” pentru cuvântul galerie, de „vas de sticlă din care se bea apă” pentru cuvântul pahar. ◊ ~ abstract: s. lexical care se referă la ceva ce nu poate fi perceput prin simțuri, ce nu poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „deșteptăciune”, „istețime” pentru cuvântul inteligență; de „trebuință”, „necesitate” pentru cuvântul nevoie; de „amiciție”, „frăție” pentru cuvântul prietenie. ◊ ~ actual: s. lexical de care dispune un cuvânt în momentul de față; sens real, ca de exemplu s. de „care cântă” pentru cuvântul cântător; de „persoană care manevrează cârma unei ambarcațiuni sau nave” pentru cuvântul cârmaci. ◊ ~ învechit: s. lexical care a devenit anacronic; sens depășit, degradat, uzat prin întrebuințare, ieșit din actualitate, ca de exemplu s. de „poet” pentru cuvântul cântător; s. de „guvernator” pentru cuvântul cârmaci. ◊ ~ rar: s. lexical care nu este folosit decât cu totul întâmplător, în anumite împrejurări, ca de exemplu s. de „încântare”, „admirație” pentru cuvântul ademenire; s. de „a se codi”, „a șovăi” pentru cuvântul cârmi. ◊ ~ neutral: s. lexical indiferent față de categoria gramaticală a genului (masculin sau feminin) indicată de forma neaccentuată de D. și Ac., singular, persoana a III-a a pronumelui personal, ca în exemplele „dă-i cu bere, dă-i cu vin”, „a o pune de mămăligă”, „a o lua la sănătoasa” etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): s. care sugerează lipsă de considerație, dispreț, batjocură, ca de exemplu s. de „nesuferit”, „respingător” pentru cuvântul antipatic și s. de „funcționar mărunt” pentru cuvântul conțopist. ◊ ~ gramatical: 1. s. care ține de natura gramaticală a cuvântului, de valoarea morfologică, de funcția sintactică și de distribuția acestuia, fiind sesizabil într-o formă flexionară, într-o construcție sintactică, într-o categorie gramaticală sau într-un raport gramatical. 2. s. actualizat al unui cuvânt prin intermediul unui context situațional; semnificație restrictivă, precizată prin aducerea unei înfățișări sau a unei însușiri a obiectului în centrul atenției noastre. În s. intră deci imaginea, reprezentarea generală a obiectului denumit, ca de exemplu în fluture; sintagmele fluture de mătase, fluture cap de mort, fluture coada rândunicii și fluture amiral exprimă însă câte unul din s. posibile cuprinse în semnificația de „fluture”. În orice moment al existenței lui, cuvântul are un conținut semantic finit, alcătuit dintr-un număr de s. în relație, care dau echilibrul semantic al acestuia, ușurează înțelegerea modalităților de combinare a elementelor lexicale în planul sincronic al limbii și sugerează posibilitățile de evoluție semantică a cuvântului. Acad. Ion Coteanu clasifică s., după calitatea lor generală, în trei mari categorii sau tipuri; a) s. denominative (denotative, apelative sau cognitive): s. care iau naștere ca rezultat al actului denotației, al denumirii obiectelor. Ele sunt însoțite în foarte multe cuvinte de s. conotative (afective sau expresive), ocupând cu acestea conținutul semantic al cuvintelor și dând naștere fenomenului de polisemantism (v.). Dar ele pot ocupa și singure conținutul semantic al cuvintelor, creând în acest caz fenomenul de monosemantism (v.), mai ales în termenii tehnici de strictă specialitate cum sunt cric „aparat portativ de ridicat la mică înălțime greutăți prin împingere în sus” și rotor „partea unei mașini – motor sau generator – care se rotește în jurul axei arborelui pe care e montată”. Nici un cuvânt nu conține mai mult de un s. denominativ (chiar și atunci când denumește mai multe obiecte diferite, ca în cazul lui cățel „pui de câine, de lup, de vulpe”, „parte a unui dispozitiv tehnic”, „grăunte de usturoi” etc. – sau când are doi poli semantici, ca în cazul lui împrumuta „a da cu împrumut” – „a lua cu împrumut”, asculta „de cineva” – „pe cineva” etc. S. denominative corespund sensurilor proprii ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; b) s. conotative (afective sau expresive): s. care însoțesc virtual, în foarte multe cuvinte, s. denominative; 3. care constituie devieri de la s. denotative, permițând apariția tropilor de un singur cuvânt sau de mai multe cuvinte. S. conotative se prezintă sub două aspecte: unele, ușor de recunoscut la prima vedere (mai ales dacă cuvintele sunt în contexte) ca în formele diminutivale expresive, în cele de vocativ sau de imperativ, intrate de mult în conștiința publică; altele, greu de recunoscut la prima vedere, ascunse – ca în îmbinările poetice de tipul așternutul de pături de mistere, specific creației argheziene și neimpuse conștiinței publice. Există însă și s. conotative care nu însoțesc obligatoriu s. denotative: este cazul s. comunicate de interjecții, părți de vorbire care nu denumesc, ci evocă sau sugerează stări sufletești și de voință. S. conotative corespund sensurilor figurate ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; c) s. relaționale: s. redate de obicei prin uneltele gramaticale (prepoziții și conjuncții) în contexte determinate. Astfel, prepoziția cu ajută la exprimarea ideii de asociere privită ca adăugare, ca instrument, ca modalitate etc.; prepoziția de la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de plecare în spațiu; prepoziția până la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de sosire în spațiu; conjuncția și ajută la exprimarea ideii de asociere, de continuitate pe același plan; conjuncția dar ajută la exprimarea ideii de divergență; conjuncția ci ajută la exprimarea ideii de opoziție; conjuncția sau, a ideii de excludere; conjuncția deci, a ideii de concluzie; conjuncția fiindcă, a ideii de cauză; conjuncția încât, a ideii de consecință; conjuncția deși, a ideii de concesie etc. Există însă și s. relaționale însoțite de unele s. denotative, ca în prepozițiile provenite din adverbe – înaintea, înapoia, împrejurul, dedesubtul etc., în locuțiunile prepoziționale cu adverbe – împreună cu, laolaltă cu, înainte de etc., în locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu substantive – în timp ce, în vreme ce, din cauză că etc. sau cu adverbe – acolo unde, atunci când, așa cum etc. Pe lângă aceste trei tipuri de s. se poate vorbi și despre s. gramaticale propriu-zise: s. a căror prezență este asigurată de existența categoriilor gramaticale ale cuvintelor în contexte, indiferent de s. denominative sau conotative ale acestora. Astfel, s. de nominativ, s. de acuzativ, s. de dativ, s. de genitiv și s. de vocativ, s. fiecărui timp verbal etc. Toate cuvintele au s. gramatical. Acesta apare însă combinat cu cel denotativ și cu cel conotativ. Formulele generale de distribuire a s. în cuvinte sunt: 1) s. denominativ (denotativ) + s. gramatical; 2) s. denominativ (denotativ) + s. conotativ + s. gramatical; 3) s. conotativ; 4) s. conotativ + s. gramatical; 5) s. relațional.

VOCABULAR (LEXIC) s. n. (< fr. vocabulaire, cf. lat. vocabularium < vocabulum „cuvânt”): 1. totalitatea cuvintelor dintr-o limbă. ◊ ~ fundamental: v. de bază, principal, esențial al unei limbi, reprezentat prin cuvinte stabile, care fac parte din fondul principal lexical al acesteia. ◊ ~ secundar: v. care reprezintă masa vocabularului, în general, partea lui cea mai mobilă, cuvintele dialectale, cuvintele de argou, cuvintele de jargon, cuvintele arhaice, cuvintele științifice și tehnice (neologismele). V. are mai mulți factori de organizare, determinați de structura semantică a cuvintelor și de raporturile dintre aceasta și realitate (inclusiv de acțiunea social-culturală exercitată asupra limbii): frecvența, factorul stilistico-funcțional, factorul psihologic, factorul semantic și factorul etimologic. Ei sunt analizați exhaustiv în lucrarea Limba română contemporană. Vol. II: Vocabularul, (București), (1975), de acad. Ion Coteanu și conf. univ. dr. A. Bidu-Vrănceanu. Factorul frecvență indică poziția statistică a cuvintelor în vocabular, le însoțește totdeauna și se gravează în memoria vorbitorilor (prin simplă observație se vede că unele cuvinte se folosesc mai des decât altele). Statistica matematică aplicată la studiul v. arată că există un raport obiectiv între lungimea cuvintelor și folosirea lor frecventă (un cuvânt este cu atât mai scurt din punctul de vedere al corpului fonetic cu cât este mai frecvent în limbă); că în orice limbă de cultură numărul celor mai frecvente cuvinte este relativ mic (circa 4000); că între lungimea unui text și numărul de cuvinte utilizate în el este o constantă care se formulează matematic; că interesează și dispersia termenilor în text, bogăția textului (număr mare de unități lexicale, dar cu frecvență relativ mică) și concentrația acestuia (număr relativ mic de unități lexicale, dar cu frecvență mare). Frecvența în v. depinde de economia limbajului și de situație. Factorul stilistico-funcțional vizează deopotrivă pe participanții la comunicare. Astfel, enunțătorii comunicărilor tind să facă economie de limbă, să întrebuințeze cât mai puține cuvinte (corpuri fonetice) cu cât mai multe înțelesuri, evidențiate în funcție de împrejurări și de determinările folosite. Dimpotrivă, interlocutorii tind să primească, pentru aceeași semnificație, cât mai multe precizări prin intermediul mai multor cuvinte (corpuri fonetice). V. folosit de aceștia se adaptează din ce în ce mai strict numeroaselor și variatelor situații în care ei se află (conversații curente, discuții profesionale, expuneri oficiale, formule administrative etc.), în raport cu natura comunicărilor, cu temele abordate în aceste comunicări. Se delimitează astfel în diversele limbaje un v. format dintr-un număr de elemente comune, general-obligatorii, care au cea mai mare frecvență și reprezintă lexicul fundamental, ca de exemplu: apă, avea, cinci, da, eu, în, joi, lemn, lucru, mare, om, pe, repede, roșu, țară, vedea etc.; dar și un v. format dintr-un număr de elemente de nivel cultural mediu, existente în limba literară curentă (cu excepția limbajului poetic), ca de exemplu: arțar, chilipir, cotrobăi, furișa, guraliv, hoțește, ifos, lumesc, moft, netot, polonic, scotoci, tanc, ului, vinișor etc. – și dintr-un număr de elemente particulare, specifice științelor și tehnicii, ca de exemplu: carbonat, ecologie, fiziologic, gemă, genetică, habitat, inocula, injector, mitoză, noxă, rezecție, tal, tegument, unguent, zoomorf etc. Mulți dintre termenii științifici trec în limbajul literar mediu prin mijloacele moderne de informare a publicului. Factorul psihologic organizează lexicul fiecărui vorbitor și îi asigură dezvoltarea. Ca element de organizare el favorizează bifurcarea v. individual în două: într-o parte activă – formată din cuvinte întrebuințate efectiv în toate împrejurările în care un vorbitor construiește și exprimă mesaje – și într-o parte pasivă – formată din cuvinte cunoscute sau recunoscute de el, dar neutilizate din diverse motive, începând cu incertitudinea și terminând cu deprinderea. Dezvoltarea v. individual se realizează prin imitație (prin adoptarea cuvintelor auzite de vorbitori în diverse împrejurări, în care au înțeles că le sunt necesare sau că au fost impresionați de ele) și prin creație lexicală, întemeiată pe un transfer cu expresie materială (când un sufix sau un prefix este adăugat la un radical sau la o temă cu care nu se mai aflase înainte în relație sau când se compune un cuvânt nou din cele existente) sau pe un transfer fără expresie materială (când se produce numai în conținutul semantic al cuvântului). Factorul psihologic organizează și dezvoltă nu numai v. individual, ci și v. general. Datorită lui se extind rezultatele obținute în acest sens de indivizi la întreaga colectivitate și se fructifică v. în ansamblu. Factorul semantic organizează și el v., înțelesul comunicării verbale sprijinindu-se pe sensurile cuvintelor componente. În v. oricărei limbi există un specific pentru care pledează dificultatea traducerii dintr-o limbă în alta și care trebuie descoperit (acțiune ce depinde de: cunoașterea sensurilor și a distribuției pe care le pot avea cuvintele, cunoașterea influenței exercitate în decursul timpului de o limbă asupra alteia, evoluția generală a culturii și științei, circulația ideilor și a cuvintelor, mutațiile semantice datorate evoluției v., amănuntele fixate în cuvinte, relațiile dintre cuvinte etc.). Factorul semantic ne arată că relațiile dintre cuvinte, semnificațiile și distribuția lor se modifică în funcție de dezvoltarea culturii. Există mai multe modalități de analiză și de clasificare semantică a cuvintelor: a) o analiză și o clasificare semantică veche, tradițională, care împarte v. în cuvinte denominative sau apelative (care denumesc obiectele fizice, fenomenele, activitățile, însușirile etc., au valoare denotativă, au sens; în ele intră substantivele, adjectivele cu variantele lor, numeralele, verbele și adverbele) și cuvinte non-denominative sau non-apelative (care nu denumesc ceva anume, nu au valoare denotativă, dar au sens și asigură combinarea celor denominative în propoziții și în fraze – pronumele relative, prepozițiile și conjuncțiile; care sugerează stări sufletești și de voință sau imită aproximativ sunete și zgomote din natură – interjecțiile – sau care nu au sens, fiind folosite pe lângă substantive și adjective ca instrumente gramaticale – articolele); b) analize și clasificări semantice noi prin raportarea tuturor cuvintelor din v. la conceptele generale, globale, presupuse a fi în orice limbă, la domeniile de activitate pe care le reprezintă sau la sferele lexicale (câmpurile sau zonele semantice) pe care cuvintele le formează: prin descrierea componenților (constituenților) semantici, a celor mai mici unități în care se poate diviza conținutul semantic al unui cuvânt (analiză și clasificare componențială, inductivă); prin ordonarea ierarhică a v. pe baza unor trăsături (mărci) semantice universale, pornindu-se de la presupunerea că în orice limbă există un număr mare de concepte semantice universale (analiza și clasificarea conceptualistă, deductivă). În căutarea unei semantici generale, cele mai multe cercetări sunt orientate către obiectele și conceptele denumite ca realități ale lumii înconjurătoare, neglijându-se situația specifică a fiecărei limbi concrete. Factorul etimologic trebuie invocat și el în descrierea v. unei limbi, prin „etimologie” înțelegându-se atât originea și evoluția cuvintelor în cursul istoriei limbii, cât și geneza derivatelor și compuselor, fără referire obligatorie la evoluția lor istorică. El reprezintă un factor de organizare a v. bazat pe analogie și egal în linii mari cu procedeele sau cu sistemul de formare a cuvintelor. Datorită lui, vorbitorii analizează și grupează elementele vocabularului în diverse chipuri. 2. totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor sau vorbitor. ◊ ~ argotic: totalitatea cuvintelor de argou folosite de anumite categorii sociale (delincvenți, hoți etc.). v. în acest sens argou. ◊ ~ științific: v. folosit de diverse domenii de cercetare științifică, de diverse științe; v. specific stilului științific (v. cuvânt științific). ◊ ~ tehnic: v. folosit în domeniul tehnicii, al meseriilor, al artelor (v. cuvânt tehnic). ◊ ~ activ: v. înțeles și folosit efectiv de cineva în exprimare (el variază de la o categorie de vorbitori la alta). ◊ ~ pasiv: v. specific unei limbi, înțeles dar nefolosit de către un vorbitor. ◊ ~ bogat: v. cu foarte multe cuvinte, folosite de o persoană în vorbirea curentă. ◊ ~ sărac: v. care dispune de puține cuvinte, folosite de o persoană în vorbirea curentă. ◊ abatere de ~: greșeală de lexic, care vizează necunoașterea sensului propriu al unui cuvânt folosit de către un vorbitor. ◊ interdicție de~: v. interdicție. 3. dicționar de proporții mici; glosar.