SUFIXOID (PSEUDOSUFIX) s. n. (< fr. sufixoïde): fals sufix care ține de limbajul cult, specializat și cu care se formează unele cuvinte. S. provin din latină și greacă, de exemplu -fil („iubitor”) în francofil, -fob („disprețuitor”) în anglofob, -for („purtător”) în hidrofor, -fug („mișcător”) în centrifug, -gramă („schemă”) în organigramă, -icid („ucigător”) în vermicid, -log („specialist”) în dermatolog etc.

ETIMOLOGIE s. f. (cf. fr. étymologie, lat., gr. etymologia < etymos „adevărat”, „real” + logos „cuvânt”, „știință”): 1. origine a unui cuvânt (v. și origine). 2. ramură complexă a lingvisticii care se ocupă cu originea și cu evoluția formală și semantică a cuvintelor. Preocupări de a stabili originea cuvintelor au existat încă din antichitate, dar ea s-a constituit ca știință abia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea legilor fonetice și cu întemeierea gramaticii istorice și comparate. Metoda principală de cercetare folosită în e. este metoda istorică; alături de aceasta este folosită și metoda structuralistă care are în vedere: structura limbii, caracterul sistematic al derivării și al morfologiei, presiunea sistemului, forța analogiei, apartenența unităților lexicale la anumite câmpuri morfosemantice, cu alte cuvinte întregul ansamblu de relații fonetice, morfologice, semantice și de altă natură, în care pot intra cuvintele unei limbi. Pe această disciplină mixtă se sprijină aproape toate celelalte discipline lingvistice, în sensul că orice lucrare de lingvistică, din orice ramură a științei limbii, face apel direct sau indirect la ea. E. comportă multe greutăți și reclamă o imensă muncă de documentare, studiul ei fiind deosebit de complicat. Problemele ei au stat în atenția multor lingviști din țara noastră, o contribuție însemnată în acest sens aducând B. P. Hasdeu, V. Bogrea, I.-A. Candrea, N. Drăganu, Sextil Pușcariu, H. Tiktin, Iorgu Iordan, Al. Graur, Gh. Ivănescu, N. A. Ursu, Gh. Mihăilă, Th. Hristea, A. Avram etc. ◊ ~ internă: e. al cărei obiect de cercetare îl constituie toate creațiile lexicale interne ale unei limbi, sistemul de formare a cuvintelor (derivarea, compunerea, conversiunea). ◊ ~ externă: e. al cărei obiect de cercetare îl constituie toate împrumuturile lexicale ale unei limbi (neologismele). ◊ ~ populară (atracție paronimică): modificare a formei unui cuvânt (de obicei recent intrat în limbă) sub influența altui cuvânt mai cunoscut, cu care se aseamănă ca formă și de la care s-ar putea crede că derivă. Astfel: funicular a fost modificat sub influența lui furnică și a devenit furnicular; lingoare a fost modificat sub influența lui lung și a devenit lungoare (fiind vorba de o „boală lungă”) etc. (v. și atracție). Denumirea de e. populară i-a fost dată de lingvistul german E. Förstemann prin termenul de Volksetimologie. A fost discutată de mai mulți lingviști români și străini. În lingvistica românească, cel care i-a dedicat un studiu amplu în lucrarea sa „Probleme de etimologie”, București, 1968, pp. 205-275, este Theodor Hristea. Acest fenomen lingvistic joacă un rol deosebit în viața oricărei limbi. El se poate manifesta în limba oricărui subiect vorbitor, în orice mediu social și explică cuvintele exclusiv sincronic (arată cum funcționează în limbă în momentul interpretării lor). Prin e. populară vorbitorii încearcă să-și lămurească anumite cuvinte, vechi sau noi, frecvente sau rare în limbă, cu sensuri neclare sau cu forme neobișnuite, în general puțin cunoscute sau susceptibile de a fi interpretate prin falsă asociație etimologică. Un rol deosebit în acest fenomen îl au asemănarea formală (uneori și cea semantică) dintre cuvântul care este supus e. populare (elementul indus) și cuvântul care o provoacă (elementul inductor) și asociația de idei pe care o face vorbitorul în legătură cu sensurile acestora. Numărul e. populare este foarte mare atât în limba română, cât și în alte limbi. Ele se pot clasifica după următoarele criterii: 1. după originea termenilor care vin în contact (cel indus și cel inductor): a) e. populare în care termenii sunt de origini complet diferite (mult mai numeroase decât cele în care termenii se înrudesc): rom. razie (< it. razzia) a devenit în vorbirea țăranilor rază (< lat. pop. radia); fr. hebdomadaire „săptămânal” (< lat. hebdomadarius) s-a transformat în vorbirea oamenilor lipsiți de cultură din Franța în hebdromadaire, sub influența lui dromadaire „cămilă cu o cocoașă” (< lat. dromedarius); rom. feminin (< fr. féminin, lat. femininus) se pronunță aproape general femenin, prin atracția cuvântului femeie (< lat. familia) etc.; b) e. populare în care termenii sunt înrudiți genealogic (mai rare decât primele): Bonaparte a devenit în vorbirea oamenilor simpli Bunăparte, sub influența adjectivului bună (< lat. bonus, -a, -um); rom. contravenient (< fr. contrevenant, germ. Kontravenient) devine contravenit, formă latinizată sub influența lui veni (< lat. venire); coxalgie (< fr. coxalgie) s-a transformat în copsalgie, sub influența substantivului coapsă (< lat. coxa); rom. incubație (< fr. incubation) devine incuibație sau încuibație prin asocierea sa cu substantivul cuib (< lat. cubium) și verbele încuiba (< în- + cuib + -a) și cuibări (< cuibar + suf. -i); nevroză (< fr. nevrose) e modificat în nervoză sub influența substantivului nerv (< lat. nervus); neurologie (< fr. neurologie) e deformat în nervologie sub influența substantivului nerv (< lat. nervus); Portugalia devine Portocalia după substantivul portocală (< ngr. portokáli); prizonier (< fr. prisonnier) s-a transformat în prinzonier sub înrâurirea lui prins (< a prinde < lat. prehendere); responsabil (< fr. responsable) este modificat la răspunzabil după verbul a răspunde (< lat. respondere); estradă (< fr. estrade) devine stradă sub influența substantivului stradă (< ngr. stráta, it. strada) etc. 2. după relațiile de ordin formal și semantic care există între elementul indus și cel inductor: a) e. populare în care termenii sunt asemănători din punct de vedere formal și semantic (aparțin aceleiași sfere semantice) sau permit stabilirea unei legături logice între ei. Sunt cele mai numeroase: policlinică este pronunțat boliclinică prin asociere cu termenul boli; poțiune (calmantă) e pronunțat porțiune, sub influența lui porție; dactilografă e pronunțat fie actilografă, sub influența substantivului acte, fie dictalografă, sub influența substantivului dictare; lapsus e rostit lipsus, datorită substantivului lipsă; astenie devine ostenie, sub influența verbului osteni; arogant a fost pronunțat aerogant, după locuțiunea a-și da aere; basculantă e rostit basculată datorită adjectivului lată; regional (în Transilvania, Crișana și Banat) treaptă e înlocuit prin dreaptă datorită paronimiei termenilor și faptului că treptele sunt „drepte” etc.; b) e. populare în care cei doi termeni sunt numai în raporturi de natură formală (de la similitudine la omonimie), iar modificarea e incompletă: regional (Oltenia), bormașină e pronunțat boiermașină, sub influența lui boier; apă chiară („apă clară”), cu chiară din lat. clara, a devenit apă chioară; gaz metan a devenit gaz metal; it. pomi dei Mori („pommes des Maures”) „pătlăgele roșii”, s-a transformat în franceză în pommes d’amour, sub influența lui amour; germ. Packwagen (< Pack „pachet” + Wagen „vagon”) a devenit în limba română patvagon, sub influența lui pat. 3. după felul în care se exercită acțiunea fenomenului asupra cuvintelor există patru tipuri fundamentale de e. populară: care atinge numai forma cuvântului, care atinge numai sensul cuvântului, care atinge și forma, și sensul cuvântului, care nu atinge nici forma, nici sensul cuvântului (latentă). a) E. populară care atinge forma cuvântului este cea mai frecventă. Este modificată parțial structura fonetică a cuvântului supus etimologiei (a elementului indus), în partea inițială sau finală: Dimitrov este pronunțat Dumitrov, sub influența lui Dumitru; Fortuna este pronunțat Furtuna, sub influența lui furtună; acoladă e pronunțat arcoladă sub influența lui arc; cooperativă devine comparativă sub influența lui a cumpăra; ferestrău > fierăstrău sub influența lui fier; fricție > frecție sub influența lui a freca; lăcaș și lăcui > locaș și locui sub influența lui loc; pârlog > pirlog sub influența lui pir; somieră > somnieră sub influența lui somn; busculadă > brusculadă sub influența lui a brusca; remunerație > renumerație sub influența lui a număra; pârău (părău) > pârâu sub influența lui râu; primar > primare sub influența lui mare; filigran > filigram sub influența lui gram; funebru > funegru sub influența lui negru; escortă > iscurtă sub influența lui scurt; lăstun > lăsturn sub influența lui turn; tramcar > tramcal sub influența lui cal; trandafil > trandafir sub influența lui fir etc. Este substituit uneori cuvântul supus e. populare (element indus) prin cuvântul care provoacă e. populară (element inductor), ajungându-se la omonimie: *urgior („furuncul al pleoapelor”) a devenit urcior, *som (pește) > somn, sfară („fum”) > sfoară (în „a da sfoară-n țară”), caritate > calitate (în „soră de calitate”), campanie > companie (în „pat de companie”), corvetă („navă de război”) > covertă („punte superioară la un vas maritim”), deportat > depărtat, facțiune > fracțiune (în „fracțiune politică”), nefroză (boală de rinichi) > nevroză (boală de nervi), prenume > pronume; țigaie > țigară (în „lână țigară”), Königgrätz > Câne-creț, Barba-rossa > barbă-roasă etc. b) E. populară care atinge sensul cuvântului (schimbă sensul originar, restrânge acest sens, adaugă un nou sens, deformează sensul) este mai puțin frecventă decât cea care atinge forma cuvântului: babalâc („moșneag venerabil”), care era folosit ca titlu de respect, a devenit cu vremea un cuvânt cu sens peiorativ, complet schimbat, datorită asocierii lui cu babă; siestă („odihnă de după prânz”) este asociat de unii vorbitori cu verbul a sta și de aici noul sens restrâns de „repaus la pat, după masa principală”; a căpia (cu referire la oi) „a se îmbolnăvi de capie” s-a folosit ulterior și cu referire la oameni, sub influența lui cap (cu sensul de „a se sminti”, „a înnebuni”); mutual cu sensul de „pe ascuns”, legându-l de muțește; vindicativ („răzbunător”), cu sensul de „vindecător”, fiind asociat cu a vindeca (în „medicamente vindicative”); temerar („îndrăzneț”), cu sensul de „fricos”, „temător”, fiind simțit ca un derivat al lui a se teme etc. c) E. populară care atinge forma și sensul cuvântului (mai mult forma și mai puțin sensul, mai mult sensul și mai puțin forma, ambele deopotrivă) este mai rar întâlnită: epilepsie e pronunțat pedepsie, sub influența lui pedeapsă și a lui pedepsi; a făreca („a potcovi”) > a fereca sau a fiereca („a încătușa”), sub influența lui fier; stomatologie > stomacologie sub influența lui stomac; expoziție > dispoziție; cârdășie („tovărășie”) > cărdășie („clică”), sub influența lui cârd și a locuțiunii verbale a-și băga în cârd (cu cineva); intreprind („curajos”) > întreprid („întreprinzător”), sub influența lui a întreprinde; hidos > hâdos, sub influența lui hâd etc. d) E. populară latentă este o falsă asociație etimologică; ea nu atinge nici forma, nici sensul cuvântului, dar stabilește false legături de înrudire între doi termeni care n-au nimic comun din punct de vedere etimologic: dar (< v. sl.) este încadrat de unii în familia verbului a da (< lat.), datorită asemănării formale și faptului că „darul se dă”; a depila „a îndepărta părul de pe piele” (< fr.) este asociat adesea cu piele (< lat.) și încadrat în familia acestuia; șezlong „scaun lung” (< fr.) este legat de verbul a ședea (< lat.); perie (< v. sl.) și perucă (< fr., it.) sunt asociate cu păr (< lat.) pentru că „sunt făcute din păr”; patrulă (< germ.) este pus în legătură cu patru (< lat.); pufoaică (< rus.) e legat de puf (< bg.); bancher (< it., fr.) este apropiat de cuvântul bani; a mâna (< lat.) e trecut în familia lui mână (< lat.); a omorî e legat de om, capișon de cap, primă de a primi, cezariană de Caesar etc. Un aspect al e. populare latente este și asocierea stabilită de vorbitori între două omonime (cu aceeași e. sau cu e. diferite): între substantivul mare (< lat. mare, -is) și adjectivul mare (< lat. mas, maris); între substantivul gol din terminologia sportivă (< engl. goal) și adjectivul și substantivul gol „vid” (< v. sl.); între rasol din terminologia culinară (< v. sl.) și rasol (< ras + suf. -ol) din expresia bărbierilor „a da rasol”; între a pili „a bea” (< țig. pilo) și instrumentul pilă (< fr.); între râs (< animalul: < v. sl.) și râs (< a râde), între pană (< fr.) din expresiile „a fi în pană”, „a rămâne în pană” și pană (< lat. pinna); între carte din „carte poștală” (< fr. carte) și carte (lat. charta) etc. Unele e. populare au fost asimilate de limba literară: carte („scrisoare”), fereca, pârâu, pufoaică, sunătoare etc.; altele nu au perspective de generalizare, deși, regional, au răspândire mare: dreaptă (pentru treaptă), filigram (pentru filigran), renumerație (pentru remunerație), somnieră (pentru somieră), țigară în „lână țigară” (pentru țigaie) etc.; altele sunt accidentale: aerogant (arogant), dispoziție (expoziție), luminărică (lumânărică), telegrabnică (telegramă) etc. ◊ ~ latinizantă: explicare fantezistă a originii unui cuvânt numai prin limba latină. Astfel, clește ar proveni din lat. forceps (în realitate provine din v. sl. klĕšta); slujitor ar proveni din lat. servitor (în realitate derivă de la verbul sluji, din v. sl. sluziti + suf. -tor) etc. ◊ ~ multiplă: explicare a originii unui cuvânt prin mai multe etimoane, ținându-se seama de toate sensurile acestuia. Astfel substantivul lampă, cu sensul de „lampă cu ulei” și cu forma lambă provine din neogreacă; cu sensul de „lampă de petrol” și cu forma lampă provine atât din neogreacă, cât și din germană, franceză, rusă și maghiară (cf. ngr. lampa < v. gr. lampas, fr. lampe, germ. Lampe, rus. lampa, magh. lampa). Majoritatea lingviștilor români sunt de părere că cele mai multe împrumuturi neologice din limba română au o e. multiplă. Aceasta se explică prin faptul că la constituirea vocabularului neologic al limbii noastre moderne au contribuit mai multe limbi: latina savantă, neogreaca, italiana, germana, rusa și mai ales franceza. Posibilitatea împrumutării multor neologisme din mai multe limbi de cultură – în aceeași epocă istorică sau la distanță în timp și în spațiu – este confirmată de existența variantelor lexicale etimologice, nediferențiate semantic în raport cu forma acceptată din limba literară. Astfel: aghent (< rus. aghent, germ. Agent) în raport cu agent (< fr. agent, it. agente); haractir (< ngr. haraktir) și haracter (< rus. harakter), în raport cu caracter (< fr. caractère) și caracter (< cf. lat. character, germ. Charakter); monetă (< it. moneta, cf. lat. moneta), în raport cu monedă (< ngr. moneda) etc. O contribuție importantă în domeniul e. multiple a adus-o acad. Al. Graur.

Veronica Prenume feminin cu o largă arie de răspîndire și apreciat astăzi, Veroníca are o istorie interesantă dar nelămurită pe deplin, lucru care face ca, în diverse lucrări de specialitate, numele să fie interpretat etimologic în două moduri, total contradictorii. Vom porni succinta noastră investigație de la existența, în cîteva limbi din apusul Europei, a cuvîntului comun veronica (aceasta este forma italiană căreia îi corespund fr. véronique, engl. vernicle etc.) prin care este desemnată o bucată de pînză, conservată în biserica Sfîntul Petru din Roma de la 1292. Pe această țesătură s-ar găsi imprimat chipul lui Iisus, dar nu este vorba de o pictură obișnuită, ci de cu totul altceva, care intră în domeniul legendei: se povestește că, în drum spre Golgota unde trebuia să fie răstignit, una dintre femeile care îl însoțeau, numită Veronica, i-a dat lui Iisus o pînză ca să-și șteargă fața acoperită de sînge și sudoare, pe care a rămas imaginea de atunci. Legenda, care din punct de vedere al logicii faptelor nu are nimic miraculos, nu apare în textele evanghelice, ci mult mai tîrziu, în surse apocrife. Cuvintele amintite mai sus provin dintr-un termen medio-latin (adică atestat în perioada cuprinsă între anii 600 – 1500), veronica; prima ipoteză referitoare la originea acestuia acceptată în dicționare și într-un total acord cu legenda, îl consideră o formație din vera „adevărată, reală” și iconicus, un adjectiv corespunzător lui Icon (ambii termeni sînt împrumutați deci din greacă: eikon „asemănare, imagine, similitudine” – ajuns prin slavă la noi sub forma icoană „reprezentare a unui personaj sfînt” și eikonikos „asemănător, similar”). Substantivul comun ar fi devenit apoi nume personal feminin, fapt ce implică considerarea acestuia drept creație tîrzie a onomasticii creștine. în afara unor impedimente de natură strict lingvistică, etimologia de mai sus pare destul de șubredă, ceea ce îi determină pe unii lingviști să vadă relația veronica – Veronica invers, adică nu de la un cuvînt comun la numele personal, ci de la acesta la cuvîntul comun (exemple de asemenea transformări, operate prin substituire și generalizare, pot fi date și din limba română: de ex. pentru pînză de America se folosea curent americă, prin care era numită în cele din urmă orice pînză albă). În cazul de față, veronica avea aproape statut de nume propriu, întrucît nu desemnează decît un singur obiect, așa că proveniența sa dintr-un nume personal poate fi sprijinită și din acest punct de vedere. Cum apariția creștinismului este plasată în mediul iudeo-elenistic din Orient, numele personal în cauză ar trebui căutat în acest context. Și într-adevăr, izvoarele grecești atestă existența și folosirea numelui pers. Bereníke încă din epoca lui Alexandru Macedon. Cele 11 persoane astfel numite și cunoscute din istorie fac parte din dinastia Ptolemeilor și Seleucizilor – deci Egipt și Siria; la începutul erei noastre numele apare și în Iudeea, unde era purtat de femei din casa regală (fiica regelui Irod, Agripa I, și iubita împăratului Vespasian; fiica Salomeei, sora lui Irod etc.). Berenike are continuitate și apare chiar în unele acte apocrife, ca nume al unei femei înviate de Iisus, iar mai tîrziu, după sec. 6, pentru femeia care ar fi păstrat pînza cu imaginea chipului celui răstignit. Atestat la Plutarh chiar sub forma Berronike (B- se pronunța acum V-, deci poate fi presupusă transmiterea prin tradiție orală), numele macedonean, corespunzător gr. Pherenike, este la origine un compus din radicalul verbului pherein „a purta, a aduce etc.” (→ Cristofor; Nichifor) și nike „victorie” (→ Nicolae). Purtat și de cîteva martire din Orient, Veronica devine calendaristic și este preluat de slavi, prin intermediul cărora ajunge la noi; atestat sporadic în documentele mai vechi, numele devine mai frecvent abia în secolul trecut. ☐ Engl. Veronica, fr. Véronique, germ. Veronika (hipoc. Vroni) și probabil Verena, it. Veronica, magh. Veronika, bg. Veronika, rus. Verenika, Veronika. ☐ Poeta Veronica Micle.

PREFIXOID (PSEUDOPREFIX) s. n. (< fr. préfixoïde): fals prefix, deosebit de prefix prin aceea că în limba de origine din care provine (obișnuit din greaca veche, dar și din latină) constituie un cuvânt autonom. Pentru limba română, deosebirea aceasta nu are consecințe funcționale (nu creează diferențe de ordin funcțional), deoarece marea majoritate a p. nu sunt împrumutate direct din greacă, iar pe vorbitori nu-i interesează originea lor, ci numai sensul. P. țin de limbajul cult și specializat. Sunt considerate p.: aero- („privitor la aer și la aviație”), auto- („propriu”, „prin sine”; „privitor la automobil”), bio- („privitor la viață”), geo- („privitor la pământ”), hemo-(„referitor la sânge”), hipo- („referitor la cal”), homo- („identic”), hidro- („referitor la apă”), iso-(izo-) („egal”, „la fel”), macro- („mare”), micro- („mic”), mono- („unul singur”), orto- („corect”), poli- („multe”), pseudo- („fals”), tele- („departe”) și zoo- („referitor la animale”) în cuvinte ca aerogară, aeropurtat, autobiografie, autocritică, autocamion, autostradă, biochimie, biografie, geografie, geologie, hemoglobină, hemogramă, hipodrom, hipotracțiune, (h)omonim, (h)omograf, hidroavion, hidroelectric, izomorfism, isoglosă, macrocosm, macromoleculă, microcosm, microbiologie, monocelular, monocultură, ortoepie, ortografie, polisemie, polisportiv, pseudonim, pseudoștiință, televizor, telescop, zoologie, zootehnie etc.

ETIMON s. n. (< fr. étymon): cuvânt de bază, în latină sau în alte limbi (romanice sau neromanice), de la care provine un cuvânt moștenit sau împrumutat. Astfel, pentru limba română lat. solem este e. substantivului moștenit soare; lat. viridem este e. adjectivului moștenit verde; lat. ego este e. pronumelui personal de persoana I singular eu; lat. decem este e. numeralului moștenit zece; lat. cantare, al verbului moștenit cânta; lat. quando, al adverbului moștenit când; lat. per, al prepoziției moștenite pe; lat. quod, al conjuncției moștenite că; v. sl. greblo, al substantivului împrumutat greblă; magh. muszáj, al adverbului împrumutat musai; tc. haydi, al interjecției împrumutate haide!; ngr. efthinos, al adjectivului împrumutat ieftin; bg., srb. gradina, al substantivului împrumutat grădină; ucr., rus. boršč, al substantivului împrumutat borș; germ. Kartoffel, al substantivului împrumutat cartof; fr. million, al numeralului împrumutat milion; it. addio, al interjecției împrumutate adio!; lat. primum, al numeralului împrumutat prim etc.

țapin, -ă, s.n., (țapină, -e, s.f.) – Unealtă pentru ridicarea / manipularea lemnului în pădure. „Un fel de secure vârfuită servind la transportul buștenilor” (Papahagi 1925). Termen general în Carpații românești (sapin, în sudul Trans., cf. ALR 1956: 617): „Lua-i țapinu-n spinare” (Ștețco 1990: 232). – Din țap > țapin (de la forma uneltei); cuv. țap se regăsește și în dial. arom., dar nu și în limba latină, deci este un cuv. daco-român, autohton (Papahagi); Lat. sapienus „brad”, provenit dintr-un cuvânt prelatin, probabil galic, sapus sau sappa (sappo + pinus = sapinus). „Existența în italiana sudică a derivatului zapino ”brad„ explică, după părerea noastră, fără nici un echivoc, originea termenului românesc actual țapin (unealtă, pârghie utilizată de butinarii maramureșeni pentru ridicarea, încărcarea și stivuirea buștenilor), din lat. sapinus, în înțelesul de lemn bun de lucru” (Bologa Acta Musei 2002: 369); Din germ. Zapin, Zappin (Țurcanu 2005: 42).

țapin, țapină, s.n., (țapină, țapine, s.f.) – (reg.) Unealtă pentru ridicarea / manipularea lemnului în pădure. „Un fel de secure vârfuită servind la transportul buștenilor” (Papahagi, 1925). Termen general în Carpații românești (sapin, în sudul Trans., cf. ALR, 1956: 617): „Lua-i țapinu-n spinare” (Ștețco, 1990: 232). – Et. nec. (DEX); din țap > țapin (de la forma uneltei); cuv. țap se regăsește și în dial. arom., dar nu și în limba latină, deci este un cuv. daco-român, autohton (Papahagi); lat. sapienus „brad”, provenit dintr-un cuvânt prelatin, probabil galic, sapus sau sappa (sappo + pinus = sapinus): „Existența în italiana sudică a derivatului zapino ”brad„ explică, după părerea noastră, fără niciun echivoc, originea termenului românesc actual țapin (unealtă, pârghie utilizată de butinarii maramureșeni pentru ridicarea, încărcarea și stivuirea buștenilor), din lat. sapinus, în înțelesul de lemn bun de lucru” (Bologa, Acta Musei, 2002: 369); din germ. Zapin, Zappin (Țurcanu, 2005: 42; Scriban, MDA) < it. zappa „sapă” (Scriban).

cumătru, cumnat, cuscru Aceste trei nume de rudenie prezintă toate dificultăți pentru etimologie. Originea ultimă a tuturor este latină, dar cumnat are nevoie de explicații în ce privește înțelesul (deși același înțeles ca în românește apare și în celelalte limbi romanice și este atestat încă din latină), iar cumătru și cuscru prezintă dificultăți de formă. Cel mai simplu din cele trei este cumnat < lat. cognatus S. Pușcariu, DR, I, p, 125, vede o dificultate în faptul că grupul mn s-a păstrat aici, pe cînd în mioară < *agnelliola și în miață < ignitia s-a redus la m. Trec cu vederea faptul că etimologiile sînt cel puțin discutabile (de ce am avea nevoie să reconstruim un *agnelliola, nereprezentat în altă parte, cînd mioară se poate explica în românește ca derivat de la mia? DLRM a mers și mai departe și a suprimat asteriscul), dar cum n-a observat Pușcariu că în exemplele alese de el grupul mn s-a muiat, pe cînd în cumnat a rămas dur? Cognatus, pornind de la sensul etimologic de „născut împreună”, ajunsese la acela de „rudă de sînge”. În latina tîrzie, a trecut la înțelesul de „rudă prin alianță”. Cum se explică această schimbare? Cred că numai prin influența lui compater, consocer (și aceasta justifică tratarea lui cumnat împreună cu cumătru și cuscru). Cînd compatres, consocri sînt colegi în calitate de tați, de socri, cognati poate ajunge să însemne colegi în calitate de fii ai cuscrilor etc. Transformarea a trebuit să se petreacă la o dată destul de timpurie, căci în românește cuvîntul a devenit curînd inanalizabil, prin nerecunoașterea cuvîntului nat (în regiunile unde e păstrat are un sens destul de diferit de cel din latinește), ceea ce explică de ce prefixul a păstrat forma cum- (vezi SLG, p. 171). În ce privește pe cuscru, este clar pentru oricine că provine din lat. consocer (CADE îl lasă fără etimiologie, dar cf. CDDE); vezi, ca paralelă în greaca modernă, συμπέθερος;, din σύν „cu” și πε(ν)θερός „socru”. Totuși o serie de amănunte fonetice nu sînt clare: de la consocer ar fi trebuit să avem *coscru; dacă însă, așa cum se întâmplă de obicei, grupul „muta cum liquida” a atras accentul pe silaba a doua, trebuia să se zică *cusocru. Singura modalitate de explicare a formei noastre mi se pare că e, ca în atîtea rînduri, influența derivatelor: încuscri, cuscrenie etc, nu pun probleme nici în ce privește accentul, nici în ce privește schimbarea lui o în u. Totuși în cazul de față ar fi greu să admitem că derivatele erau în mintea vorbitorilor mai prezente decît forma simplă. Cheia cred că ne-o dă situația sintactică. Dacă la verbe ca cuprinde, cutreiera, cutremura, cuveni etc. identitatea formală a prefixului cu- și a prepoziției cu nu are de ce să ne supere, pentru că prepozițiile nu se pun niciodată în fața verbelor, alta e situația substantivului, care se folosește adesea precedat de prepoziție. Admițînd că consocer, *consocra au devenit, așa cum era de așteptat, *cusocru, *cusoacră, nu există nici un mijloc de a face distincție în vorbire între propoziții ca a venit cusocrul și a venit cusocrul sau între asta e *cusoacra și asta e cu soacra. De aceea, imediat ce a apărut forma sincopată de la derivate și, accidental, a fost introdusă prin analogie sincopa și la forma simplă, ea a fost reținută și s-a generalizat, fiind folosită pentru a elimina o posibilitate de confuzie. Pentru cumătru, cumătră, există două posibilități: sau se explică direct prin latina (compater, conmater), sau provin din slavă (cum afirmă DU, CADE și, indirect, prin faptul că nu inserează cuvântul, CDDE). Într-adevăr, în slavă apar formele къмотръ, къмотра. Ipoteza din urmă are însă împotriva ei faptul că toate numele de rudenie românești provin din latină: bunic, cumnat, cuscru, fin, fiu, frate, ginere, mamă, mătușă, naș, nepot, noră, nun, soră, tată, unchi, văr (Al. Rosetti, BL, VIII, p. 161); sînt slave numai unele forme laterale, ca maică, maștihă (pe nevastă nu l-am considerat-nume de rudenie, așa cum n-am admis pe listă nici pe bărbat, femeie, soț). Ce motive am avea să-l credem slav pe cumătru? Faptul că prezintă unele abateri de la normele fonetice românești? Rămîne să vedem dacă slava ne ajută să le lămurim și, in primul rînd, dacă nu prezintă și slava abateri de același fel. Dificultățile prezentate de formele românești sînt următoarele: apar forme regionale, întîlnite și în texte arhaice, de tipul cu’matră (DA; vezi însă Rosetti, BL, VIII, p. 160); față de formele romanice primitive de declinarea a III-a, găsim în românește -u la masculin și -ă la feminin; se mai adaugă prezența lui ă accentuat și dispariția lui p la masculin. Dar în general aceste puncte constituie dificultăți și pentru etimologia formelor slave. În vechea slavă se poate explica o la masculin, nu însă și la feminin, căci a lung nu devine o; de asemenea face dificultăți dispariția lui p la masculin. Pe de altă parte, dacă pentru formele românești pornim de la slavă, nu se vede de ce къмотръ, къмотра au devenit cumătru, cumătră și nu *cmotru *cmoatră. Pentru a explica pe ă, TDRG trimite la cumpănă, sîmbătă din v.sl. кжпоиа, сжвота; dar sîmbătă vine foarte probabil din latinește (ca și toate celelalte nume ale zilelor) și ambele cuvinte sînt accentuate pe inițială, ceea ce schimbă situația vocalei a doua. În sfîrșit, ъ de la început, după cît pot vedea, reproduce pe u din românește, nu pe o din latină. Este neîndoielnic că cele două forme pentru genuri s-au influențat una pe cealaltă: o de la feminin se explică prin masculin, lipsa lui p la masculin se explică prin feminin (există în slavă și кoγпетpa). La fel în românește vom explica prin influența femininului lipsa lui p și pe ă de la masculin (la feminin ă putîndu-se explica prin refacere după e de la plural). Nu e indispensabil ca schimbările pomenite să fi avut loc în română prin influență slavă. Să trecem acum la explicarea formelor române prin latină. P. Skok, REtSl, X, p. 189, nr. 3, se pronunță contra originii slave a lui cumătru. El pornește de la v. rom. cu’mătru care s-ar explica prin compater și care ar fi provocat refacerea lui commater în co’mmater, cu a neaccentuat: devenit apoi în mod normal ă. (Cît despre forma actuală cumătră, ea s-ar explica prin influența derivatelor.). Dar o asemenea influență presupune neapărat că formațiile erau analizabile, și în cazul acesta tendința normală a limbii era să treacă accentul de pe prefix pe radical. Pușcariu, DR, III, p. 395, crede că cu’mătră a păstrat pe a din commater (ca și cum în latinește ar fi fost a scurt). DA face o construcție și mai complicată, pornind și de la comma’ter, care ar fi devenit cumătră, și de la co’mmater, care ar fi devenit *coamătră, după care ambele forme s-ar fi amestecat pentru a da cu’matră și cumătră; cît despre cu’mătru, acesta ar veni de la co’mpater. După Scurtu, p. 25-1, *compater (de ce cu asterisc?) și commater au pierdut legătura cu pater și mater, pentru că acestea din urmă dispăruseră în latina balcanică. Compater s-a pierdut și a rămas numai commater; -u, -ă s-au introdus pentru a marca genul; a putea deveni ă numai cînd accentul era pe o, deci s-ar fi pornit de la *co’mmater. Dar dacă pater și mater mai existau în româna primitivă, trebuia să se zică *cupatre, *cumatre. Dacă nu, atunci trebuia să se ajungă la formele. ◊ cumpătre, *cumatre (cf. SLG, loc. cit.). E greu de crezut însă că pater și mater nu s-au păstrat cîtăva vreme, căci astfel de cuvinte nu dispar brusc. Accentul pe u nu se poate în nici un fel explica în românește pornind de la latină. Avînd în silaba următoare grupul „muta cum liquida”, co’mpatrem trebuia neapărat să devină compa’trem. Dar pentru commater, cu a lung din latină, nici nu avem nevoie de nici o explicație pentru accentul pe a, căci era obligatoriu. Adăugarea unui u final la masculin și a unui a final la feminin, care constituie o inovație; atît în română cît și în slava, se poate ușor explica în ambele limbi, așa cum o face Scurtu, numai începînd din momentul în care compater nu mai are urmași: dacă pentru masculin și pentru feminin se folosește aceeași rădăcină, atunci trebuie neapărat diferențiat sufixul. Se poate vedea o paralelă în nepot, nepoată din lat. nepotem. În astfel de cazuri s-a putut porni în românește de la vocativ: nepote > nepoate a fost luat drept vocativ (cf. cumnate față de cumnat) și s-a refăcut un nominativ nepot; la fel de la nominativul *cumătre s-a putut ajunge la cumătru. După părerea mea însă, în cazul de fața n-a intervenit atît pluralul (mai curînd vocativul) sau derivatele, cât influența reciprocă a masculinului și a femininului. Că asemenea cazuri de influență există ne-o arată exemplul masculinului maștih creat alături de femininul maștehă (Mihăilă, p. 231). Pierderea lui p din compater se explică prin influența lui commater; schimbarea lui a din commater în o, în slavă, se explică prin influența lui compater.

h m. A opta literă a alfabetuluĭ. Reprezentă un sunet suflat (cum face pisica speriată) înrudit cu f și v, precum se vede din stuf-stuh, vulpe-hulpe. În limba latină, h se pronunța maĭ slab și n’a persistat în cea românească (habere-avere). În cuvinte ca hulpe, hultur provine din v. În unire cu c și g, nu servește de cît să păstreze acestor litere sunetu gutural, ca în chem, chin, ghem, ghimpe.

DERIVA, deriv, vb. I. 1. Intranz. A se trage, a proveni, a rezulta din... Multe deprinderi rele derivă din lene. ♦ (Lingv.) a) (Despre limbă, cuvinte și sensul cuvintelor) A proveni, a-și trage originea din...; (tranz.) a arăta proveniența unui cuvînt din altul. Limba romînă derivă din limba latină. Cuvîntul romînesc «obraz» derivă din cuvîntul vechi slav «obrazŭ». b) (Despre cuvinte; cu determinări introduse prin prep. «de la») A se forma cu ajutorul unui sufix sau al unui prefix. Cuvîntul «fierar» derivă de la «fier», căruia i s-a alipit sufixul «-ar». 2. Tranz. (Tehn.) A abate o apă curgătoare din albia ei naturală în altă albie sau într-un canal. ♦ A abate vehiculele de pe o cale de comunicație pe altă cale existentă, construită sau improvizată în acest scop. ♦ A ramifica o cale de comunicație sau un canal de la traseul principal pentru a forma un traseu secundar. 3. Intranz. (Despre un vas plutitor) A se abate, a se depărta din drumul său normal sub acțiunea vîntului sau a unui curent; a devia. Vaporul derivă mult spre dreapta, din cauza furtunii.

farmec, a fermeca
Explicația acestor cuvinte diferă de la un dicționar la altul : farmec ar fi luat direct din grecește, iar fermeca de la *pharmacare (TDRG) ; ambele cuvinte provin din forme latinești reconstruite, *pharmacum, *pharmacare (PEW, CDDE, CADE, DLRM ; singur CDDE consideră atestat pe pharmacum); farmec ar proveni din latinul popular (popular, pentru că e neatestat !) *pharmacum, iar fermeca, fie că e din lat. pop. *pharmacare, fie că e derivat în romînește de la farmec (DA); farmec e din grecește, iar fermeca e derivat romînesc (REW). P. Haas, Jb., XXI – XXV (1919), p. 52, susține că finala -ăc, – neobișnuită la verbe, a fost înlocuită cu -ec (-ico), de unde vocala e a trecut și la substantiv.
Să încercăm să ne ajutăm cu studiul vocalismului (vezi și blestema, lepăda). În SCL, IX (1958), p.314, am explicat numai parțial vocalele din fermeca. Conform celor stabilite în acel articol, un verb latinesc *pharmacare trebuia să devină fărmăca și să rămînă așa. Formele cu e dovedesc deci că fermeca a fost format în romînește, lucru cu atît mai plauzibil, cu cît un verb *pharmacare nu este cunoscut nicăieri în limbile romanice. Substantivul *pharmacum a trebuit să devină farmăc, iar la plural *farmăce; prin intervenția corelației de timbru, pluralul s- a schimbat în farmece, apoi singularul a fost refăcut în farmece (CDDE, DA). Acolo unde singularul se pronunță farmăc, verbul este fărmăca, acolo unde singularul substantivului este farmec, verbul a fost fărmeca și s-a transformat apoi în fermeca. După verb, se reface și o formă substantivală fermec, pl. fermece (nu direct sub influența corelației de timbru la substantiv, căci a nu devine în mod normal ă, deci nu poate deveni nici e).

Compelle intrare (lat. „Silește-i să intre”) – Cuvintele provin din Evanghelie (Luca, XIV, 23), dar sînt citate în latinește, deoarece își datoresc trista lor celebritate bisericii catolice care le-a folosit în limba latină. De-a lungul vremilor, pe aceste două cuvinte dintr-o para bolă s-au întemeiat multe persecuții religioase ca și multe încercări de a-i constringe pe cei de altă credință să treacă la catolicism. Laicii însă întrebuințează expresia atunci cînd consideră că trebuie folosite și forța, constringerea, violența, pentru a sili pe cineva să facă un lucru care este socotit spre binele lui. De pildă, un ministru belgian a susținut pe vremuri că părinții ar trebui amendați și pedepsiți cu închisoare, dacă nu-și trimit copiii la școală, la care un deputat i-a răspuns că într-adevăr e nevoie de acest compelle intrare. BIB.

gabinet, gabrioletă etc. Am explicat cîndva ca împrumutate din polonă unele dintre cuvintele românești care prezintă o variantă cu g- în loc de c-, avînd în vedere că pronunțarea polonă este cu g-. V. Kiparsky (Über etymologische Wörterbücher, în Neuphilologisoche Mitteilungen, LX, 1959, p. 221) citează pol. gabinet, gorset, giemza (cf. ceh. kamzik), pe care le explică prin „unsichere Artikulation der gebenden Sprache” și adaugă că numai în letonă sînt multe exemple de cuvinte indigene cu acest tratament (Kiparsky le explică prin „ostseefinnischer Substrat”). Mă gîndesc acum că în românește situația e mai complicată decît mi se păruse. În primul rînd există cuvinte de origine latină care prezintă un g- în loc de c-, insuficient explicate pînă acum: gaură < *cauula, găun < *cauo, gratie < cratis. Iată și exemple de origine turcă (toate datele care urmează provin din DA): gavanos < kavanos, gavaz (și cavas) < kavas, ghebă < kebe, ghergir < kârgir, ghiabur ca variantă la chiabur, curban, gurban < kurban. Din neogreacă: chindisi, ghindisi < ϰεντῶ. Din slavă: gîlbaș etc., față de rus. колбакa (sau poate din maghiară?), goropiștniță pentru coropișniță, grainic pentru crainic (contaminare cu grai?), grilă pentru crilă, gujniță pentru cușniță. Din maghiară gocica pentru cocica. Trec cu vederea cuvintele cu origine multiplă: garafă și carafă (gr. γαράφα, fr. carafe), chitară și ghitară (it. chitarra din gr. ϰιθάρα, fr. guitare), căci modificarea fonetică, în aceste cazuri, nu privește limba română. De asemenea nu discut exemplele care prezintă variante create în românește (explicații se pot găsi, bineînțeles): chiorăi și ghiorăi (la bază e o onomatopee, deci există libertate de mișcare, de vreme ce imitația sunetelor din natură e aproximativă), cobaie și gobaie (etimologie necunoscută). Sînt și cazuri de c- în loc de g-: cușbă și gujbă < scr. gužba sau magh. guzsba (?; nu a fost acceptat nici de Gămulescu, nici de Tamás), crumpenă din germ. Grundbirne, ca să nu mai vorbesc de cangrenă (pentru care vezi aici mai sus, p. 33). Bămîn numeroase exemple de cuvinte relativ recente, venite din germană prin intermediar maghiar sau polon sau chiar direct din germană. Aici nu mai avem dificultăți de explicare a schimbării lui c- în g-, avînd în vedere pronunțarea germană a oclusivelor: gabinet și cabinet (it. gabinetto?) gabrioletă și cabrioletă, gazin și cazino, garniz < germ. Karnies (Gl. reg., p. 35), ghistină și castană (evident, prin magh. gesztenye), gorset și corset (în copilărie am auzit la București pronunțarea cu g-), golofreanț și cotofleanț < germ. Kartoffelpflanze, greițar și creițar <germ. Kreuzer.

Margareta Favoarea de care se bucură astăzi prenumele fem. Margaréta este datorată, în bună parte (pentru că nu putem trece cu vederea, în acest caz, nici importanta influență a onomasticii literare), identității dintre numele personal și numele unei plante și flori, margaretă (am subliniat și în alte rînduri că această categorie de antroponime feminine sînt acum la modă, exprimînd și în acest fel tendința de modernizare a inventarului nostru de prenume). De astă dată însă (cazul nu este unic), Margareta nu este o creație românească, deci nu are la bază numele de floare și, după cum vom vedea imediat, nici la origine numele personal nu provine din numele florii. Cunoscut încă din primele secole ale erei noastre, în inscripțiile latine creștine, Margarita corespunde lat. margarita „perlă” (ca sens secundar „margaretă”), împrumutat din gr. margarites, cu aceleași sensuri (cuvintele rom. mărgărit, mărgăritar, „pietriș mărunt; perlă; vîsc; lăcrămioară”, a mărgări „a înflori” etc. provin din neogreacă). Cum gr. margarites - format din margaron – cuvînt de origine necunoscută, venit din Orient – este de genul masculin, în izvoarele grecești apare, destul de rar, num. pers. masc. Margarítes (pentru feminin sînt atestate doar Margaris și Margarita). În apusul Europei, Margarita pătrunde în onomasticonul creștin (sînt cunoscute cultul unei martire din Antiohia în timpul împăratului Dioclețian, a unei regine a Scoției din sec. 11 etc.) și se răspîndește prin biserică sprijinit continuu de existența cuvintelor comune, care în limbile romanice continuă lat. margarita. În engl. pentru „margaretă” sînt folosite două cuvinte: daisy „ochiul zilei” (folosit ca hipocoristic pentru Margaret și chiar ca prenume independent) și împrumutul romanic marguerite. La români Margareta este un nume foarte vechi: în Moldova era purtat încă din sec. 14 de → Mușata, mama domnului Petru I (cca 1374 – 1392) și soția lui Lațcu, domn între cca 1365 – 1374, dar cum este vorba de o ferventă propagatoare a catolicismului, sigur avem de a face cu o influență latino-catolică. Mai vechi este Marghita (probabil influență maghiară, ca și toponimul cu aceeași formă din Crișana), purtat de soția domnului muntean Basarab I, atestat și mai tîrziu în sec. 16, în documentele moldovenești. La 1493, apare în documente și hipocoristicul Marga, foarte frecvent și astăzi. Adăugînd și pe Mărgărita, masc. Mărgărit, Mărgărint (împrumuturi neogrecești directe sau prin bulgară, nefiind exclusă în unele cazuri nici o posibilă formare pe teren românesc din mărgărit „înflorit, prosper”) avem o imagine aproape completă a vechimii și răspîndirii numelui în onomastica noastră. În epoca contemporană circulă frecvent Margareta, Marga, Reta, uneori Margó (fr. Margot), Greta, Rita (hipocoristice apusene împrumutate la începutul sec. 20). ☐ Engl. Margaret (cu hipoc. Mag, Maggy, devenit Peggy, frecvent în America de Nord și Daisy, după engl. daisy „margaretă” – textual – „ochiul zilei”, folosit chiar ca prenume independent), fr. Marguerite, Margot, germ. Margareta (hipoc. Marga, Margit, Grete, Gretel etc.), it. Margherita (hipoc. Rita), sp. Margarita, magh. Margit, Margarita (hipoc. Margita, Reta, Greta, Margot etc.), bg. Margarit, Margaríta (hipoc. Marga), rus. Margarita etc. ☐ Margareta de Danemarca, supranumită „Semiramida nordului”, regină a Danemarcei, Norvegiei și Suediei, Margareta dAngoulême sau de Navarra, regină, protectoare a Reformei și autoare a culegerii de povestiri Heptameronul, Margareta de Valois, soția lui Henric IV numită și „regina Margot”. ☐ Margareta din Faust de Goethe (și din opera cu același nume de Gounod), Margareta de Parma din Egmond de Goethe (după care Egmond de Beethoven), Regina Margot din romanul cu același nume de Al. Dumas-tatăl, Daisy Miller din romanul cu același nume de H. James.

LATIN¹, -Ă, latini, -e, adj. Care se referă la Latium, care provine din acest ținut al Italiei antice, roman; p. ext. care se referă la limba și literatura romanilor. Constatăm... așa cum era de așteptat, că majoritatea cuvintelor din fondul nostru principal este de origine latină. GRAUR, F. L. 61. Înaintea patului o masă murdară al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine și gotice. EMINESCU, N. 38. Gramaticii romîni au ajuns la caos călărind pe gramaticile latine. RUSSO, S. 54. ◊ Limba latină (sau substantivat, f., latina) = limba vorbită de romani. Noi am trăit în lume, latina neștiind. NEGRUZZI, S. II 177. Limba latină clasică v. clasic. Limba latină populară (sau, învechit, vulgară) v. vulgar. – Variantă: – letin, -ă adj.

savant, ~ă [At: SIS (1859), 6¹/30 / Pl: ~nți, ~e / E: fr savant] 1-2 smf, a (Persoană) care posedă cunoștințe temeinice și vaste într-unul sau în mai multe domenii ale cunoașterii, îndeosebi ale științei. 3-4 smf, a (Persoană) care creează în domeniul științei Si: erudit, învățat. 5 a (D. manifestările, creațiile etc. oamenilor) Care denotă multă știință, erudiție. 6 a (D. manifestările, creațiile etc. oamenilor) Care denotă mult rafinament, multă artă, pricepere, iscusință etc. 7 a (D. lucrări științifice, artistice) Care este făcut după legile științei sau ale artei, conținând date valoroase din aceste domenii. 8 a (D. organizații, colectivități, adunări) Format din savanți (1). 9 a (Pex) Inaccesibil maselor, publicului larg. 10 a (D. cuvinte, construcții ale limbii) Care este împrumutat (recent) din greacă sau din latină ori care este format din elemente grecești sau latinești. 11 a (Pex; d. cuvinte) Care este folosit de oameni instruiți Si: livresc. 12 a (D. cuvinte, construcții ale limbii) Care are la bază limbile și cultura clasică greco-latinică. 13 a (D. cuvinte, construcții ale limbii) Care provine din limbile și cultura clasică greco-latinică. 14 a (D. cuvinte, construcții ale limbii; îoc popular, folcloric) Cult (5). 15 a (D. creații literare) Care este inspirat din cultura clasică sau cultă. 16 a (D. creații literare) Care folosește forme și procedee prozodice clasice sau culte. 17 a (D. unele limbi) Care este folosit (de specialiști) ca limbă de cultură.

Nicolae Unul dintre cele mai frecvente și răspîndite nume românești, cu paralele în toate limbile europene, Nicoláe (Nicoláie) reproduce un vechi nume pers. gr. Nikólaos, folosit în Grecia antică cu multe secole înaintea erei noastre, printre cele mai timpurii izvoare în care este atestat numele trebuie să amintim opera istoricului Tucidide (c. 460-396 î.e.n.). Nikólaos se încadrează într-o bogată familie de compuse al căror prim element este nik- (vb. nikáo „a învinge”, subst. nike „victorie”), semnificația acestuia explicînd în bună măsură favoarea de care se bucurau numele și, implicit, frecvența lor în onomastica greacă. Cu siguranță că anticilor nu le erau indiferente nici legătura acestor antroponime cu numele zeiței victoriei, Nike (la romani identificată cu → Victoria) și nici faptul că Nikátor sau Nikephóros (rom. Nichifor) erau și supranume ale lui Zeus. Dacă vom mai aminti aici pe Nikandros (rege al Spartei, cunoscut din istoria lui Herodot), Nikánor, Níkarhos, Nikódoros, Nikoklés, Nikokrátes etc., sau pe Nichifor, Nichita, Nicodim, folosite și la noi, ne vom putea da seama de poziția elementului nik- în onomastica greacă (am lăsat la o parte o altă serie, în care -nikos este element secundar de compunere, ca în → Andronic, Calinic etc.). A doua parte a lui Nikólaos este laós sau leós „popor” (ca în Leandru). Trecut în latină sub forma Nicolaus, continuată în limbile moderne din apus, numele era folosit de către romani cu funcție de cognomen. Odată cu apariția creștinismului, Nikolaos și Nicolaus au fost purtate și de persoane care au îmbrățișat noua religie, printre care un episcop de Myra (în sud-vestul Asiei Mici), din sec. 4, sanctificat de biserică, învăluit în aura legendelor și devenit unul dintre cei mai populari sfinți din evul mediu. De aceeași popularitate s-a bucurat cultul episcopului din Myra și în regiunea balcanică, dar frecvența numelui în această parte a Europei nu poate fi explicată exclusiv prin biserică. În calendarul popular al românilor, Niculai este sărbătorit în mai și mai ales în decembrie, de numele lui fiind legată o serie întreagă de credințe, legende și practici în esență păgîne, care au favorizat popularitatea cultului și a numelui (→ Gheorghe; Ion). În legătură cu prezența numelui în onomastica românilor, a fost emisă de mai multă vreme ipoteza că forma veche (Sîn) Nicoară ar continua lat. (Sanctus) Nicolaus. Într-adevăr transformarea lui -l- în -r- și diftongarea lui -o- în -oa- (ca în móla – moară) ar sprijini originea latină. Dar, trecînd în latină, gr. Nikólaos și-a mutat accentul pe vocala lungă -a- și a devenit Nicoláus (faptul este probat de forma veche din italiană, Nicoláo, cît și de cea modernă, Niccoló (accentuate pe finală); conform legilor fonetice -o- neaccentuat trebuia să devină în română -u-, deci Nicuráu, formă neatestată încă la noi. Atragem însă atenția că în unele cazuri evoluția numelor proprii poate fi diferită de cea a cuvintelor comune și acest lucru a fost probat nu o singură dată. Mai mult decît atît, neexistența unui indice complet al tuturor formelor personale din documente și graiuri populare nu permite încă afirmații definitive în ceea ce privește continuitatea numelor din latină și română. Nicolaie trebuie considerat așadar ca provenind de la popoarele vecine într-o etapă veche, lucru care ar explica mulțimea variantelor, hipocoristicelor și derivatelor, multe dintre ele fiind create pe teren românesc, atunci cînd numele a atins o frecvență deosebită. (Deși nu dispunem decît de două prelucrări statistice ale prenumelor, din zone restrînse, rezultatele acestora sînt totuși elocvente; pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, în cîteva comune din Valea Sebeșului, Nicolaie este situat pe locul al doilea, după → Ion, cu un procent de 10%, situația fiind aceeași și într-un sat din apropierea Sebeșului). În documentele Țării Românești, Nicolaie este cunoscut de la jumătatea sec. 14, cînd a fost purtat de voievodul Nicolae Alexandru (1352 – 1364); din 1417 începe să apară Nicola sau Nicula (13 persoane cu acest nume numai pînă la 1500). Aproximativ din aceeași perioadă trebuie să amintim și formele Nicoară, Necoară, Micolai atestate în documente moldovenești. Iată acum o parte dintre membrii „familiei” onomastice Nicolaie: Necora și Nicora (ambele forme sînt moldovenești), Nicorina, Nicorici, Nicoriță, Sîmnicoară și Sînicoară (de la numele sărbătorii), Necola, Nicola, Nicolinu și Nicolina, Colin, Nicoliță, Coliță, Nicolițel (și în toponimie), Necula, Neculai, Culai, Culiță, Neculachi, Neculce(a), Neculuță, Niculăiță, Nică, Nicu, Nicușor, Nicuțu, Naie, Năică, Năiță, Laie etc., la care se adaugă în perioada modernă împrumuturile occidentale Nicoleta, Coleta, Nic, Nichi etc. ☐ Engl. Nicholas (hipoc. Nick, Nicky etc.), fr. Nicolas (Nicol, Nicolet, Colas, Collet, Colin), fem. Nicole (Nicolette, Colette, etc.), germ. Nikolaus (Niklaus, Nickel, Klaus, la care îl adăugăm pe Nils, specific țărilor nordice), it. Nicolá, Niccoló etc., sp. Nicolás, magh. Miklos (Kolos, Mika, Miki, Mikló, Miku etc ), fem. Nikoletta, alb. Nikkolă, bg. Nikolai, Nikola etc., rus. Nikolai, Mikolai, Mikola etc. ☐ N. Olahus, umanist român din Transilvania, N. Milescu Spătaru, cărturar și diplomat, primul român care a vizitat China, N. Bălcescu, mare om politic, istoric, democrat revoluționar, organizatorul și conducătorul Revoluției de la 1848 din Țara Românească, N. Iorga, renumit istoric, orator, publicist și scriitor, N. Titulescu, cunoscut diplomat român, scriitorii N. Văcărescu, N. Filimon, pictorii N. Grigorescu, N. Tonitza; Nicolá Lorenzo Gabrini sau Cola di Rienzi (eroul operei lui R. Wagner), umanist italian, conducător al Republicii din Roma (sec. 14), gînditorul progresist Nicolaus Cusanus, celebrul astronom Nicolaus Copernic, renumitul lutier Niccolò Amati, scriitorii Niccolò Machiavelli, Nicolaus Lenau (născut în Banat, în actualul Lenauheim), Nikolai Vasilievici Gogol, pictorul Nicolas Poussin, violonistul Niccolò Paganini etc.

Eugen Răspîndite în toată Europa și destul de frecvente astăzi, Eugén și Eugénia reproduc numele pers. gr. Eugénios, Eugénia, cu rare și tîrzii apariții în izvoarele grecești. Semnificația numelor nu pune probleme dificile întrucît ele pot fi cu ușurință apropiate de adj. eugenés și subst. eugenia, ambele compuse, la origine, din eu- „bine” (ca în → Eufemia, Eufrosina, Evdochia etc. sau în numeroase neologisme românești de origine grecească) și radicalul verbal gen- „a zămisli, a naște, a produce” (din aceeași familie fac parte gen, genă, genealogie, a genera, generație, geneză, genitiv, genuin, oxigen, nitrogen, eterogen, omogen și multe alte cuvinte românești). Cum sensul original al numelui este „de neam bun, nobil”, Eugenios se încadrează într-o bogată serie de antroponime, cunoscute la multe popoare vechi, care inițial se refereau la originea nobilă a purtătorului. Foarte frecvente în primele secole ale erei noastre, bine atestate în epigrafia latină creștină (în Europa, nordul Africii, Asia Mică, Siria, Armenia etc.) sub formele Eugenius, Eugenia din care provin actualele forme occidentale, numele pătrund în onomasticonul creștin și se răspîndesc pe continentul nostru prin cultul martirilor și sfinților celebrați de biserică. Numele grecești pronunțate astăzi [evienis, evienia], pătrund în limbile slave vecine și prin intermediul acestora, în română. Evghenia, Evghenița, Avghinia, Aghenia, Ghenia, Ghenuța sau masc. Oghenie, Ghenie, Ghenea etc., mai frecvente în documente începînd cu sec. 17, sînt înlocuite astăzi în mare parte de formele moderne apusene Eugen, Eugeniu, Genu, Genuțu, Eugenia, Genia, Geni, Genica, Genuța și foarte frecventul Jeni. Existența formelor paralele Eugen – Evghen este ilustrativă pentru o întreagă serie de prenume românești de origine grecească; formele vechi pătrunse la noi prin intermediar slav sînt înlocuite de forme care au parcurs un drum mai lung, și anume greacă → latină → limbi romanice → română. Dacă primele forme explică modificările petrecute în greaca primelor secole ale erei noastre și în limbile slave vecine, formele moderne se datoresc în primul rînd evoluției numelor în limbile romanice occidentale. ☐ Engl. Eugen, Eugenia, fr. Eugène, Eugénie, germ. Eugen, Eugenia, it., sp. Eugenio, Eugenia, magh. Jenő, bg., rus. Evghenii, Evghenia etc. ☐ Pictorul francez Eugène Delacroix, criticul și istoricul literar Eugen Lovinescu, dramaturgul american Eugen O’Neill. ☐ Evghenii Oneghin, cunoscutul roman în versuri al lui A.S. Pușkin (după care opera cu același nume de P.I. Ceaikovski și baletul lui J. Cranko).

Zamfir Zamfir și Zamfíra sînt vechi și frecvente nume românești care nu și-au pierdut popularitatea nici în epoca noastră; atestate documentar în toate regiunile țării (cele mai vechi apariții urcă pînă în sec. 16), ele au circulat sub diverse forme: Safir, Safirin, Samfir, Sanhir, Zafir, Zahir, Zanhir, Fir, Fira, Firan, Firică, Firu, Hira și fem. Safira, Samhira, Sanhira, Zafira, Zanhira, Fira etc. După cum ușor se poate observa, numele corespunde subst. samfir sau zamfir, forme mai vechi pentru safir, prin care este desemnată astăzi o cunoscută piatră prețioasă, varietate, de culoare albastră, a contindonului. Tocmai această corespondență dintre numele proprii și cele comune, care a sprijinit popularitatea și răspândirea celor dintîi, îi face pe unii specialiști să considere că Zamfir, de la care s-a format apoi fem. Zamfira, este o creație a onomasticii românești. Lucrul nu este exclus, dar ar trebui luate în considerație atît existența unui nume asemănător, Sappheira, care apare chiar în evanghelii și este probabil ebraic (dar cu aceeași semnificație) și vechimea mai mare și frecvența mai ridicată a formelor feminine; s-ar putea deci ca Zamfira să nu fi fost inițial străin de modelul grecesc și de la acesta, sub influența cuvântului comun, să se fi format masculinul (este o ipoteză). Interesantă este și istoria cuvântului safir; engl. sapphire, fr. saphir, it. zaffiro, sp. zafiro etc. continuă lat. sapphirus, provenit din gr. sappheiros, ca și v. sl. samfir (de aici rom. samfir, zamfir) și probabil chiar persanul saffir sau arab çafir. Cuvântul grecesc pare să fie de origine semitică; prin ebr. sappir și arameeanul sampirina se ajunge în cele din urmă la sanscritul çaniprija cu sensul „iubit de planeta Saturn”. Deci pentru a ajunge la noi cuvîntul sanscrit a urmat două itinerarii, identice doar în prima parte: ebraică → greacă → greacă bizantină → v. slavă → rom. samfir sau ebraică → greacă → latină → franceză → rom. safir. ☐ Magh. Zamfira (împrumutat din română), bg. Safir, Zamfir, Zanfir, Zamfira, rus. Zemfira (nou). ☐ Nunta Zamfirei, poemul lui G. Coșbuc.

limbă sf [At: PSALT. HUR. 17^r/25 / Pl: ~bi și (rar) ~be / E: ml lingua] 1 Organ musculos, alungit și mobil, situat în cavitatea bucală, cu funcție tactilă și cu rol important în procesul de masticație și deglutiție a alimentelor, iar la om, în articularea sunetelor. 2 (Îs) ~ neagră Boală la om nedefinită mai îndeaproape. 3 Limbă (1) a unui animal folosită ca aliment. 4 Mâncare preparată din limbă (3). 5 (Îs) ~ de crap Parte cărnoasă din cavitatea bucală a crapului, foarte gustoasă. 6 (Îe) A alerga (sau a umbla, a veni, a aștepta etc.) cu ~ba scoasă A alerga sau a umbla, a veni, a aștepta cu mare nerăbdare, agitat. 7 (Reg; îe) A asuda sub ~ A se plânge că a muncit prea mult când, în realitate a stat degeaba. 8 (Reg; îe) A năduși sub ~ A obosi. 9 (Reg; îe) A-l trece (pe cineva) apa sub ~ A-i fi foarte frig. 10 (Reg; irn; îe) Nici ~ba nu-i asudă Se spune despre cineva care vorbește încontinuu. 11 (Reg; îae) Se spune despre cineva care nu muncește cu tragere de inimă. 12 (Pfm; îe) A scoate ~ba (la cineva) A disprețui pe cineva. 13 (Îae) A sfida. 14 (Reg; îe) Nu sta cu ~ba afară Se spune cuiva pe care îl îndemni să râdă. 15 (Pop; îe) A avea ~ lungă sau (a fi) lung de (ori la, în) ~ (sau, reg) fraged la ~ A fi vorbăreț. 16 (Îae) A fi incapabil de a păstra un secret. 17 (Pfm; îe) A fi (sau a avea) ~ (foarte) ascuțită (ori veninoasă, otrăvită, rea, neagră, de șarpe) A spune vorbe răutăcioase. 18 (Îae) A fi bârfitor. 19 (Îlav) Cu ~ înveninată (sau veninoasă) Cu răutate. 20 (Fam; îe) A înțepa cu ~ba sau (reg) a fi cu (sau a avea) piper, țepi pe sau aguridă sub ~ A fi sau a vorbi ironic ori malițios Si: a batjocori. 21 (Fam; îe) A fi slobod la ~ (sau ~ slobodă ori a avea ~ba dezlegată) A fi excesiv de sincer și direct în vorbire. 22 (Îae) A fi necontrolat în vorbire. 23 (Îae) A fî incapabil de a păstra un secret. 24 (Fam; îe) A fi cu două ~bi sau a avea (mai) multe ~bi A fi mincinos sau prefăcut. 25 (Îae) A fi ipocrit. 26 (Pfm; îe) A fi iute de ~ A vorbi prea repede. 27 (Pfm; îe) A avea ~ ascuțită (sau a-i umbla ~ba cu ascuțime) A fi înzestrat cu însușirea de a vorbi convingător. 28 (Imt; îe) A-și mușca ~ba A tăcea, evitând să spună ceva nepotrivit. 29 (Fam; îe) A-și înghiți ~ba A mânca cu mare poftă. 30 (Îae) A amuți de uimire, de emoție etc. 31 (Îae) A se abține de la a spune ceva nepotrivit. 32 (Pfm; îe) A-și ține (sau băga) ~ba (în gură) A tăcea. 33 (Pfm; îe) A-și pune frâu la ~ (sau ~bii) ori a-și înfrâna (sau struni) ~ba A se feri de a spune ceva necuviincios. 34 (Fam; îe) A scoate (sau a-i ieși cuiva) ~ba de-un cot A i se tăia respirația datorită efortului sau oboselii Si: a gâfâi. 35 (Îae) A fi foarte obosit. 36 (Fam; îe) A trage (pe cineva) de ~ A pune cuiva întrebări multe și insistente pentru a afla anumite lucruri Si: a iscodi. 37 (Fam; îe) A (i) (se) dezlega (cuiva) ~ba sau a se dezlega (ori a prinde) la ~ sau a prinde ~ A căpăta chef de vorbă. 38 (Îe) A (se) dezlega (cuiva) ~ba A-și redobândi facultatea vorbirii. 39 (Pfm; îe) A-și bate ~ba(-n gură de pomană) sau a-și toci ~ba A vorbi mult și neîntrerupt, fără a fi luat în seamă. 40 (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) ~ba ca o moară stricată (sau de vânt) (ori, reg, a-i toca ~ba în gură sau a-i bate ~ba) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări, a pălăvrăgi. 41 (Pfm; îe) A avea mâncărime (sau, reg, mâncărici, mâncătură) la (sau de) ~ ori a avea vierme (sau, reg, gâdilici) la ~ sau a-l mânca (ori a-l arde ~ba) sau, reg, a-l frige ~ba (ori la ~) A vorbi prea mult Si: a fi limbut, a fi palavragiu, a fi vorbăreț. 42 (Pfm; îe) A (i) se încurca (sau împiedica) (cuiva) ~ba (în gură sau la vorbă) A rosti cu greutate cuvintele din cauza unei emoții, a băuturii etc. 43 (Pfm; îe) A avea ~ba legată A refuza să vorbească. 44 (Îvp; îe) A nu avea ~ în gură (sau de grăit) A nu dori să vorbească. 45 (Înv; îe) A-i fi (cuiva) ~ba legată sau a fi cu ~ba legată (sau legată, încurcată) A fi mut. 46 (Înv; îla) Împiedicat la ~ (sau, pop, cu ~ba împiedicată) Bâlbâit. 47 (Reg; îs) ~ lată Care se exprimă greoi, din cauza limbii mari. 48 (Pfm; îe) A vorbi sau (a grăi) în vârful ~bii (sau în ori pe ~) sau a-i fi (cuiva) ~ba prinsă (ori împiedicată) A fi peltic. 49 (Pop; îe) A (i) se lega (cuiva) -ba (în gură) sau a-i pieri (ori a i se încurca, a-i îngheța, a i se îngroșa, a i se lua, a i se scurta) (cuiva) ~ba A nu mai avea curajul să vorbească Si: a amuți. 50 (Pop; îe) A-i pieri cuiva ~ A muri. 51 (Pop; îe) A-i lega (sau a scurta, a tăia) (cuiva) ~ba A împiedica pe cineva să spună ceva calomnios sau jignitor. 52 (Pop; îe) Pișcat (sau înțepat) la ~ sau prins de ~ Ușor amețit de băutură Si: (pfm) afumat, cherchelit. 53 (Reg; îe) A avea păr pe ~ A fi lipsit de educație. 54 (Reg; îla) Cu păr pe ~ Lipsit de educație, de maniere Si: prost, necioplit. 55 (Îe) A avea ~ de aur A avea darul de a vorbi frumos și elocvent. 56 (Îe) A fi cu ~ba fagure de miere A vorbi excesiv de prietenos și amabil. 57 (Pfm; îe) Pușchea(-ți) pe ~(-ți) Se spune cuiva care vorbește despre un lucru neplăcut, pentru ca aceasta să nu se îndeplinească. 58-59 (Pfm; îe) A (nu) pune pe ~ (ceva) A (nu) gusta din ceva. 60 (Reg; îe) A-și bate ~ba-n gură ca calicii la pomană A vorbi repede și prost. 61 (Reg; îe) Parcă-l trage cineva de ~ Se spune despre cineva care vorbește mult, neputând păstra un secret. 62 (Reg; îe) Nu i-a (sau nu v-a etc.) tors mama pe ~ Se spune despre cineva care vorbește cu ușurință. 63 (Reg; îae) Se spune despre cineva care vorbește morocănos. 64 (Reg; îe) A-și toarce pe ~ A se gândi bine înainte de a vorbi. 65 (Pfm; îe) Cum îi vine sau ce-i vine pe ~ Fără a-și controla exprimarea, sub impulsul unei stări de moment. 66 (Îe) A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) (cuiva) pe ~ (ceva) A fi pe punctul de a spune ceva. 67 (Îae) A nu-și aminti un lucru bine știut. 68-69 (Reg; îe) L-a(u) mușcat albinele (sau albina) de ~ Se spune despre cineva care nu vorbește (prea mult). 70 (Îae) Se spune despre un om beat. 71 (Pop; îe) Gură am și ~ n-am Se spune atunci când cineva se abține, deși ar mai avea multe de adăugat. 72 (Pop; îe) A nu-și băga ~ba unde nu-i fierbe oala A nu se amesteca într-o problemă care nu-l privește. 73 (Pop; îe) Inima o are pe ~ sau ce-i pe inimă aceea-i și pe ~ sau ce are-n suflet are și pe ~ Se spune despre o persoană sinceră, deschisă și onestă. 74 (Reg; îs) ~ba beregății Uvulă. 75 Facultate de a vorbi Si: grai, vorbire. 76 (Înv; îe) A da ~ prin țară A face să se știe pretutindeni. 77 (Trs; îs) Răsura ~bii Amendă aplicată cuiva găsit vinovat de calomnie. 78 (Înv; îs) ~ strâmbă Calomnie. 79 (Îvp; îls) Carte cu ~ de moarte Testament. 80 (După verbe ale zicerii; îlav) Cu (sau, rar prin) ~ de moarte Ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. 81 (Pex; îal) Ca dispoziție testamentară. 82 (Îe) A lega pe cineva cu ~ de moarte A obliga pe cineva prin jurământ să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 83 (Înv; îs) Frântură (sau frământare) de ~ Vorbire încâlcită. 84 (Pex; îas) Frază încâlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. 85 (Spc; îas) Joc ce constă în rostirea rapidă și corectă a unei asemenea fraze. 86 (Înv) Prizonier de la care se obțineau informații asupra situației din armata inamică. 87 (Arg) Spion. 88 (Înv; udp „despre”, „de” etc.) Informație asupra situației inamice. 89 Tăiș de metal al unui cuțit, briceag sau al altor instrumente Si: pană, pânză. 90 (Pop; îs) ~ de trăsnet (sau a trăsnetului) Rămășiță a unei sulițe, sau a unei alte arme străvechi, descoperită cu prilejul unei săpături, despre care se credea că a fost împlântată în adâncul pământului de un trăsnet. 91 (Îlav) Nici cu (sau cât ori ca) o ~ de cuțit Nici cât de puțin. 92 Parte metalică a ciocanului, opusă capului cu care se bat cuiele, prelungită și subțiată spre vârf Si: (pop) pană. 93 (Reg) Vârf al șurubelniței. 94 Fiecare dintre arătătoarele ceasului. 95 Pendul al unui orologiu. 96 Bară mobilă, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 97 (Reg; îs) ~ de clopot Joc la priveghi, nedefinit mai îndeaproape. 98 Indicator la cântare sau la orice instrument de măsurat. 99 (Pan) Parte a unor obiecte, alungită și mobilă, de forma unei limbi (1). 100 (Înv; pan) Lingou. 101 (Înv; pan) Parte alungită și ascuțită a tălpii fierului de călcat. 102 (Îrg; pan) Bucată de lemn sau de metal alungită, folosită ca încuietoare la uși, porți etc. 103 (Reg) Pisălog la piuliță. 104 (Reg) Hădărag (1). 105 (Reg) Fiecare dintre cele două brațe ale cleștelui. 106 (Reg) Cumpănă a fântânii. 107 (Reg) Picior al pilugului în care se prind aripile fusului de la piuă. 108 (Reg) Fiecare dintre crestăturile în formă de trepte de la capătul de jos al pilugului, cu ajutorul cărora postavul este întors și răsucit în piuă. 109 (Reg) Fiecare dintre aripile fusului care ridică pilugul de la piuă, agățându-se în piciorul acestuia. 110 (Pop) Parte a dispozitivului de oprire automată la mașina bătătoare. 111 (Pop) Proeminență de la partea de jos a oiștei porții, care face ca aceasta să se deschidă și să se închidă cu ușurință. 112 (Reg) Cârlig în care se agață zăvorul de la ușă, poartă etc. 113 (Reg) Parte de la car sau sanie de care se fixează proțapul Si: (pop) cârlig, grui, furcă, (reg) popârțac, splină. 114 (Reg) Parte care face legătura între crucea și inima căruței. 115 (Reg) Tânjală. 116 (Reg) Parte a căruței nedefinită mai îndeaproape. 117 (Pop) Cordar la ferăstrău. 118 (Tăb; reg) Piesă alungită și mobilă a stativelor pe care se întind pieile ce urmează a fi prelucrate. 119 Proptea a alergătoarei de la războiul de țesut Vz: rezemătoare, sprijinitoare. 120 (Plg) Fier lat, ascuțit la un capăt, cu care se ară. 121 (Îs) ~ba cracilor (sau cracii cu ~) Cârlig cu ajutorul căruia se reglează schimbătorul plugului, introducându-se în una dintre găurile cu care această piesă este prevăzută. 122 (Muz) Plăcuță de lemn deasupra căreia se întind coardele unor instrumente muzicale Si: tastieră, (rar) tastă. 123 (Muz; rar) Ancie a unui instrument de suflat. 124 (Muz; rar) Clapă la instrumentele muzicale cu claviatură Si: tastă, tușă. 125 Cuțit de lemn la meliță Si: (reg) bătăiuș, bătător, condei, spată, tocător. 126 Deschizătură lăsată la gardul de pescuit. 127 (Pes) Fiecare dintre cele două deschizături ale sacului unui vintir. 128 Vârf al cârligului la undiță. 129 (Reg) Șanț care desparte în două mari semicercuri vatra cuptorului, construită din pământ bătătorit. 130 (Reg) Colac împărțit la pomeni. 131 Fâșie de piele, pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul etc. 132 Obiect de metal, os, material plastic etc. care ajută la încălțarea pantofilor Si: încălțător. 133 (Îvp) Cui de la cataramă. 134 Bucată de piele care se coase la marginea posterioară de sus a cizmelor, pentru a le putea trage pe picior. 135 (Bot; reg; îc) ~ba-apei Broscariță (Potamogeton natans). 136 (Bot; reg; îac) Pașă (Potamogeton crispus). 137-140 (Bot; reg; îac) Broasca-apei (Potamogeton pussilus, lucens, perfoliatus și pectinatus). 141 (Bot; reg; îc) ~ba-bălții, ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-vacii Limbariță (Alisma plantago aquatica). 142 (Bot; reg; îc) ~ba-boierului Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 143 (Reg; îc) ~ba-boului (-cea-mică) Plantă erbacee meliferă din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori uvulacee, roz sau rar albe Si: (reg) atrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limbariță, miruță, roșii (Anchusa officinalis). 144 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre mari Si: (reg) miruță, (rar) orcanetă (Anchusa italica). 145 (Bot; reg; îac) Plantă din familia amarilidaceelor, originară din America, cu trunchiul scurt și gros, cu frunze verzi-albăstrui, care înflorește la 5-25 de ani, numai o singură dată și apoi moare Si: (reg) haluz, roadă, săbor, spin (Agave americana). 146 (Bot; reg; îac) Sică (Statice). 147 (Bot; reg; îac) Belșiță (Canna indica). 148 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-câinelui, ~ba-mielului, ~ba-mielușelului Alior (Borago officinalis). 149 (Bot; îc) ~ba-boului Lușcă-albă (Ornithogalum caudatum). 150 (Bot; reg; îac) Iarba-șarpelui (Echium vulgare). 151 (Bot; reg; îac) Pătlagină (Plantago major). 152 (Bot; reg) Măcriș (Rumex acetosa). 153 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei Iarba-broaștelor (Hydrocharis morsus-ranae). 154 (Bot; reg; îc) ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-șarpelui Pătlagină (Plantago lanceolata). 155 (Bot; reg; îc) ~ba-caprei Specie de lăptucă. 156 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-căii, -ba-câinelui, -ba-cucului, ~ba-mielului Arăriel (Cynoglossum officinale). 157 (Bot; reg; îc) ~ba-cățelei Plantă nedefinită mai îndeaproape. 158 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-cerbului, ~ba-oii, ~ba-vacii, ~ba-vecină, ~ba-vecinei Năvalnic (Scolopendrium vulgare). 159 (Bot; reg) Lipicioasă (Galium aparine). 160 (Bot; reg) Splină (Chrysosplenium alternifolium). 161 (Bot; reg; îc) ~ba-cerbului, ~ba-șarpelui Ferigă (Dryopteris filixmas). 162 (Bot; reg; îac) Unghia-ciutei (Ceterach officinarum). 163 (Bot; reg) Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 164 (Bot; reg) Cocoșei (Erythronium dens canis). 165 (Reg; îc) ~ba-cucului, limba-șarpelui Plantă erbacee perenă din încrengătura pteridofitelor, cu rizom scurt, târâtor, de obicei cu o singură frunză penat-compusă Si: (reg) coian, dragoste, iarba-dragostei, lăpăriță, limbar (Botrychium lunaria). 166 (Bot; reg; îac) Plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica). 167 (Bot; reg) Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 168 (Bot; reg; îc) ~ba-cucului Mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 169 (Bot; reg; îac) Poranici (Orchis mascula). 170 (Bot; reg; îac) Iarbă-moale (Stellaria holostea). 171 (Bot; reg; îac) Ură (Gymnadenia conopea). 172 (Bot; reg; îc) ~ba-gâștei Bob-de-țarină (Lathyrus sylvester). 173 (Bot; reg; îc) ~ba-mării Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori albe, roze, purpurii și, mai ales, violete, dispuse în umbrelă, originară din regiunile sudice ale Europei și cultivată adesea ca plantă decorativă Si: (reg) lilicele, limbușoară, omățăl, punga-ciobanului, saști, traista-ciobanului (Iberis umbellata). 174 (Bot; reg; îac) Lilicele (Iberis semperflorens). 175 (Reg; îac) Planta Iberis pinnata. 176 (Reg, îc; șîf ~ba-mielușelului) ~ba-mielului Plantă erbacee din familia boraginaceelor, cu flori albastre, rar albe Si: (reg) alior, arăriel, arățel, atrățel, boranță, boranță-roșie, laptele-câinelui, mierea-ursului (Borrago officinalis). 177 (Bot; reg; îac) Otrățel (Onosma arenaria). 178 (Reg; îc) ~ba-oii (sau ~ba-oaiei) Plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase Si: (reg) pălămidă (Cirsium canum). 179 (Reg; îac) Mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz, grupate în spice Si: (pop) minciună, patlagină, plătagină (Plantago gentianoides). 180 (Reg; îac; șîc ~ba-oii-cea-amară) Plantă din familia compozitelor, cu rizom scurt și gros, cu numeroase rădăcini lungi și groase, tulpină erectă și flori roșii, care crește prin fânețe umede și sărăturoase Si: (pop) iarbă-mare, steghie-turcească (Leuzea salina). 181 (Bot; reg; îac) Podbal (Tussilago farfara). 182 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei, ~ba-vacii Rodul-pământului (Arum maculatum). 183 (Bot; reg) Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 184 (Bot; reg; îc) ~ba-păsării Liliuță (Anthericum ramosum). 185 (Reg; îc) ~ba-păsăricii Planta Cuscuta. 186 (Reg; îc) ~ba-boului, ~ba-peștelui Plantă erbacee perenă cu frunze verzi-albăstrui și flori violete, dispuse în panicul, răspândită prin locuri umede și sărate (Limonium vulgare). 187 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia plumbaginaceelor, răspândită pe pășuni de munte (Armeria elongata). 188 (Reg; îc) ~ba-rățoiului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 189 (Reg; îc) ~ba-soacrei Plantă cărnoasă arborescentă din familia cactacee, originară din America, cu tulpina erectă, ramificată, cu sau fără spini, cu flori mari, galbene sau roșii Si: (reg) broască, stoletnic (Opuntia ficus-indica). 190 (Reg; îac) Plantă din familia cretaceelor, cultivată în Africa, America și Europa pentru fructele sale (smochine de Spania) și, de asemenea, plantată ca gard viu (Opuntia vulgaris). 191 (Bot; reg; îc) ~ba-șarpelui Ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri Si: grăitoare-de-rău (Ophioglossum vulgatum). 192 (Reg; îac) Plantă din ordinul umbeliferelor, cu tulpină înaltă de 40-100 cm, ramificată, cu flori numeroase, albe sau roșietice, care crește prin fânețe și poieni umede, semisărate Si: floarea-țigăncii, leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic (Peucedaum latifolia). 193 (Reg; îac) Plantă cu frunzele lanceolate, folosită în medicina populară pentru proprietățile ei astringente sau contra tusei Si: căruțele, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limbariță, pătlagină, pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata). 194 (Bot; reg; îac) Stupitul-cucului (Cardomina protensis). 195 (Bot; reg; îac) Ferigă (Dryopteris filix-mas). 196 (Reg; îc) ~ba-cucului Planta Botrychium lunaria. 197 (Bot; reg; îc) ~ba-șopârlei Dornic (Falcaria sioides). 198 (Bot; reg; îac) Specie de stânjenei nedefinită mai îndeaproape. 199 (Bot; reg; îac) Burete nedefinit mai îndeaproape. 200 (Reg; îc) ~ba-șopârlei Planta Falcaria rivini. 201 (Reg; îc) ~ba-vrabiei Mică plantă erbacee anuală, cu frunze liniar-lanceolate și flori axiale verzi (Thymelae passerina). 202 (Bot; reg; îc) ~-de piatră Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 203 (Reg; îc) ~-de-mare (sau ~ba-boului, ~ba-vecinii) Plantă din familia cetacee, cu tulpină lungă, cărnoasă, prevăzută cu țepi, cu flori roșii, cultivată și ca plantă ornamentală Si: (reg) bostan, broască, palmă, stoletnic, talpa-ursului (Phyllocactus ackermanni). 204 (Îac) Pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). 205 (Îac) Pește marin comestibil asemănător cu calcanul, care are corpul plat și aproape oval, acoperit de solzi fini, ce trăiește pe fundul nisipos, în apropierea coastei, și a cărui carne este foarte gustoasă (Pleunorectes solea). 206 (Îac) Pește marin de formă plată, cu amândoi ochii pe aceeași parte, care trăiește pe fundul apelor Si: cambulă (Pleuronectes plesus). 207 Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele Si: limbaj (1). 208 (Pgn) Limbaj (10). 209 (Îe) A nu vorbi aceeași ~ A nu avea același mod de a gândi sau de a simți. 210 (Îs) ~ aglutinată Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin înlănțuirea de afixe strict specializate pentru fiecare funcție în parte. 211 (Îs) ~ flexionară Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și care au, în general, valori complexe. 212 (Îs) ~ analitică Limbă (207) flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice și al cuvintelor auxiliare. 213 (Îs) ~ sintetică Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă, de obicei, prin adăugarea de afixe la tema cuvintelor. 214 (Înv; îs) ~ba cârâitorilor Argou folosit de hoți. 215 (Îs) ~ păsărească Argou al copiilor constând în intercalarea unor silabe suplimentare între silabele cuvintelor. 216 (Pex; îas) Limbaj (1) convențional, greu de înțeles. 217 (Îs) ~ maternă (sau, îvr, mamă ori maicei) Limbă (207) pe care o învață cineva în copilărie, de la părinți. 218 (Îs) ~ (de) bază (sau fundamentală) ori ~ mamă Limbă (207) din care provin limbile (207) aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic. 219 (Îs) ~ internațională (sau universală) Limbă (207) națională cu largă circulație în afara granițelor acelei țări, folosită în relațiile internaționale dintre state. 220 (Îs) ~ modernă Limbă (207) vorbită în perioada actuală sau într-o epocă apropiată. 221 (Îs) ~ clasică Limbă (207) care apaține Antichității greco-latine, din epoca ei clasică, considerată ca bază a educației și civilizației. 222 (Pex; îas) Formă a unei limbi (207) care are calitățile estetice ale perioadei clasice. 223 (Îs) ~ vie Limbă (207) care se vorbește în mod curent. 224 (Îs) ~ moartă Limbă (207) care nu se mai învață ca limbă maternă și nu se mai află în circulație. 225 (Îs) ~ națională (ori, îvr, naționalicească) Limbă (207) comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni. 226 (Îs) ~ literară Cel mai corect aspect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări de către scriitori, publiciști, oameni de știință etc., utilizat în mediile intelectuale, în instituții etc. 227 (Îs) ~ de stat (sau oficială, ori, îvr, oficioasă) Limbă (207) utilizată în administrația unui stat sau într-una dintre instituțiile acestuia. 228 (Îs) ~ comună (sau înv obștească) Aspect al unei limbi (207) folosit ca mijloc de comunicare al întregii colectivități, independent de apartenența dialectală a vorbitorilor. 229 (Îas) Fază din trecutul unei limbi (207), anterioară diversificării ei dialectale. 230 (Îs) ~ veche Limbă (207) vorbită în perioadele din trecut, constituindu-se ca o etapă anterioară, distinctă de limba modernă. 231 (Îs) ~ curentă (sau de toate zilele, de conversație) Limbă obișnuită, folosită în relațiile zilnice dintre oameni. 232 (Îs) ~ standard Aspect al unei limbi (207) care reprezintă trăsăturile ei comune și modelul general de folosire. 233 (Îs) ~ scrisă Aspect al limbii naționale, consemnat în textele scrise. 234 (Îs) ~ vorbită Limbă (207) uzuală, utilizată în mod obișnuit în viu grai. 235 (Îs) ~ba surdomuților Totalitate a semnelor folosite de surdomuți pentru a comunica. 236 (Reg; îe) S-au mestecat ~bile Se spune când, într-o adunare, petrecere etc. discuțiile devin aprinse și vorbitorii încep să se certe. 237 (Pfm; irn; îs) ~ chineză Vorbire confuză, greoaie, din care nu se înțelege nimic. 238 (Îvp) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (207) Si: națiune, neam, popor. 239 Fel de a vorbi, de a se exprima sau de a comunica al cuiva într-o anumită împrejurare. 240 (Spc) Stil al unui scriitor, al unei opere literare. 241 (Îlav) Pe ~ba cuiva Pe înțelesul interlocutorului. 242 (Pex; îal) Potrivit felului de a gândi sau de a simți al vorbitorului, interlocutorului sau a celui despre care se vorbește. 243 (Înv; îs) ~ de (sau în) mare Golf. 244 (Udp „de”) Porțiune alungită, îngustă, dintr-o suprafață, corp material etc. Si: fâșie, șuviță. 245 (Înv; îs) ~ de pământ Peninsulă. 246 Fâșie lungă și îngustă de pământ, pădure etc. 247 Rază de lumină care străbate întunericul. 248 Flacără de formă alungită. 249 (Îs) ~ de foc Fosfură de hidrogen care iese din mlaștini și arde singură. 250 (Îe) A vorbi (două) ~bi diferite A nu avea același mod de a gândi și de a simți. 251 (Îs) ~ de lemn Limbaj al propagandei totalitare, caracterizat prin formule fixe, șabloane, exprimare greoaie etc. 252 (Lpl; îc) ~bi de pisică Tip de fursecuri înguste și alungite. 253 (Arg; dep; îe) A da ~bi A avea relații sexuale orale. corectat(ă)

FAMILIE s. f. (< lat. familia, it. famiglia, cf. fr. famille): grup de cuvinte sau de limbi cu trăsături comune ce reflectă înrudirea lor. ◊ ~ lexicală (de cuvinte): grup de cuvinte înrudite, cu sensuri și forme asemănătoare, derivate și compuse, formate de la un cuvânt de bază. F. lexicală include atât derivatele și compusele, cât și cuvântul de bază: român, România, românaș, românime, românesc, românește, românism, româniza; bun, bunătate, bunăvoință, bună-cuviință, bunișor, bunicel, îmbuna; trece, trecut, trecătoare, trecător, întrece, trecere etc. ◊ ~ de limbi: grup de limbi care provin din aceeași limbă comună inițială și care se aseamănă din punct de vedere fonetic, lexical și gramatical. Astfel: f. limbilor indo-europene, care au la bază limba indo-europeană comună (italo-celtice, romanice, germanice, balto-slave, indo-iraniene, greaca, hitita, toharica, armeana și albaneza); f. limbilor romanice, care au la bază limba latină (româna, dalmata, retoromana, italiana, sarda, provensala, franco-provensala, franceza, catalana, spaniola și portugheza) etc.

Arsenie Prenume puțin folosit astăzi (mai frecvent pare fem. Arsénia), Arsenie reproduce un nume pers. gr. Arsénios, formație tîrzie și rară în sursele grecești, redat în latină prin Arsenius (numai în epoca creștină). Numele grecesc avea semnificație clară întrucît are la bază adj. arsénios, dintr-un mai vechi arsenikós „bărbătesc, viril” (acesta din urmă provine din arrénikos, format de la árren „bărbătesc”). În unele lucrări de specialitate numele pers. este derivat din gr. arsénikon „arsenic, sulfură naturală de arseniu”, cuvînt cu care nu are nici o legătură etimologică. Într-adevăr gr. arsenikón denumește orpimentul, dar, ca în multe alte cazuri, nu este vorba decît de o falsă etimologie, pentru că numele substanței minerale și a elementului chimic este de origine orientală și provine din arabul al-zernikh, format din articolul hotărît al- (acesta apare și în alte cuvinte de aceeași origine: alcool, alcov, algebră, alcalin etc.) și zernikh (în persană zarmi, zirnikh), de la zar „aur”. Acceptat de onomastica creștină, Arsénios se răspîndește în Europa; la popoarele slave apare încă din sec. 13 (la sîrbi și croați). Arsenie ajunge și la români (în Moldova, un egumen al mănăstirii Putna din vremea lui Ștefan cel Mare). Alături de formele de bază la noi au circulat și Arsu, Arsa, Arsin, Arsinca, Arsan, bine atestate în toponimie; privitor la numele de așezări sau locuri Arși, Arșeni, Arsanca, Arsinești nu s-a stabilit nici o legătură cu adj. ars sau cu top. Arsura, Arșița etc. ☐ Fr. Arsène, it. Arsenio, germ. Arsen, magh. Arzén, bg., rus. Arseni(i), Arsenia, ucr. Arsén etc. ☐ Tema gr. Ars- a dat naștere unor numeroase derivate întîlnite frecvent ca nume de personaje în literatura pastorală renascentistă: Arseos, Arsindo, Arselios, Arsinos (s-a ajuns și la o formă feminină Arsilena, în totală contradicție cu semnificația „bărbătesc, viril”). ☐ În epoca contemporană, un foarte cunoscut personaj literar este Arsène Lupin, eroul romanelor polițiste ale scriitorului belgian Maurice Leblanc.

spaimă, spăimînta, speria Pare un lucru admis că aceste trei cuvinte provin din aceeași rădăcină, căci toate încercările făcute pînă acuma de a le explica prin rădăcini diferite s-au soldat cu eșecuri. Dar legăturile dintre ele și filiația fiecăruia în parte sînt neclare. În ce privește verbul a speria, trebuie fără îndoială să considerăm ca mai veche forma regională spăria, căci aceasta a putut, grație corelației de timbru a consoanelor, să devină speria, pe cînd o schimbare în sens invers ar fi inexplicabilă (vezi mai sus lepăda). PEW constată că toate încercările de a porni de la rădăcina lui paueo au eșuat, de aceea propune un *expariare „a desperechea în momentul acuplării”. Mă îndoiesc că cineva s-ar fi putut gîndi că latina a avut un asemenea verb, dacă nu s-ar fi căutat cu orice preț o etimologie pentru speria. TDRG ia ca punct de plecare pe expauere, unde s-ar fi introdus un r ca în are < habet (iar acolo de ce ?) sau s-ar fi produs o disimilare p – v > p – r. Acesta ar fi însă unicul exemplu de astfel de disimilare în romînește, unde de altfel intervocalic ar fi trebuit să fie eliminat. CADE pornește de la expauorere (? !), care nu mi se pare sigur că ar fi dat spăria, dar în orice caz e fabricat special pentru a-l explica pe acesta din urmă, În perioada ei istorică, latina nu forma derivate denominative de conjugarea a II-a. Ar fi trebuit deci reconstruit un *expauoriare (care nu văd cu ce ar fi fost mai rău decît *expauorere ; totuși acest din urmă monstru s-a bucurat de favoarea lui Pușcariu, DR, IV (1927), p. 706 și a DLRM; REW, 3036, l-a suprimat în ediția din 1935, astfel că a renunțat de a-și da părerea). DU a reconstruit și el un *expauorare (la feL Densusianu, HdLR, I, p. 165), care nu are decît un cusur: că trebuia să devină în romînește *spăura. Singura bază posibilă în latinește este expauere, bine atestat și cu sens potrivit pentru verbul romînesc. Aceasta este explicația la care s-a oprit Scriban, care construiește cam schematic istoria următoare : expaueo > spai > spar sub influența perechii pai și par ; de aici mai departe infinitivul a spărea, a sperea, a speria. Dar întreaga flexiune se bazează pe persoana I a indicativului prezent ? Trebuie să notăm că în latinește pauere nu avea nici perfect, nici participiu, ca mai toate verbele de stare de conjugarea a II-a. Ca adjectiv se folosea derivatul pauidus. Prin urmare în romînește nu s-a putut păstra decît o temă de prezent și nu era nici un motiv să se formeze un perfect și un participiu de conjugarea a II-a, ținînd seamă că tipurile vechi care existau în latinește au fost eliminate, iar cele noi, în -și sau -ui nu erau potrivite aici. Perfectul megl. spărui este vizibil ulterior, pentru că pornește de la rădăcina spar-. Singura posibilitate de a completa paradigma verbului în dacoromînă era trecerea lui la o conjugare regulată (I sau IV). Pornim deci de la prezentul expaueo, care trebuia să dea, și a și dat, spaiu (-u- interior a dispărut și în alte cuvinte asemănătoare ca formă). Intrînd în paralelism cu cei, pai, piei, săi, persoana a II-a sg. a indicativului, a III-a a conjunctivului la ambele numere, apoi I-a sg. a indicativului au putut căpăta forme cu -r-, care erau mai comode, deoarece pe ele se putea construi o conjugare completă. În timp ce a cere, a părea, a pieri, a sări, erau reținute la conjugările II, III, IV, grație întregii lor paradigme, spai, slab sprijinit de alte forme ale sale, a trecut la conjugarea I (ca tăia), așa cum s-a întîmplat cu a învia și cu alte verbe. Spaimă e explicat în general ca provenind de la *expaumen (singur CADE pornește de la gr. σπάσμα, neținînd seamă de faptul că limbile romanice au spasmus, nu spasma). S-ar părea că i în cuvîntul latin trebuia să fie lung. Dicționarele nu încearcă nici o explicare, afară de Scriban, care pleacă de la pauῑre „a bătători”, idee manifest greșită. Pușcariu, ZRPh, XXVIII (1904), p. 677, n. 1, explică pe spaimă nu prin *expauĭmen ( < expauĕre), ci din expauῑmen (< expauĕre). Dar expauĕre nu există, iar cantitatea lui i nu depinde de a lui e. Trecerea lui i la ῑ în sufixul -ῑmen este verosimilă, pentru că -imen era arhaic, iar -ῑmen era viu, cf. sedῑmen pentru sedimen și discuția din SLG, p. 58. La spăimînta, situația e mai complicată. TDRG, REW, Scriban pornesc de la spauento, păstrat în romanica apuseană, cu asimilarea v-n > m – n, lucru cu totul neverosimil. DU, PEW, CADE pornesc de la *expauimento, păstrat și în sardă, forma primitivă spămînta , fiind atestată în romîna veche. Dar expauimento, neatestat, ar fi derivat de la expauimentum, tot așa de neatestat. Pușcariu, loc. cit., n. 2, constatind că ae nu devine a în romînește (vezi chiae, nae), crede că spăimînt nu provine din *expauῑmento, ci din *expauamento, -ῑmentum, fiind înlocuit cu -amentum, care e mai frecvent. Ajungem astfel la a treia formă neatestată. Afară de aceasta cred că am arătat că -ῑmentum era în curs de extindere. Nu cumva avem pur și simplu de-a face cu un derivat de la pământ (pentru înțeles, vezi fr. atterrer, lat. consterno), cu prefixul s- (vezi strecura) ? Pentru vechimea derivatului în romînește pledează faptul că el apare și în grecește : ἐσπουμεντάρησε „s-a spăimîntat” (L. Roussel, Karagheuz ou théâtre d'ombres à Athènes, I, II, Athènes, 1921, p. 34), care ar trebui să vină din aromînă, deși nu mi-e cunoscută o atestare a lui în aromînă. În orice caz, i din spăimînta provine de la spaimă. În spaimă vocalele a și i s-au contras pe vremea cînd a încă nu devenise ă. Fiind neanalizabil, cuvîntul a scăpat de sub influența cuvintelor cu sufixul -ime (mulțime etc.) și astfel a putut schimba pe -e în -ă.

copil (-ii), s. m. – 1. (Înv.) Bastard, fiu natural, nelegitim. – 2. Fiu, fiică. – 3. Prunc. – 4. Vlăstar, mlădiță. – 5. Vîrf, sfîrc, capăt. – Mr. cochil „bastard”, cóchilă „fecioară”, megl. cópil „bastard”, cupiláș „flăcău”. Origine necunoscută. S-a răspîndit din rom. în toate celelalte idiomuri balcanice: cf. ngr. ϰόπελος „bastard”, ngr. ϰοπέλι „băiat”, ϰοπέλα „fată”; alb. kopilj „bastard, servitor”, kopilje „servitoare”; bg. kópele, kópile, kopelák „bastard”; sb. kópile „bastard”, kopilan „flăcău”, v. rus. kopelŭ „bastard”, rut. kopyl, sl. kopilŭ „bastard”, mag. kópé „haimana”, în ngr., bg. și sb. cu un număr de der. locali. Aceste cuvinte nu se explică prin nici o limbă cunoscută, iar răspîndirea lor geografică nu permite să presupunem un punct de plecare diferit de rom., limbă în care, pe de altă parte, o aton și l final (înainte intervocalic) nu permit căutarea unui etimon în fondul lat. ci, cel mult, în cel expresiv. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 181), însă in Bihor a circulat cu sensul de „bastard”, care este vechi în celelalte regiuni; asupra semantismului, cf. Șeineanu, Semasiol., 200. Admit proveniența din fondul balcanic anterior latinei, Miklosich, Slaw. Elem., 10; Miklosich, Etym. Wb., 129; Berneker 564; Sandfeld 94; DAR; cf. Lahovary 325 și Rosetti, II, 115. Încercările făcute pentru a deriva acest cuvînt din lat. par a fi eșuat (de la pūpilus, după Laurian și Scriban, de la *copilis „care servește paharul”, după Meyer 198). Cuvîntul rom. a fost considerat uneori ca der. din ngr. (Cihac, II, 651); din sl. (Philippide, Principii, 44; Tiktin); din alb. (Densusianu, Hlr., 37; Meyer, Neugr. St., II, 67; Capidan, Dacor., II, 524; Philippide, II, 708); din limba gepizilor, din cuvîntul *kopilo (Diculescu, Dacor., IV, 1552); sau de la o rădăcină sl. care provine din indoeurop. *(s)kap- „a face” (Mladenov 250); cf. mai multe amănunte în DAR. Nici una din aceste ipoteze nu pare convingătoare, cu atît mai mult, cu cît pare evident că în ngr., sl. și alb. este vorba de cuvinte împrumutate, care rămîn fără explicație, dacă nu se admite originea lor rom. Der. copilă, s. f. (fiică naturală, bastardă; fată, tînără); copileț, s. m. (copil; vlăstar; scăunel cu trei picioare); copilandru, s. m. (tînăr, flăcău); copilări, vb. (a-și petrece anii copilăriei; a da în mintea copiilor); copilărie, s. f. (perioadă a vieții omenești de la naștere pînă la adolescență; faptă, purtare de copil, naivitate; ramolisment); copilăros, adj. (ca un copil); copilăresc, adj. (al copilului, propriu copilului); copilărește, adv. (în felul copiilor); copili, vb. (a tăia lăstarii sau crengile care nu poartă rod, a lăstări); copilă, s. f. (acțiunea de lăstări porumbul); copilăret (var. copilărime), s. n. (mulțime de copii); copilitură, s. f. (Trans., bastard).^[1]

ADJECTIV s. n. (< lat. adjectivum „care se adaugă” < ad „pe lângă” + iectum „așezat”, cf. fr. adjectif); parte de vorbire care exprimă însușirea unui obiect gramatical, însoțind, în mod obișnuit, numele acestuia. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune sintetică după gen, număr și caz, prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (atribut – funcție de bază; nume predicativ, complement indirect, complement circumstanțial și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai adjectivul relativ). Ca însoțitor al substantivului se acordă cu acesta în gen, număr și caz. ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum ar fi acru, bun, dulce, negru, verde etc. (din latină); aprig, creț, searbăd etc. (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, cum sunt blajin, destoinic, viteaz etc. (din v. slavă), gingaș, viclean (din maghiară), fistichiu, murdar (din turcă), ieftin, proaspăt (din neogreacă), actual, dinamic, energic (din franceză) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: bunicel, descurcăreț, gustos; binevoitor, nemaivăzut, semifabricat, gri-închis; vestit, liniștit etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un a. cum sunt cețos (< ceață + suf. -os), sprintenel (< sprinten + suf. -el), sufletesc (< suflet + suf. -esc), nebunatic (< nebun + suf. -atic) etc. ◊ ~ pronominal: a. provenit dintr-un pronume (de întărire, posesiv, interogativ, relativ, demonstrativ, nehotărât și negativ), ca în exemplele – Ileana însăși, străbunii noștri, care piesă?, știu ce ochelari porți, acești brazi, fiecare rând, niciun cuvânt. ◊ ~ verbal: a. provenit din participiul unui verb (participial) sau din gerunziul unui verb (gerunzial), cum sunt în exemplele – oameni fericiți, cercetător pasionat, mână tremurândă, răni sângerânde. ◊ ~ adverbial: a. provenit din adverb de mod, ca cele din exemplele - asemenea reviste, așa casă. ◊ ~ concret a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca aromat, dulce, negru, strident. ◊ ~ adnominal: a. care modifică numele din sintagma nominală, în construcții ca „Bunul om s-a oprit în drum”, „Harnica fată deretică prin casă” (e vorba deci de a. așezat înaintea substantivului). ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca inimos, iscusit, înțelegător, priceput. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare sau conversiune), ca crud, roșu, excelent, luminat, văratic, suferind. ◊ ~ compus a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca atotbiruitor, binevenit, bleu-marin, cumsecade, galben-deschis, nemaiauzit, româno-francez, tehnico-științific. ◊ ~ variabil: a. care-și schimbă forma în raport cu genul, numărul și cazul substantivului determinat, ca în exemplele – N. Ac. (pe) un băiat harnic, (pe) niște băieți harnici; N. Ac. (pe) o fată harnică, (pe) niște fete harnice, G. D. (al, a, ai, ale) unui băiat harnic, (al, a, ai, ale) unor băieți harnici; G. D. (al, a, ai, ale) unei fete harnice, (al, a, ai, ale) unor fete harnice; N. Ac. un râu limpede, niște râuri limpezi, G. D. (al, a, ai, ale) unui râu limpede, (al; a, ai, ale) unor râuri limpezi etc. ◊ ~ invariabil: a. care nu-și schimbă forma în raport cu genul, numărul și cazul substantivului determinat (cuvânt cu sens de a. și cu formă fixă), cum sunt asemenea, așa, atare, cumsecade, coșcogeamite, bleu gri, propice, ferice, ceva, orice etc. ◊ ~ cu o terminație: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de o singură terminație pentru ambele genuri, ca limpede, mare, tare, verde. ◊ ~ cu două terminații: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de două terminații, câte una pentru fiecare gen (masculin și feminin), ca bun – bună, inimos – frumoasă, mic – mică, slab – slabă. ◊ ~ cu patru forme flexionare (la singular și la plural): atent – atentă, atenți – atente; albastru – albastră, albaștri -albastre; rău – rea, răi – rele. ◊ ~ cu trei forme flexionare (la singular și la plural): drag – dragă – dragi; românesc – românească – românești; cenușiu – cenușie – cenușii; obligatoriu – obligatorie – obligatorii; silitor -silitoare – silitori. ◊ ~ cu două forme flexionare (la singular și la plural): dulce – dulci, mare – mari, verde – verzi. ◊ ~ calificativ: a. care exprimă calitatea unui obiect denumit de substantiv, ca în coală albă, teren pietros, stâncă ascuțită, soare palid, chip dulce. ◊ ~ determinativ (denumire improprie): a. pronominal care exprimă un raport (posesiv, distributiv, circumstanțial etc.) determinant al conceptului exprimat de substantiv, ca în însuși tata, părinții tăi, ce veste (?), lemnele acelea, alți participanți, nicio pretenție. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă o însușire comparabilă, existentă în grade diferite, ca înalt, greu, întins, roșu, priceput, atent; roditor, disciplinat. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă o însușire necomparabilă, inexistentă în grade diferite; ca mort, viu, secundar, egal, oral, oval, pătrat, unic, strămoșesc, petrolifer, colosal, veșnic. ◊ ~ nearticulat: a. neînsoțit de articol hotărât enclitic (este așezat după substantiv), ca în exemplele om bun, fată frumoasă. ◊ ~ articulat; a. însoțit de articol hotărât enclitic (este așezat înaintea substantivului), ca în exemplele bunul om, frumoasa fată. ◊ ~ depreciativ (peiorativ); a. care sugerează lipsa de considerație, o notă de batjocură, ca ignorant, îngâmfat, laș, mitocan (Pentru clasificarea a. v. criteriu.).

ABLATIV 1. Într-o concepție morfologică asupra cazului* (vezi CAZ_I), caz existent în limbi cu o flexiune cazuală bogată (ex. sanscrită, latină, turcă), unde apare ca regim* al verbului, al adjectivului sau al unor prepoziții și exprimă diverse valori circumstanțiale, în special, punctul de plecare sau momentul de începere a acțiunii (ex. lat. venio domo rure „vin de acasă, de la țară”; a(b) puero, „din copilărie”). în limbile romanice, ca urmare a pierderii distincțiilor fonetice de la finala cuvintelor, forma cazuală de ablativ a dispărut, iar valorile au fost preluate de diverse construcții prepoziționale. 2. Într-o concepție semantico-localistă asupra cazului (vezi CAZ_III), unde toate relațiile de caz, inclusiv cele abstracte, sunt interpretate în termeni de „localitate” și de „direcție”, ablativul, existent în orice limbă, reprezintă una dintre relațiile cazuale de bază, exprimând punctul de plecare al mișcării, dar și raporturi mai abstracte; originea, proveniența (ex. Pleacă de la Iași; Cartea trece din mână în mână; El provine dintr-o familie modestă; Boala rezultă din surmenare). în accepția cu patru cazuri de bază, ablativul se distinge prin [+Loc; +Sursă] și se opune locativului*, caracterizat prin [+Loc; -Sursă], ergativului*, caracterizat prin [- Loc; + Sursă], și absolutivului*, cazul nemarcat, caracterizat prin [- Loc; – Sursă], în accepția cu mai multe cazuri locative și direcționale, ablativul aparține grupului de cazuri orientate, opunându-se, în cadrul acestora, alativului*, care exprimă direcția și limita finală, iar ambele se opun cazurilor nonorientate: inesivul* și adesivul*. Vezi CAZ. G.P.D.

crăciun Diversele etimologii ale cuvîntului au fost discutate de acad. Al. Rosetti în volumul omagial pentru Constantin Giurescu (articolul a fost republicat în BL, XI (1943), p. 56-63 și în Mélanges de linguistique et de philologie, p. 324- 333, reprodus cu mici modificări în „Romanoslavica”, IV (1960), p. 64 – 190). Autorul înlătură o serie de etimologii fanteziste și se oprește la lat. creatio (cu înțelesul de „naștere”), care pare într-adevăr singurul etimon serios propus pînă azi (în SCL, XII (961), p. 313-316, E. Çabej susține că crăciun ar proveni din alb. „kërçû, kërçuni” „buturugă”). Pentru înțelesul lui crăciun s-ar putea compara port. criança „copil” și alte derivate romanice. Totuși acad. Al. Rosetti arată că unele trăsături fonetice romînești nu concordă cu forma latină, astfel prima silabă trebuia să fie cre-, nu cră-, iar finala, așteptată, este -une, nu -un. Pentru a elimina aceste greutăți, autorul crede că, trebuie să facem apel la un intermediar slav, deși slaviștii, pe de altă parte, cred în general că formele corespunzătoare din slavă provin din romînește. Cele două obiecții ridicate de acad. Al. Rosetti pot fi înlăturate. Silaba inițială a cuvîntului romînesc este cră- și nu cre-, din cauză că r este dur, în acord cu n final (cf. crăpa < lat. crepare) ; consoana č nu a avut nici o influență, deoarece nu are o variantă dură (cf. tăciune < lat. titione, care nici măcar la plural, tăciuni, nu moaie pe t inițial). Este adevărat că alături de crăpa există varianta regională crepa, iar crăciun nu are decît într-un singur loc (cf. DA) varianta creciun, dar situația celor două cuvinte nu este aceeași. Alături de crăpa, crapă există crepa, creapă, apoi crepi, crepe, cu muierea normală a lui r, vezi cresta alături de creastă, creste, treptat, alături de treaptă, trepte. Crăciun nu are și nu poate avea alături forma de acest tip, pentru că în formele lui accentul nu este nicăieri pe silaba inițială. Cît privește terminația, N. Drăganu a încercat să o explice arătînd că singularul crăciun s-ar fi refăcut sub influența unui plural crăciuni. Acad. Al. Rosetti arată că un astfel de plural nu e obișnuit și, dacă ar exista, nu ar avea de ce să influențeze singularul. Se mai poate adăuga încă ceva : diferența, de gen. Creatione era feminin ; dacă ar fi existat un plural romînesc două crăciuni (în ce epocă ? pluralele feminine în -i nu aparțin, desigur, începuturilor limbii romîne), acesta nu putea provoca apariția unui singular neutru crăciun, căci nu exista și nu există pînă azi un model pentru o flexiune de tipul un crăciun – două orăciuni. De fapt, nu e vorba numai de o diferență de terminație, ci și de una de gen : creatione era feminin, ca rogatione. De ce nu a rămas, ca acesta din. urmă, feminin ? Substantivele, de felul lui creatione sînt în realitate de mai multe tipuri : 1. masculine latinești în -o, -onis, care la rîndul lor prezint mai multe aspecte romînești : a. terminate în -un : căpun < lat. Capo. (?), găun < lat. cauo (?), grăsun < lat. *grasso, păun < pauo. _b. terminate în -un, cu varianta -une : gărgăun și gărgăune < lat. crabro (?); tăun și tăune < *tabo. După cum se vede, sub punctele a. și b. intră numai nume de animale. c. terminate în -une, cu varianta -un : cf. tăciune, tăciun < lat. titio. d. terminate numai în -une: cărbune < lat. carbo. După cum se vede, sub c. și d. intră numai neînsuflețite. e. devenite în romînește neutre, numai în -un : săpun < lat. sapo. 2. feminine latinești în -io : a. Cîteva cuvinte izolate, legate la origine de verbe : genune < lat, gyro (?) : minune < lat. *mirio (?); pășune < lat. pastio ; răpciune, răpciun < lat. raptio (?). La acestea trebuie adăugate unele care prezintă modificări fonetice : minciună < lat. mentio ; rușine < lat. *rosio (?). b. Substantive derivate cu sufixul -atio, itio, legate de verbe pînă azi. Acestea sînt foarte numeroase, de aceea mă mulțumesc să dau cîteva exemple : iertăciune, plecăciune, rugăciune etc. E foarte greu de spus, despre fiecare în parte, dacă e moștenit din latinește sau format în romînește, de vreme ce atît rădăcina cît și sufixul sînt vii. Constatăm că au rămas feminine derivatele analizabile (de tipul goliciune, spurcăciune), abstracte derivate de la verbe sau adjective, și cîteva neanalizabile, dar simțite ca abstracte verbale (minciună, pășune, rușine). Au pierdut în mare parte pe -e, în acord cu tendința cunoscută a limbii noastre (cu excepția apusului țării, unde există tendința contrarie), masculinele nume de animale, în sfîrșit au pierdut parțial pe -e dar au rămas masculine sau au devenit neutre numele de obiecte neînsuflețite (crăciun, săpun). Așadar crăciun a pierdut pe -e pentru că a pierdut legătura cu verbul de la care derivă.

brînză s. f. – Produs alimentar obținut prin prelucrarea laptelui. – Megl. brǫndză. Cuvînt care a dat naștere multor ipoteze și discuții, în general foarte divergente. Ne expunem părerea, înainte de a trece în revistă opiniile anterioare. Este cunoscut că brînza în general își primește numele fie de la locul unde se produce (penteleu, cf. sp. manchego, Villalón, și toate numele de brînzeturi fr.), sau de la forma pe care o capătă. În această ultimă categorie intră o serie întreagă de nume care desemnează brînza cu numele tiparului său. Astfel în sp. adobera, care înseamnă în același timp „tipar pentru brînză” și brînză, iar în rom. burduf, care se folosește, deși rar, cu sensul de „brînză păstrată în burduf”. În același mod, lat. formaticus, cu der. său romanic, de la forma „tipar”, gr. μανοῦρα „făcut cu mîna” și brînză; rus. paner „brînză”, față de lituan. paner „coș”; sp. manteca, port. manteiga, probabil din lat. mantica „sac”, etc. Același mod mai primitiv de a da formă brînzei, strecurînd-o totodată, este punerea laptelui prins într-un sac de in sau de cînepă, a cărei țesătură rară permite verificarea ambelor operații în același timp (asupra acestei faze a prelucrării brănzei, cf. detalii la Giuglea, Dacor., III, 573). Sacul, astăzi sedilă sau zăgîrnă, s-a numit probabil în trecut brandeum, cuvînt lat. care însemna „pînză de in” și care apare în Evul Mediu cu sensurile de „văl subțire pentru relicve”, „pînză” și „legătură, brîu” (Du Cange; Niermeyer 104). Rezultatul brandea › brînză pare normal, din punct de vedere fonetic și semantic. În plus, este posibil ca sensul cuvîntului să se fi deplasat din epoca latină de la recipient la conținut, dacă trebuie presupusă o legătură între brandea și brunda „solida” (Silos 59; cf. Meillet, s. v. brunda), cuvînt fără o explicație satisfăcătoare pînă în prezent, și care nu trebuie confundat cu brunda „caput cervi” (cf. Isodoro, XV, 1, 49; J. Sofer, Glotta, XVI, 36). Hasdeu, Cuv. Bătr., I, 190, considera cuvîntul ca fiind dac, după ce l-a împărțit (Col. Traian, 1874, 107), în bo-ransa, și i-a asimilat ultimul element cu rînză. Cipariu, Arhiv., 144, îl deriva de la un lat. *brancia, în timp ce Schuchardt, Z. vergl. Sprachf., XX, 24, se referea la numele orașului elvețian Brienz. Această idee, reluată în mod inexplicabil de DAR, este „imposibilă din punct de vedere istoric” (REW 1272). Cihac, II, 28, îl derivă din pol., greșind evident. Pascu, Beiträge, 8, a sugerat mai întîi o posibilă der. de la interjecția bîr, idee insolită, care a fost totuși preluată de Lahovary 318, cu circumstanța agravantă de a o fi combinat cu rînză, ca la Hasdeu, și de a considera cuvintele ca provenind din fondul lingvistic anterior fazei indo-europene. Tot Pascu, I, 191, și Arch. Rom., IX, 324, s-a gîndit apoi la un trac. *berenza, der. de la *ber „oaie”. După Densusianu, GS, 1, 67,este vorba de rădăcina iraniană *renc-, renz- „a stoarce, a strivi”, în vreme ce după Giuglea, Dacor., III, 573-81, ar trebui plecat de la un *brendia sau *brandia, care s-ar trage dintr-un indo-european *gurendh „a fermenta”; ideea aceasta a fost preluată de Pedersen, Lingua Posnaniensis, I (1949), 1-2. Cercetătorii mai recenți (Capidan, LL, III, 228; Hubschimdt, Alpenwörter, 25; Rohlfs, Differenzierung, 51) au tendința de a considera acest cuvînt ca un „Reliktwort” sau supraviețuitor al idiomurilor balcanice preromane. Der. brînzar, s. m. (persoană care prepară sau vinde brînză); brînzăreasă, s. f. (femeie care face sau vinde lapte); brînzărie, s. f. (loc în care se prepară brînza); brînzi, vb. (despre lapte, a se strica; a fermenta); brînzoaică, s. f. (plăcintă cu brînză); brînzoi, s. n. (Arg., cuțit); brînzos, adj. (care are multă brînză; care are consistența brînzei); îmbrînzi, vb. (Bucov., despre turmă, a paște); îmbrînzit, adj. (făcut, uns, amestecat cu brînză); brînzet, s. n. (cantitate sau sortiment de brînzeturi). Din rom. trebuie să provină ngr. πρέντζα (Murnu, Lehnwörter, 38), sb. brenca (Miklosich, Wander., 8), slov., pol. bryndza, pol. bredza, ceh. brindza (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 401; Berneker 93); țig. brinsa (Wlislocki 76), mag. brenza, brondza, săs. pränts, germ. dialectală Brinse(nkäse), țig. sp. brinza „carne fiartă” (Besses 39).

VERB s. n. (< fr. verbe, cf. lat. verbum „cuvânt”): parte de vorbire care exprimă un proces (o acțiune sau o stare). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune după număr, persoană, diateză, mod și timp (parțial și după gen – la participiu), denumită conjugare, prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice (predicat verbal – funcție de bază; copulă sau nume predicativ într-un predicat nominal, subiect, atribut, complement direct, complement indirect, complement circumstanțial și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională – prin v. copulativ). ◊ ~ moștenit: v. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, ca de exemplu cânta, lăuda, avea, putea, vrea, începe, răspunde, auzi, fi etc. (din latină); cruța, curma, gudura, răbda, scăpăra, zburda etc. (din substrat, din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: v. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia într-o anumită etapă, ca de exemplu citi, clădi, hrăni, iubi, privi, trebui, trăi etc. (din vechea slavă); bănui, cheltui, făgădui, socoti, tăgădui etc. (din maghiară); fandosi, lipsi, pedepsi, sinchisi, ursi, vopsi etc. (din neogreacă); zvârli (de la slavii de sud); absolvi (de la germani); accepta, balansa, explica, fixa, garanta, imita, legifera, maltrata, oficia, participa etc. (din franceză) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare și compunere: desface, îmbunătăți, ofta, pocni, preface, răstălmăci, reface etc.; binecuvânta, binevoi, întrepătrunde, preamări etc. ◊ ~ denominativ: v. care provine de Ia un nume (substantiv sau adjectiv) prin derivare, ca de exemplu biciui (< bici + suf. -ui), brăzda (< brazdă + suf. -a), descleșta (< des- + clește + -a), desfrunzi (< des- + frunză + -i), dezvinovăți (< dez- + vinovat + suf. -i), înflora (< în-+ floare + suf. -a), îngălbeni(< în- + galben + suf. -i), întineri (< în- + tânăr + suf. -i), mușamaliza (< mușamale + suf. -iza) etc. ◊ ~ concret: v. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu aluneca, brăzda, cânta, fluiera, fugi, înota, parfuma, scrie; bubui, fulgera, trăsni etc. ◊ ~ abstract: v. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu aminti, încuraja, medita, pândi; avea, fi, vrea; constitui, deveni, părea, reprezenta; putea, trebui; continua, începe, sfârși etc. ◊ ~ momentan (perfectiv): v. care exprimă un proces de scurtă durată, un proces de moment, ca de exemplu adormi, anunța, ieși, încheia, pleca, sosi, veni etc. ◊ ~ durativ (imperfectiv): v. care exprimă un proces în curs de desfășurare, neterminat, ca de exemplu ajuta, călători, certa, coace, dormi, fierbe, plânge, trăi, unelti, vorbi etc. ◊ ~ incoativ: v. care exprimă începutul unei acțiuni ca de exemplu începe, (pop.) prinde (să). În latină, ideea de „început” al acțiunii era exprimată cu ajutorul unui sufix: senesco „încep să îmbătrânesc”. ◊ ~ cauzativ (factitiv): v. tranzitiv care arată că subiectul lui face (determină) pe cineva să îndeplinească acțiunea verbului de după el, ca de exemplu a determina (pe cineva să facă ceva), a face (pe cineva să facă ceva), a obliga (pe cineva să facă ceva) etc. ◊ ~ tranzitiv: v. al cărui proces se răsfrânge direct asupra unui obiect; v. care poate primi în mod obișnuit un complement direct sau o completivă directă, ca de exemplu mânca, lucra, avea, face, zice, auzi, citi, urî etc. ◊ ~ tranzitiv absolut: v. tranzitiv care nu are exprimat în context complementul direct sau completiva directă, deși le poate regiza, ca de exemplu „Cântă admirabil”. „Scrie frumos” etc. ◊ ~ tranzitiv relativ: v. tranzitiv care are exprimat în context complementul direct sau completiva directă, ca în exemplele „Cântă admirabil romanțe”. „Cântă admirabil / ce a învățat”, „Scrie frumos tema”, „Scrie frumos /ce-i dictez”◊ ~ dublu tranzitiv: v. care poate avea simultan, în același context, fie două complemente directe (unul al ființei și altul al lucrului), fie un complement direct al ființei și o completivă directă (reprezentantă a complementului direct al lucrului), ca în exemplele „Profesorul învață carte pe elev”. „L-am rugat / să-mi spună adevărul”. ◊ ~ intranzitiv: v. al cărui proces nu se poate răsfrânge direct asupra unui obiect; v. care nu poate primi un complement direct sau o completivă directă, ca de exemplu călători, deveni, exista, fi, fugi, ieși, părea, pleca, sosi, sta, străluci, ședea, veni etc. ◊ ~ personal: v. care poate realiza relația cu subiectul reprezentat printr-o persoană; v. care exprimă un proces atribuit unei persoane, unui autor, unui subiect gramatical concret, ca de exemplu cânta, lucra, avea, tăcea, cere, face, dormi, coborî etc. ◊ ~ impersonal: v. care nu poate realiza relația cu subiectul reprezentat printr-o persoană; v. care exprimă un proces neatribuit unei persoane, unui autor, unui subiect gramatical concret, ca de exemplu amurgește, burează, fulgeră, fulguie, ninge, plouă, trăsnește, tună, se împrimăvărează, se desprimăvărează, se înnorează, se înserează, se înseninează etc.; caută (să), merită (să), trebuie (să), urmează (să); (îmi) convine (să), (îmi) place (să), (îmi) vine (să); se aude (că), se cade (să), se pare (că), se poate (să), se spune (că), se zice (că); (îmi) pasă (că), se cuvine (să), se întâmplă (să) etc. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: v. care se combină, pe rând, cu câte un singur termen, în cadrul aceleiași propoziții, formând împreună cu acesta o structură binară (marea majoritate a verbelor), ca de exemplu mânca, desena, putea, trece, veni, vopsi, coborî, hotărî etc. (v. și distribuție). ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: v. care se combină, simultan, cu doi termeni, în cadrul aceleiași propoziții, formând împreună cu aceștia o structură ternară (verbele copulative), ca de exemplu fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc. (v. și distribuție). ◊ ~ predicativ: v. care, la modurile personale, poate forma singur predicatul verbal al propoziției, ca de exemplu lupta, cerceta, avea, tăcea, vrea, cere, merge, fi, veni, hotărî etc. ◊ ~ nepredicativ: v. care, la modurile personale, în anumite contexte, nu poate forma singur predicatul propoziției, ci numai împreună cu alte forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale – fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc.; fi, avea, voi, vrea; da, lua, face, pune, ține etc. (sunt v. nepredicative, în anumite contexte, v. copulative, auxiliare și cele din structura locuțiunilor verbale). ◊ ~ copulativ: v. care leagă subiectul de numele predicativ, formând cu acesta din urmă, atunci când se află la un mod personal, un predicat nominal sau, atunci când se află la un mod nepersonal, o construcție nominală (infinitivală, gerunzială, participială sau de supin), ca de exemplu fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc. ◊ ~ autonom: v. de sine stătător, care-și păstrează întreaga capacitate semantică și gramaticală; v. „plin”, cu independență lexico-gramaticală. Sunt v. autonome toate verbele limbii române folosite în contexte specifice acestei autonomii. ◊ ~ auxiliar: v. devenit instrument gramatical, v. care-și pierde, în anumite contexte, capacitatea semantică și gramaticală, intrând obligatoriu în relație de structură fie numai cu forme verbale (pentru realizarea timpurilor și a modurilor compuse sau pentru realizarea diatezei pasive), fie cu forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale (pentru realizarea structurilor binare de predicat nominal); v. „gol” sau pe jumătate „golit” de conținutul lexical, abstractizat și lipsit de independență lexico-gramaticală. Există deci, din acest punct de vedere, două tipuri de v. auxiliare: auxiliare morfologice, care ajută la realizarea timpurilor și a modurilor compuse din diatezele activă și reflexivă (fi, avea, vrea, voi, la realizarea locuțiunilor verbale (da, lua, face, avea etc.) sau la realizarea diatezei pasive (fi), și auxiliare sintactice, care ajută la realizarea predicatului nominal al propoziției, atunci când se află la un mod personal (așa cum sunt verbele copulative, amintite mai sus). ◊ ~ (semi)auxiliar de mod (modal): v. abstract care exprimă prin conținutul său lexical (originar sau dobândit în context) una din ideile de modalitate (de necesitate, de posibilitate, de probabilitate, de iminență, de voință sau de dorință). Deși poate fi urmat de conjunctive, infinitive, participii sau supine, el formează singur predicatul verbal al propoziției, atunci când se află la un mod personal: trebui, putea, fi, avea, vrea, se cade, se cuvine, se pare etc. ◊ ~ (semi)auxiliar de aspect (aspectual): v. abstract care exprimă prin conținutul său lexical (originar sau dobândit în context) una din ideile de aspect (începutul, continuarea sau sfârșitul acțiunii). Deși poate fi urmat de conjunctive, infinitive sau supine, el formează singur predicatul verbal al propoziției, atunci când se află la un mod personal: începe, porni, prinde („începe”), continua, găta („termina”), isprăvi, înceta, sfârși, termina etc. ◊ ~ unipersonal: v. care se conjugă și face referire numai la persoana a III-a (singular și plural), reprezentantă a unui subiect exprimat prin nume de animal, de plantă, de planetă, de obiect material, de categorie abstractă (accidental de persoană), ca de exemplu apune, răsări, behăi, cotcodăci, guița, a se gudura, lătra, măcăi, mieuna, mugi, necheza, oua, răgi, urla etc.; germina, îmboboci, încolți, înfrunzi, înflori, înmuguri, odrăsli etc.; a se altera, curge, cocli, mucezi, rugini, a se strica; clămpăni, clefăi, a se declasa, duhni, fonfăi, morfoli; consta, converge, rezida, rezulta etc. ◊ ~ pluripersonal (tripersonal): v. care se conjugă și face referire la toate cele trei persoane (singular și plural), ca de exemplu suna, picta, tăcea, zice, fugi, plivi, coborî, zăvorî etc. (marea majoritate a verbelor). ◊ ~ integral: v. care are paradigma întreagă, completă; v. căruia nu-i lipsește nici o formă modală, temporală, de persoană sau de număr, ca de exemplu cânta, lucra, tăcea, trece, veni, privi, coborî, hotărî etc. ◊ ~ defectiv: v. care nu are unele forme flexionare, care dispune de o flexiune sau de o paradigmă incompletă; v. care nu este folosit cu toate formele gramaticale, ca de exemplu plăcea, putea, vrea; desfide, detraca etc. ◊ ~ regulat: v. care nu prezintă în flexiune variații ale rădăcinii sau care prezintă numai variații nesemnificative pentru paradigma lui (cum sunt alternanțele fonetice), ca de exemplu ara, lucra, sonda, rupe, iubi, porni, privi, hotărî, urî etc. ◊ ~ neregulat (aberant): v. care se abate de la flexiunea obișnuită, având forme proprii, specifice; v. a cărui rădăcină prezintă în flexiune variații totale sau parțiale semnificative, neregularități specifice importante, care privesc paradigma în ansamblul ei (supletivism, reduplicare etc.), ca de exemplu fi, avea, bea, da, a se la, lua, mânca, mânca, sta și usca. ◊ ~ de conjugarea I: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat -a, indiferent de consoana care-l precedă, ca de exemplu alerga, astupa, apăsa, căuta, cânta, schimba (grupa A, cu verbe lipsite de sufix și de desinență la persoana I singular a indicativului prezent); apela, axa, colora, desena, fuma, mustra etc. (grupa B, cu verbe care au sufixul gramatical variabil -ez, dar nu au desinență la persoana I singular a indicativului prezent). ◊ ~ de conjugarea a II-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat -ea, ca de exemplu avea, bea, cădea, plăcea, putea, tăcea etc. ◊ ~ de conjugarea a III-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul neaccentuat -e, ca de exemplu arde, bate, face, merge, pune, trece etc. ◊ ~ de conjugarea a IV-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixele accentuate -i și -î, ca de exemplu auzi, dormi, fugi, veni, coborî, doborî etc. (grupa A, cu verbe lipsite de sufix și de desinență la persoana I singular a indicativului prezent); citi, iubi, sosi, vorbi, hotărî, urî etc. (grupa B, cu verbe care au sufixele gramaticale variabile -esc și -ăsc, dar fără desinență la persoana I singular a indicativului prezent). ◊ ~ simplu: v. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie, dintr-o singură unitate lexicală, ca de exemplu da, seca, bea, face, citi, doborî, făgădui, pedepsi, accepta, reface, ofta etc. ◊ ~ compus: v. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie, din două sau mai multe unități lexicale, ca de exemplu binevoi, preamări, contrasemna, cronometra, electromecaniza, fotografia, întrerupe, subscrie, supraviețui etc. ◊ ~ activ: v. care arată că subiectul gramatical face acțiunea și altcineva o suferă, ca de exemplu ajuta, vedea, face, lovi, urî etc. ◊ ~ pasiv: v. care arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva, ca de exemplu a fi ajutat, a fi văzut, a fi făcut, a fi lovit, a fi urât etc. ◊ ~ reflexiv: v. care este însoțit obligatoriu de un pronume reflexiv, formă neaccentuată de dativ sau de acuzativ, cu care formează diateza reflexivă, ca de exemplu își spune, se spală, își împărtășesc, se ceartă, își ajută (fratele), își cumpără, se construiesc, se înroșește, își amintește, se gândește, se întâmplă, se cuvine etc. ◊ ~ deponent: v. latin care avea formă pasivă și înțeles activ, ca de exemplu imitari „a imita”, loqui „a vorbi”, ordiri „a urzi” etc. ◊ ~ semideponent: v. latin, activ ca sens, care se conjuga la timpurile și la modurile derivate din tema prezentului după normele diatezei active, în timp ce la celelalte avea formă de conjugare pasivă, ca de exemplu audĕo, audĕre, ausus sum = îndrăznesc; gaudĕo, gaudĕre, gavisus sum = mă bucur etc. ◊ ~ frecventativ: v. care arată repetarea unei acțiuni; v. iterativ, ca de exemplu a relua, a reveni, a reface etc. ◊ ~ iterativ: v. frecventativ. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): v. al cărui conținut exprimă lipsa de considerație față de cineva, atitudinea de batjocură la adresa cuiva, ca de exemplu se bâlbâie, clefăie, fonfăie, râgâie, se câcâie, se mocăie etc. Pentru clasificarea verbelor v. criteriu.

șir, șiră, înșira, șirag O importantă familie de cuvinte a limbii noastre, care cuprinde, în afară de cele înscrise în titlu, următoarele : înșirui, șiroi, deșira, și altele. Fără îndoială, rădăcina este veche, dar originea ei nu a fost pînă acum precizată. DU îl explică pe șir prin magh. ser, care însă nu există. Densusianu, HdLR, , p. 314,316, 377, pornește și el de la maghiară : pentru șir de la magh. sor, iar pentru șirag, de la magh. sereg; sor se potrivește ca înțeles cu șir, dar o maghiar nu devine i în romînește ; șereg s-ar potrivi foneticește cu șirag, dar înseamnă „armată, stol, mulțime” (după Bárczi, magh. sereg e împrumutat dintr-o limbă turcă asiatică). TDRG nu spune nimic despre originea verbelor, ceea ce înseamnă că și el le consideră denominative, dar pe deșira îl explică nu prin șir, ci prin fir (desfira > deshira > deșira); pe șiră îl explică (ce e drept, cu îndoială) ca o variantă a lui șir, iar acesta se potrivește ca sens, dar desigur nu ca sunete, cu lat. series (nepăstrat în limbile romanice), iar pe de altă parte și cu magh. sor „rînd”. În cele din urmă îl leagă de șir(e)ag, pe care îl socotește de asemenea de origine necunoscută. Cît despre șiroi, acesta n-ar fi de la șir, ci creat pe bază de onomatopee. C. Diculescu, DR, IV (1927), p. 477, explică pe șiră prin gr. σεῖρα, socotind că singularul șir e refăcut după pluralul șire. Procopovici, DR, V (1929), p. 390-395, face o încercare cu totul inacceptabilă de a explica pe șir ca un „,deverbal” (vrea să zică postverbal) din înșira, iar pe acesta ca provenit din lat. inserere sau inserrare. Tot de la inserrare, fără nici o explicație cu privire la vocale, pornește CADE ca să explice pe înșira, în timp ce pentru deșira postulează un original diserare (sic !), iar pe șir îl explică prin bg. шир lărgime„, șiră fiind un dublet al lui șir. În schimb Lokotsch, sub nr. 1961, explică pe șir, șiră prin turc. sıra (< gr. σειρά), în ciuda, diferențelor de consonantism, de vocalism și de formație morfologică (turc. sıra ar fi trebuit să devină în romînește *sîra, cu pl. *sîrale); dar vechimea lui șir în romînește este suficientă, ea singură, pentru a exclude originea turcă otomană. Scriban, ca și în alte rînduri, amestecă toate propunerile altora : șir e din magh. sor, sub influența lui șireag, cf. și bg. на шир, rus. в шир ”în lățime„, turc. șıra ”șir„, vezi și șar ”șanț„; cât despre șiră, acesta ar fi refăcut din șir. În sfîrșit, DLRM, încurcînd totul, explică pe șir ca refăcut din înșira (șiră și șirag venind din șir), iar pe înșira ca denominativ de la șir; ca să fie situația și mai confuză, pe deșira îl explică prin diserrare (evident, inexistent în latinește). Mai adaug că pentru șirag, DU trimite la s.-cr. šereg, iar Scriban la magh. sereg ,,mulțime, trupă”, pol. szereg „șir”, ucr. шерег (împrumutate din maghiară). O rădăcină atît de mult folosită, cu ramificații atît de bogate, atestate din primele noastre texte, este fără îndoială de origine veche. Pentru a-i putea găsi originea este necesar în primul rînd să clarificăm relațiile între diversele componente ale familiei. În principiu, șiră poate fi o variantă a lui șir și viceversa, substantivele pot fi postverbale și. verbele pot îi denominative. Există indicii în favoarea unor ipoteze și împotriva altora ? Cred că da. Faptul că prezentul lui înșira este înșir și nu *înșirez constituie un indiciu de vechime a verbului, dar în primul rînd acest indiciu nu este absolut convingător, iar în al doilea rînd faptul că verbul e vechi nu e o dovadă că nu e totuși derivat de la substantiv. Înșira se explică fără greutate din șir(ă), dar și invers, șir(ă) ar putea fi, în principiu, extras din înșira după modelul unor perechi ca fiu : înfia. Asemenea formații sînt, la drept vorbind, destul de rare ; mai important mi se pare însă că, dacă punem la bază verbul, ar trebui să găsim un prototip vechi cu prefix, ceea ce nu pare a fi cazul, căci inserere, inserrare nu pot fi luate în serios, nici din punctul de vedere al formei, nici din cel al înțelesului. Rămîne deci să pornim de la substantiv. Judecînd după numeroasele cazuri analoge, singura cale pentru crearea unui dublet șir/șiră este refacerea unui nou singular după o formă de plural. Pornind de la șir, ne așteptăm la pluralul șiruri (vezi blid), dacă nu cumva pluralul cu -e provine dintr-un plural latinesc cu -a (de tipul scamna), ceea ce de altfel nu pare probabil. Existența pluralului șire, dacă nu reproduce un plural latin cu -a, se explică greu altfel decât ca formă a unui feminin șiră, iar refacerea unui feminin în locul unui neutru nume de obiect neînsuflețit este greu de admis. Pe de altă parte nu se vede un prototip vechi pentru un masculin sau neutru șir, cu pluralul în -a. Dacă însă, dimpotrivă, pornim de la un feminin șiră, cu pluralul șire, este ușor de admis refacerea unui singular șir, care mai tîrziu și-a construit un nou plural șiruri (cf. o brîncă – două brînci > un brînci – două brînci > un brînci – două brînciuri). Sensurile lui șiră par și ele vechi (șira spinării, șiră de paie). Putem deci admite că, dintre cele două substantive, mai vechi este șiră. Ne trebuie ca punct de plecare un cuvînt sῑra, singura formă care poate explica pe șiră în romînește, iar latina nu cunoaște un astfel de cuvînt. Există însă gr. σειρά, care, împrumutat în latinește trebuia să devină *sῑra. Înțelesul se potrivește, căci σειρά înseamnă „funie”, iar șir înseamnă „lanț” (vezi și expresiile citate de Diculescu). Dar nu e nevoie să facem apel la forma eolică σεῖρα, forma comună σειρά este suficientă, deoarece nici latina, nici romîna primitivă nu aveau cuvinte terminate în a accentuat și prin urmare accentul trebuia neapărat să treacă pe inițială (cf. gr. βασιλιϰή, rom. biserică). În REW apare, sub. nr. 7952, un verb *sῑricare „a trage de funie”, care explică pe sp., port. sirgar. Dacă această etimologie e corectă, ea ne prezintă o urmă de existența lui σειρά în limbile romanice. Nu cred că desfira ar fi devenit deșira. Mă întreb dacă nu cumva, tocmai dimpotrivă, desfira, răsfira au apărut în loc de desșira, răsșira. Desigur deșira reproduce în oarecare măsură și pe fr. déchirer. DLRLC mai cunoaște și un șirà „genealogie”, atestat la Iorga, Istoria literaturii române în sec. XVIII, I, București,1901, p. 169, iar DLRM îl explică din șir. Nu cunoaștem însă nici un alt caz de trecere de la un substantiv terminat în consoană la unul terminat în -a accentuat. Este o greșeală de transcriere, căci în textul citat din Iorga e scris sirà, adică gr. σειρά.

căruță Un cuvînt care în aparență nu ridică nici o problemă: legătura cu car pare evidentă. Totuși, dacă pentru neutrul căruț dicționarele sînt unanime în a-l socoti diminutiv. format în romînește de la car, cu sufixul -uț, la căruță găsim divergențe între ele. DA și DLRM nu văd nici o dificultate să-l considere, ca și forma neutră, derivat romînesc cu sufixul -uță ; CADE nu ezită să reconstruiască fără nici o bază, un prototip latin *carrucea ; TDRG, ca de obicei cel mai prudent, trimite la lat. Carrus, comparînd și it. carrozza. Cuvîntul există, exact cu aceeași formă și cu același înțeles, în bulgărește, și sîntem deprinși să nu căutăm explicații diferite pentru bulgară și romînă, acolo unde întîlnim formații identice. РСБКЕ, fără să pomenească nici un cuvînt despre rom. căruță, explică cuvîntul bulgar prin italiană. Spuneam că Tiktin, prudent, trimite la italiană. Nu am înțeles prin aceasta că explicația formei romînești prin italiană, ar avea cea mai mică șansă să fie justă, ci numai că TDRG a văzut că în romînește există o problemă. Anume, nu există nici un feminin în -uță derivat de la un neutru (nici de la un masculin, cum era car la început). De aceea se pune întrebarea dacă nu are dreptate РСБКЕ, și în acest caz rom. căruță ar proveni din bulgărește. În principiu, nu se opune nimic la această soluție. Dar în practică sînt două obiecții : 1. Nu cred că. it. carrozza poate explica pe u din bulgară. 2. Nu putem rupe pe căruță de căruț, iar pe acesta n-avem nici un motiv să nu-l considerăm format în romînește. De aceea cred că bg. каруца e împrumutat din romînește (vezi însă și scr. kàruce „căruță”, karùcati se „carrozzarsi” din italiană), iar rom. căruță e refăcut din pluralul lui căruț. Cuvîntul se folosește destul de des la plural. Au putut influența și cuvintele cu înțeles apropiat : teleagă, teleguță (cf. expresia nici în căruță, nici în teleguță), brișcă, sanie, trăsură etc. Cf. și șarabană < rus. шарабан < fr. char à bancs.