ALYSSUM L., CIUCUȘOARĂ, fam. Cruciferae. Gen originar din regiuni mediteraneene, Africa de N, Asia și Europa, cca 100 specii, erbacee pînă la semilemnoase, vivace sau anuale, sur-tomentoase, acoperite cu peri stelați. Tulpinile sînt de obicei ramificate, rareori formează covoare. Flori mici, hermafrodite (caliciu scurt cu 4 sepale asemănătoare, corolă cu 4 petale lung-ungulate, întregi sau puțin crestate la vîrf, galbene sau albe după înflorire, stamine – la bază cu glande nectarifere – 6, din care 2 mai scurte poartă un apendix în formă de solz sau dinte, stigmat simplu), așezate în raceme terminale. Fruct, siliculă scurtă de diferite forme, de cele mai multe ori rotundă. Frunze alterne, fără stipele, întregi, liniare sau puțin spatulate, nedentate.

DIPLOCYATHA N, E. Br., DIPLOCIATA, fam. Asclepiadaceae. Gen cu o singură specie: Diplocyatha ciliata (Thunb.) N. E. Br. (syn. Stapelia ciliata Thunb.). Specie originară din Africa de S, trunchi în 6 muchii, cenușiu, verde, roșu, cu vîrf erect, 3-6 cm lungime, 2 cm grosime, cu dinți ascuțiți, cca 6 mm lungime, formează covoare. Flori, la baza sau la mijlocul tinerelor tulpini, cu diametrul de cca 8 cm, corolă scurtă, campanulată, cu lacinii îndepărtate, cu peri lungi, albi pe margine.

IONOPSIDIUM Rchb., IONOPSIDIUM, fam. Cruciferae. Gen cu o singură specie originară din Portugalia: Ionopsidium acaule (Desf.) Rchb. Plantă erbacee (pînă la 15 cm înălțime), anuală, formează covoare. Flori ușor parfumate, violete, rar albe, în axa frunzei (stil scurt, 6 stamine, stigmat bilobat). Frunze bazilare, simple, pețiolate, fără stipele.

CHRYSOSPLENIUM L. CRISOSPLENIUM, fam. Saxifragaceae. Gen originar din Asia, America de N, Chile, Europa, cca 65 specii, plante mici, perene, care formează covoare. Flori terminale, galbene-verzui 8-10 stamine, 2-3 stile, sepale cu un colorit galben. Frunze opuse sau alterne, rotunde sau reniforme.

LENOPHYLLUM Rose, LENOFILUM, fam. Crassucaceae. Gen originar din Texas și Mexic, 5 specii glabre, care formează covoare. Flori (pe tip 5, 10 stamine, petale libere) galbene, singulare sau mai multe, într-un ciorchine sau spic. Frunze în rozete.

COVOR, covoare, s. n. Țesătură groasă de lînă, de bumbac etc., cu figuri și desene de diferite culori, lucrată cu mașina sau cu mîna, pentru a se așterne pe podea, pe pat etc. sau pentru a se atîrna pe pereți. Pe păretele din fund, fără ferestre, era întins un covor, tuns turcesc. SADOVEANU, O. IV 111. Ca pe im uriaș covor, Vede țară lîngă țară și popor lîngă popor. EMINESCU, O. I 144. N-aș vrea nici săbii de Taban Deprinse la omor, Nici lung covorde Ispahan Ce saltă sub picior. ALECSANDRI, P. A. 67. ◊ (Metaforic, adesea urmat de determinări) Fata visa. Pașii, fără voia ei, o duseră pe covorul de flori, cătră lacul singuratic. SADOVEANU, O. I 102. Octombrie-a lăsat pe dealuri Covoare galbene și roșii. TOPÎRCEANU, M. 32. Abia atingi covoarele de frunze moi Și gropi adînci în urma ta se-nsamnă Te sperie un molcom fîșîit de foi. PĂUN-PINCIO, P. 57. S-auzi cum codrul frunza-și bate, S-adormi pe verdele covor. EMINESCU, O. I 228.

DECOLORA, decolorez, vb. I. Refl. (Despre obiecte colorate, mai ales despre țesături) A-și pierde culoarea (prin spălare repetată, prin expunere la soare etc.). O floare pe un covor se decolorează. ANGHEL, PR. 3. ♦ A căpăta o culoare mai ștearsă, mai deschisă, mai puțin vie. (Fig.) Pe urmă, noaptea din geam s-a făcut viorie, verde, s-a decolorat cristalin ca bobul de rouă. C. PETRESCU, R. DR. 49. Imaginile se decolorară și muriră. IBRĂILEANU, A. 192. În rama ferestrelor cerul se decolora peste arborii mari și o singură stea mai lucea strălucitoare, departe peste acoperișuri, în afundul nemărginirii. ANGHEL, PR. 7. ◊ Tranz. Energie contagioasă, care îi încorda trăsăturile obrazului, îi decolora buzele. C. PETRESCU, C. V. 207. ♦ Tranz. A înlătura, total sau parțial, prin diferite procedee, culoarea de pe o țesătură, un tablou etc.

CÎMPIE, cîmpii, s. f. Suprafață întinsă, fără accidente de teren însemnate; șes, cîmp. Cîmpia aburea în soarele dimineții, scînteind pînă departe. SADOVEANU, M. C. 178. Îmbrățișîndu-ne cîmpia, Te uiți adesea înapoi. GOGA, P. 15. Cîmpiile ne-așteaptă Cu flori și cu covoare-ntinse. VLAHUȚĂ, O. A. I 74. Ieniceri... și spahii Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii. EMINESCU, O. I 146. Cîte flori sînt pe cîmpie, Nu-s ca tine, tu, Mărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 380. ◊ (În comparații) Trecut-ai cînd ceru-i cîmpie senină, Cu rîuri de lapte și flori de lumină. EMINESCU, O. I 37. [Luna] fanai purtat de valuri pe a mărilor cîmpie. ALEXANDRESCU, P. 138.

HAIDE interj. (Și în forma haida) 1. Exclamație care exprimă un îndemn (la o acțiune); hai. Dumitale îți stă bine cînd ești sincer. Haide, puțin curaj, ce dumnezeu. SEBASTIAN, T. 73. ◊ (Uneori, cu ton de comandă, exprimînd nerăbdarea vorbitorului; adesea repetat) Haide, haide, pășește mai aproape, ce-aștepți? MIRONESCU, S. A. 25. Haide, intrați, de vreme ce ați venit. NEGRUZZI, S. I 93. 2. (Cu funcțiune de imperativ, corespunzînd mai ales unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! Pune-ți degrabă un șal pe umeri și haide. ALECSANDRI, la TDRG. Haide, tată, să-ți arăt pre mama! NEGRUZZI, S. I 250. Haide, murgule, mai tare. HODOȘ, P. P. 46. ◊ (Împrumutînd desinențe verbale de pers. 1 și 2 pl.) Haidați, camarazilor... haidați... Haidem în țară. CAMILAR, N. I 405. Haidem, cîmpiile ne-așteaptă Cu flori și cu covoare-ntinse. VLAHUȚĂ, O. A. 79. Să luăm cele trebuitoare și haidem acolo chiar în astă-sară. CREANGĂ, P. 158. Haidem și ne-om lupta! BIBICESCU, P. P. 324. ◊ (Adverbial, repetat sau în compuse, după un verb de mișcare exprimat sau subînțeles) Haide-hai, haida-hai, haide-ha = încet, anevoios. Și biata Săftica după mine, haide-ha, haide-ha, fără a se învrednici să deie ochii cu mine. ALECSANDRI, T. I 372. ♦ (Narativ, corespunzînd verbului «a porni» la indicativ) Apoi luă masa în spate și haid la drum cătră casă. RETEGANUL, P. I 64. 3. Exclamație care exprimă încercarea de a îmbuna pe cineva. Haide! te-ai supărat pentru niște glume de nimică? ALECSANDRI, la TDRG. 4. (În expr.) Haida-de = exclamație prin care cineva respinge o părere sau dezaprobă o ținută; aș! vorbă să fie! mie îmi spui? (Atestat în forma aida-de) Nu că mi-e frică de ceva, adică de nevastă-mea, să nu... – Aida-de! Coana Veta! Mie-mi spui? N-o știu eu? CARAGIALE, O. I 45. Haide-haide (sau haide-hai), se zice cînd mustrăm cu indulgență pe cei ce nu iau în seamă sfaturile sau avertismentele noastre. Haide-hai!... acuma zici tu așa, dară atuncea te-oi vedea eu ce-i direge! SBIERA, P. 10. Dumneavoastră rîdeți!... haide, haide!... Vă pare glumă? ALECSANDRI, T. I 240. Haide-hai; parcă le văd cum or să mînînce papara! id. ib. 243. – Forme gramaticale: haidem, haideți (regional haidați). – Variante: haid (COȘBUC, P. I 171, SLAVICI, O. I 340), haida, haidea, (Munt.) aida, aide (DUMITRIU, B. F. 27, ISPIRESCU, L. 74, ODOBESCU, S. III 50) interj.

VIU², VIE, vii, adj. 1. (În opoziție cu mort) Care e în viață, care (mai) trăiește. Mediul pune la dispoziția ființei vii materia din care se compune, energiile pe care le cheltuiește și excitanții care o pun în mișcare. MARINESCU, P. A. 44. Să nu mai știu De sînt mort sau de sînt viu. ALECSANDRI, P. 102. Cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții ii mai ține. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (În opoziție cu limbă moartă) Limbă vie = limbă care se vorbește și care evoluează; limbă în circulație. Limba vie nu poate fi stăvilită; încercările artificiale n-au avut nici un sorț de a se statornici. SADOVEANU, E. 35. Amintirile și povestirile lui Creangă sînt însăși limba vie a poporului, ridicată la un înalt potențial artistic. id. ib. 97. ◊ Loc. adj. De viu = fiind încă în viață, trăind încă. Chinul ăsta cum se cheamă, Cînd de viu ești în mormînt? COȘBUC, P. II 10. Amîndoi se pierd de vii În codri merei pustii. ALECSANDRI, P. II 90. Cine face orz din grîu, Să-l mînce viermii de viu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. Îl mănîncă viermii de viu, se spune despre cineva extrem de leneș sau de neîngrijit, de murdar. ◊ Expr. A jupui pe cineva (sau a lua cuiva pielea) de viu î a supune pe cineva la chinuri, jupuindu-l; fig. a jefui, a jecmăni pe cineva; a fi fără milă față de cineva. V. jupui. A îngropa (pe cineva) de viu sau a băga (pe cineva) de viu în mormînt (sau în groapă, în pămînt) v. băga (I 2). A mînca (pe cineva) de viu v. mînca (1). Viu-viuț (sau -viuleț)= chiar viu, într-adevăr viu; nevătămat. Porunci lui Ercule să-i aducă din Arcadia vie-viuliță, cerboaica. ISPIRESCU, U. 37. Căprioara ce-o împușcase fugea vie-viuliță. ȘEZ. VII 50. Viu sau mort = în viață sau mort, în orice stare s-ar afla, oricum ar fi. Mai mult mort decît viu v. mort (1). ◊ (Substantivat) Cu viii nu mai am de-a face de mult. MACEDONSKI, O. I 32. Părintele Isaia, în loc să umble morțiș, ca alți popi, după cerșitorit, luînd și de pe viu și de pe mort... el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere. CREANGĂ, A. 138. (Expr.) A fi mort între vii = a fi ca și mort. Nici cu viii, nici cu morții, se spune despre un bolnav care nici nu moare, nici nu se înzdrăvenește. Morții cu morții și viii cu viii, se spune celor care se consolează greu de pierderea unei persoane dragi, neglijîndu-și interesele. Morți cu morți și vii cu vii, Și pînă ne-om învoi, Amîndoi că vom cinsti. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. ♦ (În opoziție cu inert, neînsuflețit) Care este dotat cu viață, p. ext. cu simțire, cu mișcare; însuflețit. Noi sîntem adevărata uzină, sîntem uzina vie. SAHIA, N. 36. Harabagia... e mai bună: că ai a face tot cu marfă vie, care la deal să dă pe jos. CREANGĂ, P. 107. Eu sînt vie, tu ești mort Și ochiul tău mă-ngheață. EMINESCU, O. I 171. Inventar viu v. inventar. Gard viu v. gard (1) Carne vie v. carne (1). Rană vie = rană deschisă, care sîngerează. Îl legă în pat, și-l bătu, și-l crestă cu iataganul de i-a făcut trupul ca o rană vie. SADOVEANU, O. VIII 236. Argint viu v. argint (3). 2. (În concepția creștină, despre dumnezeu) Care trăiește în veci; etern, nemuritor. Mă jur pe viul dumnezeu și pe stema mea de împărat că... îi voi da pe fata mea. ISPIRESCU, L. 378. 3. Plin de viață, de neastîmpăr, cu mișcări, iuți, vioaie. Admiram cele patru animale subțiri și vii ca jocul de izvor. CAMIL PETRESCU, U. N. 383. ♦ Cu reacțiuni viguroase, prompte, firești; plin de vitalitate, dinamic. Duduie, să știi că de dala asta te admir eu, pentru că urăști, iubești, disprețuiești, ești vie și limpede. IBRĂILEANU, A. 751 ♦ Expresiv, animat. Mesenii încîntați Rămas-au – Atît era de vie și de atrăgătoare Vorbirea lui. ALECSANDRI, T. II 100. 4. (Despre plante) Viguros, sănătos; verde. Unde-s tufele mai vii, Tot mormînturi de copii. ALECSANDRI, P. P. 35. ♦ (Despre ape) Care curge vioi, repede. Iată punțile de bîrne... Morile, izvorul viu. MACEDONSKI, O. I 8. Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră. EMINESCU, O. I 93. ♦ (Rar, despre aer) Curat, proaspăt, răcoros. Stătură toți trei în picioare în aerul viu, trezit, tare, desprimăvărat. DUMITRIU, N. 21. ♦ (Despre foc) Care arde bine, cu flăcări mari. Lelița Ileana hrănea un foc viu sub șopron. SADOVEANU, O. VIII 214. 5. (Despre zgomote și despre sursele zgomotelor) Răsunător, puternic. A prins să sune sunet viu De treasc și trîmbiți și de chiu. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Adverbial) Un sunet de argint răsună viu. DUNĂREANU, CH. 122. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia. COȘBUC, P. I 56. Tunetul prin bubuire viu răspunde la urare. BELDICEANU, P. 65. ♦ (Despre lumină, p. ext. despre surse de lumină) Tare, puternic, orbitor. O lumină vie se deschisese într-o clipă cătră sale în ceață, cătră apele împrăștiate ale Moldovei. SADOVEANU, O. IV 486. Era un soare viu ca de cristal apos. CAMIL PETRESCU, U. N. 199. Se văzu în lumina vie că ochii lui erau plini de lacrimi. EMINESCU, N. 55. ◊ (Adverbial) Și cît de viu s-aprinde el [luceafărul] în orișicare sară. EMINESCU, O. I 168. ♦ (Despre culori, p. ext. despre obiecte colorate) Aprins, strălucitor. Îmi aduc aminte de fluturii pe care i-am prins și de culorile vii și minunate pe care le-am șters, în glumă, de pe aripile lor. STANCU, D. 24. Pe jos sînt covoare țesute-n flori vii. EMINESCU, O. IV 165. ◊ (Adverbial) Raze de soare scînteiau în mătăsuri și dantele viu colorate, răspîndite în neorînduială pe mese. SADOVEANU, O. VIII 39. Sînt păduri de portocale Ce s-acoper viu cu flori. ALECSANDRI, P. III 130. ♦ (Despre ochi, priviri) Care strălucește de vioiciune, de inteligență; ager, vioi. Privea țintă numai cu ochii lui vii și zîmbea cu zîmbetul lui misterios. SADOVEANU, O. VII 77. Pe figura lui negricioasă, cu privirea vie de diamant negru a ochilor, a trecut un surîs. CAMIL PETRESCU, O. I 283. 6. (Despre abstracte) Intens, puternic. În oglinda închipuirii se păstrează vii și neșterse unele amintiri ale trecutului. HOGAȘ, M. N. 107. Aici amintirile istorice sînt vii. VLAHUȚĂ, R. P. 63. Aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. EMINESCU, N. 77. El aleargă plaiul fără să-o-ntîlnească, Via lui durere crește nencetat. BOLINTINEANU, O. 87. ◊ (Adverbial) E Ileana Cosînzeana!... la ea privesc uimit, Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit. ALECSANDRI, P. III 20.

Saponaria ocymoides L. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori roz, numeroase (corolă cu 5 petale obovate, caliciul terminat prin 5 dinți neegali), dispuse în ciorchine corimbiform. Plantă gazonantă. perenă, de rocărie, formează covoare; acoperite cu flori roz, stelate sau purpurii. Frunze mici, lanceolate sau eliptice, aspre pe margini.

viu, vie adj., subst. I adj. 1 (despre ființe; în opoz. cu „mort”) Care se află în viață, care trăiește; care este înzestrat cu viață. Numărul statuilor ar întrece în oraș populația vie (CĂL.). ◊ Loc.adj., adv. De viu = fiind încă în viață, trăind. Au îngropat de vii pe soldați după ce-i silise mai întîi să-și sape singuri gropile (E. LOV.). Δ expr. A jupui pe cineva (sau a lua cuiva pielea) de viu = a fi fără milă față de cineva, a cere cuiva mai mult decît poate da; a jecmăni, a jefui (pe cineva). Pe viu = (în mod) direct, nemijlocit. A constata pe viu cîte tulburătoare afinități... există între cele două limbi (PER.). ◊ expr. Viu sau mort = în orice stare s-ar afla, în viață sau mort; cu orice preț. (A fi) mai mult mort decît viu = a fi într-o stare de epuizare maximă (din cauza bolii, a fricii etc.). Cică aici ar fi adus pe un miner strivit de stîncî,... era mai mult mort decît viu (AGÂR.). A băga pe cineva (de viu) în groapă (sau în pîmînt) v. băga. 2 (bis.; despre Dumnezeu) Care este etern, nemuritor, veșnic. Să piei din casă, tălanițo, căci pe viul Dumnezeu, te omor (FIL.). II s.m., s.f. 1 Persoană care trăiește; om în viață. Straja morților, ți-a înăsprit sufletul pentru cei vii (VLAH.). ◊ Loc.adj. Între vii = (despre acte juridice) care are valabilitate, putere executorie numai în timpul vieții părților contractante. Loc.adj., adv. Pe viu = a) așa cum se prezintă în realitate, în viață, direct, nemijlocit; b) (în pictură) după natură, avînd ca model realitatea înconjurătoare. ◊ expr. Morții cu morții (și) viii cu viii, se spune în legătură cu atitudinea egoistă, nepăsătoare a cuiva care nu regretă moartea unei rude, a unui prieten etc. sau ca îmbărbătare celor care se consolează greu de moartea unei persoane dragi și ca îndemn de a se îngriji de cei rămași. Nici cu viii, nici cu morții, se spune despre cineva bolnav care nu moare, nici nu se însănătoșește. A lua (și) de pe (sau de la) viu (ori vii) și de pe (sau de la) mort (ori morți), se spune despre cei lacom, hrăpăreți. A fi mort între vii = a fi ca și mort. A ieși (sau a pieri, a se duce) dintre vii = a muri. A șterge (sau a rade) (pe cineva) dintre vii (ori din cartea viilor) = a omorî. A da cu mort peste viu v. mort. 2 (înv.) Făptură, ființă care este în viață; totalitatea viețuitoarelor de pe pămînt; spec. totalitatea oamenilor de pe pămînt. E mumă tuturor viilor (BIBLIA 1688). III adj. (despre celule, organisme, materie etc.) Care are viață prin structura sau prin esența sa; a cărui funcționare face posibilă viața. Capacitatea de expansiune și multiplicare a materiei vii fiind enormă (CĂL.). ♦ (despre plante sau despre părți ale lor) Care este în plină vegetație, care este viguros, plin de sevă, sănătos, verde. Mirosea a lemn proaspăt și viu (VOIC.).* Gard viu v. gard. Pătură vie v. pătură. IV adj. (despre părți ale corpului, organe, carne etc.) Care aparține unei ființe în viață. Trupul meu tînăr și alb, cu sînge viu și bogat (PAPAD.). ◊ Rană vie = rană a unui organism în viață care sîngerează, de pe care s-a luat pielea. Carne vie v. carne. Δ Trafic cu (sau de) carne vie v. carne. ◊ expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie v. carne. V adj. Care persistă, care se menține, care dăinuie încă. Ele sînt momente încă vii ale picturii noastre monumentale (OPR.). ♦ (despre cuvinte, limbă etc.) Care este expus, comunicat oral; care este în circulație. Amintirile și poveștile lui Creangă sînt însăși limba vie a poporului (SADOV.). ◊ Limbă vie v. limbă. ◊ Loc.adv. Prin (sau cu) viu grai v. grai. ♦ (despre sufixe) Care este productiv. VI adj. (cu sens intensiv) 1 (despre ființe) Care este plin de viață, de energie, de neastîmpăr; cu mișcări iuți, vioaie; vioi, sprinten. Admiram cele patru animale subțiri și vii ca jocul de izvor (CA. PETR.). ♦ (despre ochi, privire etc.) Care denotă vioiciune, energie, inteligență; ager, vioi. Ne aștepta un bătrîn înalt și impunător, cu... niște ochi vii și însuflețiți (VOIC.). ♦ (despre gîndire, imaginație, inteligență) Care se manifestă cu promptitudine, cu rapiditate, în mod spontan. Are o inteligență vie. ♦ (despre acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) Care se produce cu repeziciune, cu intensitate, cu însuflețire; care este plin de dinamism, energic. E aplaudată... cu o vie participare la cei din salon (CA. PETR.). ◊ (adv.) Eminentul tînăr a fost viu felicitat (CAR.). 2 (despre stări sufletești, sentimente, senzații etc. ale oamenilor) Care se manifestă cu intensitate și persistență; intens, puternic. Îl cuprindea o vie îngrijorare (SLAV.). ♦ (despre discuții, comentarii, discursuri etc.) Care este animat, aprins. Mi-a răspuns într-un discurs cam viu (MAIOR.). 3 (despre creații, realizări ale oamenilor) Care este expresiv, convingător, viabil; care evocă ceva în imagini sugestive; care animă, care dinamizează. Are o replică vie, spumoasă, presărată cu accente umoristice (PER.). ◊ Tablou viu v. tablou. 4 Care este conform unui fapt real, concret, palpabil sau care este alcătuit din fapte reale; adevărat, autentic; elocvent. El... totdeauna slujise de pildă vie de cumpătare (m. I. CAR.). 5 (despre ape) Care curge repede. Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră (EMIN.). ◊ Apă vie v. apă. 6 (despre foc) Care arde cu flăcări mari. Lelița Ileana hrănea un foc viu sub șopron (SADOV.). ◊ (adv.) Focurile ard viu (CA. PETR.). 7 (despre lumină, ext., despre surse de lumină) Care strălucește cu intensitate; care este tare, puternic, strălucitor, orbitor. Cînd intrarăm în sufragerie... ne izbi deodată lumina vie a luminărilor (SADOV.). ♦ (despre culori) Care este intens, aprins; strălucitor. ♦ (despre obiecte) Care are o culoare intensă, bătătoare la ochi. Pe jos sînt covoare țesute-n flori vii (EMIN.). 8 (despre voce, sunete, zgomote etc.) Care are o sonoritate puternică, tare; care impresionează. A prins să sune sunet viu (COȘB.). (despre muzică, melodii) Care are un ritm accelerat și antrenant. ♦ (despre ritmul unei compoziții muzicale) Care are o desfășurare rapidă. 9 (despre aer) Care este curat, proaspăt, tare. Stejarul cel drept crește pe munte în aer viu (ALECS.). 10 (despre mirosuri) Care este pătrunzător, puternic. Condurașul... trimite o aromă vie, proaspătă (IORGA). 11 (despre corpuri, elemente din natură etc.) Care se mișcă sau se deplasează într-un ritm rapid, care este mobil. A iubitei mele frunte cu vii umbre colora (ALEX.). ◊ Operă vie v. operă. ♦ (despre mișcare, deplasare) Care este iute, rapid. Era o unduire vie de sute de culori (VOIC.). 12 (despre fenomene, procese fizice sau chimice) Care se produce, se propagă cu rapiditate. Se observă o căldură vie și lumină (MARIN). 13 Care este caracteristic sau esențial pentru viață; în care rezidă viața; vital. Creaturile primesc impulsul viu (ȚOIU). VII s.n. 1 Forță vitală, viață. A-nvîrtit pumnalul-n carne să se scurgă viul tot (COȘB.). ◊ Loc.adj. În viu = (despre carne) care aparține unui animal încă nesacrificat pentru consumul alimentar. 2 (reg.; art.; predomină ideea de mijloc, de parte centrală) Viul nopții = miezul nopții. Viul focului = porțiune a focului unde acesta arde mai intens; toi. Viul codrului (sau pădurii) = mijlocul unui codru, al unei păduri. Viul apei (sau de apă) = albia unei ape curgătoare; loc în albia unui rîu unde apa este adîncă și repede. • pl. vii. /lat. vivus, -a, -um.

NUFĂR s. m. 1. Numele a două plante erbacee acvatice cu frunze mari care plutesc la suprafața apei; (livresc) nenufar: a) (și în sintagma nufăr alb) plantă cu flori albe, mari, plăcut mirositoare și cu fructe comestibile; (regional) plută, plutniță, plămînă-albă, tidvă-de-apă (Nymphaea alba); b) (și în sintagma nufăr galben) plantă cu flori mari, galbene; (regional) plămînă-galbenă, mai³-de-apă (Nuphar luteum); p. restr. floarea acestor plante. Un om de șesăzăci ani era la fereastră, ochii cii întristați rădica cătră volta cerască, în care plutea stelele brilante, ca florile cele albe de nufăr asupra luciului unei ape line. ar (1839), 1¹/40. Iei doao sute de nufăre și curăți numai foile cele galbene (cca 1842). arh. Olt. vii, 141. Șerpii lungi se-ncolăcează sub a nufărilor floare. alecsandri, poezii, 62, cf. 55, 277. Se joacă... Umplînd cu flori de nufăr cămeșa de la sîn. id. ib. 132. Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarcă. EMiNESCu, o. i, 74. Nuferi candizi, viorele... Joacă-n raza luminoasă a electricului fard. macedonski, o. i, 163. Suflul renăscător al vîntu-lui... leagănă o pereche de nuferi lunari ce dorm și ei într-un havuz. anghel, pr. 115. În nuferi, ca în niște potire plutitoare, curg raze de aur. gÎrleanu, l. 16. Somnul a cuprins de mult grădina, Lacul, nuferii, castanii. minulescu. v. 86. Lumina soarelui zăcea în pete lungi, ca foile de nufăr pe heleștaie adînci. galaction, o. 38. Nuferii, pe care lianele-i dezgroapă..., Păreau luceferi galbeni Căzuți adine în apă. topîrceanu, b. 36. A învățat să facă... dulcețuri de tot felul: de coarne, de nufăr. brăescu, v. 21. Am intrat cu ciobaca în stuh... și mi-am zvîrlit undițile între nuferi și crini de apă. sadoveanu, o. ix, 363, cf. 418. Jumătate din luminișul de apă zăcea acoperit de nuferi. camil petrescu, n. 80. Ochiuri largi de ape nemișcate ascunse sub covorul greu al florilor de nufăr. v. rom. martie 1954, 28. Din fundul lacului ieșea un glas... printre bulbucii de nufăr. reteganul, p. i, 48. Calul cînd tușește... să iei rădăcină de nufără să tai mărunțăl, să dei în ovăs să mănânce. șez. x, 114. Gălbaza se lecuiește cu rădăcină de nufăr alb. id. xv, 95. ◊ (Ca termen de comparație, sugerînd culoarea florilor sau tulpina mlădioasă a plantei) Sînt galben ca nufărul căci nici mănînc, nici beau. alecsandri, t. i, 422. Ea era întinsă pe al ei așternut, mai albă decît albul nufăr. odobescu, s. iii, 306. Mărioara se făcuse galbenă ca nufărul. contemporanul, v₂, 487. Îmi lipesc obrajii De obraji-ți albi ca de petale De nufăr alb plăpînd. camil petrescu, v. 90. Clara era... mlădioasă ca nuferii. galaction, o. 96. ◊ Fig. De-ar fi mocirla-n jurul tău cît hăul, Tu vei rămîne nufărul de nea. beniuc, c. p. 50. Din mîluri viața dezgroape Noi nuferi, noi basme. id. v. 115. 2. (Regional; și în sintagma nufăr de Nil) Lotus (Nymphaea lotus). panțu, pl. Nuferi delicați de Nil, de o coloare roză, lucesc fin cizelați în bătaia oblică a soarelui. sadoveanu, o. ii, 188. – pl.: nuferi și (rar) nufări. – Și: (regional) núfără s. f. – Din ngr. νούφαρα.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc care luminează prin emisiune proprie, fiind alcătuit dintr-o masă care are o temperatură foarte înaltă; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. Stele mari ardeau sus: păreau niște crini de aur pe o apă albastră, SADOVEANU, O. III 157. Printre, crengi scînteie stele, Farmec dînd cărării strîmte. EMINESCU, O. I 209. Ceriu-i mare, stele-s multe, Și mai mari și mai mărunte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ◊ (în metafore și comparații) Din covorul închis al foilor, florile de apă răsăreau ca niște stele de argint. SANDU-ALDEA, U. P. 105. Șterge-ți ochii, blondă Martă... ochii-ți negri. două stele, Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin. EMINESCU, O. IV 37. ◊ Steaua polară v. polar. Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Nu se mai văd ceasurile la foișorul de foc; lumina de-ndărătul cadranului s-a stins; dar mai sus de foișor arde clipind în cadență steaua dimineții – se face ziuă. CARAGIALE, O. II 16. Steaua ciobanului v. cioban. Stea cu coadă = cometă. Multe buburuze sînt pe boltă. Toate numai aur și argint!... însă dintr-un haos lăturalnic Iese... Cu-un surîs pe buze cam șăgalnic, Și mișcînd, încet, o stea cu coadă. BENIUC, V. 66. Stea comată v. comat. Stea căzătoare v. căzător. ◊ Expr. Cîte-n lună și-n stele v. lună. A vedea stele verzi, se spune cînd cineva primește o lovitură puternică. Tata uita să-și plece capul cînd intra, astfel că se izbea de pragul de sus, de vedea stele verzi. PAS, Z. I 42. ♦ (Determinat prin «roșie») Simbol al revoluției proletare, al socialismului. Am vrut să-ți spun că au cîntat cocoșii: Că s-au ivit pe ceruri semne roșii. Și-n noapte steaua roșie răsare, Deasupra, peste lumi, peste popoare. TULBURE, V. R. 15. Soarele negru în ocean se stingea Și peste China, Dinspre Mongolia se ridica Stea roșie crescînd lumina. BOUREANU, S. P. 10. ♦ (în expr.) Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază, care îndrumă o acțiune, care dă direcția într-o activitate oarecare. Legătura indisolubilă între teorie și practică constituie steaua călăuzitoare a marxism-leninismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 11/2. ♦ (în legătură cu superstiția că viața oamenilor este influențată de stele) Hyperion, ce din genuni Răsai. Tu vrei un om să te socoți, Cu ei să te asameni?... Ei doar-au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. ◊ Expr. A crede în steaua sa = a crede că îi va merge bine; a fi optimist. A-i apune (cuiva) steaua v. apune. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Muncească-se cît o vrea Cel născut supt steaua rea, în zadar se va sili Ce-o dori a dobîndi. VĂCĂRESCU, P. 403. (Exprimînd o amenințare sau un sentiment de compătimire) Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.), vai de capul meu (sau al tău etc.). Să se cumințească... Să iasă la muncă așa cum e datina și legea. Altfel or s-o pață, vai de steaua lor! SADOVEANU, M. C. 199. De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie. CREANGĂ, P. 195. A citi în (sau la) stele v. citi. ♦ Epitet dat femeii iubite. Iubita mea, stea blîndă, pierdută-n depărtări, Tu mă abați din calea pustiilor cărări. PĂUN-PINCIO, P. 82. Tu, care ești pierdută în neagra vecinicie. Stea dulce și iubită a sufletului meu! ALECSANDRI, P. A. 62. 2. Fig. (Astăzi rar) Artistă celebră (de cinematograf, de teatru); vedetă. În scurt timp Evantia fu proclamată steaua localului de noapte. BART, E. 359. II. 1. Obiect, desen avînd o formă asemănătoare cu aceea prin care reprezentăm, în mod convențional, aștrii (cu excepția soarelui și a lunii): a) obiect confecționat din lemn, din carton etc. și împodobit în diferite feluri, cu care umblă copiii la colindat, de crăciun. Cîțiva copii mai săraci Au izbutit să-nfiripe o stea de hîrtie. BENIUC, V. 39. Cine primește Steaua frumoasă Și luminoasă, Cu colțuri multe Și mărunte? TEODORESCU, P. P. 100. ◊ Cîntec de stea = colindă. ◊ Expr. A umbla cu steaua = a colinda; b) (în expr.) Steaua Republicii = numele unei decorații din Republica Populară Romînă; c) (Tehn.; în expr.) steaua roții = partea unei roți, dintre bandaj și fus; d) (Tipogr.) asterisc, steluță; e) pată albă pe fruntea unui cal. (Poetic) Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur; Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ Expr. (Despre oameni) A fi eu stea (rar cu steaua) în frunte = a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decît alții. Nu căuta că-s mic, dar trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, macar să fie cu stea în frunte. CREANGĂ, P. 152. Nu spera cînd vezi mișeii La izbîndă făcînd punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte. EMINESCU, O. I 196. Cuconașii din Ieș nici nu catadicsesc să se uite la bietele copile, parcă ei sînt cu steaua în frunte, ALECSANDRI, T. I 137. 2. (Rar) Picătură de grăsime care plutește pe supa sau pe laptele fierbinte; ochi. Masa începu a să așterne... Era zupă grasă cu stele, care parcă sclipeau. RETEGANUL, P. I 63. III. Compuse: Steaua-pămîntului = ciupercă de pămînt, de culoare brună, în forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fîșii dispuse radiar (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = animal cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci brațe în direcție radiară; trăiește aproape în toate mările de pe glob și se hrănește cu moluște, viermi și crustacee; asterie. Copii, coborînd în cîrduri, îi întreabă din depărtare dacă au prins raci, crabi și stele-de-mare. DELAVRANCEA, S. 65.

JOS¹ adv. 1. (În opoziție cu sus) Aproape de pămînt; într-un loc relativ mai puțin ridicat (decît altul). Hai acum jos în tîrg să vedem ce e acolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 286. Colo jos, pe mlaștină, S-a-ntîlnit un pui de cioară C-un bîtlan de baștină. TOPÎRCEANU, B. 46. ◊ (Precizînd poziția unei locuințe într-o casă cu mai multe etaje) Mi s-a spus de jos, cînd te-am căutat la birou, că au venit sus la dumneata cei din comitetul de fabrică. DEMETRIUS, C. 20. ◊ (Precedat de prepoziția «în» arătînd direcția) Eu mă fac că pornesc în jos pe stradă. COȘBUC, P. I 106. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Expr. A da jos = a lua pe cineva sau ceva dintr-un loc mai ridicat (și a-l pune într-un loc mai puțin ridicat); fig. a obliga pe cineva să coboare, să se dea jos de undeva. A se da jos = a veni jos dintr-un loc mai ridicat; a coborî. Se dete fata jos din pom. ISPIRESCU, L. 28. Iedul cel mic se dă iute jos din horn și încuie ușa bine. CREANGĂ, P. 25. A lăsa jos = a lăsa din mînă, punînd să stea în altă parte. Ștefan și-a lăsat lingura jos, liniștit, și a început să soarbă și el supa din farfurie cu gura. SAHIA, N. 57. A lăsa ochii în jos = a privi spre pămînt (din modestie sau sfială). Da, stăpîne, zise Harap-Alb, lăsînd ochii în jos. CREANGĂ, P. 208. A nu fi (sau a nu se lăsa, a nu rămîne) mai pe (sau pre) jos = a nu fi întrecut, a nu rămîne în urmă, a nu se face de rușine. S-au bătut bine băieții noștri... dar... și noi n-am fost mai pe jos. GHICA, la TDRG. Cu fața în jos = culcat pe burtă. Îl culcă pe pat cu fața în jos. Cu capul în jos = a) cu capul plecat. Cu capul în jos, rămase o clipă pe gînduri. MIRONESCU, S. A. 34; b) atîrnat sau spînzurat de picioare; fig. pe dos, alandala, anormal. Lumea asta e pe dos. Toate merg cu capu-n jos. CREANGĂ, P. 248. Cu nasul în jos = supărat, umilit; amărît, trist. Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. De sus în jos = în direcție verticală coborîtoare. Adună cifrele de sus în jos. A privi (sau a măsura) (pe cineva) de sus în jos = a privi (pe cineva) cu dispreț. De sus pînă jos = în întregime, tot. Ne-a stropit cu noroi de sus pînă jos. ▭ Se bătură și se bătură pînă ce armăsarul sfîșiat, hărtănit de sus pînă jos și plin de sînge fu răzbit și biruit. ISPIRESCU, L. 28. (Popular) Pe din jos de... = dintr-o regiune inferioară, într-o parte situată mai jos. Pe din jos de Orăștie, vin doi frați din cătănie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. Pe din jos de ochișori, Rumeiorii obrăjori Sînt tocmai ca doi bujori. id. ib. 136. ◊ Loc. adj. (Învechit și popular) Din jos = care se află într-o regiune așezată mai în vale sau mai la sud. Nu mi-au venit încă buțile cu vin de la viile din jos. NEGRUZZI, S. I 82. De jos = a) arată poziția geografică a sudului sau cea topografică a unui teren coborît, inferior. Țările de jos; b) care vine din mase. Critica de jos constituie o puternică expresie a democratismului regimului nostru, a legăturilor sale indestructibile cu masele largi ale poporului, a relațiilor de deplină încredere reciprocă dintre partid, guvern și popor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2799; c) (despre oameni sau clase sociale, oglindind mentalitatea claselor exploatatoare) care face parte din mulțimea exploatată, care aparține acestei mulțimi. Eminescu a fost reprezentantul claselor de jos vechi romînești. IBRĂILEANU, SP. CR. 166. (Expr.) Muncă de jos = muncă la care este trimis cineva pentru că nu a corespuns într-o muncă de răspundere. ♦ (Cu valoare de interjecție) Arată ostilitatea față de unele persoane, instituții etc. Jos tirania! ♦ Fig. În stare de decădere morală sau materială. Nu mă așteptam să ajungi atît de jos. 2. La nivelul pămîntului sau al locului pe care umblă cineva; la picioarele cuiva. Mă trîntesc jos, cu oamenii care se țin după mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Flăcăii, jos, la umbră, stau rezemați în coate. BELDICEANU, P. 62. Cîntă cucu jos pe iarbă, Necăjită-s fără treabă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. ◊ (Întărit prin «pe pămînt») Era jos pe pămînt. DUMITRIU, N. 149. ◊ Loc. adv. Pe jos = a) pe pămînt. Își pusese cobilița pe jos. DUMITRIU, N. 104. Și atunci o dată pornesc și turturica și calul fugînd pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuința. CREANGĂ, P. 273. Pe jos e un verde covor, Țesut cu mii tinere flori. EMINESCU, O. IV 3; b) cu piciorul (și nu cu un vehicul sau purtat de cineva). Ieși în oraș pe jos. DUMITRIU, N. 105. Nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliți după ce înnopta. NEGRUZZI, S. I 15. Tu-i mere (= merge) pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ (Precedat de alte prepoziții) Și acum parcă-l văd cît era de ferfenițos și cum își culegea boarfele de pe jos. CREANGĂ, P. 148. ◊ Loc. adj. De pe jos = care se află pe pămînt sau pe dușumele. Se uită... la covorul de pe jos. DUMITRIU, N. 45. 3. (În legătură cu modul de a cînta) Profund, gros, grav. Cîntă prea jos. 4. (Învechit și regional; în legătură cu prețurile) Puțin, ieftin. Moșia a rămas tot cu nume rău... și de aceea s-a dat cel puțin cu 2000 de galbeni mai jos decît face. I. IONESCU, D. 355.

AUBRIETA Adans., AUBRIETA, fam. Cruciferae. Gen originar din munții regiunilor mediteraneene, cca 20 specii, erbacee, perene, repente, formînd covoare, cu frunze mici, pubescente, opuse. Flori albe, albastre, violete sau roșii-purpur (petale cu protuberanțe), în ciorchini rari. Fruct, păstaie.

Globularia meridionalis Schwarz (syn. G. bellidifolia Ten.). Specie care înflorește în mai-iun. Capitule cu flori albastre-deschis. Plante tîrîtoare, formînd covoare. Frunze mici, ascuțite, pieloase.

MONANTHES Haworth, MONANTES, fam. Crassulaceae. Gen originar din insulele Canare, 10-15 specii, tufe pitice sau plante ce formează covoare, cu tulpini simple sau ramificate. Flori (pe tip 6-8 sau 9, petale liniare sau lanceolate) lung-pedunculate, galbene, verzi sau roșietice. Frunze alterne, rar opuse, ovate sau cuneiforme, nedentate, foarte groase, des cu papile.

HUTCHINSIA R. Br., HUTCINSIA, fam. Cruciferae. Gen originar din munții Europei, cîteva specii, erbacee, perene, pînă la 10 cm înalt, formează covoare. Frunze adînc-penat-serate, verzi-închis. Flori albe, mici, așezate în racem, la vîrful tulpinii. Fructe mici, silicule alungite sau ovat-lanceolate.

CONOPHYTUM N. E. Br., CONOFITUM, fam. Mesembryanthemaceae. Gen originar din America de N, Ș, și Africa, cca 310 specii, foarte interesante, dar multe asemănătoare între ele, foarte pitice, foarte suculente, aproape fără tulpini, formînd covoare sau aglomerații de corpuri. Înflorește toamna. Flori albe, galbene, roz-carmin sau violete și sînt adesea foarte mari, comparativ cu mărimea trunchiului. modificată

Sedum acre L. Specie care înflorește vara. Flori pedunculate, galbene-aurii, stelate, mici, în cime reunite în corimbe terminale, corolă cu petale pînă la 8 mm lungime, alungit-eliptice, lanceolate, acute sau acuminate, caliciul de 2 ori mai scurt decît petalele. Frunze sesile, mici, suculente, groase, la bază obtuze, ovate sau ovat-alungit-eliptice, verzi, formează covoare mari împreună cu numărul mare de flori. Plantă gazonantă, 15 cm înălțime, verde, glabră, cu baza ramificată, tulpini ascendente. Perenă.

Androsace helvetica (L.) Gaud. Specie ce înflorește vara. Flori (5 petale) mici, albe. Planta (10 cm înălțime) formează covoare dense din mici frunze păroase dispuse în rozete.

AZORELLA Lam., AZORELA, fam. Umbelliferae. Gen originar din Noua Zeelandă și Chile, pînă la 60 specii, perene, formează în cîțiva ani covoare întinse, cu ramuri acoperite dens de frunze. Flori puține, așezate în umbelă terminală, cu tijă foarte scurtă sau fără. Fruct ovat.

Phlox douglasii Hook. Specie care înflorește primăvara-vara, înflorire liberă. Flori albe, roz, mov, albastre-lavand etc., formează covoare mari, frumoase. Plantă înaltă de 10- 20 cm. Se folosește mai ales în grădini alpine.

TĂVĂLI, tăvălesc, vb. IV. 1. Refl. A se rostogoli pe jos, învîrtindu-se de repetate ori de pe o parte pe alta. Se tăvălea, se zvîrcolea ca un vierme. DUMITRIU, N. 255. După ce mă tăvăleam bine prin mîl și mă cufundam în apă... intram în moară. SADOVEANU, O. VII 294. La bani turcii năvălea Și pe gios se tăvălea. Dar pe badiul nu-l slăbea. ALECSANDRI, P. P. 125. Am un ou roșu; Unde se tăvălește, Iarbă nu mai crește (Focul). GOROVEI, C. 152. (Tranz.) Mama... părpălind niște pui tineri la frigare ș-apoi tăvălindu-i prin unt, pe la prînzul cel mic, cheamă pe mătușa Măriuca. CREANGĂ, A. 60. ◊ (Poetic) Mult era frumos și bine aici în fața valurilor ce se tăvăleau greoaie spre șesul depărtat. SLAVICI, O. II 11. ◊ Expr. A se tăvăli de rîs = a rîde cu mare poftă, a se prăpădi de rîs. Cînd ne aminteam de isprăvile lui Moțăt de la Tîrgul Ocnei, cel mai blastamat dintre noi, ne tăvăleam de rîs ca copiii. HOGAȘ, H. 68. 2. Tranz. A bate pe cineva trîntindu-l și tîrîndu-l pe jos. Se simțea acum vinovată față de el că din pricina ei a fost tăvălit în duminica aceea. PAS, Z. I 125. 3. Tranz. A murdări, a păta, a mînji. Fata babei i-au răspuns: Ce? Eu să m-apuc de-un lucru ca acesta și să-mi tăvălesc mînuțele? SBIERA, P. 209. Cum n-oi plînge, bădică, dacă vine... ista, de-mi tăvălește pînza cu picioarele lui. ALECSANDRI, T. 274. ◊ Fig. A, nu-ți tăvăli talentul prin saloanele bogate, Unde capul nu gîndește, Unde inima nu bate, Decît dup-o anumită și stupidă învoială. VLAHUȚĂ, O. AL. 73. ◊ Refl. pas. Privea mîhnit cum i se tăvăleau bunătate de covoare. VORNIC, P. 227. 4. Tranz. (Cu privire la iarbă, la flori etc.) A culca la pămînt, a călca, a strivi. Mergînd astăzi prin grădină, Găsii iarba tăvălită. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 278.

SCOARȚĂ, scoarțe, s. f. 1. Înveliș extern al tulpinilor, ramurilor, lujerelor și rădăcinilor lemnoase; coajă. Auzirăm peste o vale, undeva, ciocănitoarea cea mare de munte, duruind sonor în scoarța copacilor. SADOVEANU, O. VIII 14. Potrivea scoarța întreagă a unui brad despoiat, pe acoperămîntul tupilat al stînii zdruncinate de furtună. HOGAȘ, M. N. 190. Într-o scoarță de copac O să bată tica-tac Tactul, ghionoaia. COȘBUC, P. I 301. ◊ (În metafore și comparații) Pieptarul de piele de căprioară și, dedesubt, cămașa de in erau scoarță de sînge închegat. SADOVEANU, O. I 17. Tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă de patru zile, de cînd le înmoaie prin noroaie... s-au întărit scoarță. C. PETRESCU, Î. II 33. Cu guler nalt, pînă la urechi, cusut scoarță. GHICA, la TDRG. ◊ Expr. Obraz de scoarță = om necioplit, lipsit de rușine, de bună-cuviință. S-a trece ea și asta; obraz de scoarță, și las-o moartă-n popușoi. CREANGĂ, A. 51. Mamă (sau soră) de scoarță = mamă (sau soră) vitregă. Această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță și de mama vitrigă. CREANGĂ, P. 283. 2. Învelișul exterior, tare al globului pămîntesc; coajă care se formează la suprafața pămîntului după ploi mari, urmate de secetă. 3. (De obicei determinat prin «cerebrală») Partea exterioară a emisferelor cerebrale, formată din substanță cenușie. Scoarța coordonează toate funcțiunile organismului. DANIELOPOLU, F. N. II 252. 4. Îmbrăcăminte rigidă a unei cărți, a unui caiet etc.; copertă. Pe masă se aflau foile dactilografiate și broșura, cu scoarțele roșii, sub o cămașă banală de dosar. C. PETRESCU, A. 353. Albumul ei cu scoarțe violete E plin de cărți poștale ilustrate. TOPÎRCEANU, P. 209. Vechiul lui caiet... ale cărui scoarțe vinete, pătate de stearină, îi aduceau aminte nopți de neodihnă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 75. ◊ Expr. Din scoarță în scoarță = de la prima pînă la ultima pagină, de la început pînă la sfîrșit, în întregime. Îmbulzeala la ranguri era atît de mare, că se umpluse din scoarță în scoarță condica pitacului domnesc. GHICA, S. 37. Ce batjocură să mă puie pe mine... să învăț a b c! pe mine care înțelegeam pe Erodian, din scoarță în scoarță! NEGRUZZI, S. I 7. 5. (Determinat uneori prin «de car») Perete de scînduri cu care se înlocuiesc loitrele carului cînd se transportă material granular. 6. Țesătură groasă, de obicei de lînă, lucrată cu diferite modele și flori, care se așterne pe pat, pe dușumea etc.; covor. Lumina se pierdea, fără urmă, în scoarțele bătrînești, pălite, care atîrnau pe pereți. DUMITRIU, N. 34. Iordache și Profira se culcară amîndoi în carul larg, plin de scoarțe și de cojoace. GALACTION, O. I 286. Frumoasele țesături și cusături ce se fac... pe învelitori (velințe, lăicere, scoarțe). ODOBESCU, S. II 107. – Pl. și: (6) scorțuri (SADOVEANU, B. 94).

LOISELEURIA Desv., LOISELEURIA, fam. Ericaceae. Gen căruia i se cunoaște o singură specie în munții din nordul Europei, nordul Asiei, America de N, tufă pitică, perenă care formează covoare: Loiseleuria procumbens (L.) Desv. Specie care înflorește vara. Flori (5 sepale, 5 petale, concrescute, 5 stamine, ovar superior) foarte mici, campanulate, albe sau roz, cîte 5 în buchete mici, terminale. Frunze (pînă la 1 cm lungime) de obicei opuse, ovat-oblonge, nedentate, pieloase, întinse, pe margini revolute. Tulpină prostrată. Fructul, capsulă cu 2-3 loji cu multe semințe.

FLOARE sf. 1 🌿 Partea plantei, alcătuită din foi sau petale, albe sau colorate, adesea mirositoare, care se desvoltă, la o anumită epocă a anului, pe ramurile ei și în care se găsesc organele de reproducere (🖼 2129): zilele omului sînt ca ~a cîmpului ZNN.; proverb: cu o ~ nu se face (primă) vară, dintr’un singur exemplu nu se poate trage nici o concluzie; ~ la ureche, lucru ușor, de puțină însemnătate: lucrurile cele mai grele ... la el erau ~ la ureche ISP.; de florile mărului, Mold. Trans. de flori de cuc, în zadar, de geaba, fără nici un folos, numai cu numele: căci nu doară de florile mărului se îndoapă cu învățătura cîte 20 și 30 de ani ISP.; nu sînt eu numai de florile mărului prințipul Zamfir I. -GH.; nu ți-i greu să-ți pierzi vremea de flori de cuc? ALECS.; nu de flori de cuc i-au pus oamenii numele Procletul RET.; a pune flori după ureche, a înșela, a încornora, a pune coarne: vrei să-mi pui flori după urechi cu sfrijitu cel de Gălușcă? ALECS.; copil din flori, copil nelegitim, bastard ¶ 2 Ori-ce plantă de ornament: un ghiveciu de flori ¶ 3 🌿 Se întrebuințează cu un epitet sau un determinativ spre a denumi o mulțime de plante: FLOARE-BROȘTEASCĂ, plantă cu flori galbene, numită și „piciorul-cocoșului” sau „rărunchiu” (🖼 2130) (Ranunculus acris); FLOAREA-CĂLUGĂRULUI 👉 CĂLUGĂR 2; FLOAREA-CIUMEI = CIUCURAȘI; FLOAREA-CIUTEI = GĂINUȘI; FLOAREA-CRUCII = PRISTOLNIC; FLOAREA-CUCULUI 👉 CUC; FLOAREA-CUNUNII CURCUBEU 2; FLOAREA DOAMNEI, plantă ce crește în vîrful munților și pe pășunile stîncoase cu frumoase flori albe flocoase; numită și „floarea-reginei” „floarea-domniței”, „albumeală”, „flocoșele” (Gnaphalium leontopodium) (🖼 2131); FLOAREA-FÎNULUI FIRUȚĂ¹; FLOAREA-FLORILOR DIOC; FLOARE-DE-FRIGURI = FIEREA-PĂMÎNTULUI 👉 FIERE; FLOARE-FRUMOASĂ BĂNUȚI; FLOAREA-GRÎULUI ALBĂSTRIȚĂ; FLOARE-DE-LEAC¹, plantă, cu flori galbene-aurii, ce crește prin tufișuri umede; se cultivă adesea ca plantă decorativă; numită și „gălbenele”, „bujorel”, „piciorul-cocoșului” (Ranunculus repens); FLOARE-DE-LEAC² GĂLBENELE (🖼 2132); FLOARE-DE-LINGOARE IARBĂ-DE-LINGOARE; FLOAREA-NOPȚII MIRODENIE 2; FLOARE-DE-OCHI SILUR; FLOAREA-PAIULUI ALBĂSTRIȚĂ; FLOAREA-PĂSĂRILOR, FLOAREA-PAȘTILOR, FLOAREA-PAȘTELUI, mică plantă ierboasă a cărei tulpină face o singură floare albă sau roză care se deschide în Martie-Aprilie (epoca Paștilor); numită și „oiță”, „păștiță”, „găinușă”, etc. (Anemone nemorosa) (🖼 2133): pe covorul galben de frunze moarte dedesubt se arăta albă ... floarea-paștelui SAD.; FLOARE-DE-PERINĂ, plantă cu flori galbene-aurii dispuse în capitule mărișoare frumoase; numită și „iarbă-de-perină” întrebuințată de popor spre a colora în galben (Anthemis tinctoria) (🖼2134); FLOAREA-REGINEI 👉 FLOAREA-DOAMNEI; FLOAREA-ȘARPELUI = MAMA-PĂDURII¹; FLOAREA-SOARELUI, plantă originară din America, cu tulpina dreaptă și înaltă uneori de 2 metri, cu flori frumoase și mari, galbene; cultivată mai adesea pentru semințele ei oleaginoase; numită și „sora-soarelui” (Helianthus annuus) (🖼 2135); FLOARE-DE-STEA ARȘENIC; FLOAREA-STUPILOR – ROINIȚĂ; FLOAREA-UNTULUI VERIGEL; FLOAREA-VÎNTULUI FLOAREA-PĂSĂRILOR; FLOAREA-ZMEULUI – BARBA-POPII; – FLORI-DE-PAIE, plantă originară din Australia, cu tulpina țeapănă, cu flori frumoase de diferite colori, cari par uscate ca paiele (Helichrysum bracteatum) (🖼 2136); FLORI-DOMNEȘTI – SURGUCI; FLORI-MĂRUNȚELE – TOPORAȘI (Viola adorata) ¶ 4 Desen, înfățișînd o floare cusută, brodată sau tipărită pe o țesătură: ie albă ca laptele împănată cu flori galbene RET. ¶ 5 Strat de mucegaiu ce se formează la suprafața vinului, oțetului, etc. ¶ 6 🔧 Vîrful ascuțit al sfredelului, care pătrunde în lemn ¶ 7 Bărbia cheii (🖼 2137) ¶ 8 📰 Partea caracterului de tipografie care reprezintă litera sau semnul, spre deosebire de restul suportului de plumb (👉 🖼 893) ¶ 9 ~ de făină, făina cea mai fină ¶ 10 🔬 ~de pucioasă, pulbere de pucioasă obținută prin volatizare sau sublimare ¶ 11 Fig. Tot ce poate fi mai bun, mai fin, mai de seamă, elită: întîmpinat de 340 de tineri Greci ... ~a tinerimii I. -GH.; vecinul meu Bogonos e ~a vecinilor NEGR. ¶ 12 Tot ce poate fi comparat cu frumusețea sau frăgezimea unei flori: cu frumoasă și mîndră ~ a înzestrat literatura română I. -GH. ¶ 13 📖 Ornament al stilului: flori de retorică ¶ 14 Momentul cînd un lucru sau o persoană se află în desvoltarea deplină, în toată frumusețea, în toată strălucirea, în toată puterea: în ~a vîrstei; în ~a tinereții ¶ 15 Aromă, parfum (despre băuturi) ¶ 16 † Coloare, față [lat. florem].

BELLIUM L., BELIUM, fam. Composi- tae. Gen cu ierburi micuțe pentru alpinării (anuale sau bienale) formînd covoare dense, la semiumbră, pe care, primăvara pînă vara, apar flori mici. Iarna se protejează cu un așternut din ace de conifere. Florile au sepale imbricate, receptacul ovat, caliciul emisferic, cele radiale, feminine, cele ale discului, hermafrodite. Fruct invers- ovat, papus format din solzi mari, cu mustăți lungi.

DOUGLASIA Lindl., DUGLASIA, fam. Primulaceae. Gen originar din America de N, munții Alpi și Spania, 6 specii, erbacee, formează covoare, rar semitufe. Frunze așezate într-o rozetă densă, cca. 7. Flori (caliciu campanulat, crestat pînă la mijloc, corolă infundibuliformă sau întinsă ca o farfurie, tub floral mai lung decît caliciu de 1-2 ori, la bază puțin gîtuit, stamine intercalate spre vîrful tubului floral, stil de lungime variabilă) dispuse într-o unibelă înfrunzită, susținută de un peduncul. Fruct, capsulă oval-sferică, cu puține semințe.

Echinocereus papillosus Linke. Specie cu flori (8-10 cm diametru) galbene-deschis, la bază ruginii. Corpurile formează covoare pe sol; au cca 8 coaste și cca 8 spini gălbui.

Penstemon rupicola Howell (syn. P. newlerryi A. Gray var. rupicola Piper). Specie care înflorește vara. Flori tubulare, orizontale, numeroase, roșii-purpurii, mici. Frunze mici, formează covoare. Perenă, de rocărie, înaltă de cca 15 cm.

GREENOVIA Webb, GRENOVIA, fam. Crassulaceae. Gen originar din Insulele Canare, cca 5 specii, plante mici în formă de rozetă, formează covoare. Frunze glabre, verzi-gri, cu marginea dentată sau cu peri. Flori galbene sau aurii, dispuse cîte 20-30, într-o inflorescență simplă sau bifurcată.

COTULA L., COTULA, fam. Compositae. Gen originar din emisfera sudică, cca 62 specii, cca 20 cm înălțime, formează covoare. Frunze penate, foarte rar nedentate, cu glande uleioase. înflorește vara. Flori galbene în capitule mici, singulare, cele radiale sînt femele, așezate într-un singur rînd, sepalele într-un rînd sau 2, cu marginea pergamentoasă.

Arenaria tetraquetra Boiss. Specie care înflorește vara. Flori mici, albe, nepedunculate, solitare. Frunze verzi-albăstrui, nepețiolate. ascuțit-ovate. Formează covoare dense (cca 5 cm înălțime).

Hutchinsia auerswaldii Willk. (syn. Nocedea auerswaldii Willk.). Specie care înflorește primăvara-vara. Flori ceva mai mari decît la specia precedentă, albe-lăptoase. Planta formează covoare. Tulpină înfrunzită, foliolele frunzelor înguste.

Polygonum vaccinifolium Wall. Specie originară din Himalaia. Înflorește vara tîrziu. Flori roz, în spice înguste, pe tulpini roșii, înalte de 10-15 cm, formînd covoare. Frunze mici, ovate. Se poate folosi ca plantă de rocărie.

MOZAIC¹ s. n. 1. Lucrare de tehnică decorativă, care constă în asamblarea artistică a unor plăci sau cuburi mici de marmură, ceramică, sticlă, smalț etc. care se lipesc între ele și se fixează pe fața materialului de construcție printr-un liant de ciment sau de mastic. De curînd s-au aflat aci două bucăți de mozaic în două fețe, alb și negru. CR (1830), 424¹/18. Totimea literaturii samănă o mozaică, a căria pietricele. . . nu sînt unite cu ipsos. RUSSO, S. 92. în sala aceasta se află mozaice, statuie și diferite antichități romane. FILIMON, O. II, 155. Palat de marmoră antică Ce poartă-n frunte-o scumpă mozaică. ALECSANDRI, POEZII, 263. Nișele . . . erau altădată decorate cu mozaice, înfățișînd pe cei 12 apostoli. BOLINTINEANU, ap. CADE. Deasupra tronului, portretul lui Ștefan cel Mare, lucrat în mozaic venețian. DELAVRANCEA, O. II, 164. Biserica a suferit. . . o prefacere totală, și mormintele au dispărut astfel, și aici, supt scîndurile și mozaicul din vremea noastră. IORGA, C. I. I, 15. Lumina candelei, din care se preling nestemate verzi și se fărîmă de mozaicul sclivisit cu acid fenic. KLOPȘTOCK, F. 227, cf. CONTEMP. 1948, nr. 108, 4/5. Se înălța o clădire mult mai mare: coloane sculptate, statui, mozaicuri o împodobeau cu o bogăție de piatră, granit și marmoră. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 806. Direcția interzicea cu asprime elevilor săi să „murdărească” mozaicul șters al intrării principale. T. POPOVICI, S. 5. ◊ (Prin analogie) Mă gîndeam, în bancă, la mozaicul mărunțel și pipărat al salamului. CIAUȘANU, R. SCUT. 56. ◊ F i g. Luna, ridicată peste duzi. . . , pardosea cerdacul cu un mozaic fantastic de puncte albe ce licăreau la cea mai mică adiere de vînt. ANGHEL-IOSIF, C. L. 18. Tremura un briliant de foc îmbujorînd mozaicul pe care alunecași de-a pururi în sufletul meu. KLOPȘTOCK, F. 247. ♦ (Adverbial; învechit, rar; pe lîngă verbul „a lucra”) în tehnica mozaicului¹ (1). Cina cea de taină. . . cu 12 apostoli închipuiți în trupuri mari, și acest tot lucru nu este zugrăvit, ci lucrat tot mozaic. GOLESCU, Î. 46. ◊ F i g. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”) îmbinare, amestec de elemente eterogene. Rousseau, Petrarca, Schiller, ce mozaic de poeți ! NEGRUZZI, S. I, 46. Spre a diseca, însă această societate atît de bălțată și a examina fiecare din părticelele ce compun ăst mozaic social, trebuie meditare. BOLLIAC, O. 248, cf. 249. Mozaic curios de tot soiul de neamuri. ALECSANDRI, ap. CADE. Strofa lui e variată, capricioasă, cîteodată un adevărat mozaic. GHEREA, ST. CR. III, 378. Un covor de petice, împletit de dumneaei, în mozaic de culori: parcă mii de flori de lînă și-au scuturat petalele, în neregulă, pe jos. BASSARABESCU, S. N. 17. Fraza nu e deci un fel de mozaic, compus din părticele (cuvinte), ci noi gîndim în fraze, pe care le analizăm în cuvinte. PUȘCARIU, L. R. I, 103. M-am trezit stingher, om înstrăinat, încrustat într-un mozaic de oameni de toată mîna. BRĂESCU, A. 211. Solidari prin instinct, acest mozaic de rase alcătuiau adesea un bloc solid cînd se credeau loviți în drepturile lor. BART, E. 290. Se vede. . . că mozaicul ciudat de nume proprii nu a apărut întîmplător în „țiganiada”. VARLAAM-SADOVEANU, 174. ♦ Compoziție de caractere tipografice deosebite. Cf. DN. 2. P. a n a l. (Bot.) Boală a plantelor provocată de un virus, care se manifestă prin apariția unor pete decolorate pe frunze, alternînd cu porțiuni colorate normal și care îi dau aspectul unui mozaic¹ Cf. DT, DN. Mozaicul tutunului. Mozaicul cartofului. DER. – Pl.: mozaicuri și (astăzi rar) mozaice. – Și; (învechit) mozaică s. f. – Din fr. mosaïque, it. mosaico.

chilim² sn [At: DICȚ. / Pl: ~uri / E: tc kilim] 1 Covor (turcesc), cu două fețe. 2 Scoarță îngustă de circa un metru, înflorată. 3 Pătură cu flori, cu care se acoperă patul. 4 Broderie făcută cu fire de lână sau de mătase pe etamină sau pe canava.

Aethionema iberideum Boiss. Specie care înflorește primăvara tîrziu. Flori mari, albe. Păstăi invers-cordiforme. Frunze liniar-lanceolate. Tulpină pe sol, bogat înfrunzită, formează covoare. Plantă înaltă pînă la 15 cm.

DRABA L., DRABA, fam. Cruciferae. Gen originar din Asia, America, Europa, cca 275 specii, erbacee, de obicei, scunde, pînă la 15 cm, pubescente, formînd covoare. Frunze mici, de diferite forme, fără stipele, în rozetă, la baza tulpinii, deseori nefoliată. Flori mici, albe sau galbene (petale scurte, franjurate, stamine fără apendix), dispuse în ciorchine. Fruct, păstaie eliptic-lanceolată, plată, cu multe semințe.

Paronychia kapela Kern. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori în capitule, cca 2 cm diametru, petale unguiculate, sepalele caliciului mari, argintii, pergamentoase. Planta formează covoare, tulpină pe sol, cca 14 cm lungime, cu vîrful erect. Frunze obovate pînă la lanceolate, cu vîrf bont, cu peri pe margini. Stipele de aceeași lungime, crestate, albe.

TREMURĂTURĂ, tremurături, s. f. Tremur, tremurare; scuturătură, zguduitură. Florile pluteau ușoare în văzduh, se încrucișau în tremurături de undă și se lăsau leneșe pe covorul alb, sclipitor. SADOVEANU, O. III 113. Toți își ațintiră privirile spre bisturiul din mîna aceea meșteră, în care nu se vedea un pic de tremurătură. MIRONESCU, S. A. 34. Ceea ce muncește acu pe Leiba, mai mult decît tremurătura frigurilor, este o amenințare. CARAGIALE, O. I 284.

Androsace sarmentosa Wall. Specie ce înflorește vara. Flori purpur-roz cu ochiul galben, dispuse în racem. Frunze lanceolate, păroase, dispuse în rozete, formează covoare întinse datorită stolonilor.

Penstemon scouleri Dougl. Specie care înflorește vara. Flori tubulare, cca 5 cm lungime, roz-purpurii. Frunze lanceolate, lungi de cca cm, verzi-strălucitoare, formează covoare verzi. Plante perene de rocărie, cca 30 cm înălțime.

Phyllodoce aleutica (Spreng.) Heller. Specie care înflorește primăvara. Flori, cca 12, dispuse în cimă helicoidală, terminală, corolă urceolată, galbenă-pal sau galbenă-albicioasă. Plantele formează covoare, cca 20 cm înălțime. Frunze liniare, cca 9 mm lungime.

Gentiana farreri Balf. f. Specie care înflorește vara-toamna. Flori albastre-azurii cu pete cenușii în interiorul și exteriorul tubului, iar baza albă. Frunze erbacee, formînd covoare mici. Plantă (cca 12 cm înălțime) perenă, recomandată pentru rocării, pe soluri turboase și cu drenaj bun. Tolerează și pe cele calcaroase.

Androsace villosa L. Specie care înflorește vara. Flori albe sau roz-pal cu ochi mai întunecat, pînă la 6 în racem. Frunze mici, lanceolate, păroase, formează covoare dense.

Campanula garganica Ten. [syn. C. elatines L. var. garganica (Ten.) Fiori]. Specie care înflorește vara. Flori campanulate, mov-închis, pale la bază, foarte numeroase. Tulpinile (cca 10-25 cm înălțime) și frunzele se întind formînd covoare mari ca cele de iederă. Se recomandă la baza pereților din piatră sau stîncă.

URZEALĂ, urzeli, s. f. 1. Ansamblul firelor textile montate în război, printre care se petrece firul de bătătură pentru a țese. Simina, fată harnică, se sculase des-de-dimineață, căci avea urzeală-n război, și la război hărnicia se măsoară cu cotul. SLAVICI, O. I 223. Surtucul lui... era mai mult urzeală decît bătătură. EMINESCU, N. 42. Covor de mătase, cu urzeala-n șase. TEODORESCU, P. P. 85. ◊ Fig. Grigore Vîrnav privi a doua oară prin urzeala florilor de gheață. GALAN, Z. R. 174. 2. Fig. (Rar) Alcătuire, conformație, structură.[Galileu] a dovedit... că toată urzeala lumii este întemeiată pe o neîntreruptă mișcare. ODOBESCU, S. III 319. 3. Fig. Intrigă, uneltire, conspirație, complot. Nebunul nu lucrase numai de capul lui... la mijloc fusese o urzeală. PAS, L. I 241.

ÎNCHEIA, închei, vb. I. Tranz. I. 1. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte) A împreuna părțile, a le strînge alături (fixîndu-le cu ajutorul nasturilor, șireturilor, copcilor etc.); a închide. Își încheie haina în toți nasturii. VLAHUȚĂ, O. A. 128. Își încheie haina plină de șireturi. EMINESCU, O. I 87. ◊ Refl. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Un vînăt giulgiu se-ncheie nod Pe umerele goale. EMINESCU, O. I 170. Era încinsă cu un colan de aur ce se încheia cu mari paftale. NEGRUZZI, S. I 145. ♦ Refl. (Despre persoane) A-și prinde nasturii, copcile de la haine; a se îmbumba. Incheie-te la haină. ♦ (Cu privire la nasturi, șireturi etc.) A trece prin găurile respective; (cu privire la copci) a introduce una într-alta spre a împreuna cele două părți ale îmbrăcămintei, încălțămintei etc. Încheie-ți nasturii. 2. (Cu privire la părțile componente ale unui obiect) A potrivi unul într-altul; a îmbina, a uni, a monta. V. fixa. Teslarii, cioplind grinzile cu bărzile, le suie pe zid și le așază, încheindu-le una cu alta. DRĂGHICI, R. 44. Făcusă un car și-l încheiasă în casă. ȘEZ. I 189. ◊ Refl. Fig. Hora de fete... s-a încheiat și, legănat și molatec, se mișcă după sunetul... scripcii. HOGAȘ, DR. II 185. ♦ Refl. (Despre vegetație) A acoperi un loc în chip neîntrerupt, a forma un covor de verdeață. Pădurea de stejari din apropiere se încheiase. SADOVEANU, E. 5. Pădurile nu înverziseră încă, dar pruniștele erau în floare, iarba se încheiase, sălciile, răchitele și plopii lăsaseră mîțișori. SLAVICI, O. II 30. II. 1. (Cu privire la o durată de timp, la o muncă, la o acțiune, la o operă etc.) A pune capăt, a sfîrși, a termina. Obișnuia să-și încheie fiecare frază cu un gest larg, totdeauna același. GALAN, Z. R. 85. Asudat și istovit, încheie învîrtita cu o apăsare zdravănă de arcuș. REBREANU, I. 16. Încheiem această introducere ce ne era neapărată. CARAGIALE, O. III 219. ◊ Refl. A stîrnit o ceartă care mai-mai să se încheie cu scandal. REBREANU, I. 84. Năprasnica luptă dintre cei doi uriași... s-a încheiat. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. A făcut un semn... prin care le arăta că sfatul s-a încheiat. CARAGIALE, O. III 72. ♦ (Cu privire la socoteli, calcule) A ajunge la capăt; a termina. Seara, încheindu-și bilanțul zilei, fu totuși mulțumit. REBREANU, R. I 242. Badea Niculaie... pleacă să-l găsească ca să-și încheie socotelile. GHICA, S. VII. ♦ (Urmat de o completivă directă). A trage concluzia, a conchide. Prințul Cantemir încheie, fără nici un alt temei, că el trebuie să fi fost odată husari. BĂLCESCU, O. I 120. ♦ A forma capătul a ceva; a delimita, a mărgini. Tunurile incheie coloana. ◊ (Poetic) Sprîncenele arcate fruntea albă i-o încheie. EMINESCU, O. I 79. ♦ Refl. A se limita, a se rezuma la... Familia lui Gheorghe, toată, se încheia în mama lui și-n cele două surori. VLAHUȚĂ, N. 47. Ș-apoi chitiți că numai în arc se încheia tot meșteșugul și puterea omului aceluia? CREANGĂ, P. 245. 2. (Cu privire la acorduri, tratate, contracte etc.) A stabili condițiile, a întocmi actul respectiv (și a-l semna). În 1886, Romînia a încheiat convențiuni comerciale cu Rusia, Elveția și Franța. IST. R.P.R. 415. Nu va pleca de-acolo pînă nu va fi încheiat vînzarea. REBREANU, R. I 259. La 1501 el merse în Polonia de încheie pacea între Ștefan vv. și Albert, regele Poloniei. BĂLCESCU, O. I 81. ◊ Refl. pas. Contractul colectiv ce se încheie între muncitori și conducerea administrativă a întreprinderilor socialiste exprimă unitatea deplină de interese a părților contractante. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 11, 83. Înaltul hatișerif fu citit și tălmăcit și se încheie toată rînduiala după izvod și după datină. SADOVEANU, O. VII 73. ♦ A redacta, a alcătui. (Refl. pas.) A doua zi s-a constatat cazul și s-a încheiat cuvenitul proces-verbal. VLAHUȚĂ, O. A. 152.

Cyanotis somaliensis C. B. Clarke. Specie cu flori albastre așezate în axa frunzei. Frunze ovate sau liniar-lanceolate, pe partea inferioară roșii. Planta, de multe ori, formează covoare în întregime este acoperită cu peri lungi, albi.

Douglasia vitaliana (L.) Hook. [syn. Aretia vitaliana (L.) Lodd.]. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori galbene-strălucitoare, singulare, tubulare, sesile. Frunze liniare, vîrf ascuțit, aproape glabre sau pubescente, verzi-cenușii, așezate în rozete imbricate, formează covoare. Plantă (cca 5,5 cm înălțime) perenă, de rocărie.

Coprosma acerosa A. Cunn. Specie cu flori terminale, pe ramuri scurte, cele femele singulare,; cele mascule singulare sau cca 4, fără caliciu, cu 4 stamine. Tufă tîrîtoare, deseori formează covoare sau puțin erectă (0,30-1 m înălțime), cu ramuri pe sol sau jumătate erectă, galbenă-maronie. Frunze liniare, lungi de 2 cm și late de 1-2 mm. Fruct rotund sau lunguieț, albastru-deschis, transparent.

Marrubium supinum L. (syn. M. sericeum Boiss.). Specie care înflorește primăvara-vara. Flori mici, roz sau roz-lila. Frunze ovat-rotunde, pîsloase, moi, ușor crestate, îngustate spre vîrf. Plantă, cca 20-25 cm înălțime, formează covoare alb-pîsloase.

Minuartia juniperina (L.) Aschers. et Graebn. Specie care înflorește vara. Flori (petale liniar-cuneiforme) albe, în inflorescență umbelată. Frunze aciforme (cu o nervură) și vîrf spinos. Tulpină erectă sau tîrîtoare, formînd covoare.

MORISIA J. Gay, MORISIA, fam. Cruciferae. Gen cu o singură specie, originară din Italia: Morisia monantha Aschers. (syn. M. hypogaea J. Gay). înflorește primăvara-vara. Flori singulare, în axa frunzelor. Plantă lipsită de tulpină, înaltă de 5-8 cm, cu frunze oblonge, serate, glabre, în rozete dense, formînd covoare dense.

Santolina elegans Boiss. Specie care înflorește în iun-aug. Flori albe, grupate în capitule albe, pe pedunculi scurți. Frunze lunguieț-lanceolate, crestat-crenate, cu marginea curbată în interior. Plantă formează covoare dense, argintii.

Saxifraga oppositifolia L. Specie care înflorește vara. Flori albe, roz-închis, purpurii, în formă de cupă, foarte numeroase. Frunze mici, eliptice, cu aspect solzos, dispuse în rozete formînd covoare.

sumac¹ [At: PONTBRIANT, D. / S: sumach / Pl: ~aci sm, ~uri sn / E: tc sumate, fr sumac] 1 sm Arbust exotic înalt de 1-3 metri, cu ramuri păroase, cu frunze compuse, bogate în substanțe fanante și cu flori albe, folosit în industria tăbăcăriei ca tanant, în medicină etc. (Rhus cariaria). 2 sn Substanță tanantă extrasă din sumac¹ (1). 3 sn (Sîș covor ~) Covor oriental cu o anumită țesătură, care prezintă figuri sau desene geometrice de diferite culori.

Draba haynaldii Stur. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori cu petale galbene, cca 8, dispuse în ciorchine, pe un peduncul glabru. Frunze liniare, în rozete. Plante dă cca 7 cm înălțime, formează covoare.

EMPETRUM L., VUIETOARE, fam. Empetraceae. Gen originar din regiuni arctice și subarctice, cca 5 specii, tufe pitice, perene, întinse pe sol, liniare. Flori foarte mici, nesemnificative, dioice, la subsuoara frunzelor. Fruct, bacă cu cca 9 semințe. Folosir e. în parcuri, în apropierea apelor (mlaștini), formează covoare.

Saponaria caespitosa DC. Specie care înflorește vâra. Flori roz, caliciul cilindric cu 15 nervuri, petale invers-ovate. Frunze verzi cu marginea tare, liniar-lanceolate. Plantă pînă la 8 cm înălțime, formează covoare.

Arabis scopoliana Boiss. Specie care înflorește la mijlocul primăverii. Flori cu petalele albe, rotunde său invers-ovate. Frunze verzi, lucioase, pieloase, cu peri aspri pe margine. Plantă înaltă pînă la 15 cm, formează covoare.

Dolichothéle longimamma (DC.) Br. et R. (syn. Mammillaria longimamma DC.). Specie cu flori mari, galbene. Plantă globulară, verde- deschis spre galben, cu mamile lungi, groase. Spinii centrali maro, cei marginali galbeni. La maturitate planta formează covoare

Callisia monandra (Sw.) Schult. [syn. C. umbellulata Lam.; Leptocallisia monandra (Sw.) Ludw. et Rohw.]. Specie cu flori mici, albicioase (2 sepale, 2 petale, cu 1-2 stamine), în umbelă, cîte 2-10 pe pedunculi, în axa frunzei sau în paniculă rară, terminală. Planta formează deseori covoare. Frunze cu margini păroase, ovate ovat-lanceolate, cu vîrf ascuțit, pe ambele părți puțin pubescente, cea superioară lucioasă.

Centaurium scilloides Druce (syn. Erythraea massonii Sw.; E. diffusa Woods.). Specie ce înflorește în iul.-aug. Flori roz, 1-7, în umbelă rară. Frunze rotunde pînă la lanceolate, nepețiolate, verzi-deschis, glabre, cu 3-5 nervuri. Plantă erbacee, anuală sau perenă, stufoasă, formează covoare. Tulpină cu vîrfuri erecte, cca 12 cm înălțime.

Mertensia echioides Benth. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori laciniile corolei erecte) albastre, în ciorchini denși, terminali. Frunze oblong-spatulate, lung-pețiolate, pubescente. Plantă cu rizom filamentos (cca 35 cm înălțime), formează covoare.

Origanum amanum L. Specie care înflorește în iun.-aug. Flori roz-închis-liliachii cu tul îngust și lobii corolei mult întinși. Frunze mari, cordate, păroase la margini. Perenă de rocărie, formează mici covoare. Nu rezistă în zone cu climat mai rece.

alesătură, alesături, s.f. (reg.) Textile (covor, ștergar, față de masă etc.) confecționate manual sau la războiul de țesut, care, de regulă, constituie zestrea fetelor. – Din ales „lucrat cu flori” + suf. -ătură (DLRM, MDA).

Astragalus angustifolius Lam. Specie care înflorește vara. Flori (albe-crem) în inflorescență rară. Frunze glabre, verzi. La maturitate argintii, pieloase, cu pînă la 20 perechi foliole. Plantă pînă la 20 cm înălțime, formează covoare, spinoasă.

Draba rigida Willd. (syn. D. dioranoides Boiss; et Het.). Specie care înflorește primăvara. Flori galbene, pe un peduncul glabru destul de. lung. Frunze mici, lunguieț-liniare, cu peri scurți pe margine. Tulpini înalte de cîțiva cm, formează covoare.

scoarță [At: HERODOT (1645), 188 / V: (înv) ~ție sf, (reg) scorț, școrț s / Pl: ~țe, (reg) ~țuri, ~ți / E: ml scortea] 1 sf (Dob; urmat de determinări care arată felul, proveniența) Înveliș extern (gros și tare) al tulpinii, al crengilor și al rădăcinii unui copac sau al unei plante lemnoase Si: coajă (1). 2 sf (Îrg; îc) ~-dulce (sau aromatică) Scorțișoară. 3 sf (Reg; d. părinți, frați, surori; îla) De ~ Vitreg. 4 sf (Îe) Obraz de ~ Om fără rușine, lipsit de bună-cuviință, neobrăzat. 5 sf (Îae) Trăsăturile de caracter ale unui om cu obraz de scoarță (4). 6 sf (Îe) A se face (sau a căpăta) ~ A se îngroșa întărindu-se. 7 av Foarte întărit (ca scoarța (1)). 8 sf (Reg) Femeie bătrână urâtă și rea Si: cotoroanță (3). 9 sf (Reg) Cal bătrân, urât și slab. 10 sf (Pan; nob) Piele. 11 sf (Trs) Găoace (a oului). 12 sf (Reg) Crustă formată pe mămăligă după răcire. 13 sf (Reg) Înveliș exterior al fructelor Si: coajă (2), pieliță. 14 sf (Reg) Spumă întărită de pe suprafața laptelui fiert Cf coajă, smântână. 15 sf Prăjitură pufoasă din ouă, zahăr, făină, nuci sau migdale, coaptă ca o foaie, care se taie în bucăți. 16 sf (Rar) Ștaif. 17 sf (Trs) Rapăn¹. 18 sf (Îdt) Crustă a unei răni care începe să se cicatrizeze Si: coajă (14), zgaibă. 19 sf (Îvr; îs) ~ța sitei (sau a ciurului) Marginea circulară îndoită în jurul pietrei alergătoare de moară, făcută, de obicei, din scândură subțire Si: veșcă. 20 sf (Îvr) Curmei (3) (din coajă de tei). 21 sf (Trs; Mol) Scândură. 22 sf (Trs; Mol) Așchie (1). 23 sf Fiecare dintre piesele de lemn care mențin distanța dintre saule, la navele cu vele. 24 sf Fiecare dintre cele două părți care formează învelișul unei cărți, al unui registru, al unui caiet, făcut, de obicei, dintr-un material rigid Si: copertă (1), (rar) învelitoare, (îrg) tartaj, (reg) tablă. 25 sf (Îlav) Din ~ în (sau până în) ~ De la prima până la ultima pagină, de la început până la sfârșitul unui text Si: în întregime, (reg) din doască (5) în doască, din scândură în scândură. 26 sf (Reg) Carton. 27 sf (Adesea urmat de determinarea „pământului”) Învelișul exterior și solid al globului pământesc, cu o grosime care variază între 5 și 8 km în zona oceanică și între 30 și 80 km în zona continentală Si: litosferă, (înv) coajă (15). 28 sf (Pex) Înveliș exterior al altor planete. 29 sf (Pgn) Pământ. 30 sf (Îs) ~ protectoare Strat subțire de oxizi metalici care acoperă unele roci din deșerturi. 31 sf (Îs) ~ de alterare Pătură superficială a unor roci vechi în curs de alterare fizică. 32 sf (Spc) Strat rigid format la suprafața pământului după ploi mari, urmate de secetă. 33 sf (Adesea urmat de determinările „cerebrală”, „creierului”) Strat celular din partea exterioară a emisferelor cerebrale, format dintr-o substanță nervoasă cenușie Si: cortex cerebral. 34 sf Țesătură țărănească groasă, de obicei de lână, lucrată cu diferite modele și flori, care se așterne pe pat, pe lavițe, pe jos, se atârnă pe pereți Si: cuvertură, (pop) velniță, (reg) lăicer, tehip, țol. 35-36 sf (Pex) Covor (1, 2). 37 sf (Pex) Preș. 38 sf (Olt) Un fel de șorț făcut dintr-o țesătură fină (de lână) foarte deasă și rigidă, care ține locul fustei la costumele populare femeiești Si: fotă (3). 39 sf (Îdt) Rogojină¹. 40 sf (Arg) Portofel.

BOGAT ~tă (~ți, ~te) 1) și substantival (mai ales despre persoane) Care posedă mijloace materiale multe și mari; cu avere mare; avut. Țară ~tă. 2) Care are aparență de lucru scump; de mare valoare; somptuos; fastuos; luxos. Un covor ~. 3) (despre bunuri) Care este în cantitate mare; abundent; îmbelșugat. Un aliment ~ în vitamine. 4) Care conține elemente importante din abundență. O limbă ~tă. Pământ ~. 5) (despre flori) Care are petale multe și dese; bătut. /<sl. bogatu

Callisia repens L. Specie cu flori minuscule ascunse în axa frunzei. Frunze ovate, cu vîrf ascuțit, margine păroasă, partea superioară lucioasă, cele din vîrful lăstarilor foarte mici, imbricate. Planta formează covoare.

Geranium sanguineum L. Specie care înflorește primăvara-toamna. Flori roșii-intens, cîte una pe peduncul. Frunze opuse, pețiolate, foarte adînc-sectate, lobii la rîndul lor sînt trilobați. Plante erbacee, perene, cca 15 cm înălțime, formează covoare pe sol. Tulpină cilindrică, subțire, ramificată, pubescentă, glabră (Pl. 36, fig. 209).

Mertensia elongata Benth. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori (cilindrul corolei puțin mai lung decît sepalele) albastre. Frunze oblonge sau spatulate, spre vîrf sesile, spre bază pețiolate. Plantă pubescentă, înaltă pînă la 25 cm, formează covoare.

Armeria caespitosa (Ort.) Boiss. Specie ce înflorește primăvara-vara. Flori scurt-pedunculate, în capitule mici, albe sau roz-pal, pe tulpină scurtă. Frunze (cu creștere densă) liniare cu vîrf ascuțit, alb. Plantă înaltă de 3-9 cm, formează covoare.

Galium baldense Spreng. (syn. G. helveticum Rchb.) Specie care înflorește vara-toamna. Flori galbene-albicioase sau albe, cca 6, în umbelă. Frunze lanceolate, verzi-lucioase, cca 10, în verticil, vîrf îngroșat, o singură nervură. Tulpină erectă, glabră, cca 10 cm înălțime, formează covoare.

Gentiana sino-ornata Balf. f. Specie care înflorește vara tîrziu-toamna. Flori campanulate, albastre, în exterior cu 5 dungi verzi- gălbui, singulare. Frunze îngust-lanceolate, rigide, sesile, verzi-închis. Plante erbacee, perene. Tulpină, cca 15 cm înălțime, pe sol, formînd covoare, vîrful erect, la nodul frunzelor apar rădăcini adventive. Îi priesc solurile turboase-acide, la semiumbră. Se înmulțește, primăvara, prin despărțirea rădăcinilor.

Herniaria hirsuta L. Specie cu flori verzi, frunze (lungi de cca 1,4 cm) ovate, cu vîrf bont, pe margine cu peri asprii, stipele; pergamentoase, cu mărginea. încrețită. Plantă gri-verde, pubescentă, ramificată; formează covoare.

Dianthus deltoides L. Specie perenă sub formă de tufă originară din Europa. Înflorește vara-toamna. Tulpină cca 15-25 cm înălțime. Flori (petale adînc-sectate cu o pată purpurie asemănătoare literei delta) albe, purpur-roz sau ciclamen, cca 1,5 cm diametru. Frunze (cca 2-3 mm lățime) liniar-lanceolate, verzi, formînd un covor lax (Pl. 29; fig. 167).

Douglasia laevigata A. Gray. Specie care înflorește primăvara. Flori roz, cîteva pe un peduncul mai lung decît frunzele de cca 4 ori. Frunze verzi-albăstrui, pieloase, glabre, îngust-lanceolate. Pețiol aripat. Plantă înaltă de cca 5,5 cm, formează covoare.

Arabis albida Stev. (syn. A. caucasica Willd.). Specie care înflorește primăvara devreme. Flori albe, imaculate, dispuse în raceme laxe pe tulpini înalte pînă la 20 cm. Frunzele bazale invers-ovat-lanceolate, cele tulpinale la bază corelate, alterne, dințate, pubescente, verzi-argintii. Formează covoare mari.

Monanthes polyphylla Haw. (syn. Sempervivum monanthes Aiton; Petrophyes polyphyllum Webb et Berth.). Specie care înflorește vara. Flori (pe tip 6-8, petale liniar-îndepărtate, pubescente) cu reflexe maronii, 4-8, în inflorescență. Frunze (pînă la 1 cm lungime și cîțiva mm lățime) cărnoase, cu multe papile, în rozete. Plante scunde, pentru covoare.

Asperula gussonii Boiss. (syn. A. suberosa Guss.). Specie care înflorește vara. Flori roz în capitul terminal. Tubul corolei de 4 ori mai lung decît diviziunile corolei. Frunze liniar-lanceolate, nepețiolate, în verticil, cu marginea rulată, glabre, verzi-strălucitoare. Plantă perenă, înaltă 8-10 cm, formează •covoare dese. Tulpină unghiulară, ramificată, glabră. Fruct glabru.

ciocănel sn [At: MARDARIE, L. 358 / Pl: ~e, (sm, înv) ~ei / E: ciocan + -el] 1-2 (Șhp) Ciocan (1) (mic). 3 (Spc) Ciocan mic cu care se lovesc coardele țambalului, xilofonului, toba, toaca etc., cu care se împletește găitanul, ceaprazurile, covoarele, cu care lucrează fierarul. 4 (Îcs) De-a ~ul Joc de copii. 5 (Țes) Scripete care ridică și coboară ițele. 6-7 (Înv) (Pahar sau) sticlă de rachiu Cf ciocan, țuică, țuiculiță, țoi. 8 (Reg) Flori cusute pe pieptul sau pe mânecile iei țărănești. 9 Joc popular. 10 Melodia după care se execută jocul ciocănelul (9). 11 (Lpl) Saceac. 12 (Bot; Mol) Brebenel (Polygonum aviculare).

Douglasia montana A. Gray. Specie care înflorește primăvara. Flori roz, cca 3 pe un peduncul. Frunze așezate într-o rozetă imbricată, verzi-deschis, nedentate, glabre, cu peri pe margine, îngust-liniare. Plantă cu o formă sferică, înaltă de cca 5,5 cm, formează covoare.

Rhododendron pemakoense Ward. Specie originară din Tibet. Înflorește primăvara. Flori roz-purpurii sau albe cu roz, tubulare, solitare sau în perechi. Frunze ovate, 2 cm lungime. Arbust, cca 1,8 m înălțime, fiind o formă neobișnuită pentru gen căci este stoloniferă, răspîndindu-se și formînd covor.

Dianthus alpinus All. Specie originară din Munții Alpi. înflorește vara-toamna. Flori cca 3 cm diametru (petale cu margini fimbriate la vîrf), roz-roșii, cu un inel central de pete ciclamen sau purpurii-închis, solitare. Plantă (cca 10 cm înălțime) gazonantă, perenă. Frunze ierbacee, înguste, formînd un covor.

Poa chaixii Vill. (syn. P. sudetica Haenche., P. silvatica Vili.). Specie care înflorește primăvară-vara. Spiculețe scurt-pedunculate, 4-8 flori verzi, destul de mari, palea inferioară cu 5 nervuri proeminente, evidentă, dispuse în paniculă piramidală, lungă de 26 cm, cu ramuri îndepărtate. Frunze cu lamina lată pînă la 1,6 cm. Plantă robustă, vivace, 90 cm înălțime, formînd covoare dense.

pocrov, -ă, s.n. și f. 1. (înv. și reg.) acoperământ pentru obiectele de cult; pocrovăț. 2. (înv.) țesătură fină ca un voal pentru acoperit capul. 3. (reg.; la pl. art.) sărbătoare creștină la 1 octombrie (acoperământul Maicii Domnului). 4. (reg.; în forma „procov”) văl de mireasă. 5. (reg.) pânza de pe fața mortului. 6. (reg.; în forma „procov”) scutec de copil. 7. (reg.) covor țărănesc, scoarță; pătură groasă, pocroviță, pocruț. 8. (reg.; la pl. art. în forma „pocroavele”) sărbătoare creștină la 29 august (Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul). 9. (s.f.; reg.) mică plantă erbacee cu tulpina ramificată la bază și cu flori roșii, roz sau albastre; scânteiuță.

Arenaria montana L. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori (corolă cu petale de 3 ori mai lungi decît sepalele ovat-lanceolate) mari, lung-pedunculate, solitare, albe. Frunze lanceolate cu o singură nervură. Plantă înaltă pînă la 17 cm, pubescentă, cu tulpina pe sol sau erectă, formează covoare.

Houstonia serpyllifolia Michx. Specie ce înflorește în mai-iun. Flori albastre-intens sau albe, singulare, terminale sau la subsuoara frunzei. Frunze mici, aproape rotunde sau lat-ovate, pețiolate, lungi de cca 1 cm. Plantă de cca 3 cm înălțime. Tulpină pe sol, unde prinde rădăcini formînd frumoase covoare verzi.

Gaultheria procumbens L. Specie care înflorește vara. Flori (corolă albă sau roz-deschis) solitare, pendente, uneori în ciorchini mici. Frunze persistente, ovate, mici, pieloase, dentate, pe partea inferioară glabre, pe cea superioară lucioase, verzi-închis. Tufe tîrîtoare, glabre sau pubescente,. cca. 16 cm înălțime formînd covoare. Fruct rotund, roșu, aromat. Rezistă iarna afară, sol acid, humos, soare sau semiumbră.

PÎNĂ² prep. Împreună cu adverbe și prepoziții formează adverbe compuse, locuțiuni, prepoziții compuse. I. Introduce un complement circumstanțial de timp. Va trebui cu dînșii să mă lupt Din zori de zi pînă tîrziu în noapte. BENIUC, V. 5. Are să fie o pînză cum Ileana pînă acuma n-a văzut. SLAVICI, N. I. 54. Pînă mîni dimineață să gătești fuioarele aceste de tors. CREANGĂ, O. A. 132. De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (În prepoziții compuse) Pînă la. Adevărat că pînă la năcazul acesta care s-a abătut asupra casei ei nici nu i-a păsat și nici nu a avut nevoie de nici un fel de slujbaș al măriei-sale. SADOVEANU, B. 75. A pus soroc de două săptămîni pînă la nuntă. GALACTION, O. I 71. Pînă în. Petrecu pînă în amurgul serii la joc. SLAVICI, N. I 132. (Corelativ) Din... (și) pînă în... Torcea, torcea, fus după fus, Din zori pînă-n seară. IOSIF, PATR. 9. Din zori de zi un sclav îi sta La cap, citind pînă-n deseară. COȘBUC, P. I 86. ◊ Loc. conj. Pînă cînd. Și merge Ivan și merge pînă cînd pe însărate ajunge la curțile cele. CREANGĂ, O. A. 206. Valurile rîd și mînă întunecoase lumea lor albastră, pînă cînd deodată rîul împiedecat de stînci și munți s-adună între codri ca marea oglindă a mărei. EMINESCU, N. 67. Pînă ce. Ține cînele cu dînsa și-l poartă de cîteva ori în munte, pînă ce și-a aduce aminte ș-a cunoaște iarăși locurile. SADOVEANU, B. 211. Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, Pîn’ ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec. EMINESCU, O. I. 116. Ochii mei au urmat careta pînă ce au pierdut-o din vedere. NEGRUZZI, S. I 43. ◊ Loc. adv. Pînă la urmă = în cele din urmă. Hai joacă, hai joacă mereu, Căci pînă la urmă știu bine, Doar tu mai rămîi și cîntecul meu Pierzîndu-se-n tine. BENIUC, V. 67. Dar aflați: pînă la urmă vor birui tot milioanele de săraci, milioanele de săraci care azi gem. CAMILAR, N. I 365. Și fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins și pînă la urmă și întors acolo de unde a fugit. CARAGIALE, O. I 254. Pînă (la) una-alta = pentru moment, deocamdată. Pînă una-alta, opriți tuspatru la capătul unei postate, prinseră a sfărîma spice în palme. CAMILAR, N. II 384. Și pînă una-alta, ea își aduse aminte de vitejiile tatălui său din tinerețe. ISPIRESCU, L. 15. Pînă la una-alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. Pînă în zori = înainte de revărsatul zorilor. Mîine pînă-n zori te scoală, Adă flori de argint în poală Și le-așterne pe pămînt! COȘBUC, P. I 157. II. Introduce un complement circumstanțial de mod. (În prepoziții compuse) Cu cît lucrau mai mult, hărnicia le creștea pînă la chiot. CAMILAR, N. II 383. Un fel de milă de el însuși umplea, pînă la lacrimi, sufletul lui Manolaș. GALACTION, O. I 636. ◊ (În locuțiuni) Pînă acolo = în așa măsură, în așa grad. (Regional) Pînă pe-acolo = peste măsură, în atît de mare grad încît se întrece măsura. Nu ți-oi mai cere vreun lucru mare pînă pe-acolo. CREANGĂ, P. 151. Mătușă. zice nevasta, d-apoi oare cum om face noi ca să fie mai bine? – Acesta nu-i vrun lucru pîn’ pe-acolo, copilă hăi, zise baba. id ib. 173. Pînă și = chiar și. Pînă și privirea crîncenă a învățătorului se îmblînzise. SADOVEANU, A. L. 187. Zvîrliți statui de tirani în foc, să curgă lavă, Să spele de pe pietre pînă și urma sclavă. EMINESCU, O. I 60 (Toți) pînă la unul v. la. III. Introduce un complement circumstanțial de loc, urmat de adverbe. Afară, pînă departe, în întuneric se-auzeau cum cîntă cocoșii, mohorît, a vremuire. CAMILAR, N. II. 303. De-acuma tot pe apă merg pînă acasă. SADOVEANU, B. 118. O grădină unită cu murii monăstirei se-ntindea pînă jos la poalele mărei. EMINESCU, N. 126. ◊ Loc. adv. De colo pînă colo = din loc în loc, în multe locuri. Nu știu ce-avea fata că-i era necaz Și umbla de colo pînă colo beată. COȘBUC, P. I 144. Fata tot șezînd la fereastră vedea pe un june fluieră-vînt umblînd de colo pînă colo. ISPIRESCU, L. 120. Alergau cu limba scoasă samsarii de colo pînă colo. CARAGIALE, S. N. 38. De sus pînă jos sau de jos pînă sus = în întregime, tot. Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. BENIUC, V. 63. Armăsarul sfîșiat, hărtănit de sus pînă jos și plin de sînge, fu răzbit și biruit. ISPIRESCU, L. 28. Începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și și de jos pînă sus. CREANGĂ, P. 163. (În prepoziții compuse) Pînă la. Trandafiri nu mai văzusem niciodată și îndeosebi niciodată nu ajunsese pînă la mine turburătorul lor parfum. GALACTION, O. I 57. Pînă în. Numai șivoaiele apelor... își mai trimeteau de prin văi, pînă-n depărtare, vuietul lor nedeslușit și surd. HOGAȘ, M. N. 178. E cald. De drum îndelungat Picioarele de-abia-i mai țîn, Și-i cale pînă-n sat! COȘBUC, P. I. 227. Dar prin codri ea pătrunde, Lîngă teiul vechi și sfînt, Ce cu flori pînă-n pămînt Un izvor vrăjit ascunde. EMINESCU, O. I. 103. (Corelativ) Din... pînă în... sau de (la)... pînă la (în)... Așa-i de întuneric afară! Din cer un iad pînă-n pămînt. COȘBUC, P. I 64. Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Și de la creștet pîn-în poale Plutești ca visul de ușor. EMINESCU, O. I 117. Lăpușneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amîndoi călări pe armăsari turcești și înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Urmat de diferite prepoziții; uneori ca o precizare vagă) Era bîlciul de toamnă de la Sărata, unul din acele bîlciuri vestite la care oamenii se adună pînă de peste nouă țări și nouă mări. SLAVICI, N. I 135 [Marea] se mișca urcîndu-și apele pînă lîngă un boschet de chiparos și roze. EMINESCU, N. 126. ◊ Loc. prep. Pînă prin dreptul... Niște trandafiri zdrențuiți umpleau un colțișor întreg... și se cățărau pe coastă pînă prin dreptul turlei. GALACTION, O. I 40. Pînă dincolo (sau dincoace) de... Alta nu-i mai rămîne decît... să se ducă, încotro o vedea cu ochii, pînă dincolo de Mărul-Roșu. CARAGIALE, S. N. 41.

Gentiana kochiana Perr. et Song. (syn. G. acaulis L.; G. excelsa Koch). Specie care înflorește vara. Flori în formă de trompetă, lungi de 5 cm, late de 2,5 cm, albastre (caliciu cu dinți alungiți-lanceolați, corolă cu petale obtuze, mucronate), dispuse în vîrful tulpinii. Frunze verzi-închis, radicale, eliptic- lanceolate, alungite, dispuse în rozete formînd mici covoare. Plantă erbacee, perenă, cca 8 cm înălțime, de rocărie.

BESCHORNERIA Kunth, BESCORNERIA, fam. Amaryllidaceae. Originar din Mexic, cca 8 specii, decorative, mari, suculente, formează la maturitate covoare. Frunze în rozetă (50 cm lungime, 3 cm lățime), liniare sau lanceolate, cărnoase, pieloase, laxe, cu margini fin-dentate și nervura centrală cărnoasă, cu dungi gri. Peduncul floral drept sau oblic, roșu-maro, cu cîteva bractee mari de aceeași culoare. Flori pendente cu reflexe verzi și roșii, aproape cilindrice (tub scurt, foliole liniar-lanceolate, apropiate, stamine puțin îngroșate de aceeași lungime, antere liniar-lun-guiețe, stil filamentos, îngroșat la bază, stigmat rotund), în panicul sau ciorchine mare. înflorește primăvara. Fruct, capsulă rotundă, cu loji, semințe negre, plate.

Greenovia aizoon Bolle. Specie care înflorește primăvara. Flori galbene-lucioase dispuse într-o inflorescență plată, susținută de un peduncul de cca 14 cm înălțime. Frunze verzi, glanduloase, pubescente (cca 3,5 cm lungime, 1-1,5 cm lățime), cu marginea păroasă. Plantă în formă de rozetă cu diametrul de cca 1 cm, formează covoare dense, cu lăstari de 14-16 cm lungime.

Thymus serpyllum L. Specie care înflorește vara-toamna. Flori purpurii sau roz și ciclam, rar albe (caliciul cilindric-campanulat cu 5 dinți, 3 superiori, scurți, 2 inferiori, lungi, tub floral scurt, pubescent, în exterior corola cu baza superioară ovată, emarginată, 4-unghiulară), așezate în verticile, grupate în capitule sau raceme, formînd covoare. Frunze mici, aromatice, liniare, eliptic-ovate sau rotunjite, plane, nedentate, pețiolate, opuse, pubescente. Plantă perenă, erbacee, la bază semilemnificată. Tulpină, 3-5 cm înălțime, ascendentă.

Lithospermum diffusum Lag. (syn. L. prostratum Lois.). Specie care înflorește primăvara-vara. Flori stelate, albastre cu dungi violete-roșietice, tubul violet-roșcat mai lung de 3 ori decît caliciul (păros), în axa frunzelor. Frunze persistente, alterne, liniare pînă la lanceolate, sesile, aspru-pubescente. Arbust tîrîtor, pînă 30 cm înălțime, tulpini cu peri aspri formînd covoare sau pendente pe ziduri.

SUSAI s. m. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene; crește prin semănături, prin vii și prin tufișuri, unele specii care conțin în tulpină un suc lăptos fiind comestibile (Sonchus arvensis); tîlhărea (2). Lanurile par pătate de sînge, atît e de mare numărul macilor; pe margine și pe răzoare le răspund adevărate covoare galbene de păpădie și susai. CAMIL PETRESCU, O. 266. Prin susai Abia scăpai; Prin urzici, Tot cu bășici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398. Frunză verde de susai, Mă-ntorsei iară pe plai. ALECSANDRI, P. P. 257.

Draba aizoides L. Specie care înflorește primăvara. Flori mici, galbene (stamine de aceeași lungime cu petalele, stil lung), dispuse în ciorchine terminal. Fruct, păstaie scurt-pețiolată, cu cîțiva peri rigizi. Frunză așezate în rozetă, liniare, cu vîrf ascuțit, rigide, cu peri pe margine. Tulpină (cca 9 cm înălțime) neînfrunzită, glabră, formează covoare.

Hoffmannia discolor Hemsl. Specie cu flori roșii, în ciorchini lungi de 1 cm, cu peduncul lung, roșu, pendent. Frunze scurt-pețiolate, oblong-lanceolate, nedentate, lungi de cca 13 cm și late de cca 4 cm, pe partea inferioară purpur-deschis, pe cea superioară verzi-lucioase. Plantă înaltă de cca 16 cm, formează covoare; ușor pubescentă, ramificată de la bază. Tulpină rotundă, roșie- purpur.

Iris douglasiana Herb.; (syn. I. humilis Beech.; I. watsoniana Purdy). Specie ce înflorește vara. Flori (foliolele; exterioare ale periantului albicioase pînă la roz, cu 4 linii închise la culoare, cele interioare scurte, de aceeași culoare) dispuse 1-2 pe o tulpină erectă. Frunze liniare, persistente. Plante perene, (cu rizomi), de grădină, alpinarii sau rocărie, cresc pînă la 0,60 m înălțime, formează covoare sau pîlcuri mult întinse.

DUVALIA Haw., DUVALIA, fam. Asclepiadaceae. Gen originar din Africa de S, cca 14 specii. Flori (în formă de stea cu 5 colțuri) singulare sau mai multe la un ioc, mici, tub floral cărnos, în formă de inel, corolă cu 5 petale îndoite în exterior, în interior pubescente, de culori diferite. Plante cărnoase de seră, tulpină în 4-6 muchii dințate, tîrîtoare (formează covoare).

Cyananthus lobatus Wall. Specie care înflorește vara. Flori albastre-violet-închis, sau albe, purtate liber, cilindrice, cu 5 lacinii, late, vîrf ascuțit, caliciul pubescent, cilindric-umflat. Tulpină erectă, 15-20 cm înălțime, înfrunzită. Frunze mici, rotunjite, spatulate, îngustîndu-se în pețiol, în vîrf penat-lobate, alb-pubescente. Plantă ierboasă, perenă, tîrîtoa- re, pubescentă, îormînd covoare mari.

Vaccinium vitis-idaea L., « Afin roșu ». Specie care înflorește primăvara-vara. Flori albe sau roșietice (corolă campanulată cu 4 lacinii, staminele nu ies din corolă), pînă la 6, în raceme mici, terminale. Frunze persistente, verzi, ovate, cu margini revolute și vîrf bont, pe partea inferioară mai deschise, cu macule negre. Mic acrbust, pînă la 0,20 m înălțime, formează covoare. Fructe, bace sferice, la maturitate roșii.

Piaranthus comptus N. E. Br. [syn. Caralbuma compta (N. E. Br.) Schlechter]. Specie cu flori (corolă întinsă cu un diametru de 2 cm, lacinii triunghiulare sau ovat-lanceolate, ascuțite, lungi de cca 1 cm, în exterior glabre, albastre-verzi, în interior albicioase, pîsloase, cu pete roșii-maro, marginea puțin îndoită în exterior) dispuse în vîrful sau la mijlocul corpurilor. Planta formează covoare, corpurile stau dens, erecte, scurte și groase, gri-verzi, colțuroase, cu dinți scurți-ascuțiți.

Phlox subulata L. (syn. P. setacea L.). Specie care înflorește primăvara. Flori roz-pal, grupate cîte 3-5 pe un peduncul lung, intens pătate la bază cu roz-purpuriu, roz, lavand pînă la alb, tubul corolei drept, caliciul cu diviziuni liniare. Plantă perenă de rocârie, semilemnoasă, tîrîtoare, cca 10 cm înălțime. Frunze liniar-lanceolate, verzî-strălucitoare, ciliate pe margini. Formează covoare mari.

Sedum spurium M. B. Specie care înflorește vara. Flori stelate, albe, roz-pal, roșii-rozee la purpur-rozeu, roșii-roz sau roz-purpur (sepale pînă la 6 mm lungime, petale erecte pînă la 1.5 cm lungime) așezate în corimb, pe tulpini erecte, ascendente, pînă la 20 cm înălțime, păroase, gazonante. Frunze invers- ovate, ușor-dentate, suculente, puțin păroase, dispuse dens în rozete formînd covoare.

Vinca major L. Specie care înflorește primăvara. Flori albastre (tub floral infundibuliform, cu 5 lacinii late, caliciul scurt-campanulat, glabru cu lacinii cilindrice, lungi) solitare, pedunculate, în axa frunzei. Frunze opuse, cu pețioli pînă la 1,3 cm lungime, lucioase, ovat-lanceolate, rotunjite la bază, uneori cordiforme, scurt-pețiolate, glabre, persistente, pînă la 7 cm lungime și 1,5 cm lățime. Semiarbust pînă la 30 cm înălțime, lujerii maturi pe sol, lungi (formînd covoare), de obicei nu dezvoltă rădăcini, lujerii tineri erecți.

CHINA, Republica Populară Chineză, stat în Asia cuprinzînd o parte din Asia Centrală și din Asia Orientală, cu o largă ieșire la Oc. Pacific (linia țărmurilor măsoară 18 mii km); 9,6 mil. km² (locul 3 pe glob); 1,13 miliarde loc. (1989; țara cu cea mai numeroasă pop.), dintre care 93,3% chinezi (han). Limba de stat: chineza. Cap.: Beijing. Orașe pr.: Shanghai, Tianjin, Shenyang, Wuhan, Guanghzou, Chongqing, Harbin, Chengdu, Nanjing, Xian, Dalian, Taibei, Jinan, Changchun, Taiyuan, Zhengzhou, Kunming, Lanzhou, Anshan, Qiqihar, Qingdao, Hangzhou. Este împărțit în 23 de prov., cinci reg. autonome și trei orașe de subordonare republicană. În funcție de condițiile orohidrografice, de climă și vegetație poate fi împărțită în China de Est și China de Vest. În China de Est întră reg.: C. de Nord-Est, cu caracter muntos la extremități și o întinsă cîmpie interioară, climă temperată cu precipitații de 750-1.000 mm/an și ierni aspre; C. de Nord drenată de fl. Huanghe (Fl. Galben) cuprinde Marele Podiș de Loess (parțial), Cîmpia Chinei de Nord și M-ții Tzinlin; climă temperată de tranziție; C. Centrală cuprinde o vastă cîmpie vălurită, traversată de fl. Chang-Jiang (fl. Albastru), o reg. muntoasă înaltă (Alpii Sichuan au peste 7.000 m alt.) și Pod. Yunnan; climă subtropicală (media lunii ian. 6 °C, cu precipitații 750-2.000 mm/an); C. de Sud este o reg. muntoasă traversată de rîuri scurte (excepție fl. Xijiang / fl. Perlelor), în care zona litorală este bine populată; climă caldă-musonică. Ins. Taiwan și Hainan au un relief variat, predominant muntos (alt. max. 4.500-5.000 m), cu înguste cîmpii litorale. Climă tropicală musonică. În C. de Vest intră următoarele regiuni naturale: Tibet-Tsinghai (Xizang-Qinghai), cea mai întinsă și înaltă, include sectorul de N al M-ții Himalaya (alt. max.: 8.848 m în vf. Chomolungma), cel estic al M-ților Karakorum (vf. K₂ = Qogir Feng, 8.611 m), podișul Tibet (alt. medie: 5.000 m), bazinul endoreic Tsaidam (Qaidam Pendi, alt. minimă: 2.700 m) și depr. Tsinghai (alt. minimă: 3.200 m). Climă aspră cu precipitații bogate în S și reduse în NV; Xinjiang, vastă zonă endoreică în Asia Centrală, la N de M-ții Altîn Tagh, cuprinde două sectoare: Kashgaria (cu pustiul Taklimakan) și Jungaria, podiș semideșertic prin care trecea odinioară celebrul „Drum al mătăsii”. Ele sînt separate de M-ții Tian Shan (alt. max.: 6.995 m), sistem de munți lung de 2.500 km și în care unele depr. tectonice se află sub nivelul mării (Turpan – 154 m). Ultima mare reg. a C. de Vest o reprezintă Mongolia interioară ce include sectoare ale M-ților Marele Hingan, ale Marelui Podiș de Loess și ale Deșertului Gobi; climă rece, precipitații reduse. Mari zăcăminte de: cărbune, min. de fier, mangan, petrol, șisturi bituminoase, metale neferoase, prețioase și rare, sare ș.a. Ind. extractivă este bine dezvoltată: expl. de cărbuni (946,5 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), petrol (136,8 mil. t, 1988), gaze naturale (14,3 miliarde m³, 1988), min. de fier (154,4 mil. t, 1988, locul 2 pe glob), mangan, molibden, bauxită (2,4 mil. t, 1987), wolfram (18.000 t, 1987, locul 1 pe glob), cupru, nichel, vanadiu, stibiu, mercur, fosfați naturali (9 mil. t, 1987), sare (17,6 mil. t, 1987, locul 2 pe glob), jad. C. produce energie electrică (593,5 miliarde kWh, 1988), oțel (59,1 mil. t, 1988), fontă (59,1 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), utilaje ind., mașini agricole, material feroviar, automobile și autocamioane, nave maritime și fluviale, produse electronice și electrotehnice, tractoare, aparate de precizie, produse chimice, ciment (204,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), celuloză și hîrtie, textile (4,52 mil. t fire de bumbac, 17,62 miliarde m țesături de bumbac, 1988, mătase naturală, țesături din lînă, covoare ș.a.), conf. și tricotaje, produse alim. (ceai, țigarete, făină, conserve, ulei, zahăr ș.a.); ind. atomică și aerospațială. Veche tradiție în prod. meșteșugărească (sticlă, porțelanuri, obiecte de artă ș.a.). Terenuri arabile reprezintă 9,7% din supr. țării, pășunile 32,2%, iar pădurile 12,2%. Se cultivă orez (179,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), grîu (91 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), porumb (75,8 mil. t, 1989, locul 2 pe glob), gaolean, floarea-soarelui, rapiță (5,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), soia (10,8 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), cartofi (29,6 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), batate (110,6 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), arahide (5,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), sfeclă de zahăr, trestie de zahăr (55,3 mil. t, 1989), bumbac (11,76 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), ceai (590 mii t, 1989, locul 2 pe glob), iută (565 mii t, 1989, locul 3 pe glob), camfor (75% din prod. mondială), cafea, cacao, tutun (2,9 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), arbori de chinină, de cauciuc, banane (2,43 mil. t, 1989), ananas ș.a. Pomicultură (inclusiv plantații de citrice), legumicultură, viticultură. Creșterea animalelor (capete 1989): bovine (77,1 mil.), ovine (102,7 mil., locul 3 pe glob), porcine (349 mil., locul 1 pe glob), caprine (77,9 mil., locul 2 pe glob), cabaline (10,7 mil., locul 1 pe glob), păsări; sericicultură, pescuit (10,36 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), vînătoare. C. f.: 88,6 mii km (inclusiv cele forestiere și speciale). Căi rutiere: c. 1 mil. km; căi navigabile interne: 136 mii km. Flota comercială maritimă: 19,36 mil. t (1988). Moneda: 1 yuan (= renminbi) = 100 fen. Exportă textile și conf. c. 25%, produse agricole și alim., petrol și prod. chimice, piei, bumbac, fosfați, mașini și utilaje, metale ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 1/3), semifabricate și materii prime ind., produse chimice, produse alim. ș.a. – Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, leagăn al uneia dintre cele mai strălucite civilizații antice (milen. 3 î. Hr.), s-a constituit în sec. 18 î. Hr. statul Shang, care în sec. 11 î. Hr. a fost cucerit de statul Zhou; acesta din urmă s-a destrămat în mai multe formațiuni de sine stătătoare, unificate de-abia în sec. 3 î. Hr., sub dinastia Qin. În timpul dinastiei Han (206 î. Hr.-220 d. Hr.), C. a cunoscut o mare dezvoltare. Răscoala țărănească a „Turbanelor galbene” (184 d. Hr.) a slăbit statul chinez, care s-a destrămat. S-a unificat din nou în 589 sub dinastia Sui, iar din 618 pînă la începutul sec. 10 sub dinastia Tang. Între 1279 și 1368 C. a fost ocupată de mongoli. În timpul dinastiei Ming (1368-1644) a avut loc Marele Război Țărănesc (1628-1645), înăbușit cu ajutorul manciurienilor, care însă au cucerit întreaga țară, instaurînd dominația dinastiei Qing (1644-1911). În sec. 19, în urma celor două „războaie ale opiului” (1840-1842 și 1856-1860) și a încheierii unor tratate înrobitoare cu Marile Puteri, începe pătrunderea capitalului străin în C., amplificată, către sfîrșitul sec., după înăbușirea răscoalei populare I-he-tuan. Revoluția din 1911-1913, condusă de Sun Zhongshan, a răsturnat dinastia manciuriană, C. devenind republică. În timpul primului război mondial s-a intensificat lupta antiimperialistă și antifeudală. În 1921 a fost creat Partidul Comunist Chinez. În 1924-1927 s-a desfășurat primul război civil revoluționar, în care partidul Gomindan a colaborat cu P.C. Chinez împotriva forțelor conservatoare din nord. Însă, în 1927 conducătorii Gomindanului au adoptat o atitudine anticomunistă. În cursul celui de-al doilea război civil revoluționar (1927-1937), comuniștii chinezi au creat Armata Roșie Chineză și baze revoluționare la sate. În 1931, Japonia a ocupat partea de NE a Chinei, iar în 1937 a început un război pentru cucerirea întregii Chine. În timpul războiului de eliberare (1937-1945) forțele armate create și conduse de P.C. Chinez au eliberat o mare parte a terit. ocupat de japonezi. În 1946 Gomindanul a întrerupt tratativele inițiate de P.C. Chinez, în 1945, în vederea formării unui guvern de coaliție, ceea ce a provocat al treilea război civil revoluționar (1946-1949), în cursul căruia Armata Populară de Eliberare a înfrînt forțele armate gomindaniste; rămășițele acestora s-au retras în ins. Taiwan. La 1 oct. 1949 a fost proclamată Republica Populară Chineză. În 1971 au fost restabilite drepturile R.P. Chineză la O.N.U. R.P. Chineză este un stat socialist; este unui dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al O.N.U. În 1954 a fost adoptată prima constituție de tip socialist din istoria Chinei. Mao Zedung (Mao Tzedun) președintele C.C. al P.C. Chinez a fost ales președintele R.P. Chineză (1954). Încercarea de a forța dezvoltarea economică a țării („Marele salt înainte”), întreprinsă între anii 1958 și 1960, a eșuat. În 1965 a fost lansată „Marea revoluție culturală proletară”, amplu program de îndoctrinare a populației cu ideologia comunistă în varianta maoistă. „Revoluția culturală” a fost însoțită de grave excese și acte de violență împotriva celor considerați „adepți ai capitalismului” (în realitate adversarii extremismului stîngist). După moartea (1976) a lui Mao Zedong, grupul radicalilor stîngiști condus de soția sa („banda celor patru”) a fost inlăturat. Din 1982, conducătorul de fapt al țării devine Deng Xiaoping, care lansează un amplu program de reforme, menit să modernizeze structurile societății chineze în cadrul menținerii socialismului. Cererile formulate de studenți privind democratizarea vieții politice au fost însă respinse și manifestațiile acestora din Beijing reprimate dur (Piața Tiananmen, 3-4 iun. 1989). Pe plan extern, după o lungă perioadă de tensiune și confruntare cu U.R.S.S., care a culminat cu incidente de frontieră (1969), a intervenit din 1986 o destindere, care a făcut posibile vizite reciproce la cel mai înalt nivel de partid și de stat (1989, 1991). În C. are loc un amplu proces de modernizare a agriculturii, industriei, științei și tehnologiei; politica externă cunoaște o largă deschidere, prin stabilirea sau consilodarea relațiilor de cooperare politică, economică și culturală cu țările industrializate și cu cele în curs de dezvoltare. Potrivit constituției, puterea executivă este deținută de președintele republicii și de Consiliul de Stat (guvernul), iar cea legislativă de Adunarea Națională a Reprezentanților Populari (între sesiunile ei de Comitetul Permanent).

DIAFAN, -Ă, diafani, -e, adj. 1. (Despre lucruri) Care lasă să străbată lumina fără să permită distingerea clară a formelor și a contururilor; p. ext. foarte subțire, foarte fin. Coboară-ți, Iarnă albă, vălul magic... Tu dai naturii palide decoruri Și pui la geamuri diafane storuri. CAZIMIR, L. U. 38. Vîntul suna în brazi ca o bură de ploaie. Iluzia era dezmințită de petele de lumină care, ca niște frunze diafane de aur, jucau pe bănci, pe masă. IBRĂILEANU, A. 155. Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui și sub această smălțuire diafană mobilele și covoarele străluceau somnoros și mat. EMINESCU, N. 81. Aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui de vară, oglindește ierburile și bălăriile din depărtare. ODOBESCU, S. A. 313. 2. (Despre oameni, mai ales despre fața sau despre mîinile lor) Foarte palid, alb, străveziu; fin. Puse iute despre soare cu palma-i diafană o mică perdea trandafirie privirii. HOGAȘ, M. N. 15. Drag îmi e visul cînd, dimineață, O mîndră zînă pășind abia Vine ca floarea și cu dulceață, C-o diafană și blîndă față, Își pleacă fruntea asupra mea. NEGRUZZI, S. II 55. – Pronunțat: di-a-

IRAN Republica islamică ~ (al-Jomhūrῑ-ye Eslamῑ Irān), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, cu ieșire la M. Caspică, G. Persic și G. Oman; 1,6 mil. km²; 65,8 mil. loc. (1994). Limba oficială: persana (farsi). Religia: islamică (șiiți) 99%. Cap.: Teheran (Tehrān). Orașe pr.: Mashhad, Esfahān, Tabrῑz, Shῑrāz, Akwāz, Bākhtārān, Qom, Rasht, Hamadān. Este împărțit în 24 provincii. Relieful este reprezentat printr-un podiș central (pod. Iranului) cu alt. între 300 m și 1.800 m, ocupat de două deșerturi întinse (Dasht-e-Kavῑr și Dasht-e-Lūt) și înconjurat de munți înalți: în N, lanțul M-ților Elburz (alt. max.: 5.604 m, vf. Demavend sau Damāvand), în NE Khurasan și în V și SV lanțul M-ților Zagros, continuat cu M-ții Zaristan și Fars. În NV se află un sector al Pod. Armeniei. Climat subtropical continental excesiv, cu precipitații reduse. Stre M. Caspică și G. Persic clima este mai umedă (500-1.000 mm/an). Rețea hidrografică săracă (râul Karun, lacul Urmia). Vegetație cu caracter stepic și semideșertic, cu excepția reg. țărmurilor (păduri cu aspect tropical) și a versantului nordic al M-ților Elburz (pădure temperată). Economia țării se bazează, în principal, pe exploatarea și prelucr. petrolului, care asigură 20% din PNB și peste 90% din exporturi. Expl. de petrol (171,3 mil. t, 1992, locul 4 în lume; rezerve: 12,6 miliarde t, 1994, locul 5 pe glob), de gaze naturale (54,9 mil. m³, 1995; rezerve: c. 14 miliarde, 14 miliarde m³, locul 2 pe glob), min. de mangan, crom, cupru, plumb, zinc, fier, nichel, antimoniu, argint, bauxită, magnezit, sulf, azbest, sare gemă și huilă. Ind. prelucrătoare, în care este ocupată 1/3 din totalul populației active, produce: energie electrică (68,4 miliarde kwh, 1992), fontă, oțel, aluminiu, cupru și plumb rafinat, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, frigidere, derivate din petrol (benzină 5,9 mil. t, 1992), îngrășăminte chimice, acid sulfuric, sodă caustică, anvelope, ciment, țesături de lână și bumbac, sticlărie, piel. și încălț., zahăr (866 mii t., 1992), produse lactate, bere, țigarete. Agricultura concentrează c. 40% din populația activă și asigură 20% din PNB, principalul sector fiind producția vegetală. Peste 50% din supr. țării este neproductivă; 8,6% din supr. țării (între care c. 6 mil. ha irigate) se cultivă cu grâu (11,5 mil. t, 1994), orez (2,7 mil. t, 1994), porumb, orz, mei, sorg, cartofi (2,85 mil. t, 1994), tutun, bumbac, sfeclă de zahăr (4,7 mil. t, 1994), trestie de zahăr, soia, floarea-soarelui, in, susan, ricin, kenaf, legume (tomate 1,94 mil. t, 1994, fasole, mazăre, ceapă, năut, linte), pepeni, fructe (mere 1,69 mil. t, 1994, locul 7 pe glob, pere, caise, migdale, alune, struguri, 1,88 mil. t, 1994, locul 7 pe glob); plantații de citrice (lămâi 640 mii t, 1994, locul 5 pe glob), curmali, ceai (75 mii t, 1994), smochini, măslini, fistic (locul 1 pe glob). Se cresc ovine (45,4 mil. capete, 1994, locul 4 pe glob), caprine (23,5 mil. capete, 1994), bovine (7,1 mil. capete, 1994), bubaline, asini și catâri (2 mil. capete, 1994), cămile. Pescuit: 344 mii t (1993). Veche tradiție meșteșugărească (covoare persane, piel., ceramică). C. f.: 5,1 mii km. Căi rutiere: 151,1 mii km. Pipe-line-uri: 3,5 mii km. Flota comercială: 6,7 mii t. r. b. (1995). Moneda: 1 rial = 100 dinari. Turism slab dezvoltat, dar cu obiective de importanță mondială: locurile istorice au vestigii antice (îndeosebi persane) cum sunt Persepolis cu împrejurimile, Susa, Pasargada, Damghan, Bam sau din perioada postsasanidă (mai ales din sec. 11-18), Esfahān, Hamadān (ambele și cu vestigii persane), Shῑrāz, Tabrῑz, Bākhtārān, Mashhad, Yazd, apoi capitala Teheran (cu monumente vechi și moderne), țărmul M. Caspice cu stațiuni balneoclimaterice (Ramsar, Babolsar) și de sporturi de iarnă, lanțul muntor Elburz etc. Export: petrol și produse petroliere, gaze naturale, bumbac, fructe, țesături (covoare), lână și piei, autovehicule. Import: mașini, utilaje echipament ind., bunuri de lard consum, produse chimice și alim., animale vii etc. – Istoric. În mil. 3 î. Hr., în partea de SV a teritoriului I., s-a constituit statul Elam (cu capitala la Susa), legat și influențat de civilizația mesopotamiană. După stabilirea, în milen. 2 î. Hr., a indo-europenilor (mezii și perșii), se constituie regatul mezilor (sec. 8 î. Hr.), supus de regele perșilor, Cyrus II, care cucerește Media (550 î. Hr.), Lidia (547 î. Hr.) și Babilonul (539 î. Hr.) și pune bazele Imp. Persan, condus de dinastia Ahemenizilor. Sub Darius I, imperiul atinge maxima întindere teritorială: din Tracia și Egipt până la Ind, dar eșuează în încercarea de a supune Grecia (Războaiele medice). Imp. Persan este cucerit (334-330 î. Hr.) de Alexandru Macedon, iar, după moartea acestuia, teritoriul devine o parte a Regatului Seleucid. În sec. 3 î. Hr., se constituie Regatul Parților (240 î. Hr.-226 d. Hr.), care rivalizează cu Im p. Roman, apoi cu Imp. Bizantin. În urma cuceririi arabe (635-651), pe teritoriul persan se răspândește religia islamică. Inclus în Califatul de Bagdad, a fost cucerit (1258) de către mongoli. În perioada 1502-1736, sub dinastia Safavizilor, se consolidează pe teritoriul I. un stat care atinge apogeul sub Abbas cel Mare, iar șiismul devine religie de stat. Sub dinastia Kajarā (1775-1925), ca urmare a declinului, Persia pierde întinse teritorii din N, ocupate de Rusia, și face obiectul Tratatului anglo-rus (1907), care delimitează zonele de influență ale celor două mari puteri. În 1908, au fost descoperite primele zăcăminte petrolifere, făcând din I. unul dintre cei mari exportatori de țiței din lume. Un puternic curent novator și de emancipare națională, culminând cu instituirea (1906) parlamentului (Mejlis), împiedică, după primul război mondial, transformarea țării într-un protectorat de facto britanic și îl aduce pe tron pe Reza Khan (1925). Fondator al dinastiei Pahlavi, el schimbă denumirea țării în Iran (1935). Simpatizant al Germaniei naziste, Reza a fost constrâns să abdice în favoarea fiului său, Mohammad Reza, după ocuparea I. (1941) de trupe britanice și sovietice (evacuate în 1945-1946). Încercarea primului ministru M. Mossadegh de a elimina (1951-1953) capitalul străin din industria petrolieră eșuează. În perioada 1965-1977, șahul lansează o amplă politică de modernizare (laicizarea sistemului de învățământ, drepturi egale pentru femei ș.a.) și occidentalizare a I., ceea ce provoacă via nemulțumire a clerului islamic, al cărui exponentt devine ayatollahul Khomeini. Sub presiunea crescândă a opoziției, care îl acuza pe șah că s-a îndepărtat de valorile tradiționale islamice, acesta este silit să părăsească țara, iar puterea este preluată de Consiliul Revoluționar Islamic, în frunte cu Khomeini (1979). Noua constituție, care intră în vigoare la 3 dec. 1979, proclamă I. republică islamică. Relațiile I. cu S.U.A. cunosc o progresivă deteriorare, care culminează cu luarea ca ostatici a personalului ambasadei americane din Teheran (nov. 1979-ian. 1981). În I. se instaurează un regim islamic fundamentalist, controlat de cler. Disputa teritorială legată de posesia zonei Shatt al-Arab generează un lung și costisitor război cu Iraqul (1980-1988), soldat cu aproximativ un milion de victime. După moartea lui Khomeini (3 iun. 1989), se accentuează divergențele între fundamentaliști și reformatori. Sprijinul acordat de I. grupărilor fundamentaliste și antiisreraliene, îndeosebi în Liban, a generat încordări în raporturile cu S.U.A. și Europa Occidentală. Alegerea în funcția de președinte al țării (23 mai 1997) a lui M. Khatami, reprezentant al curentului moderat, a dus la un început de relaxare a relațiilor interne și internaționale. Republică parlamentară, conform Constituției adoptate la 3 dec. 1979. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Consultativă Islamică – Mejlis) și de Consiliul pentru protecția Constituției numit de ayatollah, iar cea executivă, de un președinte și un Consiliu de miniștri.

VERDEAȚĂ, (3) verdețuri, s. f. 1. Culoarea verde a frunzelor, a ierbii, a vegetației; verde¹ (1) Cîmpiile poartă un covor de iarbă grasă, de o verdeață crudă îmbibată cu apă. RALEA, O. 117. Casele albe lucesc în verdeața frunzișului. BART, S. M. 47. Sus senin și jos verdeață. COȘBUC, P. I 263. Firul Sandei se ascunde în verdeața frunzelor. SLAVICI, N. I 33. ♦ Fig. Prospețime. [Poezia poporană] plină de verdeață și de putere. ODOBESCU, S. I 186. 2. (Concretizat, cu sens colectiv) Mulțime de frunze, de ierburi, de ramuri verzi; vegetație, frunziș. În față, pe un petec de verdeață, Era, de cînd țin minte, un cais Ce primăvara înflorea ca-n vis. Era în el atîta dimineață! D. BOTEZ, F. S. 24. Te-ai răsfățat în verdeața și în florile primăverilor, te-ai îmbătat de șoaptele pîraielor. HOGAȘ, DR. II 147. Trunchii pădurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra rîului și formau bolți nalte de verdeață. EMINESCU, N. 67. 3. (Mai ales la pl.) Legume, zarzavaturi (de la care se consumă în special frunzele). De-ar veni cît mai curînd primăvara – Atunci ies verdețurile. STANCU, D. 106. Aduse... puțină mîncare de verdețuri pe o farfurie. STĂNOIU, C. I. 164. După borșul polonez veneau mîncări... fierte cu verdețuri. NEGRUZZI, S. I 151. – Pl. și: (2, neobișnuit) verdețe (TEODORESCU, P. P. 212).

ITALIA, Republica italiană (La Repubblica Italiana), stat în S Europei, cuprinzând o parte continentală (Pen. Italică sau Apeninică) și una insulară (ins. Sicilia, Sardinia, Elba, Lipari ș.a.); 301,3 mii km²; 57,3 mil. loc. (1995). Limba oficială: italiana. Religia: catolică (95%), protestantă, ortodoxă, musulmană ș.a. Cap.: Roma. Orașe pr.: Milano, Napoli, Torino, Palermo, Genova (Genoa), Bologna, Florența (Firenze), Catania, Bari, Veneția (Venezia), Messina, Verona ș.a. Este împărțit în 103 provincii, grupate în 20 de regiuni. Relief predominant muntos; în N se desfășoară Alpii pe c. 1.200 km pe direcția V-E, ca un zid masiv, cuprinzând Alpii Graici (vf. Gran Paradiso, 4.061 m alt., alt. max. din I.), Alpii Lombarzi și Alpii Venețieni, toți străbătuți de numeroase pasuri (Brenner, Saint Gothard, Saint Bernard, Bernina). M-ții Apenini ocupă cea mai mare parte a pen. și se continuă și în Sicilia, fiind fragmentați și au alt. mai scăzute decât Alpii (vf. Gran Sasso d’Italia, 2.914 m alt. max.). Între M-ții Alpi și Apenini se află Prealpii și C. Padului. În Alpi și Prealpi se găsesc numeroase lacuri glaciare. Vulcani activi (Vezuviu, Etna, Stromboli). Climă temperat-continentală în N, cu ierni relativ reci și veri călduroase și mediteraneană în I. peninsulară, cu veri secetoase și calde și ierni blânde și ploioase. Rețea hidrografică bogată, cu râuri scurte. Vegetație și faună caracteristice zonelor temperată și mediteraneană. Țară cu economie dezvoltată (locul 5 pe glob ca volum al PNB și al rezervelor de aur și locul 6 pe glob ca volum al comerțului exterior). Ind. (locul 6 pe glob în ceea ce privește volumul producției ind.), care concentrează 1/3 din populația activă, contribuie cu 40% la realizarea PNB și înregistrează cel mai înalt ritm de creștere dintre țările membre ale Uniunii Europene. Economia este dominată de mari companii și societăți industriale transnaționale (IRI, ENI, FIAT, Montecatini-Edison, Pirelli, Olivetti, Finsider ș.a.), este foarte diversificată, bazată (80%) pe materii prime din import și mai dezvoltată în N (peste 50% din producția ind. este concentrată în triunghiul Torino-Milano-Genova) decât în S (Mezzogiorno). Expl. de lignit, petrol, gaze naturale (16,9 miliarde m³, 1992), min. de fier, mangan, plumb, zinc, argint, antimoniu, mercur, bauxită, azbest, sulf, grafit, baritină, feldspat, fluorite, pirite, săruri de potasiu, bentonit, talc, marmură (Carrara), sare. Ind. prelucrătoare produce (1993): energie electrică (211 miliarde kWh), fontă și feroaliaje (11,2 mil. t), oțel (25,8 mil. t, locul 8 pe glob), cocs metalurgic, laminate, aluminiu, cupru rafinat, cadmiu, antimoniu, magneziu, mercur, tractoare (90,8 mii buc., 1989, locul 6 pe glob), autovehicule (1,47 mil. autoturisme și 210 mii vehicule autoutilitare, locul 7 pe glob; înmatriculare de autoturisme noi 2,32 mil., locul 4 pe glob), biciclete și motorete, locomotive electrice, nave, avioane, aparate radio, televizoare (2,4 mil. buc., 1991), mașini de cusut și de scris, mașini de calculat, mașini de spălat, frigidere, instrumente de precizie, derivate petroliere (208 mil. t capacitatea de rafinare; benzină 19,45 mil. t, 1992, locul 8 pe glob), acid sulfuric, fosforic și azotic, sodă caustică, îngrășăminte azotoase și fosfatice, vopsele și coloranți, mase plastice și rășini sintetice, cauciuc sintetic, anvelope, produse farmaceutice, cherestea, hârtie și celuloză, ciment (41 mil. t, 1992, locul 7 pe glob), fire și țesături de bumbac, lână, mătase naturală, iută, articole de pielărie, încălț., covoare, ceramică și porțelanuri, sticlă, produse alim. (lapte și produse lactate, carne 4,03 mil. t, 1994, locul 8 pe glob, zahăr 1,62 mil. t, 1994, conserve de carne și pește, ulei de măsline, locul 1 pe glog, vin 62,6 mil hl, 1993, locul 2 pe glob, după Franța, bere, țigarete, uleiuri vegetale, paste făinoase). Există o veche tradiție în prod. de mobilă, de sticlărie și porțelanuri, instrumente muzicale, încălț., paste făinoase. Agricultura concentrează 12% din populația activă și contribuie cu 10% la crearea PNB și a venitului național. terenurile agricole ocupă 40,5% din terit. țării. Se cultivă (1994): cereale (19,56 mil. t), din care grâu (8,11 mil. t), porumb (7,94 mil. t, locul 10 pe glob), apoi orz, ovăz, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui (440 mii t), in, cânepă, anghinare (locul 1 pe glob), tutun, bob, legume (tomate, 5,22 mil. t, locul 4 pe glob, cartofi, fasole verde. locul 2 pe glob, ardei, locul 1 pe glob, mazăre, conopidă, varză, ceapă și usturoi ș.a.). I. este al doilea mare producător de fructe din lume: mare (2,14 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), pere (946 mii t, 1994, locul 2 pe glob), caise (locul 1 pe glob), piersici, cireșe, nuci, portocale (1,6 mil t, 1994, locul 3 pe glob), lămâi (769 mii t, locul 2 pe glob), mandarine, pepeni, măsline (2,8 mil. t, 1994, locul 1 pe glob, 40% din producția mondială), smochine, migdale (94 mii t, 1994, locul 2 pe glob), alune (locul 2 pe glob), castane (locul 1 pe glob), struguri (9,76 mil. t, locul 1 pe glob). Floricultură. Creșterea intensivă a animalelor (mil. capete, 1994): bovine (7,7), bubaline, porcine (8,2), ovine (10,3), caprine (1,3), cabaline (0,3), asini și catâri. Sericicultură. Pescuit (311 mii t pește, 1993). C. f.: 20,2 mii km(10,2 mii km linii electrificate). Căi rutiere: 303,5 mii km. Flota comercială maritimă: 7,11 mil. t. r. b. (1993). Turism foarte dezvoltat (c. 12 miliarde dolari încasări anuale); peste 40 mil. turiști străini anual. Principalele obiective: capitala și „orașele-muzeu” Veneția, Florența, Bologna, Verona, Padova, Pisa ș.a., cu vestigii și monumente mai ales medievale (cetăți, castele, palate, biserici, vile, poduri, fântâni, statui), iar uneori și romane; Napoli-Vezuviu și împrejurimile, cu vestigii romane (temple, terme, amfiteatre, bazilici, mozaicuri) la Herculaneum și Pompei și locuri de agrement (Napoli, Vezuviu, ins. Capri, Ischia, Procida); Alpii, cu stațiuni turistice și de sporturi de iarnă (Cortina d’Ampezzo, Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola); stațiuni balneoclimaterice de pe țărmurile lacurilor Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa), Como (Bellagio, Como, Cernobbio), Garda (Limone, Toscolano, Gargnano); Riviera di Ponente și Riviera di Levante (țărmul M. Lugurice între Vertimiglia și La Spezia), cu stațiunile San Remo, Portofino, Nervi, Rapallo, Lerici, Santa Margherita Ligure; coasta M. Adriatice între Veneția și Rimini, cu stațiuni; NE Siciliei, cu vulcanul Etna și stațiunea balneoclimaterică Taormina; o serie de orașe, cu monumente, muzee, centre culturale: Milano, Cremona, Potenza, Perugia, Siena, Bari, Brindisi. Moneda: 1 liră (italiană) = 100 centesimi. Export: conf. textile, încălț. și produse din piele, produse chimice, autovehicule și piese auto, produse siderurgice și ale metalurgiei neferoase, mașini de prelucrare a metalelor, pentru ind. textilă, de scris, de telecomunicații, mecanică de precizie, produse agro-alim., avioane ș.a. Import: petrol, mașini, utilaje și echipament ind., cărbune, min. de fier, metale neferoase, bumbac, lemn, grâu ș.a. – Istoric. Terit. I. este locuit încă din Paleoliticul Inferior. În milen. 3 î.hr. apar primele influențe ale popoarelor indo-europene. În milen. 2 î. Hr. se consolidează două arii culturale omogene: una sudică, peninsulară (cultura apeninică), în contact cu marile culturi ale popoarelor mediteraneene, și una nordică, în contact cu cultura Europei Centrale. La sfârșitul milen. 2 î. Hr., ca urmare a valurilor migratoare succesive, ligurii ocupă partea de NV a I., veneții, reg. dintre Mincio și Pad, populațiile ilirice se stabilesc pe malul Mării Adriatice și în Puglia, siculii în Sicilia, latinii la S de Tibru, iar etruscii în I. centrală. În sec. 8 și 7 î. Hr., grecii întemeiază numeroase colonii pe coastele de S ale I. și în Sicilia. În sec. 6 și 5 î. Hr., triburi de gali de origine celtică se stabilesc în C. Padului. Dintre toate aceste popoare, etruscii cunosc un înalt grad de civilizație (sec. 7-6 î. Hr.). La începutul sec. 5 î. Hr., Roma o cetate din Latium, se emancipează de sub suzeranitatea etruscă, devenind, în sec. 3 î. Hr., stăpâna întregii I., și apoi hegemonul bazinului Mării Mediterane, instituind cel mai vast și mai durabil imperiu al lumii antice. După prăbușirea Imp. Roman de Apus (476), marcată de înfrângerea lui Romulus Augustulus, I. este stăpânită de heruli (476-493), de ostrogoți (493-553), apoi de Imp. Bizantin (din 553). În 569, longobarzii, conduși de Alboin, cuceresc N I., iar în 756 se întemeiază statul papal. În 774, Carol cel Mare îi înfrânge pe longobarzi, regatul acestora fiind inclus în statul franc, restul peninsulei rămânând sub dominație bizantină, cu excepția S I. și a Siciliei, care sunt ocupate (sec. 9) de arabi, eliminați (sec. 11-12) de normanzi. În timpul lui Otto I, N și centrul I. au intrat în componența Sfântului Imperiu Roman aflat (1075-1122) în conflict cu Papalitatea („lupta pentru învestitură”), care s-a încheiat prin Concordatul de la Worms. În urma cruciadelor (sec. 11-13), orașele din N și centrul I. au devenit importante centre de tranzit în comerțul dintre Orient și Occident, Milano, Veneția, Florența, Genova, Pisa, constituindu-se în republici independente și devenind (după sec. 13) înfloritoare nuclee de iradiere a ideilor umaniste și renascentiste. Tot acum au loc o serie de frământări sociale: răscoala țărănească (1304-1307), condusă de Dolcino, răscoala din Roma (1347), în frunte cu Cola di Rienzo și a lucrătorilor textiliști (ciompi) din Florența (1378). Între 1494 și 1559, I. a devenit câmpul de bătălia dintre Franța și Spania („Războaiele italiene”), conflict încheiat cu Pacea de la Château-Cambrésis, prin care Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior, prin tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714), austriecilor. După 1792, terit. I. a fost unul dintre locurile de desfășurare a războaielor napoleoniene, părți din acest terit. fiind înglobate în formațiuni statale dependente de Franța sau de Austria. După izbucnirea Revoluției Franceze, ideile acesteia au pătruns și în I., materializându-se în mișcarea pentru independență și unificarea țării (Risorgimento – c. 1820-1870), care s-a realizat în jurul Regatului Piemontului. În urma războiului franco-piemontezo-austriac (1859), Lombardia se unește Piemontul, iar „cămășile roșii” ale lui Garibaldi eliberează Sicilia și I. de S (1860-1861), astfel încât Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia se proclamă (1861) rege al I. Războiul austriaco-prusian din 1866, în care I. se raliază Prusiei, se soldează cu alipirea Veneției la Regatul italian. Unificarea I. se încheie prin cucerirea Romei (1870), care va deveni capitala țării. La sfârșitul sec. 19, I. se confruntă pe plan intern cu o gravă criză economică, mai accentuată în S, care duce la masive imigrară și mișcări insurecționale. Pe plan extern, I. se alătură Triplei Alianțe (1882) și promovează o politică de cuceriri, ocupând Eritreea și Somalia, iar, în urma Războiului italo-turc (1911-1912), Tripolitania, Cirenaica și ins. Dodecanez. I. participă la primul război mondial, alăturându-se Antantei (la 23 mai 1915). Prin tratatele de pace de la Saint-Germain (1919) și Sèvres (1920), I. obține Tirolul de Sud, Trieste, pen. Istria, ins. Dodecanez, iar, în 1924, orașul Fiume (Rijeka). Ca urmare a unei tot mai accentuate degradări a vieții sociale și politice și a unei profunde crize politice, ideile fasciste, al căror principal exponent era Benito Mussolini, câștigă tot mai mult teren, permițându-i acestuia să execute „marșul asupra Romei” (oct. 1922) și să devină prim-mim., instaurând un regim dictatorial. I. ocupă Ethiopia (1935-1936) și participă (1936-1939), alături de Hitler, la războiul civil spaniol, sprijinindu-l pe Franco. Împreună cu Hitler, Mussolini creează „Axa Berlin-Roma” (1936) și aderă la „Pactul anticomintern” (1937). După invadarea Albaniei (7 apr. 1939), I. se alătură, la 10 iun. 1940, Germaniei în cel de-al doilea război mondial, atacând Franța, Grecia, Iugoslavia și participând, din iun. 1941, cu un corp expediționar, la războiul împotriva U.R.S.S. Confruntat cu nemulțumirea crescândă a populației, regimul fascist trebuie să facă față, după 1942, unei puternice mișcări de rezistență, principala forță fiind reprezentată de Partidul Comunist Italian. După debarcarea anglo-americană din Sicilia (10 iul. 1943), Mussolini este înlăturat de la putere (25 iul. 1943) și se formează un nou guvern, condus de P. Badoglio, I. declarând la 13 sept. 1943, război Germaniei. Eliberat de un comando german, Mussolini înființează la Saló, în N țării, un stat sub tutelă germană. La 28 mart. 1945, Mussolini este capturat de partizani și împușcat. La 18 iun. 1946, I. se declară republică. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), Somalia italiană, Eritrea și Tripolitania trec sub tutelă O.N.U., Istria, Fiume și Zara (Zadar) revin Iugoslaviei, iar. ins. Dodecanez, Greciei; Triestul devine terit. liber (până în 1954), Tratatul italo-iugoslav din 10 nov. 1975 consfințind împărțirea acestui terit. între cele două state. După cel de-al doilea război mondial, viața politică italiană este dominată de Partidul Democrat Creștin, iar cea economică, cu ajutorul planului Marshall, cunoaște o dezvoltare deosebit de rapidă („miracolul italian”), în care se păstrează însă decalajul dintre nordul industrializat și sudul mai slab dezvoltat. Dar, după 1968, pe fundalul creșterii corupției, a puterii Mafiei și al sporirii tensiunilor sociale, are loc o degradare economică și politică a țării (în 1978 Aldo Moro este asasinat de gruparea extremistă a Brigăzilor Roșii). Și după 1993 afacerile oneroase și legăturile unor personalități politice cu Mafia provoacă o scădere dezastruoasă a popularității Democrației Creștine. După modificarea legii electorale, guvernul de tranziție al lui Carlo Azeglio Ciampi, primul prim-min. independent (în funcție de la 29 apr. 1993), pregătește alegerile parlamentare, care sunt câștigate de Forza Italia – partidul miliardarului Silvio Berlusconi, în guvernul căruia sunt incluși și 5 miniștri neofasciști. Frământările politice și implicarea lui Berlusconi în unele afaceri ilegale se soldează cu retragerea cabinetului acestuia, cu noi alegeri, câștigate de o coaliție de centru stânga, și cu formarea cabinetelor conduse de Romano Prodi (1996) și Massimo d’Alema (1998). Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 dec. 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Deputaților), iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

TRON¹, tronuri, s. n. 1. Jeț lucrat și împodobit în chip deosebit, în care stau monarhii la ceremonii; p. ext. simbol al domniei. Alexandru intră în biserica domnilor, – apoi ieși și trecu la palat, unde îl aștepta tronul împodobit cu covoare. SADOVEANU, O. VII 155. Într-o sală întinsă, printre căpitani, Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani. BOLINTINEANU, O. 36. Aici îți era locul!... Pe tron să viețuiești, Pe tron să mori. ALECSANDRI, T. II 186. ◊ (Poetic) Ca gondola-i din Piațetă Nu e tron mai de dorit. ALECSANDRI, P. I 163. ◊ Fig. Dascalul își așezase ochilarii pe tronul lor (pare că privesc încă acei ochilari țuguieți pe nasul lui uriaș). NEGRUZZI, S. I 8. ◊ Expr. A se urca (sau a se sui etc.) pe tron = a ocupa domnia, a fi încoronat ca monarh. Pe tron s-a ridicat fiul său. CARAGIALE, O. III 86. Se duse la Constantinopol... și în locul lui se sui pe tron Ștefan. NEGRUZZI, S. I 144. La 1679 Șerban Cantacuzino se urcă pe tron. BĂLCESCU, O. I 71. ♦ Jeț special în care stau prelații (în timpul unor anumite ceremonii religioase). Bătrînul cu-a lui cîrjă sus genele-și ridică... Din tronu-i se coboară, cu mîna semn îi face Ca-n sus să îl urmeze. EMINESCU, O. I 93. ◊ Fig. Inel, și ce mîndrețe! Din piatra tronului din rai Cioplit în flori maestre. COȘBUC, P. I 67. 2. Fig. Puterea suverană a monarhilor; domnie. Noroadele, prin cugetare, În ziua asta-și dau cuvînt Să șteargă tronuri și hotare, Să facă pace pe pămînt. DEMETRESCU, O. 80. Cad putredele tronuri în marea de urgie, Se sfarmă deodată cu lanțul de sclavie. EMINESCU, O. I 24. Vrednicul meu general, îți mulțămesc... Tu ești cel mai bun sprijin al tronului meu. ALECSANDRI, T. II 16.

zburător, -oare adj., s.m., s.f. I adj. 1 (despre viețuitoare cu aripi) Care zboară; care poate să zboare. Fluturii mici și albaștri... se ridică în stoluri zburătoare (HOG.). ◊ Pești zburători v. pește. Furnică zburătoare v. furnică. Muște zburătoare v. muscă. Veveriță zburătoare v. veveriță. ♦ (despre aripi) Care este pentru zbor, de zburat. 2 (despre obiecte) Care plutește în aer (purtat de vînt, de curenți). Paltinii... își împrăștiau sămînța Zburătoare-n tot orașul (BLA.). ♦ Care străbate aerul cu mare viteză (fiind azvîrlit sau lansat cu putere). Covorul zburător e numai unul (TEOD.). ◊ Farfurie zburătoare v. farfurie. Fortăreață zburătoare v. fortăreață. Superfortăreață zburătoare v. superfortăreață. ♦ (despre nisipuri, soluri) Care este lipsit de stabilitate și care poate fi ușor dislocat de vînt. 3 Fig. (despre oameni) Care este nestatornic. ◊ Ext. Voi, tinerii, sînteți cu mințile cam zburătoare (FIL.). II s.m. 1 (fam.) Aviator. A mai murit un zburător; i s-a defectat motorul (SADOV.). 2 (în mit. pop.) Ființă fabuloasă, imaginată ca un spirit care chinuie noaptea în somn fetele și femeile. ♦ Boală (la fetele sau la femeile care au o dragoste neîmpărtășită) despre care se crede că este provocată de zburător și care se manifestă prin frisoane, somnolență, halucinații; lipitură. 3 (în lit. romantică) Personificare a sentimentului erotic, a dorului de bărbatul iubit; imaginea idealizată a iubitului. 4 Sportiv sau acrobat care execută exerciții la trapez. 5 (mar.) Numele unei vele care este montată a patra de la bază pe un catarg al unei nave cu pînze. ♦ Ext. Verga care susține o astfel de velă. III s.f. 1 Pasăre sau animal care zboară. Toate zburătoarele se adunaseră în pădurea uriașului. 2 (bot.) Plantă erbacee meliferă, cu tulpina înaltă, cu frunzele moi, lanceolate, cu florile roșii-purpurii, cu fructele în formă de capsule cu numeroase semințe prevăzute cu peri mătăsoși, folosită în medicina populară (Chamaenerion angustifolium). • pl. -ori, -oare. /zbura + -ător.

MUȘCHI¹ s. m. I. (Bot.) 1. Clasă de criptogame vasculare din încrengătura briofitelor, care se caracterizează prin dispoziția alternă a frunzelor, lipsa rădăcinii și a florilor și prin înmulțirea prin spori, și care cresc prin locuri umede și umbroase, pe sol, pe stînci, pe scoarța arborilor. Cf. ANON. CAR. Acmu au crescut pre acele petre mușchi. N. COSTIN, LET. I A, 82/40. Acest munte are forma unui con . . . acoperit de copaci pînă aproape de vîrf, unde mai mult nu mai este nici un fel de iarbă, decît numai mușchi. CR (1829), 274¹/28. Mușchiul ce-l calci cu piciorul, este iarba din vechime. CONACHI, P. 114. Ne pregătisem un așternut de mușchi. NEGRUZZI, S. I, 99. De iederă bătrînă, de mușchi acoperit. ALEXANDRESCU, M. 9, cf. 13. Munții vechi întinerea Și cu mușchi s-acoperea. ALECSANDRI, P. I, 94. Iată mușchi verde la tulpina copacilor, iată și un izvor. id. O. P. 350, cf. 164. Priviți acele ziduri ce mușchiul învelește. BOLINTINEANU, O. 242. Streașină porții învălită cu blăni putrezite de stejar se acoperise cu mușchi. ODOBESCU, S. I, 148. Streșina de șindilă . . . acoperită c-un mușchi care strălucea ca bruma în lumina cea rece a lunei. EMINESCU, N. 37, cf. id. O. I, 99. O căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos, de o podină de gros, moale ca mătasa și verde ca buratecul. CREANGĂ, P. 213. Nu făcuși din piatra stearpă să țîșnească alb izvor, Care a curs ca rîu de lapte pe al mușchilor covor ? MACEDONSKI, O. I, 100, cf. 18. Rîd, petrec, beau pe mușchiul moale . . . ca o catifea verde. DELAVRANCEA, T. 184. [Casele] pentru a fi apărate de frig, între bîrne se pune mușchi de copaci. PAMFILE, I. C. 451. Peste pragul vechei case, Mușchiul verde s-a întins. PETICĂ, N. 103. Cărămida roșie începuse să prindă ici, colo mușchi. CAMIL PETRESCU, N. 103. Nu stai ? îl întrebă ea, așezîndu-se în iarbă și-n mușchiul moale. SADOVEANU, O. IX, 133, cf. X, 373. Verde-i mușchiul pe tulpine Ca un smarald împărătesc ! V. ROM. octombrie 1954, 33. Mușchiul, planta veșnic verde, se mai numește și bungeac. ȘEZ. XV, 89. Porecla se lipi de om ca mușchiul de pom. ZANNE, P. I, 223. Piatra care se rostogolește din loc în loc nu prinde mușchi, se spune despre cei nestatornici care Încep multe și nu termină nimic. Cf. id. ib. 249. 2. (Impropriu) Numele unor licheni asemănători cu mușchii (I 1): a) (și în sintagmele mușchi de munte, PĂCALĂ, M. R. 26, PANȚU, PL., mușchi creți, PANȚU, PL., mușchi de piatră, IONESCU, M. 38, BUJOREAN, B. L. 385) plantă cu talul de 8-10 cm, de culoare gălbuie, cenușie-verzuie sau brună-castanie pe partea superioară, și albicioasă pe partea inferioară (Lichen islandicus); b) (și în sintagmele mușchiu fagului, PANȚU, PL., mușchi de copaci, COTEANU, PL. 33, LB, BARCIANU) plantă de culoare verde, cu talul format dintr-o lamă turtită fixată de un suport și cu partea superioară cu mici adîncituri (Lobaria pulmonar ia); c) (și în sintagmele mușchiul pomului, PANȚU, PL., mușchi de lemn, PĂCALĂ, M. R. 26, mușchi alb, ȚOPA, C. 223) pletele-muierii (Usnea barbata), (și în sintagma mușchi de fîntînă, PANȚU, PL.) gălbează (Marchantia polymorpha). 3. C o m p u s e: (regional) mușchi-de-apă = mătasea-broaștei. ALR SN III h 832/157; mușchi-de-lac = „iarbă-de-lac”. I. GOLESCU, C. 4. (Regional) Iarbă-de-șoaldină (Sedum acre), BUJOREAN, B. I. 385. 5. (Regional) Măcriș (2) (Oxalis acetosella) (Meziad-Reiuș). ALR I 1916/308. II. (Regional) 1. Pămînt „rău” (Roșia-Beiuș). ALR II 5 062/310. Coamă pe mijlocul arăturii (ALR SN I h 31); hat, răzor, hotar (LEXIC REG. 49). – Pl.: mușchi și (rar, n.) mușchiuri. – Lat. musculus (< muscus).

MLĂDlOS, -OÁSĂ adj. 1. Care se pleacă, se îndoaie cu ușurință (fără să se frîngă); flexibil, elastic. Pe iarba mlădioasă cu flori îndamascatâ, Ca pruncul într-un leagăn dormea prima femeie. HELIADE, O. I, 368. Un băț bun, mlădios de tei. PR. DRAM. 327. Pasul tău ușor Abia se însemnează Pe iarba mlădioasă. ALEXANDRESCU, O. I, 151. Cele șapte curtene dimprejurul mesii au început să-i facă vînt cu niște apărători de pene mlădioase de păun. CARAGIALE, O. II, 269. Acel model al rasei cînești avea o coadă subțire, lungă, aspră la păr, mlădioasă. ODOBESCU, S. III, 67. Și vocea-i ca și arcul cu coardă mlădioasă. MACEDONSKI, O. I, 254. Ierburile subțiri și mlădioase . . . își plecau molatec fruntea lor înspre pămînt. HOGAȘ, M. N. 180 ♦ (Rar, despre suprafața apelor) Unduios, vălurit. Singuratica și mlădioasa pînză a mărilor. MARCOVICI, D. 14/7. 2. (Despre ființe, despre corpul sau despre părți ale corpului lor) Suplu, zvelt, elastic; cu mișcări grațioase; mlădiu (2), (astăzi rar) mlădiat. O gingașă greacă cu părul frumos, Cu negre sprincene, cu rumănă față, Și trup mlădios. NEGRUZZI, S. II, 30, cf. I, 38, 226. După gratii de fereastră o copilă el zări Ce-i zîmbește, mlădioasă ca o creangă de alun. EMINESCU, O. I, 144, cf. 85, 121, id. N. 59. Nalt la stat, lat în spete, subțire la mijloc, mlădios ca un mesteacăn, ușor ca o căprioară și rușinos ca o fată mare. CREANGĂ, A. 85. O iubeau împărăteasa și împăratul pe fată de-o pierdeau din ochi, cît era de mlădioasă cînd umbla de colo pînă colo pe covoarele moi. CARAGIALE, O. I, 118. Înalt și mlădios, cu umerii lați și cu pieptul ieșit, el calcă lat și pe întreaga talpă. SLAVICI, N. I, 84. Ca un vis, ca o părere, se coborî de pe stîncă mîndră albă fată, naltă, mlădioasă ca o trestioară. ODOBESCU, S. III, 200, cf. I, 141. Nalt și mlădios pășește, Legănîndu-se ușor. VLAHUȚĂ, O. A. I, 164. Talia mlădioasă a fetei. GHEREA, ST. CR. II, 85. Stăpînul. . . îi cuprinde talia mlădioasă. F (1906), 30. Oameni chipeși, subțirei și mlădioși. MOLIN, R. B. 282. Trupul ei mlădios era plecat ușor peste fierul de călcat. REBREANU, R. I, 200, cf. PRIBEAGUL, P. II. 15. Avea ochii mai ageri, brațele mai vînjoase, mijlocul mai mlădios, picioarele mai sprintene. STANCU, R. A. III, 261. O copilă din cel sat, . . . Cu chip dulce luminos, Cu trup gingaș mlădios. ALECSANDRI, P. P. 20. Și-a ales un soț atît de plăcut la față și mlădios la făptură, de să-l sorbi cu lingura. RETEGANUL, P. III, 25. ♦ Sprinten, agil (în mișcări). Sînt prea bătrîn. . ., și mîna nu-mi mai este Destul de mlădioasă ca să mai pot cu dînsa Pecetlui aceste din urmă-a tale fapte. I. NEGRUZZI, S. VI, 633. ♦ (Despre mișcări, gesturi) Care arată suplețe, grație; grațios. Cu o mișcare mlădioasă. . . își lipi răpede de buzele mele unghia degetului celui mic de la mîna dreaptă, HOGAȘ, DR. I, 167. 3. F i g. (Despre oameni, despre caracterul lor etc.) Care cedează, se adaptează ușor, maleabil (2), conciliant; p. e x t. nehotărît, oscilant. Găsește în ministerul liberal un guvern mai mlădios. MAIORESCU, D. II, 54. Ambițios, fără scrupule, dar dulce la vorbă ș mlădios cu toată lumea . . . el. . . se ilustră chiar din prima legislatură. VLAHUȚĂ, D. 73. Ca la toate ființele hotărîte, tot așa și la dînsa, firea mlădioasă a lui bărbatu-său o umplea de temere. D. ZAMFIRESCU, Î. 115, cf. id. R. 44. 4. F i g. (Despre sunete, voce etc.) Bogat în inflexiuni, plăcut la auz; melodios, armonios. Din cînd în cînd îl chema pe acesta cu vocea dulce, mlădioasă. AGÎRBICEANU, L. T. 392. Vorbind se aprindea repede, iar vocea lui aspră neplăcută, devenea mlădioasă și cuceritoare. REBREANU, P. S. 56. ◊ (Adverbial) Îi părea că fetița aceea vorbește deosebit de mlădios cînd era în apropierea lui. AGÎRBICEANU, A. 54. 5. F i g. (Despre limbă, stil etc.) Variat bogat, expresiv, colorat. [Limbă] mlădioasă și sonoră. VLAHUȚĂ, R. P. 62. A fost încîntat întăi, de limba mlădioasă, nuanțată, așa de simplă și de artistică în același timp a marelui scriitor de la Humulești. SADOVEANU, E. 133. – Pronunțat: -di-os. – Pl.: mlădioși, -oase – Mlădia + suf. -os.

BUZĂU 1. Rîu, afl. dr. al Siretului; 324 km. Izv. din N masivului Ciucaș și trece prin întorsura Buzăului, Nehoiu, Pătîrlagele și pe la N de municipiul Buzău. În cursul inf. irigații. Afl. pr.: Bîsca Chiojdului, Slănic, Cîlnău. 2. Pas pe valea superioară a rîului B., în apropiere de Întorsura Buzăului, făcînd legătura cu Depr. Bîrsei. Alt.: 869 m. 3. Cîmpia ~, porțiune a Cîmpiei Române, între Călmățui și Buzău, limitată de Cîmpia Gherghiței (la SV) și Cîmpia Rîmnicului (la NE). Culturi de plante industriale și cereale. 4. Munții ~, grupă muntoasă în Carpații de Curbură formată din cinci masive bine delimitate: Penteleu, Podu Calului, Siriu, Monteoru și Ivănețu. 5. Municipiu în NE Cîmpiei Române, reșed. jud. cu același nume; 146.556 loc. (1991). Nod feroviar și rutier. Ind. metalurgică (sîrmă și produse din sîrmă, cuie, electrozi pentru sudură), constr. de mașini (subansamble pentru tractoare, utilaje pentru material rulant feroviar, utilaj chimic și petrolier), chimică (prelucr. maselor plastice, folii de vinilin), de prelucr. lemnului (mobilă), mat. de constr. (geamuri șlefuite, cărămidă, țiglă, prefabricate din beton), textilă (filatură de lînă, țesături de bumbac, tricotaje, topitorie de cînepă), alim. (produse de panificație, zahăr, ulei vegetal, bere etc.). Producția de sticlă pentru menaj, de geamuri securizate, semicristal și de bunuri metalice de larg consum. Muzeu. Monumente istorice: Episcopia (inițial schitul Frăsinet, sfîrșitul sec. 15, refăcut de Matei Basarab în 1650), Biserica Banu, construită în 1571 și refăcută în 1722; case din sec. 18 și 19. Menționat documentar pentru prima oară în 1431, ca punct de vamă, s-a dezvoltat în sec. 16, cînd a devenit sediul unei episcopii. Important centru tipografic (sec. 18-19). Declarat municipiu în 1968. 6. Jud. în SE României, în SE Carpaților Orientali, axat pe cursul superior și mijlociu al rîului Buzău; 6.072 km² (2,56% din supr. țării); 520.568 mii loc. (1991), din care 39,4% în mediul urban; densitate: 85,2 loc./km. Reșed.: municipiul Buzău. Orașe: Nehoiu, Pogoanele, Rîmnicu Sărat. Comune: 81. Relieful este reprezentat prin trei trepte majore (munți, dealuri subcarpatice, cîmpii) care coboară de la NV către SE. Treapta înaltă cuprinde M-ții Buzăului (constituiți din masivele Penteleu, Podu Calului, Siriu, Monteoru și Ivănețu) și prelungirile de SV ale M-ților Vrancea, iar cea mijlocie include Subcarpații Buzăului, formați dintr-un ansamblu de culmi deluroase (Dealurile Istrița, Ciolanu, Cornățel, Dîlma, Bîsoca ș.a.) separate de depr. (Nișcov, Cislău, Pătîrlagele, Sibiciu, Pîrscov ș.a.). Cîmpia extinsă în jumătatea SE a jud., este alcătuită din trei subunități pr. (Bărăganul Ialomiței, C. Buzău-Călmățui și C. Rîmnicului) aparținînd C. Române. Clima are caracter temperat-continental, cu nuanțe zonale determinate de formele de relief. În sectorul montan, temp. medii anuale sînt de 4-6°C, în cel deluros 8-10°C, iar în cel de cîmpie de 10,5°C. Precipitațiile variază între 1.200 mm anual în munți, 600-700 mm în dealurile subcarpatice și sub 500 mm anual în cîmpie. Vînturi predominante dinspre NE și SV. Rețeaua hidrografică, pr. este reprezentată de cursul superior și mijlociu al Buzăului, care colectează majoritatea rîurilor mici (Bîsca Mică, Siriu, Bîsca Chiojdului, Slănic, Cîlnău ș.a.). Terit. jud. mai este străbătut de cursurile superioare ale rîurilor Sărata, Călmățui și Rîmnic. Resurse naturale: zăcăminte de petrol (Berca, Arbănași, Tisău, Plopeasa, Scorțoasa, Beceni ș.a.) și gaze naturale (Tisău, Roșioru, Boldu, Ghergheasa), diatomită (Pătîrlagele), chihlimbar (perimetrul Mlăjet-Sibiciu-Colți-Bozioru), argilă (Simileasa), gresie, gips, nisipuri, ape minerale sulfuroase, feruginoase, clorosodice (Sărata-Monteoru, Fișici, Siriu, Nehoiu ș.a.), păduri. Economia. Principalele ramuri industriale sînt constr. de mașini și prelucr. metalelor (21,5% din prod. totală a jud.), cu unități la Buzău și Rîmnicu Sărat, în cadrul căreia se produc utilaje tehnologice pentru ind. metalurgică, petrolieră și chimică, subansamble pentru tractoare, garnituri de frînă și etanșare, materiale feroviare (schimbători cu ace flexibile, tirfoane), diverse produse din metal (mașini de gătit, sobe de încălzit, articole din tuci etc.). Alte ramuri, cu ponderi importante în prod. ind. a jud. sînt: metalurgia feroasă, 14,4% (sîrmă și produse din sîrmă la Buzău), chimică (prelucr. maselor plastice, folii de vinilin la Buzău și Beceni, regenerarea uleiurilor la Rîmnicu Sărat), mat. de constr. (geamuri, prefabricate din beton la Buzău, var la Măgura, cărămizi la Berca, Pătîrlagele), prelucr. lemnului (Buzău, Rîmnicu Sărat, Nehoiu, Vernești, Gura Teghii), textilă (Buzău, Smeeni, Pătîrlagele), conf. (Rîmnicu Sărat, Buzău, Nehoiu), alim. (conserve de legume, preparate din carne și lapte, zahăr, uleiuri vegetale, vin etc.). În 1989, agricultura dispunea de 260.154 ha terenuri arabile, 119.336 ha pășuni și fînețe naturale, livezi și vii. Supr. arabile sînt dominate de culturile de porumb (88.108 ha), urmate de cele de grîu și secară (61.573 ha), plante de nutreț (26.410 ha), plante uleioase, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, orz și orzoaică, tutun, cartofi, legume etc. Culturile viticole (11.543 ha) au o extindere mai mare în zona dealurilor subcarpatice (Pietroasele, Vernești, Greceanca ș.a.). Pomicultura are prod. importante de prune, mere, pere, nuci (Nehoiu, Pătîrlagele, Cislău, Pîrscov, Chiojdu). În 1990, sectorul zootehnic dispunea de 438,7 mii capete ovine, 233 mii capete porcine, 172 mii capete bovine și 15 mii capete cabaline (la Chislău și Rușețu există mari crescătorii de cai de rasă); avicultură, sericicultură, apicultură. Căi de comunicație (1990): lungimea totală a rețelei feroviare este de 232 km, din care 108 electrificată, iar cea a drumurilor publice de 2.056 km, din care 307 km modernizate. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 387 școli generale, 22 licee, case memoriale, muzee, 156 cinematografe, 512 biblioteci etc. În cadrul manifestărilor etnofolclorice se remarcă „Drăgaica” care se desfășoară anual, în luna iunie, la Buzău. Turism. Pr. obiective de atracție turistice de pe terit. jud. B. sînt: elementele peisagistice (valea superioară a Buzăului, masivele muntoase Siriu și Penteleu, vulcanii noroioși din zonele Pîclele Mari și Mici, Beciu, fenomen unic în țară, declarat monument al naturii, „focurile nestinse” de la Lopătari, rezervația geologică cu stîncile de calcar de la Bădila, denumită „Sarea lui Buzău”, rezervația forestieră Milea-Viforîta, cu molizi seculari etc.), monumentele și locurile istorice (mănăstirea Ciolanu, biserica Cislău, schitul Bradu, complexul arheologic de la Sărata-Monteoru, tezaurul de la Pietroasele, complexul taberei de sculptură în aer liber de la Măgura etc.), stațiunile balneoclimaterice (Sărata-Monteoru, Fișici), bogăția și diversitatea elementelor etnografice (sculpturi în lemn în zona Bisoca, Lopătari, Chiojdu, țesături și covoare la Bisoca, Siriu, Lopătari, instrumente muzicale populare la Mînzălești, Cătina) etc. Indicativ auto: BZ.

STRÎNGE, strîng, vb. III. I. 1. Tranz. A trage tare de capetele unei sfori, ale unei curele etc. înnodate sau înfășurate în jurul cuiva sau a ceva, spre a lega (mai) bine; a face mai strîmt (un laț, o cingătoare); a fixa. Făt-Frumos înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altădată, și porni. ISPIRESCU, L. 5. Iute, iute, că strîng lațul! – Ce i l-aș strînge eu însumi, de nu mi-ar fi teamă! ALECSANDRI, T. I 333. Deci, o au strîns tare cu lațul, și apoi au tras-o în pădure. DRĂGHICI, R. 99. Voinicel tras prin inel Așa din gură zicea: Vină, puiculița mea, Vin’ de strînge brîul meu. ȘEZ. II 6. Expr. A strînge frîul (sau de frîu, mai rar frîiele) = a trage de frîu pentru a opri, a stăpîni, a îndemna sau a conduce calul. Strîngea de frîu și tremura: Iar calul, ud de cale, Pămîntu-n loc îl frămînta. COȘBUC, P. I 195. Strînse frîul calului cu mîna stîngă, îi dete călcîie și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Plecînd apoi cu toții, strîng frîiele, dau pinteni, În sprintene dezghinuri își saltă caii sprinteni. ALECSANDRI, P. III 227. A strînge cureaua = a răbda. ♦ A petrece una peste alta marginile unui veșmînt, pentru a acoperi bine corpul (și a-l feri de frig). Pe după-amiază, cu greu suind, îmi strînsei bine cojocul la piept. SADOVEANU, O. VIII 10. Oamenii își strîngeau sumanele și înfundau căciulile. REBREANU, R. II 17. ♦ Fig. A întări o legătură care unește pe oameni. A strînge o prietenie. A strînge o alianță. ▭ Mintea, vremea și ispita necontenit ne arată A strînge încă mai tare acea dragoste-nchegată. CONACHI, P. 295. 2. Tranz. A prinde cu mîna, a apuca și a apăsa (puternic). Îl strîngea de braț pe Pătru, îi spunea iarăși și iarăși focul lui din noaptea trecută. DUMITRIU, N. 171. El strînge banii mai cu foc Și pleacă, beat de mult noroc. COȘBUC, P. I 110. Cînd văd că mîța face mărazuri, ț-o strîng de coadă, de mănîncă și mere pădurețe, că n-are încotro. CREANGĂ, P. 230. Expr. A(-i) strînge (cuiva) mîna = a da mîna (cu cineva) (în semn de salut). I-a strîns mîna, rostind: domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate! C. PETRESCU, A. 298. Îmi strînse mîna și-mi făgădui prietenia lui, cu aerul unui viitor ministru care promite o slujbă unui protejat. VLAHUȚĂ, O. A. 192. A strînge (pe cineva) de gît = a gîtui, a sugruma; fig. a sili pe cineva să facă un lucru, a impune cuiva o constrîngere, a constitui pentru cineva o oprimare. Nu vă-ntreabă nimenea de pungă, Nu vă strînge nimenea de gît, Dar viața-i scurtă, vremea lungă. BENIUC, V. 117. Constantin s-a înapoiat la cazarmă. A găsit-o posomorîtă... Serviciul era greu, disciplina îl strîngea de gît, ranița crescuse cît un munte. GALACTION, O. I 135. Schimonositurile aceste mă strîng de gît... În toate zilele tot țipete și bocete. ALECSANDRI, T. 1015. A strînge pe cineva în brațe (la piept etc.) = a îmbrățișa pe cineva cu dragoste sau a înșfăca pe cineva cu putere pentru a-i zdrobi corpul. Crăiasa-n veselia ei cu grabă se-nvoiește: «Mă strîngi la piept și-atîta ce-i?». Și pieptul Anei crește. COȘBUC, P. I 68. Atunci strînse pe zmeu în brațe, îl ridică în sus, și cînd îl lăsă în jos, îl băgă pînă în genunchi în pămînt. ISPIRESCU, L. 88. Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător Și, strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I 80. Se înțelege... am să te strîng în brațe pînă ți-o ieși sufletul. ALECSANDRI, T. I 445. (Fig.) Gerul aspru și sălbatic strînge-n brațe cu jălire Neagra luncă de pe vale care zace-n amorțire. ALECSANDRI, P. III 11. (Eliptic) Îl îmbrățișa pe bărbatu-său, îl strîngea, vorbea fără șir. DUMITRIU, N. 163. (Refl. reciproc) Ei la luptă s-au luptat, Cu putere s-au luptat, Cînd la vale se izbea, Cînd la piepturi se strîngea. ȘEZ. II 6. 3. Tranz. A presa, a apăsa (cu ceva) din două părți sau din toate părțile. Și sosind acolo găsi un bălaur foarte groaznic strîngînd în gură un biet cerb. RETEGANUL, P. III 15. Haț! dracul subsuoară și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul. CREANGĂ, P. 53. ◊ Expr. A strînge (pe cineva) cu ușa (sau în clește, în balamale, în chingi, în pinteni) = a sili (pe cineva) să facă ceva; a lua din scurt. Îmi vine să-i strîng cu ușa pe Bondicescu și pe Pungescovici ca să-mi hotărască odată ce gînduri au. ALECSANDRI, T. I 134. I-am prins mai dinioare cu oca mică, la picioarele fetelor în genunchi... și tronc! i-am strîns cu ușa. De-acum poți să-i privești ca ginerii mei. id. T. 444. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A apăsa asupra corpului (fiind prea îngust, prea strîmt) și a provoca o jenă, o durere. Uf! că tare mă strîng pantofii! DELAVRANCEA, O. II 308. Dar brîul meu astăzi mă strînge, La copcii cu greu îl ajung. COȘBUC, P. I 64. Este o persoană care ar dori foarte mult să gioace o polcă cu d-ta. – Cît de rău îmi pare... dar mă strînge o cizmă dă mă usc ca o prună pă streșină. ALECSANDRI, T. I 160. Fiecare știe unde-l strînge cizma (= fiecare își știe păsul său, necazurile sale). ◊ Expr. A-l strînge (pe cineva) în spate (de frig sau de frică) = a se înfiora (de frig sau de frică). Doar s-a încălzi cîtuși de cît și n-a mai clănțăni atîta din măsele... că parcă mă strînge în spate cînd îl văd așa. CREANGĂ, P. 246. Dar cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strîngea în spate de frică. id. ib. 314. ♦ A fixa (printr-o mișcare de învîrtire) o piesă filetată a unui mecanism; a înșuruba tare. ◊ Expr. A strînge șurubul = a întrebuința mijloace (abuzive) de constrîngere, a înăspri regimul (împotriva cuiva). [Arestații] fuseseră trimiși spre arestul tribunalului. Scăpaseră de «șurubul» pe care numai subalternul mustăcios învățase să-l strîngă cu atîta îndemînare, încît ar fi smuls adevărul și din piatră. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 77. ♦ Fig. A sili, a constrînge. Nici o grijă. Am să știu cum să-i strîng pe patroni să vă aprobe revendicările. PAS, Z. IV 191. Prin foame nu era chip să-i strîngă. CARAGIALE, O. III 91. ♦ A aduna laolaltă (făcînd să ocupe un spațiu mai mic); a înghesui. Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134. 4. Tranz. (Complementul indică anumite părți ale corpului omenesc) A închide (cu putere), a încleșta. Strînsei pleoapele mai tare, ca să văd mai bine. HOGAȘ, M. N. 17. Strîngînd ochii silit și tare, a alunecat cu visul său în întuneric – n-a mai văzut nemic. EMINESCU, N. 47. ◊ Expr. A-și strînge gura, buzele (sau, intranz. a strînge din buze) = a încleșta gura (buzele etc.), de obicei pentru a se reține să nu vorbească, să nu plîngă etc. Bătrîna se uită la el, strînse buzele pungă și clipi din ochi. DUMITRIU, N. 240. Vitoria oftă. Își strînse și-și strîmbă buzele. – Se poate; numai greu îmi vine a crede una ca asta. SADOVEANU, B. 52. Fiecare drac și-a făcut cîte o pipă de lut... și, umplîndu-le de tutun și dîndu-le foc, începură a strînge din buze și a face: pî! pî! pî! RETEGANUL, P. II 67. Baba scrîșni din dinți ca apucată, dar apoi își strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriță. EMINESCU, N. 22. A-și strînge fruntea (sau sprîncenele, ochii) sau (intranz.) a strînge din sprîncene, din ochi = a lua o înfățișare posomorîtă; a-și încreți fruntea (sau sprîncenele) cu încruntare; a se încrunta, a se posomorî. Nu-ți strînge fruntea, că nu mă sperii. DAVIDOGLU, M. 20. Decebal își strînge sprîncenile-ncruntate, Privește înc-odată spre scumpa lui cetate, Scrutează nesfîrșitul iubitei sale țări Ce arde-nflăcărată din zări și pînă-n zări. EFTIMIU, Î. 145. Te-a cuprins necaz deodată Și din ochi cu ciudă strîngi. COȘBUC, P. I 219. A-și strînge pumnii = a-și încleșta pumnii în semn de mînie. George-n munte pumnii-și strînge. Buza cruntă-n dinți o mușcă Și de multă ciudă plînge. COȘBUC, P. I 62. (Intranz.) A strînge din umeri = a ridica din umeri în semn de dispreț, nepăsare, nehotărîre, nedumerire. Sabina strînse din umeri la acest refuz. C. PETRESCU, C. V. 116. Harap-Alb și cu ai săi au început a strînge din umere nepricepîndu-se ce-i de făcut. CREANGĂ, P. 263. Le privesc strîmbîndu-se și strîngînd din umeri. NEGRUZZI, S. I 37. 5. Tranz. A aduna laolaltă marginile, faldurile unui obiect (de pînză); a înfășura, a îndoi, a împături. O găsește în sală, strîngînd sul covorul. BASSARABESCU, S. N. 17. Strînge-ți pînzele, că se pre clatină corabia! – Mergi de te razămă de-un catarg! ALECSANDRI, T. I 330. Naframa nu se duce așa, ci se strînge binișor și se pune sub brîu ori în sîn. ȘEZ. I 89. ◊ (Prin analogie) [Păsările călătoare] se abat în șesuri la asfințit de soare, Strîngînd ale lor aripi căzute de lung zbor. ALECSANDRI, O. 75. (Fig.) Apoi închipuirea își strînge-a sa aripă; Tablourile toate se șterg, dispar încet. ALECSANDRI, O. 166. ◊ Refl. (În expr.) A i se strînge (cuiva) funia la par, se spune cînd cineva ajunge într-o situație fără ieșire (în special cînd i se apropie moartea). Facă moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strîns funia la par; încep a slăbi văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 320. ♦ Refl. (Despre fire textile, țesături etc.) A-și reduce volumul sau lungimea; a se strîmta, a intra (la spălat). 6. Refl. (Despre ființe) A se ghemui, a se zgîrci, a-și contracta trupul (mai ales din cauza frigului). Streinul s-a strîns lîngă sobă și a rămas timp îndelung pe scaun, cu obrajii în palme, cu coatele pe genunchi. C. PETRESCU, A. 290. Fiecare s-a strîns mai mult în patul lui cald, încolăcindu-și trupul, ferindu-se de ceva rece. SAHIA, N. 118. S-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Din ce în ce mai mult crivățul se întețea și frigul mă pătrundea; m-am strîns cît m-am strîns, dar, dacă am văzut ș-am văzut, m-am dat jos. GHICA, S. A. 96. (Tranz.) Își strînge Florea capul între umeri și tace. GALAN, Z. R. 61. Pe urmă își strîngea genunchii la gură și rămînea așa. SAHIA, N. 115. ◊ Expr. A se strînge în sine = a deveni puțin comunicativ, a se închide în sine. În ceasurile de odihnă, Cocor ședea uneori tăcut și se strîngea în sine. SADOVEANU, M. C. 114. A i se strînge (sau, tranz., strînge cuiva) inima (sau, rar, sufletul) = a simți (sau a face pe cineva să simtă) o neliniște, o îngrijorare, o teamă. Inima-n piept mi se strînge: Prin crîngul cel desfrunzit, De chiciură albă-nflorit, Crivățul șuieră... plînge. MACEDONSKI, O. I 17. Ele plîng, și mi se strînge Inima cum stau și-ascult, COȘBUC, P. I 263. Un sentiment de groază... îi strîngea inima. VLAHUȚĂ, la TDRG. Să iubească – ideea aceasta îi strîngea adesea inima. – Cum ar fi știut el să iubească! EMINESCU, N. 36. Bucuria, uimirea îi strîngea sufletul. id. ib. 48. II. 1. Tranz. A aduna lucruri căzute, risipite (pentru a le pune laolaltă, a face o grămadă, a le așeza la păstrare etc.). Chiaburul continuă să strîngă semințele, înspăimîntat de tăcerea brigadierului. MIHALE, O. 494. Un teanc de dosare se prăvăli și curse împrăștiindu-se pînă sub picioarele colonelului. Furierul se repezi vertiginos și începu să le strîngă. SAHIA, N. 81. De ziua numelui, în dar, Primise roze Anișoara... Le-a strîns frumos într-un pahar. IOSIF, PATR. 43. ◊ Fig. Cu amîndouă mîinile Toto strîngea felicitări călduroase de la bunii săi prieteni. MIRONESCU, S. A. 109. Nu mi-i ciudă că te-ai dus, Mi-i ciudă că nu mi-ai spus Cu dragostea ce-ai făcut. – Am strîns-o mănunchi-n mînă Și-am zvîrlit-o-ntr-o grădină. ȘEZ. I 48. ♦ (Cu complementul «recolta» sau un echivalent al acesteia) A culege. Crezi tu că vom putea noi singuri secera și strînge atîta amar de grîu? CREANGĂ, P. 155. Tocmai acum cînd e timpul de strîns pînea de pe cîmp, să o lase ca să putrezească, pentru ce? ALECSANDRI, T. I 249. ◊ Refl. pas. Cătră toamnă, cînd se strînge de pe cîmp, ei au adunat... de la fiecare om... ȘEZ. I 261. ♦ A culege, a aduna spre a face provizii. Să strîngem niște tîrșuri și să facem toată noaptea foc, să fugă țînțarii. CREANGĂ, P. 129. Mai întîi s-au abătut pe la copaciul cocos, din care ș-au luat cîteva poame de mîncare, apoi mergînd la țărmurile mării, ș-au strîns și ceva stridii. DRĂGHICI, R. 60. De la copacul căzut toți aleargă lemne să strîngă. ♦ Refl. A se aduna. Dar pîn’ ce s-or strînge nourii vremii rele și-or ține sfat mormăind din tunete și clipind din fulgere, noi ajungem. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ Refl. (Despre lapte) A se închega, a se coagula. ♦ Refl. (Despre lichide sau despre corpuri care conțin lichide) A îngheța, a se solidifica. Peste zi începuse un vînt rece și noroiul se învîrtoșa, strîngîndu-se de frig, încît, încet, încet, se făcuse tare ca fierul. GHICA, S. A. 96. 2. Tranz. (Cu privire la bani, avuții) A pune deoparte; a agonisi, a acumula, a economisi. N-am decît atîta cît îmi trebuie ca să plătesc corabia... Și cu ce greutăți, frățioare, am putut să strîng și atîta lucru! GALACTION, O. I 84. Pe Buzești, moș Gheorghe are toată vremea să-și vie în fire și să cate mai de aproape de mersul tramvaiului. – Bune parale trebuie să strîngă iștia cu tramvaiele. SP. POPESCU, M. G. 54. Strînge bani albi pentru zile negre (= fii econom). ◊ Absol. [Boierii] strîng, strîng... și la sărăcime nu se mai gîndesc. SP. POPESCU, M. G. 55. ♦ A aduna (prin colectă); a colecta. Muncitorii din comună au strîns bani prin autoimpunere și au cumpărat sîrma și aparatele trebuitoare pentru instalarea rețelei [electrice]. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2821. ♦ A percepe, a încasa. A strînge birurile. ▭ Se vorbi apoi și de chipul d-a impune și d-a strînge dăjdiile. BĂLCESCU, O. II 35. 3. Refl. (Despre un număr de ființe) A veni, a sosi; (în special) a se aduna (la un loc, împrejurul cuiva etc.); a se întruni. În jurul coroanei, la picioarele tronului, se strîngeau neîmpăcați și hotărîți toți dușmanii poporului. COCEA, P. 29. Și după ce-am ieșit cu mare greu din apă, și m-am pus pe mal țiindu-mă cu mîinile de inimă, băieții s-au strîns ciotcă împrejurul mieu. CREANGĂ, A. 61. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins. EMINESCU, O. I 147. Vîntul cînd a bate Prin ele-a răzbate Ș-oile s-or strînge, Pe mine m-or plînge Cu lacrimi de sînge. ALECSANDRI, P. P. 2. (Expr.) A se strînge (acasă) de pe drumuri = a nu mai fi hoinar, a sta acasă, a se face om așezat. Spune domnului să se strîngă de pe drumuri, ca să nu se-ntoarcă și biruitor și biruit. DELAVRANCEA, O. II 203. Întorcîndu-se la palaturile tatălui său, socotea că acum s-a sfîrșit; are să se strîngă după drumuri. ISPIRESCU, L. 367. ◊ Tranz. [Tinerii] dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. Am plecat trimeasă-n lume, Oaspeții să-i strîng. COȘBUC, P. II 33. (Expr.) A strînge dumnezeu (sau moartea) pe cineva (la sine) = a muri. Acolo și-a petrecut zilele cu bărbatul ei Ioniță Crăciun pe care l-a strîns dumnezeu acum vreo zece ani. REBREANU, R. I 149. Păcat că moartea ni l-a strîns, Că drag le-a fost el tuturora. PĂUN-PINCIO, P. 56. Dumnezeu strîngînd la sine pe scumpa lui soție, el de atunci ca mai ba să-și puie cap sănătos sub evanghelie. GANE, N. III 163. A nu-și (mai) strînge picioarele (de pe drumuri) = a nu (mai) înceta hoinăreala, a hoinări într-una. Umblă din casă în casă și din colibă în colibă și nu-și strînse picioarele după drum pînă ce nu găsi prin apropiere de palat o cucoană bătrînă și văduvă care avea drept orice avere o căsuță mică și o singură fată. POPESCU, B. III 80. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea și-n alta se ducea. CREANGĂ, P. 284. (Glumeț, parafrazînd expresia) Mai bine ogoiește-te oleacă și mai strînge-ți buzișoarele acasă. CREANGĂ, P. 253. ♦ A se îngrămădi, a se îmbulzi. Uzi leoarcă și rebegiți de frig... se strîngeau, se înghesuiau unul într-altul, ca să se încălzească. VLAHUȚĂ, O. A. 136. 4. Tranz. A lua și a pune la loc, a pune bine; a așeza în ordine. Strînge cărțile de pe masă. Strînge tacîmurile. ▭ Astăzi nu mai era chip de lucrat în pămîntul ud și lipicios. Începură să strîngă roaba și ciurul, la loc ascuns. C. PETRESCU, R. DR. 62. Să le dai răvașul meu să-l cetească și să-l strîngă, ca la întoarcerea me să găsăsc toate scrisorile mele, ca să nu uit ce am văzut. KOGĂLNICEANU, S. 6. Cum mergea e gîndind și uitîndu-se pe jos, vede o nucă. Se plecă, o luă, o strînse și sara, cînd se întoarse de la tîrg, o dădu fetei sale. ȘEZ. V 65. Pe negrul încălica, Arc, săgeată își strîngea Și-napoi că se-ntorcea. TEODORESCU, P. P. 81. ◊ Expr. A strînge masa v. masă. A strînge prin casă (prin odaie, prin cameră) = a deretica, a face ordine. – Forme gramaticale: perf. s. strînsei, part. strîns.

MĂRGĂRITÁR s. n. I. 1. (Adesea cu sens colectiv) Perlă (folosită ca podoabă). Și le va da veșîmente împărătești. . . cu pietri scumpe.. . și cu mărgăritariu (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 461/16. Omul neguțătoriu ce caută bun mărgăritari și află unul mărgăritariu de mult preț, duse-se de vîndu tot cît avea și-l cumpără. CORESI, TETR. 31. Iară asemenea iaste împărăția ceriurelor omului neguțătoriu carele caută mărgăritariure scumpe. N. TEST. (1648), 18^r/23, cf. 315^v/27. Întru unele [bălți] se află atîta mărgăritar de mult, de nu-i nice de un preț. SIMION DASC., LET. I A. 33/38, cf. GCR I, 114/10, 178/11 , GAVRiL, NIF. 7. Și zîsă: să-m dea împăratul galbeni mulți și-i voi cumpăra mărgăritariuri de mult preț. DOSOFTEI, V. S. decembrie 247 ^r/12. Nu luasă mărgăritarele și pietrile ceale scumpe. id. ib. 247^v/7. Aceștia-s, împărate, pietrile ceale scumpe și mârgâritarii cei luminați, id. ib, 247^v/21. Și multă avere au luat și scule de aur și de argint și mărgăritar mult. N. COSTIN L. 525. Precum să să știe că mi-a dat la mîna mea... grăunță de mărgăritar 12 (a. 1 762). IORGA, S. D. XII, 75, cf. 170, VIII, 5. Scoasă tot aur și mărgăritaru și pietre scumpe (a. 1 784). GCR II, 133/24, cf. 168/11, MOLNAR, RET. 47/17. Datu-i-au doi mărgăritari atîta de mari, cît două pere de rînd. ȘINCAI, HR. II, 175/23, cf. 251/23, AR (1829), 167²/49, DRĂGHICI, R. 81/29. Pă marginile mării prind o mulțime de margariscoici, adică de scoici în care se găsesc mărgăritare. GORJAN, H. II, 78/9, cf. 49/5. Pe grumajii ei atîrna o salbă de multe șiruri de mărgăritar. NEGRUZZI, S. I, 145. Un inel bizantin mare de aur, cu un rubin și mărgăritare. BOLLIAC, O. 268. Genovezii reușiră chiar a obține ca depozitul lor de mărgăritar în Dobrogea să fie scutit de orice vamă. HASDEU, I. C. I, 102. N-aș vrea nici stofe cu fir Și cu mărgăritar, Nici largi caftane de vizir. ALECSANDRI, P. I, 148. Și-oi aduce ție-n dar Vase cu mărgăritar. BOLINTINEANU, O. 89. Lucește o steauă în piatră schimbată, In mărgăritar. EMINESCU, O. IV, 19. Ștergarele erau de mătase și în țesătură cu fir de cel bun și cu mărgăritare. ISPIRESCU L. 38. Plin e fundul mării de mărgăritari. COȘBUC, B. 208. Dar lacrimile-i picurînd Se prefăceau mărgăritare. IOSIF, PATR. 84. Din zestrea care i-au fost dat-o, vitele și oile s-au prăpăduit; i-a rămas numai un șirăguț de mărgărintare. SADOVEANU, O. XIV, 80, cf. ARGHEZI, P. T. 116, GCR II, 334. Mîndruță, buzele tale Știu că nu-s mărgăritare, Că-s de piele, Ca ș-a mele, Buze moi și subțirele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 391. Să-mi dai. . . șase șiruri de mărgăritare. FUNDESCU, P. 140. Aș vrea ca după moartea ta să-mi rămîie lucrul tău cel mai iubit, că eu l-aș împodobi cu flori și cu mărgăritari. MERA, L. B. 59. Salbî di mărgăritari, Paftali di mărgărint Pi trup îi strălucea. VASILIU, C. 42. Și nu curgea făină, Ci numai aur și mărgăritar. PĂSCULESCU, L. P. 29, cf. 207. Păcat de mărgăritar, că e la gît de măgar, se spune despre un lucru de valoare ajuns pe mîna unui om care nu știe să-l prețuiască sau nu-l merită. Cf. ZANNE, P. IX, 488. Și o găină chioară, scurmând, găsește cîteodată mărgăritare. id. ib. I, 466. Nu arunca mărgăritarul înaintea porcilor (= nu da lucrul de valoare celui care nu știe să-l prețuiască). Cf. CORESI, TETR. 12, N. TEST. (1648), 9^r/27, ZANNE, P. IX, 609. Margaritariul la porci. . . și sfatul bun la inima rea tot o socoteală au. CANTEMIR, IST. 97. ◊ (Ca termen de comparație) Și. . . ne sloboade noaă cîntar(e) mai scumpă și mai frumoasă decît mărgăritariul (a. 1661). GCR I, 179/11. Cînd vorbește, se face tăcere adîncă, ar zice cineva că vorbele curg din buzele lui ca mărgăritarele. BOLINTINEANU, o. 418. Cum înșiri mărgăritarele pe un fir alb de mătase, așa curgeau vorbele lui. DELAVRANCEA, O. II, 86. Iară grîul era copt, Răscopt: În pai ca trestia, În spic ca vrabia, În grăunț ca mărgăritarul. POP., ap. GCR II, 336. * Loc. adj. De mărgăritar = bătut, incrustat, împodobit cu mărgăritare (I 1). Și ți-oi cumpăra. . . paftale mari De mărgărituri. ALECSANDRI, P. P. 117, cf. ȘEZ. I, 177. Ș-a scos un cal de graur, Cu șaua de aur, Cu scările de mărgărintari. MAT. folk. 1470. Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar, se spune despre cei care au sau doresc să aibă lucruri de preț nefolositoare, deși sînt lipsiți de lucruri strict necesare. Cf. NEGRUZZI, S. I, 249, ZANNE, P. II, 516, 517, 520. ◊ F i g. Toată lacrima-n ochi-ți e un mărgăritar. ALEXANDRESCU, M. 125. Iar în lunca pudruită cu mănunt mărgăritar Saltă-o veveriță mică pe o creangă de stejar. ALECSANDRI, P. III, 16, cf. EMINESCU, N. 3. Balta mucedă e toată fermecat mărgăritar. MACEDONSKI, O. I, 154, cf. 163, PETICĂ, O. 345. Cucoșul răsuflă fericit, apoi își udă pliscul în mărgăritarul de rouă de pe frunza cea mai apropiată. GÎRLEANU, L. 67. Roua de noapte ți-a așternut covoare de mărgăritare sub pașii tăi. HOGAȘ, DR. I, 105. Oleana, biata, în seara logodnei, a plîns sub genele ei lungi o salbă de mărgăritare. GALACTION, O.71. Cad din cer mărgăritare Pe orașul adormit. TOPÎRCEANU, B. 69. Îi prinzi mărgele fine și mărunte, Mărgăritare făurite-n ger Pe părul care-i flutură pe frunte. CAZIMIR, L. U. 38. Dinții ți-s mărgăritar, Gura pahar de cliștar. JARNIK-BÎRSEANU, D. 20. (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Frunză verde de stejar., Pe drumu mărgăritar Trece-o fată cu-n jendar. ȘEZ. IX, 92. Cînd oi veni La lună, La săptămînă, Să te găsesc aur mărgăritar. PĂSCULESCU, L. P. 20. ♦ Fig. Lucru de mare valoare, fără cusur. Și le cetiți că veți afla întru iale mărgăritariu scumpu și vistieria nesfîrșit. PALIA (1 581), 12/23. Mărgăritare, adecă cuvinte de multe fealuri. . . a lui Zlatoust. . ., s-au scos de pre limba grecească pre limba rumânească (a. 1 691). GCR I, 290/3. Un ostrov, ce putea a să numi mărgăritariul mării și zmaragdul pămîntului (a. 1 794). id. ib. II, 151/18. Învață. . . cum poate limba, ca să vearse din rost cuvinte, nu cuvinte, ci mârgăritariu. MOLNAR, RET. 13/12. Lucrul ce ieșea din mîna ei era mărgăritar, nu altceva. ISPIRESCU, ap. CADE. Nu mă pot opri să vă împărtășesc cîteva versuri din prețioasele mărgăritare cu a căror dare la lumină acest meritos june înavuțește literatura noastră populară. MACEDONSKI, O. IV, 12. Colecții vechi, reviste prăfuite, Vă răsfoiesc. . . din cînd în cînd, Înduioșat, cu mîna tremurând, Adun mărgăritare risipite. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 56. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Un mărgăritar de copil. CIAUȘANU, GL. 2. (Tehn.) Pietriș mărunt folosit la prepararea asfaltului, la așternerea pe alei, în curți etc. Cf. DL, DM. II. (Bot.) 1. Lăcrimioare (Convallaria majalis). A doua zi, sub umbre rari De pom cu floarea albă Făcea, avînd mărgăritari, Dintr-înșii Ana salbă, COȘBUC, P. I, 68. 2. Vîsc-de-stejar (Loranthus europaeus). Cf. BARONZI, L. 137, BRANDZA, D. 430, N. LEON, MED. 49, BUJOREAN, B. L. 383, ENC. AGR. - Pl.: mărgăritare și (învechit și regional, m.) mărgăritari. – Și: (învechit) mărgăritáriu (pl. mărgăritariure și mărgăritariuri), (învechit și regional) margaritár, mărgăritáriu, (regional) mărgărintár s. n. – Din m. gr. μαργαριτάρι.

ȚARĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat, din punct de vedere administrativ și politic, într-un stat. Mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaș covor, Vede țară lîngă țară și popor lîngă popor. EMINESCU, O. I 144. Domnul... cîrmuia țara împreună cu un sfat de doisprezece boieri. BĂLCESCU, O. II 13. Un om... voiește a-și ispiti norocul, călătorind prin țări străine. DRĂGHICI, R. 5. Țara piere de tătari și el bea cu lăutari sau țara piere (sau arde) și baba se piaptănă = satul arde și baba se piaptănă, v. babă. În țara orbilor, chiorul (sau cel cu un ochi) e împărat v. chior (1). ◊ Fig.. Pe mine mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse... o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ◊ Expr. Cap de țară v. cap¹ (III 2). Talpa țării v. talpă. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-vodă) = loc fără stăpîn, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. Țara făgăduinței v. făgăduință. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpîn; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. A bate toba în țară v. tobă. A da sfoară în țară v. sfoară. Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci cînd subestimează o persoană. A plăti cît un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a organiza, a conduce, a administra o țară; (ironic) a discuta o chestiune importantă (mai ales de ordin politic) fără a avea competința necesară; p. ext. a discuta despre multe și de toate. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. ISPIRESCU, L. 42. (Popular) A se duce în țară (sau în țări) = a se duce în lume. Eu mă duc, mîndruță-n țări, Da te rog să nu porți flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110. Țara e largă! = ești liber să faci ce-ți place, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I 247. (Peiorativ) A ajunge (a se face sau a rămîne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Familiar) A sta prost (sau rău) cu țara = a fi fără bani, a nu avea para chioară. ◊ (În locuțiuni și expresii care sugerează ideea de depărtare mare) De peste șapte (sau nouă) mări și șapte (sau nouă) țări = dintr-un loc foarte depărtat. Neamul scriitorilor nu numai că-și apără morțiș toate ale sale, dar încă duce și grija autorilor de peste șapte mări și șapte țări. ODOBESCU, la TDRG. A noua țară = pînă la (sau de la) mari depărtări. (Atestat în forma țeară) Mîndro, de dragostea noastră Răsărit-a pom în coastă... Cu frunzele de aramă, Mirosind a noua țeară, A rujă ș-a scorțișoară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 70. A căuta nouă mări și nouă țări = a căuta mult pînă să găsești. Om ca badea nu se vede... Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 19. (Mai ales în basme) A trece peste nouă țări și nouă mări = a străbate o cale foarte lungă. Și merg ei, și merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. ♦ (Învechit și popular, determinat prin numele locuitorilor sau printr-un adjectiv derivat de la acesta, formează nume de state) Minciuna boierească trece în țara ungurească. NEGRUZZI, S. I 250. Atunce în țara nemțească încă nu erau cunoscute. DRĂGHICI, R. 63. ◊ (Intră în denumirea unor state sau ținuturi) Țara Romînească. Țările-de-Jos. Țara-de-foc. ♦ (în vechea organizare politică și administrativă a Romîniei) Provincie. Moldoveni și munteni, pribegi a tulburărilor din țări, priveau cu bătaie de inimă adunarea, oștită grămadă cîte grămadă, după satele și ținuturile de unde veniseră oamenii. RUSSO, O. A. 56. 2. Regiune, ținut, teritoriu. Acuma Vitoria se abătea iarăși într-o țară cu totul necunoscută, cu nume de sate și munți pe care nu le mai auzise. SADOVEANU, B. 174. A mers așa trenul contingentului lungă vreme, străbătînd multă țară, pînă ce au prins a se arăta sate. id. M. C. 85. ◊ Fig. Chiar vîrful pălăriei mele... își poate trimete chipul său boțit din țara apusului, plină de întuneric, tocmai în împărăția trandafirie și depărtată a zorilor. HOGAȘ, M. N. 64. ♦ (În opoziție cu munte sau deal) Șes. (Atestat în forma țeară) Sus la munte ninge-ngheață... Jos la țeară cade rouă, Ciucu-te nevastă nouă. MARIAN, NU. 713. Frunza-n codru se rărește, Hai să coborîm în țeară Pîn’ la mîndra primăvară. ALECSANDRI, P. P. 316. 3. (Considerat din punctul de vedere subiectiv al vorbitorului) Patrie. Pe dată ce primea bani din țară, își cumpăra cărți și dispărea pentru citva timp din ochii colegilor săi. CĂLINESCU, E. 169. Tu n-ai să afli zare și gîrle mai senine Ca gîrlele și zarea din țara mea. EFTIMIU, Î. 149. Te duci, iubită scumpă, în țărmuri depărtate, Lăsînd frumoasa țară, surori, prieteni, frate. ALECSANDRI, P. I 138. 4. (În opoziție cu oraș; numai în locuțiuni și expresii) La țară = la sat, în sat, într-un sat. Femeia țipă să fie dusă la oraș, nu-i place la țară, nu e-nvățată să trăiască la țară. STANCU, D. 17. Locuința mea de vară E la țară. TOPÎRCEANU, P. 51. Am ieșit într-o zi dintr-o redacție și, prins ca de o spaimă, am plecat la țară, la un prieten. ANGHEL, PR. 56. Neaflînd minută de răgaz, am fugit la țară. NEGRUZZI, S. I 60. De (sau de la) țară = de la sat. Noi sîntem, toți, oameni de la țară. STANCU, D. 149. Colonelul Dăscălescu, fiu de popă de țară... ajunsese aghiotant domnesc. CAMIL PETRESCU, O. II 10. Firea lui blajină și îndulcită de povești n-au fost știrbit-o nici nevoile, nici greul vieții de la țară. PĂUN-PINCIO, P. 105. Cum o să-mi dau fetele după niște boiernași de țară? ALECSANDRI, T. I 131. ◊ Drum de țară v. drum (1). Tîrg de țară v. tîrg. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1) (v. popor, norod); p. ext. oameni, lume. Zi să vie țara, și va dudui muntele de plăieși. DELAVRANCEA, O. II 236. Ce-ți lipsește măriei-tale? N-ai cu nime război, țara este liniștită și supusă. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. A afla tîrgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict, a se pune rău cu toată lumea. Ho, țară! v. ho. 2. (Învechit; în mentalitatea societății împărțite în clase) Popor de rînd; țărănime. Cînd o fi să se scoale țara, tot noi om scula-o. GHICA, A. 546. – Variantă: (învechit) țeară s. f.

INDIA 1. Uniunea Indiană (Bhārat Juktarashtra), stat federal în S Asiei, cuprinzând cea mai mare parte a pen. Hindustan și o serie de ins. grupate în arh. Andaman, Nicobar și Laccadive; 3,3 mil. km²; 913, 2 mil. loc. (1996), locul 2 pe glob după China. Limba oficială: hindi (uzuală engleza). Religia: hinduism (80%), islamism (11%), creștinism (catolici 2%), budism, sikh. Cap.: New Delhi. Orașe pr.: Bombay/Munbay, Calcutta, Delhi, Madras, Hyderābād, Bangalore, Ahmedabad, Kānpur, Nāgpur, Lucknow, Poona/Pune ș.a. Este împărțit în 25 de state federale și 7 teritorii autonome. Relieful acestei țări (care formează practic un subcontinent) are o deosebită varietate morfologică (lanțuri montane cu extindere și înălțimi mari, vaste câmpii, podișuri, coline și deșerturi), hidrografică, climatică, floristică și faunistică. În parte de NV, N și NE a I., în zonele de frontieră, se desfășoară, pe c. 2.400 km lungime, M-ții Himalaya, fiind formați din trei șiruri paralele, separate prin podișuri și văi, iar în cea de NV se află prelungirile M-ților Karakorum, cu alt. max. de 8.611 m (vf. K2, cel mai înalt de pe terit. I.). M-ții Himalaya culminează pe terit. I., în vf. Kanchenjunga (8.598 m), situat la granița cu Nepalul. La poalele M-ților Himalaya se află colinele prehimalayene Siwalik. Sectorul peninsular al I. este dominat de Pod. Deccan (c. 1 mil. km²), cu aspect de platformă, compus din platourile joase (400-500 m alt.) ce se întind la S de M-ții Vindhya și râul Narmada. Podișul urcă spre margini în sisteme muntoase: Vindhya în N, M-ții Gații de Est și, respectiv, Gații de Vest, ce se unesc în S și domină câmpiile litorale Malabar (de-a lungul țărmului M. Arabiei) și Coromandel (spre țărmul G. Bengal). În NE țării se desfășoară Pod. Shillong, iar în NV, Deșertul Thar. În arealul de NNE al I., între M-ții Himalaya la N și Pod. Deccan la S, se desfășoară o parte din C. Indo-Gangetică, deosebit de netedă, una dintre cele mai mari din lume, Clima este tropical-musonică, cu un anotimp secetos (nov.-mai) și altul ploios (iun.-oct.). Precipitații bogate (până la 12.000 mm/an în NE), cu excepția Pod. Deccan (din cauza barierei muntoase) și a Deșertului Thar. Rețeaua hidrografică este dominată de fl. Gange și Brahmaputra, navigabile pe mari distanțe; în Pod. Deccan, mai importante sunt fl. Narmada, Godavari, Krishna și Mahanadi. Vegetație diversificată: pădure deasă pe coasta Malabar și în Assam (NE), junglă în piemontul himalayan, savană în C. Bengal, stepe cu plante xerofite, deșert (în NV). Faună deosebit de bogată, ocrotită într-o importantă rețea de zone. Variate resurse minerale. În 1994, pe terit. I. se exploatau: huilă (254,4 mil. t, locul 4 pe glob; c. 100 miliarde t rezerve), lignit și cărbune brun (19,3 mil. t), min. de fier (60,7 mil. t, locul 5 pe glob; peste 20 miliarde t rezerve), mangan (1,8 mil. t), cupru, plumb, zinc, magneziu, tungsten, uraniu (200 t), bauxită (5 mil. t), cromite (1,1 mil. t), sare (11 mil. t), fosfați naturali, ilmenit, cianit, grafit, azbest, dolomită, mică, gips (1,9 mil. t) ș.a. Expl. forestiere (bambus, teck, santal – 282,4 mil. m³ lemn). Ind. prelucrătoare, foarte diversificată (împreună cu ind. minieră realizează aproape 1/3 din PNB), plasează I. între primele 10-12 state ale lumii (1994): energie electrică (350.5 miliarde kWh, locul 9 pe glob), cocs metalurgic (10,74 mil. t), fontă și feroaliaje (13 mil. t, locul 8 pe glob), oțel (13,9 mil. t), plumb, cupru rafinat, zinc, cadmiu, cositor, aluminiu (480,8 mii t), locomotive și vagoane, utilaj energetic (motoare electrice, transformatoare), nave, avioane, biciclete (8,9 mil. buc.) și motociclete (2,2 mil. buc.), autoturisme (238,2 mii buc., 1994) și vehicule utilitare (141,6 mii buc, 1992), aparate radio, televizoare (1,19 mil. buc., 1992), mașini de scris și de cusut, tractoare, îngrășăminte chimice (114 mil. 4), derivate petroliere, coloranți, mase plastice și rășini sintetice, acid azotic, clorhidric și sulfuric, amoniac și sulfat de amoniu, sodă caustică, cauciuc sintetic, anvelope, hârtie (2,7 mil. t) și celuloză, fire și fibre artificiale și sintetice, ciment (63 mil. t, locul 5 pe glob), fire și țesături de bumbac și lână, țesături de iută și mătase, confecții, cherestea, pielărie și încălț., produse alim. (zahăr 10 mil. t, locul 2 pe glob, ulei, ceai, conserve, produse lactate, unt, locul 2 pe glob, carne 4,12 mil. t, locul 7 pe glob, bere, țigarete); ind. cinematografică (910 filme de lung metraj, 1991, locul 2 în lume); artizanat. Terenurile agricole ocupă 55,1% din supr. țării (cele arabile c. 50%); irigații pe 43 mil. ha teren. Agricultura concentrează peste 60% din populația activă și contribuie cu c. 1/3 la PNB. I. este al treilea mare producător de cereale din lume (211,52 mil. t 1992; c. 10% din producția mondială). În 1994, se cultivau grâu (65,2 mil. t, locul 3 pe glob), porumb (10,5 mil. t, locul 7 pe glob), orez (117,6 mil t., locul 2 pe glob), mie (11,7 mil t, locul 1 pe glob, peste 1/3 din producția mondială), sorg (12,5 mil. t, locul 2 pe glob), orz, precum și cartofi (16,32 mil. t, locul 6 pe glob), semințe de in (locul 2 pe glob), fibre de cânepă (locul 1 pe glob), rapiță (5,4 mil t, locul 2 pe glob), ricin (locul 1 pe glob), soia, floarea-soarelui ș.a. În același an, dintre culturile tropicale se cultivau: trestie de zahăr (260 mil. t, locul 2 pe glob), semințe și fibre de bumbac (2,26 mil. t, locul 3 pe glob), ceai (737 mii t, locul 1 pe glob), cafea (170 mii t, locul 7 pe glob), manioc, batate, arbori pentru cauciuc natural (locul 4 pe glob), arahide (7,9 mil. t, locul 1 pe glob), iută (1,62 mil. t, locul 1 pe glob), chenaf, tutun (580 mii t, locul 3 pe glob), susan (locul 1 pe glob), năut (4,23 mil. t, locul 1 pe glob), nuci de cocos (6,3 mil. t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob). Mare producătoare de legume: fasole uscată (4 mil. t, locul 2 pe glob) și verde, linte (locul 1 pe glob), tomate (5 mil. t, locul 5 pe glob), usturoi (locul 2 pe glob), ceapă (3,35 mil. t), conopidă (locul 2 pe glob), varză. Unul dintre marii producători mondiali de fructe: mere (1,24 mil. t), nuci de acaju, papaya (locul 3 pe glob), banane (locul 2 pe glob), citrice, în special portocale și lămâi (602 mii t, locul 6 pe glob), ananas, mango (9,5 mil t, locul 1 pe glob), viță de vie (750 mii t struguri), castane. Se cresc (mil. capete, 1994): bovine (192,9, locul 1 pe glob), bubaline (78,8, locul 1 pe glob), caprine (44,8, locul 5 pe glob), cabaline (0,99), asini (1,6), cămile (1,5, locul 3 pe glob), porcine. Sericicultură. Apicultură (51 mii t miere, 1994, locul 6 pe glob). Vânătoare. Pescuit intens (c. 2,5 mil. t pește/an). C. f. (1990): 62 mii km (din care 8,2 mii km linii electrificate). Căi navigabile interne: 3,7 mil. km. Flota comercială: 6,62 mil. t. r. b. (1994). Turism dezvoltat: 2,2 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: orașe bogate în monumente (palate, temple, moschei, cetăți și alte construcții vechi, iar în unele și edificii coloniale și moderne), între care Delhi, Bombay, Agra (renumitul Taj-Mahal), Madras, Jaipur, Hyderābād, Ahmedabad, Varanasi ș.a. Stațiuni climaterice (Simla și Darjeeling, ambele în Himalaya, Mount Abu în M-ții Arravalli) și balneoclimaterice (pe țărmul G. Bengal – Puri și ale Arabiei – în apropiere de Bombay); parcurile naționale și rezervațiile naturale, unele renumite pentru vânătoare și pescuit. Moneda: 1 rupee (rupie) = 100 paisas. Export: produse textile din bumbac și iută, conf., produse agricole (ceai, cafea, fructe, tutun), pește și produse din pește, diamante, perle, pietre prețioase și semiprețioase, produse chimice, mașini și utilaje ind., min. de fier, oțel, piei, covoare, furaje ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, petrol și derivate petroliere, fontă și oțel, produse alim. și chimice, hârtie, min. de cupru, produse semifabricate ș.a. – Istoric. Locuit încă din Paleolitic pe valea fluviului Ind – de la care derivă denumirea țării (mărturie stau culturile Mohenjo-Daro și Harappa), parte de N a I. a fost invadată, spre mijlocul milen. 2 î. Hr., de arieni, populație indo-europeană care a introdus sistemul celor patru caste, limba vedică și brahmanismul. Tot în această perioadă a fost elaborat cel mai vechi monument de literatură „Rig-Veda”. Pe măsura declinului castei brahmanilor (clerul), s-a afirmat o nouă religie, întemeiată de Buddha Sakya Muni (560-480 î. Hr.). În sec. 6 î. Hr., NV peninsulei s-a aflat sub dominație persană. Alexandru cel Mare a efectuat o expediție în valea Indului (327-326 î. Hr.). Spre sfârșitul sec. 4 î. Hr. s-a constituit în aria dintre Ind și Gange, un mare stat, condus de dinastia Maurya, al cărui fondator a fost Chandragupta, și a ajuns la apogeu sub Ašoka (c. 273-232 î. Hr.), zelos propagator al budismului, care a devenit cea mai importantă religie în I. (sec. 3 î. Hr.-6 d. Hr.). Implantările grecești în zona de NV a I. au fost spulberate de invazia sciților, originari din Asia Centrală. În sec. 1 d. Hr., Imperiul Kușanilor, cu centrul în Afghanistan, ocupă Punjabul, apoi, sub Kanișka, întreaga Indie septentrională. De la începutul sec. 4, statul Magadha (bazinul Gangelui) cunoaște o perioadă de expansiune și mare progres cultural sub dinastia Gupta, întemeiată de Chandragupta I (c. 320-335). Invazia hunilor heftaliți (sec. 6) a pus capăt acestei perioade de avânt cultural. La începutul sec. 7, regele Harșa din Kanuaj și-a extins stăpânirea asupra N Indiei, punând bazele unui imperiu în care artele și literele au cunoscut din nou o mare înflorire. După moartea sa, imperiul s-a dezmembrat. Fărâmițarea politică din sec. 10-15 a concis cu pătrunderea și răspândirea islamului. Perioada 1206-1526 este dominată pe plan politic, în N, de Sultanatul din Delhi, în S, de statul Uijayanagar, iar pe plan artistic de debutul artei indo-musulmane (sinteză a tradițiilor indiană și iraniană). În anii 1398-1399, Timur Lenk a invadat Punjabul. În 1498, navigatorul portughez Vasco da Gama atinge coasta Malabar, portughezii punând stăpânire pe o mare parte a coastei de V. Sub conducerea lui Babur, un mongol descendent al lui Timur Lenk, s-au pus bazele Imperiului Marilor Moghuli (1526-1858), cu capitala la Agra și, ulterior, la Delhi, consolidat sub domnia lui Akbar (1556-1605), susținător al hinduismului. Perioada este caracterizată de o înflorire fără precedent a artelor. În 1600 este înființată Compania britanică a Indiilor Orientale, iar în 1664, Compania franceză a Indiilor Orientale. După încercările de implantare și expansiune ale portughezilor (Goa, Damān și Diu) și olandezilor (Kochi), care au creat mici colonii. I. a fost disputată între Franța (Pondichéry, Chandernagor) și Marea Britanie (Bombay, Calcutta, Madras), care reușește, în cele din urmă, începând din 1763, în urma Războiului de 7 Ani, să-și extindă stăpânirea asupra întregii I. Dominația britanică a contribuit la progresul și occidentalizarea I., dar, prin caracterul ei brutal, a provocat proteste și răscoale, dintre care cea mai importantă a fost Răscoala șipailor (1857-1859), reprimată sângeros. Pentru a face față nemulțumirilor, autoritățile britanice au declarat I. colonie a Coroanei (1858), condusă de un vicerege. Mișcarea de emancipare națională a înregistrat însemnate progrese, grație constituirii partidelor: Congresul Național Indian (1885) și Liga Musulmană (1906). După Primul Război Mondial, sub conducerea liderilor Congresului Național Indian, Mahatma Gandhi și Jawaharlal Nehru, mișcarea anticolonialistă s-a intensificat și diversificat (rezistență pasivă, boicotul produselor britanice etc.). Sub presiunea acestei mișcări, în 1935, britanicii au promulgat o Constituție (India Act) care acorda o oarecare autonomie; ulterior, Marea Britanie a fost constrânsă să admită independența I. (15 aug. 1947), pe care a divizat-o, însă, pe criterii confesionale, în dominioanele: Uniunea indiană, locuită de hinduși, și Pakistan, locuită de musulmani (Kashmirul devenind o sursă de tensiuni continue între cele două state). La 26 ian. 1950, I. s-a proclamat republică federală, rămânând membră a Commonwealth-ului. În anii confruntării dintre cele două blocuri militare (N.A.T.O.și Tratatul de la Varșovia), I. a fost unul dintre principalii reprezentanți ai mișcării de nealiniere. În 1961 au fost incluse în statul indian coloniile portugheze Goa, Damān și Diu, iar în 1975 a fost inclus și fostul regat Sikkim. Aflat timp îndelungat la putere (din 1947, cu întreruperi, 1977-1980, 1989-1991), Congresul Național Indian, prin liderii săi, J. Nehru și fiica acestuia, Indira Gandhi, a reușit să facă din I. o țară democratică, datorită bunei funcționări a instituțiilor statului, în ciuda existenței unui mozaic de limbi și dialecte (peste 200) și a rivalității dintre confesiunea hindusă (majoritară) și cea musulmană, și a decalajelor economice dintre reg. Deși potențialul economic al țării a progresat masiv, un mare număr de locuitori trăiesc în condiții materiale precare. Situația I. a fost agravată în interior de acțiunile separatiștilor sikh (care au asasinat-o pe Indira Gandhi), iar în exterior de conflictul cu China (1956, 1959, 1962), care a îmbrăcat forma unor războaie de frontieră, și cu Pakistanul (1947-1948, 1965, 1971), pentru stăpânirea Kashmir-ului. Asasinarea fiului Indirei, Rajiv Gandhi (1991), prim-min. (1984-1989), de către separatiștii tamili, a relevat amploarea mișcărilor subversive, dar nu a destabilizat regimul democratic, care nu a putut eradica însă corupția. Anii ’80-’90 au fost marcați de tensionarea treptată a vieții interne. Mișcări insurecționale, teroriste locale, cu tendințe secesioniste, s-au manifestat în Punjab, Assam, Jammu și Kashmir. În urma alegerilor parlamentare din 1993, 1996 și 1998, partidul Congresul Național Indian și-a pierdut supremația în defavoarea partidului de dreapta, Bharatiya Janata. În 1998, I. a realizat mai multe experiențe nucleare prin care și-a confirmat statutul de țară deținătoare a armei nucleare. Acțiunea a provocat repica imediată a Pakistanului și dezaprobarea din partea opiniei publice internaționale. Republică prezidențială potrivit Constituției din 26 ian. 1950. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral compus din Consiliul Statelor și Camera Poporului, iar cea executivă, de președinte și un guvern condus de liderul partidului majoritar în Cameră. 2. V. Hindustan.

SUNA, sun, vb. I. 1. Intranz. A scoate, a produce sunete. Clopotele de aramă ale cailor sunau cu putere. SADOVEANU, O. VII 107. Întinse pocalul plin de vin gros de Cnidos. Brățările sunară încet și dulce. C. PETRESCU, A. 21. Pe luncă sună coasa; jos pe vale Copii fac larmă, rîd, se iau la trîntă. IOSIF, P. 34. ◊ (Poetic) Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A suna a gol = a scoate sunete înăbușite, lipsite de sonoritate, caracteristice unui vas care nu conține nimic. Bătînd eu într-o dimineață niște cuiere pentru straie, mi s-a părut că sună un perete a gol într-un anumit loc. C. PETRESCU, A. 337. A-i suna (cuiva) scîndura = a-i sosi cuiva ceasul morții; a muri. Lasă-te, puică, de mine, Că viu astăzi, ori viu mîine... Eu de tine m-oi lăsa Cînd mi-o suna scîndura. ȘEZ. I 291. Cînd să mă satur de tine, Lume, lume, soro lume? De tine m-oi sătura Cînd mi-o suna scîndura. TEODORESCU, P. P. 287. A-i suna cuiva doagele, se spune cînd un lucru e hodorogit, fig. cînd un om e sleit de puteri, aproape de moarte. Sună a dogit v. dogit. ◊ Tranz. Ea trecu la volan, Radu alături. Dădu drumul motorului... un timp merse atentă la trecătorii străzilor și la viragii, schimbînd vitezele, frînînd, sunînd clacsonul. C. PETRESCU, Î. II 96. ◊ Tranz. fact. Piciorul cel adevărat... ar fi cel mai suprem dar pe care l-aș face tatii, tatii care a îmbătrînit și-și sună lemnul piciorului prin casă. SAHIA, N. 23. Ascultă neclintită un ceas, două, parc-ar înțelege ce spune vîntul holdelor, ce grăiește murmurul apei, care dă d-a dura petricelele din matcă și le sună. DELAVRANCEA, S. 13. ♦ (Despre ceas) A anunța orele, a marca timpul (prin bătăi mecanice); a bate. Orologiul, fidel interpret al bătrînului timp, sună de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumei ce mi-l asculta samă că se scursese a 12-a oară a nopții. EMINESCU, N. 37. ◊ (Poetic) Vecinic în noapte tristă, adîncă, Ascult a vremei pas necurmat, Dar de plăcere nici un ceas încă Pentru-al meu suflet nu au sunat! ALECSANDRI, P. I 151. ◊ Expr. A-i suna (cuiva) ceasul (morții sau ceasul de veșnicie) = a-i sosi (cuiva) clipa morții. Mie-mi sună ceasul să-mi plătesc datoria ca orice muritor. CARAGIALE, O. III 86. Un arnăut... intră și, scoțînd un pistol din cingătoare, îl slobozi în el... Negreșit că ceasul morții ar fi sunat pentru acel cutezător, dacă... NEGRUZZI, S. I 21. ◊ Tranz. Un orologiu sună noaptea jumătate, La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ♦ (Despre ape) A susura, a murmura. Sub plopii rari – apele sună, Și plopii rari vîjîie-n vînt. COȘBUC, P. I 64. Sus în brazii de pe dealuri Luna-n urmă ține strajă, Iar izvorul, prins de vrajă, Răsărea sunînd din valuri. EMINESCU, O. I 104. Din izvoare și din gîrle Apa sună somnoroasă. id. ib. 121. ♦ (Despre anumite obiecte sau materiale) A foșni. Înfiorat de taina singurătății grele, Străvechiul codru sună, foșnindu-și frunza rar... IOSIF, V. 63. Că de-i vremea rea sau bună, vîntu-mi bate, frunza-mi sună, Și de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea. EMINESCU, O. I 123. Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Și de la creștet pîn-în poale Plutești ca visul de ușor. id. ib. 117. ◊ Tranz. (Poetic) Își sună-n zare plopii argintul frunzei lor. EFTIMIU, C. 118. ♦ (Despre vînt) A șuiera, a vîjîi. Cînd și cînd acel vînt purta șuvoaie de ploi. Cînd stătea valul de ploaie, rămînea vîntul sunînd și fluierînd. SADOVEANU, M. C. 51. Și vîntu-n codri sună cu glas duios și slab. EMINESCU, O. I 97. ♦ A trosni. Trudnic se-ntinde Drumu-nainte, Putrede vreascuri sună sub pas. DEȘLIU, M. 30. ♦ Tranz. (Popular) A scutura cu zgomot frîul (pentru a chema calul). Sună frîul... și veni calul lui înșelat. ISPIRESCU, L. 166. 2. Intranz. (Despre glasuri, cuvinte, cîntece) A se face auzit, a răsuna. Tremurul frunzei stătu; un glas, hăulind, începu a suna; pe urmă iar porni a cînta frunza. SADOVEANU, O. VIII 51. Și în gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit. EMINESCU, O. I 142. ◊ (Poetic) Și prin mîndra fermecare sun-o muzică de șoapte, Iar pe ceruri se înalță curcubeiele de noapte. EMINESCU, O. I 158. ◊ Expr. A-i suna (cuiva) la (sau în) urechi (sau în auz) = a se face auzit de cineva, a răsuna în urechea cuiva. N-o mai caut... Ce să caut? E același cîntec vechi, Setea liniștei eterne care-mi sună în urechi. EMINESCU, O. I 157. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe, Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? id. ib. 194. A nu-i suna (cuiva) bine la ureche = a nu-i plăcea cuiva vorbele pe care le aude. ◊ Tranz. fact. Nourii, sosind din cer și din prăpăstii, sunară și ei glas de cutremur. SADOVEANU, O. VIII 252. ♦ (Despre urechi) A țiui. Ghici care ureche îmi sună. ♦ A geme, a se tîngui. Petrea Nastase a venit peste două zile, cu zîmbetu-i sfios și cu vorbele-i pripite, sunînd de durere. SADOVEANU, O. V 558. ♦ Fig. A reveni în minte. Îi suna glasul de departe, din afund de timp. C. PETRESCU, A. R. 192. Bătrînu-și pleacă geana și iar rămîne orb, Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreună, El numără în gîndu-i și anii îi adună, Ca o poveste-uitată Arald în minte-i sună. EMINESCU, O. I 98. 3. Intranz. (Despre locurile unde se produc zgomote) A răsuna. Sună coasta; turma-ncet Peste cîmpuri face-și calea; Latră cîni de sună valea. COȘBUC, P. II 165. Mihnea-ncalecă, calul său tropotă, Fuge ca vîntul; Sună pădurile, fîșie frunzele, Geme pămîntul. BOLINTINEANU, O. 74. Codrul sună, clocotește De-un lung hohot pîn-în fund, Valea, dealul îi răspund Prin alt hohot, ce-ngrozește. ALECSANDRI, P. I 12. 4. Intranz. (Despre persoane) A scoate sunete armonioase dintr-un instrument muzical; a cînta. Colo se sparge undă de undă alungată; Colo din frunză sună ai noștri călători; Colo privighetoarea suspină-namorată, De vînturi legănată pe patul ei de flori. BOLINTINEANU, O. 199. Cobuz, ciobanu-n Calafat, Suna voios din fluier, Iar noi jucam hora în sat, Rîzînd de-a boambei șuier. ALECSANDRI, O. 237. Apoi badea s-a-nturnat Și din bucium a sunat. TEODORESCU, P. P. 149. Merge el cîntînd, Din cobuz sunînd, Codrii dezmierdînd. ALECSANDRI, P. P. 62. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Cum se apropiară de curtea domnească, trîmbițele, fluierele și dobele începură a suna fără întrerupere. SADOVEANU, O. VII 155. Peste vîrfuri trece luna, Codru-și bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. EMINESCU, O. I 206. Colo-n crîngul ce-nverzește Sună-un bucium de cireș. ALECSANDRI, P. A. 154. ◊ Tranz. (Complementul indică melodia executată) Cîte aleanuri nu-și potolea sunînd vro doină în frunză. MIRONESCU, S. A. 46. Ziceți lăutarilor să sune o horă, ca să jucăm cu toții la nunta Floricăi. ALECSANDRI, T. 686. 5. Intranz. A anunța, a vesti apropierea unei persoane sau a unui eveniment (prin sunete de clopot sau suflînd într-un instrument). Înaintea lui Mihai erau steagurile luate în bătălie... după dînsele veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. Cînd se urcă noul domn p-acel scaun... oastea de afară slobozi puștile și sănețele cu chiote de bucurie și începură a suna din tobe, din pauce, din trîmbițe și din surle. ODOBESCU, S. I 72. ◊ Impers. Mai era o jumătate de ceas pînă să sune de intrare prin clase. VLAHUȚĂ, O. AL. 104. Ascultam pe craiul Ramses, și visam la ochi albaștri... Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit; Cînd suna, știam că Ramses trebuia să fi murit. EMINESCU, O. I 141. ◊ Tranz. (Complementul indică scopul) Sunase sfîrșitul orei și brusca erupție a clopoțelului nichelat nu clintise nici un nerăbdător. C. PETRESCU, S. 67. ♦ Tranz. A chema (pe cineva) prin semnale sonore. (Intranz.) Am sunat; o slugă intră cu un bilet în mîni. NEGRUZZI, S. I. 53. ◊ Expr. (Familiar) A suna (pe cineva) la telefon = a chema (pe cineva) la telefon. Dumnealui vine întotdeauna după unu jumătate... L-au întrebat doi domni pînă acum. L-au sunat și la telefon. C. PETRESCU, C. V. 61. 6. Intranz. A fi formulat, exprimat; a glăsui. Prima legendă a cucului... sună precum urmează... MARIAN, O. I 2. Nimeni n-a știut ce însemnează povestea aceea, nici că despre ei sună. RETEGANUL, P. II 36. Întîia întrebare sună așa... ISPIRESCU, L. 176. ♦ A corespunde cu..., a sugera că..., a avea aerul de... În «Năpasta» societatea burgheză cu autoritățile ei nu apare întrupată pe scenă în anumite personaje; apare numai ca un ecou depărtat, și acest ecou sună a răutate și sălbătăcie. GHEREA, ST. CR. III 108. 7. Refl. impers. (Rar) A se zvoni. Se sună prin sat că Sultănica merge rău cu sănătatea. DELAVRANCEA, S. 51. Cartea d-tale și gazetele le-am primit. Gazete, dacă mai ai, bine ar fi să-mi mai trimiți. Prin Daco-Romînia se sună de război. CARAGIALE, O. VII 110.

CONSTANȚA 1. Municipiu în SE României, port la Marea Neagră, reșed. jud. omonim; 358.457 loc. (1991). Cel mai mare port maritim al României cu un trafic anual de c. 50 mil. t mărfuri. Aeroport internațional („Mihail Kogălniceanu”) situat la 27 km NV de oraș. Termocentrală (Palas). Ind. constr. de mașini (constr. și reparații de nave maritime; produse metalice diverse), mat. de constr. (prefabricate din beton), celulozei și hîrtiei, prelucr. lemnului (mobilă), textilă, conf., poligrafică, alim. (ulei, bere, produse lactate și de panificație, conserve de legume etc.). Stațiune balneoclimaterică estivală, indicată, deopotrivă, pentru odihnă, cît și pentru tratament. Centru cultural și artistic: Universitatea „Ovidius”, Institutul de marină civilă, Institutul de marină militară „Mircea cel Bătrîn” și un colegiu economic, tehnic și de administrație; un teatru dramatic și unul de revistă, muzeu de artă, istorie și arheologie al Dobrogei, al marinei române; acvariu, delfinariu și planetariu; edificiul roman cu un mozaic (sec. 4) extins pe c. 2.000 m², din care s-au recuperat 700 m², reprezentînd un imens covor cu motive geometrice și elemente vegetale în culorile roșu, bej, cărămiziu, verde și alb, păstrat nealterat; ruinele zidului de incintă al cetății Tomis (sec. 3-7), două bazilici, farul genovez (înalt de 8 m) construit în anul 1300, statuia poetului latin Publius Ovidius Nato etc. Orașul este situat pe terit. fostei colonii grecești Tomis. Avînd o existență neîntreruptă, în sec. 13, genovezii au construit aici o așezare întărită și un port, care figura și în izvoarele cartografice medievale; cucerit în 1393 de sultanul otoman Baiazid I. Chiar dacă așezarea nu a mai avut, în cursul ev. med., o importanță deosebită, prin portul de la C. se exportau produsele românești destinate Constantinopolului. După o perioadă de declin, C. a cunoscut o dezvoltare deosebită în sec. 19 și mai ales după Războiul de Independență (1877-1878), cînd a devenit poarta maritimă a României. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în extremitatea de SE a României, între Dunăre (la V) și Marea Neagră (la E), la granița cu Bulgaria; 7.055 km² (2,97% din supr. țării); 751.941 loc. (1991), din care 69,53% în mediul urban; densitate: 91,2 loc./km². Reșed.: municipiul Constanța. Orașe: Basarabi, Cernavodă, Eforie Hîrșova, Mangalia, Medgidia, Năvodari, Negru Vodă, Ovidiu, Techirghiol. Comune: 52. Relief predominant de podiș tabular (Pod. Dobrogei centrale și de Sud), sub 200 m alt., cu interfluvii largi, brăzdate de văi bine individualizate. Relief calcaros în Pod. Dobrogei de Sud, evidențiat prin martori de eroziune, pe aliniamentul Hîrșova-Crucea-Gura Dobrogei, chei, doline, peșteri. Climă temperat-continentală, cu veri călduroase și secetoase și ierni reci. Temp. medie anuală oscilează în jurul valorii de 11°C. Precipitații reduse cantitativ (sub 400 mm anual) și repartizate neuniform. Vînturi dominante din N și NE. Rețeaua hidrografică are cursuri scurte, care seacă în anotimpul cald, cu excepția rîurilor Casimcea și Topolog. Numeroase limane fluviatile (Bugeac, Gîrlița, Oltina, Dunăreni), fluvio-maritime (Istria, Nuntași, Tașaul, Siutghiol) și maritime (Mangalia, Tatlageacu Mare, Techirghiol). Resurse naturale. Min. de fier (Palazu Mare), fosforite (Peștera, Ivrinezu Mare), diatomite și argile bentonice (Adamclisi, Rasova, Urluia ș.a.), cretă (Basarabi, Medgidia, Nazarcea), calcar (Topalu, Medgidia, Cheia, Hîrșova, Saligny, Mircea Vodă, Corbu ș.a.), dolomite (Ovidiu), caolin (Basarabi, Cuza Vodă), șisturi verzi (Casimcea, Pantelimon, Mihai Viteazu ș.a.), porfire (Istria), nisipuri cuarțoase (Remua Opreanu), ape minerale sulfuroase, mezotermale (Mangalia, Topalu). Economia. În ind. se realizează energie electrică (termocentralele Ovidiu, Palas-Constanța, Năvodari), nave maritime de mare capacitate, inclusiv tancuri petroliere pînă la 150.000 t. d. w. și mineraliere pînă la 65.000 t. d. w. (Constanța, Mangalia), utilaje tehnologice pentru ind. chimică și siderurgică, pentru recoltatul stufului, mașini și utilaje agricole, remorci autobasculante (Medgidia), șuruburi (Saligny), rafinarea țițeiului, superfosfați și acid sulfuric (Năvodari și Midia), celuloză și hîrtie (Constanța), ciment (Medgidia, Cernavodă), prefabricate din beton (Constanța, Cernavodă), mobilă (Constanța), conf. și tricotaje (Mangalia), produse alim. (preparate din carne și lapte, conserve de legume, produse zaharoase, uleiuri vegetale, produse făinoase, vinificație, bere etc.). Agricultura dispunea, în 1989, de un fond agricol mare (563.899 ha), din care 483.760 ha terenuri arabile pe care se cultivau porumb (122.659 ha), grîu și secară (128.221 ha), plante de nutreț (45.420 ha), plante uleioase și floarea-soarelui, leguminoase pentru boabe, sfeclă de zahăr, cartofi, pepeni, legume etc. Viticultura are condiții optime de dezvoltare (podgoriile Murfatlar, Medgidia, Nazarcea, Ostrov, Oltina, Cochirleni ș.a.). Livezile formează bazine pomicole în arealul localit. Medgidia, Basarabi (piersici), Nazarcea (caiși), Cuza Vodă, Lipnița, Ostrov (pruni, meri, peri, cireși și vișini). În 1990, sectorul zootehnic, profilat în principal pe prod. de lapte, lînă și carne, cuprindea 709,6 mii capete ovine (predominant rasa merinos de Palas, locul 1 pe țară), 413,7 mii capete porcine, 166,7 mii capete bovine, 25,6 mii capete caprine ș.a.; avicultură; apicultură; piscicultură. Agricultura jud. C. dispunea, în 1989, de cel mai mare sistem de irigații Carașu-Canalul Dunăre-Marea Neagră, plus sistemul din zona lacului Sinoe. Căi de comunicație (1990): lungimea rețelei feroviare este de 392 km, din care 71 km electrificate, iar cea a drumurilor publice de 2.272 km, din care 507 km modernizate. Transportul fluvial este servit de porturile Hîrșova, Cernavodă, Medgidia, Basarabi, cel maritim de porturile Constanța și Mangalia, iar cel aerian de aeroportul internațional „Mihail Kogălniceanu”. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 258 școli generale, 32 licee, o universitate, cu patru facultăți, un institut de marină civilă cu două facultăți și de marină militară „Mircea cel Bătrîn”, un colegiu, patru teatre (dramă și comedie, liric, de revistă, de păpuși), 420 biblioteci, muzee, 115 cinematografe ș.a. Turism. Prin particularitățile cadrului natural (litoralul Mării Negre, zona complexului lagunar Razim-Sinoe, cea a canalului Dunăre-Marea Neagră în arealul căreia se află podgoria Murfatlar) și prin varietatea obiectivelor istorice (vestigiile cetăților Histria, Tomis și Callatis, edificiul roman cu mozaic de la Constanța, monumentul triumfal „Tropaeum Traiani” de la Adamclisi, Complexul rupestru de la Basarabi etc.), jud. C. se înscrie printre primele zone turistice ale țării. Litoralul Mării Negre deține o pondere de c. 60% din afluxul turistic internațional al țării, aici aflîndu-se 15 stațiuni balneoclimaterice (Năvodari, Mangalia, Constanța, Agigea, Eforie Nord și Eforie Sud, Techirghiol, Costinești, Olimp, Neptun, Cap Aurora, Jupiter, Venus, Saturn, Mangalia). Indicativ auto: CT.

MOHORÎT, -Ă a d j. 1. (În textele vechi apare adesea în n. pr. Marea Mohorîtă = Marea Roșie) Care are culoarea de la roșu-cărămiziu pînă la roșu-vînăt. Și-i va da un veșmentu mohorîtu împărătescu (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 460/32, cf. I, 200/9. Scutură Faraon și sila lui în Marea Mohorită (R o ș i e D). PSALT. 284, cf. CORESI, PS. 373/3, PALIA (1581), 6/11. Căftan mohorît. MOXA, 368/34. Că-l îmbrăcară într-un veșmînt mohorît. VARLAAM, C. 77, cf. HERODOT (1645), 43. În țara Eghipetului să află Mare Mohorîtă, întru care s-au înecat faraon, împăratul Eghipetului. CHEIE ÎN. 9^r/5. Cunună avînd de aur și diadimă de vișin mohorîtă. BIBLIA (1688), 361²/17, cf. 355²/38, ANON. CAR. Să iei patlageanele, să le curi de coaja lor cea mohorîtă (a. 1749). GCR II, 43/29, cf. 98/11. Vede pre Hamzam îmbrăcat în vison mohorît. ȘINCAI, HR. II, 41/28, cf. I, 184/33, CALENDARIU (1814), 80/17. Și ajunse la un cîmp frumos, tot cu flori frumoase . . . și era unele albe, altele negre, altele roșii, altele verzi, vinete, mohorîte și galbene. ALEXANDRIA, 105/24, cf. 100/18. Pustietatea goală sub arșița de soare în patru părți a lumii șe-ntinde-ngrozitoare, Cu iarba-i mohorîtă, cu negrul ei pămînt. ALECSANDRI, P. III, 89, cf. COSTINESCU. Grinzile cele lungi și afumate. . . erau de culoarea cea mohorîtă-roșie (a) lemnului pîrlit. EMINESCU, G. P. 45, cf. id. N. 38, 156. Începu a clocoti un sínge mohorít. ISPIRESCU, L. 225, cf. 138. Trupul său neînsuflețit și mohorít de vînătaiele funiilor fu dezlegat de la furcile caznei. ODOBESCU, S. I, 443, cf. MARIAN, CH. 54, BARCIANU, ALEXI, W. Vîrful nasului ascuțit și vînăt. . . închipuia o mică pată mohorîtă pe o întindere gălbie. HOGAȘ, DR. II, 31. Ciobani le-or lua Și le-or învîrsta, Dalbe Cu albastre, Verzi cu mohorîte. TEODORESCU, P. P. 75, cf. 50. Cu veșmântul mohorît, Lung din cer pînă-n pămînt. JARNIK-BÎRSEANU, D. 512, cf. SEVASTOS, C. 199. Du-te-n tîrg și-mi ia năframă, Tot năframă mohorîtă, Să nu-ți fiu, bade, urîtă. RETEGANUL, TR. 145. Bubă albă, bubă neagră, bubă roșie . . . bubă mohorîtă. ȘEZ. IV, 19, cf. BiBiCESCU, P. P. 233, ȚIPLEA, P. P. 113, BUD. P. P. 10, VASILIU, C. 649, PĂSCULESCU, P. 6, BÎRLEA, C. P. 130, 142, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR II 3 403/362. ◊ (Substantivat, n.; învechit, rar) De vor fi păcatele voastre ca roșiul, ca zăpada le voi albi, iară de vor fi ca mohorîtul, ca lîna le voi face albe. VARLAAM- IOASAF, 166^r/6. ♦ (Substantivat, n.; învechit, rar) Stofă purpurie. Veț lua de la dînșii aur, argint și aramă. Și vînăt, și mohorít (p o r f i r ă v i o l e t ă, s t a c o j i e și v i ș i n i e B 1 938, 85), roșiu îndoit și mătase răsucită. BIBLIA (1 688), 56²/52. ♦ (Substantivat, f.; învechit, rar) Haină făcută din stofă purpurie. Dezbrăcară de pre el mohorîtă. TETRAEV. (1 574), 251. ♦ (Substantivat, m. art.; eufemistic) Dracul, diavolul. Căci într-o zi prinde a se gîndi mohorîtul, cum ar vîrî el vrajba între doi oameni. PAMFILE, D. 36, cf. FURTUNĂ, V. 8. 2. De culoare închisă; lipsit de strălucire, de lumină; întunecos, sumbru. [Oameni] oacheși, cu ochi și cu păr negru și mohorîți la față. PISCUPESCU, O. 141/6. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie, Printre care trece-o dungă mohorîtă și gălbuie. EMINESCU, O. I, 84. Văzusem un nor mohorít Venind din adîncuri de zare. COȘBUC, P. I, 235, cf. 259. Vremea era de asemenea răcoroasă, umedă, mohorîtă. AGÎRBICEANU, S. P. 115. Domnul Tase fumează un fel de tutun negru și ieftin. De aceea, fundul chiselei e mohorít tot, ca iadul. BASSARABESCU, S. N. 13, cf. 28. Pe garduri ostenite, pe umede stradele, Lumina mohorîtă se-ntunecă. CAZIMIR, L. U. 31, cf. 19, 75. Înserarea asta, după o zi ploioasă . . . era mereu mohorîtă și apăsătoare. CAMIL PETRESCU, U. N. 414. O lampă-n mohorîte umbre. BACOVIA, O.103. Ceasurile curgeau încet în după-amiezile mohorîte. SADOVEANU, O. II, 293, cf. VII, 281, id. E. 122. Ziua se anunța a fi mohorîtă. STANCU, U.R.S.S., 49, cf. CAMILAR, N. I, 205. Zidurile erau pînă la jumătate de faianță verde. . . și restul zugrăvit într-o culoare incertă, mohorîtă. DEMETRIUS, A. 65. E toamnă și negurile mohorîte inundă zările. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 777. Zilele veneau una după alta, mohorîte și ude. V. ROM. mai 1955, 29. N-ar avea loc și pomană Cine m-au făcut cătană. Mi-au dat haine mohorîte, Cum îs mic mai urîte. ALECSANDRI, P. P. 294, cf. 204, ȚIPLEA, P. P. 113, BUD. P. P. 10. Este-un pat mîndru-ncheiat. . . Și pre el e așternut covor verde, mohorît. PĂSCULESCU, L. P. 59, cf. BÎRLEA, C. P. 130, ALR II 3403/250, 362, 836, 6 076/682, A V 15. Pe sub rîpile rîpite Ciute negre mohorîte (Cuptorul). GOROVEI, C. 122. ◊ (Substantivat) Din ce-a fost o zi întreagă mai măreț mai lucitor, Dintr-un soare, ce rămâne ? Mohorîtul unui nor. DAVILA, V. V. 100. ♦ Întunecat (și apăsător, trist). Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă. EMINESCU, O. I, 56. Un morman cumplit de leșuri umple cîmpul mohorít. MACEDONSKI, O. I, 105. Deodată, cineva ieși din mohorîtă locuință de pescar. TAFRALI, S. 38. Tăcerea tot mai grea se lasă în cuprinsul mohorít al fabricilor. DUNĂREANU, CH. 147. Mai mohorîtă-i azi odaia. IOSIF, PATR. 78. În dosul unei biserici mohorîte, o cruce mare înfiptă în stîncă. ARDELEANU, V. P. 25. Subt bolta mohorîtă, pămîntul negru se zgribulea pătat cu dese ochiuri de apă tulbure. REBREANU, R. II, 10, cf. I, 244. În cîmpul mohorít li țin de-a lungul zilei de urît Doar tufe albăstrii de scai pitici. CAZIMIR, P. 133, cf. id. L. U. 37, LESNEA, P. E. 20. Piatra Singuratică se ridică mohorîtă în aer, bizară apariție a marilor înălțimi. BOGZA, C. O. 13. Nimic nu se zărea în pustietatea mohorîtă. V. ROM. octombrie 1955, 163. 3. (Despre oameni și despre înfățișarea, privirea, gîndurile lor) Trist, mîhnit, posomorit. Palidă și mohorîtă Maica Domnului se vede. EMINESCU, O. I, 50, cf. IV, 363. Alecu, trist și mohorît la față, tot drumul îi ținu mîna. CONTEMPORANUL, VIG, 194. Fața lui. . . era muncită și mohorîtă de gînduri. REBREANU, NUV. 283, cf. id. R. I, 85. Bărbați mohorîți. . . și femei. . . beau la rînd. BRĂESCU, V. 129. Peste sufletul ce umblă oropsit și mohorít. . . Schitu-și mișcă, în litanii, tristul clopot de la gît. LESNEA, A. 26. Veni acasă mohorít. PAS, Z. I, 133. Amîndoi tăceau, în niște gînduri mohorîte. CAMILAR, N. II, 109, cf. 102, id. N. I, 246, 373, 413. Bătrînul îi aruncă o privire mohorîtă. V. ROM. martie 1954, 71. ◊ (Prin metonimie) Se opri înlemnit în fața zidului mohorît de săteni care-l înconjurau. CAMILAR, N. I, 207. ◊ F i g. Destul m-am închis în singurătatea mohorîtă a științelor. PETICĂ, O. 343. Stă Negoiul mohorît, Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, B. 26. – Pl.: mohorîți, -te. – Și: (învechit, rar) mohurît, -ă adj. VARLAAM-IOASAF, 48^v/27. – V. mohorî.

MOLATIC, -Ă adj., subst. I. Adj. 1. Moale¹ (I 1). Pe splendide covoare, molatice, persane, . . . Șed față-n față, singuri. ALECSANDRI, POEZII, 384. Însușirea acestor săpături este că dă impresiunea unei materii molatice colacilor de piatră. CONV. LIT. IX, 14, cf. COSTINESCU. Ceară molatică. LM. Ovăzul omului ieșise deasupra brazdei și acoperea goliciunea pămîntului, formînd un covor mîndru de pajiște molatecă. MERA, L. B. 119. Cum s-a lungit pe covorul molatec de pajiște, a adormit. id. ib. 161. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos; fraged. Ea se agăță de gîtul lui și-și lipi gura caldă, molatică, de buzele lui. CAMIL PETRESCU, O. III, 96. 2. (Despre unele forme de relief) Cu înclinație mică, cu pantă lină. Luceafărul de seară ardea . . . la o suliță deasupra dealului negru, a cărui coamă molatică. . . se topea tărăgănat, în jos, spre Ploiești. PETRESCU, O. II, 28. Soarele se și înălțase deasupra dealurilor molatice. id. ib. 138. 3. (Despre oameni) Lipsit de energie; bleg, moale¹ (I 5). Iar tu. . . fiind molatică nu arunca pricina preste alții, carii nu sînt vinovați. AETHIOPICA, 38^r/7. Un tiran molatic. HELIADE,O. I, 222. Mă îndatoresc să ți-l fac blînd, ca un miel. . . – Da' caută să nu mi-l faci și cam prea molatic. KOGĂLNICEANU, în PR. DRAM. 426. Dă-nțelept ce-arăți, pai lumi[i] molatic și leneș uneori. JIPESCU, O. 79. Era molatic, un fel de „lasă-mă să te las”. CONV. LIT. XIX, 204. Era un flăcăiandru care se vedea după apucături că era tont și molatec. ISPIRESCU, ap. CADE. Oștirile împrejuru-i, multe și vegheate, i se păreau molatice și nevoioase. ODOBESCU, S. I, 170. Genova întreagă se oțerea de molaticul Fiesco ! I. NEGRUZZI, S. V, 432. Alexandru era molatec. CONTEMPORANUL, VII, 54. Blîndul și molatecul mieu unchi. . . se sculă repede în picioare. SBIERA, F. S. 397. Se ghicea în această femeie o amară suferință că nu se născuse ea bărbat, în locul molatecului și visătorului ei frate. CAMIL PETRESCU, N. 137. Om molatic. ALR II 3 721/362. ◊ (Substantivat) Copiii tăi sînt niște leneși, niște molatici. FUNDESCU, L. P. I, 106. ♦ (Despre însușiri, manifestări etc. ale oamenilor) Care arată, trădează slăbiciune, nehotărîre, lipsă de energie, apatie, indolență. Damele ambasadei rusești. . . criticau. . . politica prudentă și rezervată a contelui Neselrode, tratînd-o de molatică și umilitoare. GHICA, S. 364. 4. Moale¹ (II 2). Din cerdacul larg din față, fîlfîi ca răspuns. . . faldurii molatici și roșii ai unei batiste subțiri. HOGAȘ, M. N. 54. ♦ (În context figurat) Iar cerul, din molateca-i mătase, Vă va croi veștminte. LESNEA, A. 135. ♦ (Despre ochi, privire) Galeș, languros. Fata, veselă, cu ochi molateci față cu Nicu; – melancolică și gânditoare, în lipsa lui. CONTEMPORANUL, V₂, 485.5. (Despre culori, lumină, izvoare de lumină, sunete) Moale¹ (II 3). Cu un glas molatec: Ce stai pe gînd, îmi zise. NEGRUZZI, S. II, 230. Răspunse o voce dragă și molatecă. EMINESCU, N. 63. Din nori străbate-o rază molatecă și blândă. id. O. IV, 172. ◊ (Adverbial) Deocamdată țărănimea nici nu e cu noi toată, spune molatic, dar sonor, Eliade. CAMIL PETRESCU, O. II, 428. 6. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit, moale¹ (II 7); (despre obiecte, ființe etc.) care se mișcă lin, domol; spec. (despre ființe sau părți ale corpului lor) cu mișcări leneșe, voluptoase, lascive. Legănarea molatică a corăbiei și întinderea orizonului îmi schimbă șirul ideilor. ALECSANDRI, O. P. 290. Tu vei netezi cu mîna ta molatecă și albă creții de pe fruntea mea. EMINESCU, G. P. 86, cf. id. O. I, 29. Bucolica undă . . . molatică și-nfiorată . . . se simte schimbată-n femeie. M,ACEDONSKI, O. I, 79. Plopul din poartă fîșîie legânîndu-se, apropiindu-se și depârtîndu-se de fereastră, cu mișcarea molatică a unei draperii imense. VLAHUȚĂ, D. 138, cf. id. N. 11. Acea talie subțire și mers molatic . . . deșteptase, în Sentino, fiara Neapolului, sîngele blestemat. DELAVRANCEA., V. V. 126. Tibrul curge. . . somnoros și leneș, rostogolind pe patul lui de lut undele gălbii și molatice. IORGA, ap. TDRG. Veneau în răstimpuri și treceau pe fruntea mea ușoare și nevăzute suflări molatice de vînt. HOGAȘ, DR. II, 14. Nici măcar un stîrc, cu zborul lui molatic, nu trecu deasupra noastră. CAZABAN, V. 31. Cînd te crezuseși tocmai mai șubred și mai mic, Atunci ți-ajunse brațul molatec mai voinic. ARGHEZIi, C. O. 24. Îl vedeai pe domnul Frederic îndreptîndu-se cu pași molateci spre tine. PAS, Z. I, 307. ◊ F i g. Ceea ce spusese despre Bărăganul nostru condeiul meu cel smead, molatic, searbăd și spălăcit. ODOBESCU, S. III, 159. (Adverbial) [Bosforul] se legăna molatic cu-o leneșă mișcare. ALECSANDRI, P. I, 236. Privirile mele se opriră asupra unei dănțuitoare a cărei trup se îndoia molatic pe brațul ce-i cuprindea mijlocul. CONV. LIT. XIII, 333. Din coșurile-nalte ale fabricelor gîlgîie rotogoale negre de fum ce se risipesc molatic în zarea nesfîrșită. VLAHUȚĂ., R. P. 28, cf. 51. Ierburile subțiri și mlădioase . . . își plecau molatec fruntea lor înspre pămînt. HOGAȘ, M. N. 180, cf. id. DR. I, 58, 169, 229. Ladima se clătină, molatec fericit de această perspectivă, nebănuită acum cîteva minute. CAMIL PETRESCU, N. 7. Ieși molatic și rîzînd șiret pe ușă. CĂLINESCU, S. 230, cf. id. O. I, 15. Începuse vîntul; bătea însă molatic și umed, întărind răcoarea. MIHALE, O. 278. (În context figurat) Ierburile subțiri și mlădioase . . . își plecau molatec fruntea lor înspre pămînt. HOGAȘ, M. N. 180. 7. Care are un efect calmant, care moleșește; blînd, duios, plăcut. Acestea îmi plac mie ca și urechii mele, Iar nu cîntări molatici și bune de femei. HELIADE, O. I, 352. Lumînarea-i stinsă-n casă. . . somnu-i cald, molatic, lin. EMINESCU, O. I, 42. Vise voluptoase în somnul ei molatic O turburau. MACEDONSKI, O. i, 245. Se gîndea la cîte ceva molatic: își închipuia că e pe mare, și-l leagănă valurile. VLAHUȚĂ, N. 38. Creațiunile poetice ale lui Eminescu arată melancolie, blîndețe . . . și nu știu ce dulceață molatecă. GHEREA, ST. CR. I, 141. Un vals molatec se desprinde de pe clapele pianului, supt degetele subțiri și albe ale cîntăreței. GÎRLEANU, L. 139. Își freca acum mînile, privind cu mulțămire, de la fereastră, din căldura molatică a saloanelor. MiRONESCU, S. A. 24. Haina mai păstra căldura molatică a trupului de femeie. V. ROM. martie 1954, 102. ◊ (Adverbial) Vezi izvoare zdrumicate, peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic. EMINESCU, O. I, 85. [Luna] își pune. . . piciorul pe-un pisc, pe Himalaia. Iar florile, cuprinse molatic de văpaia Iubirii ș-admirării, îi fac din părul lor Cununi. COȘBUC, S. 72. II. Subst. (Iht.) Grindel (Cobitis barbatula). Cf. ANTIPA, P. 784, BĂCESCU, P. 131. – Pl.: molatici, re și (învechit, f. pl.) molatici. – Și: molatec, -ă adj. – Moale¹ + suf. -atic.

NEBUN, -Ă adj., subst. I. adj. 1. (Învechit și popular) Negativ al lui bun; care nu este bun, rău; spec. păcătos; îndărătnic; leneș; stricat; nemernic (3), netrebnic. Fărădelegea cugetă într-așternutul său, pristani tuturoru cailoru nebure (calea rea psalt. 65), pizmi nu ogodi. psalt. hur. 30^r/19. Și-mi zis[e] îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni, ceia ce se mestecă împreună în rugăciunea periților (cca 1550). gcr i, 2/22, cf. cuv. d. bătr. ii, 420/20. Neblagodareniia... dîrji și nebuni i face. coresi, ev. 422, cf. 305. Fii nebuni simt și fără înțel[e]sătură, mîndri simt a fac[e] rău (a. 1600-1650). gcr i, 141/27. Cum au înțeles că nu-i Antohi Vodă domnu și-i Neculai Vodă s-au și spăriet de faptele lor cele nebune ce făcusă. neculce, l. 193, cf. 65. Pomeneaște la anul 520 precum, cu nebună paza slujitorilor carii era la Dunăre, gothii au trecut în Misia. cantemir, hr. 207. Rușinăm nebună înțelepciunea neînțelepților înțelepți ai lumii aceștiia (a. 1703). gcr i, 348/13. La Brașov... era toți nebunii boiarii țării strînși (începutul sec. XVIII), mag. ist. iv, 61/31. Înțelepciunea elinească nebună a fi o ai arătat. mineiul (1776), 49^r1/31, cf. lb, cihac, ii, 22. La elenii aceia, zeii cei buni ca și cei nebuni... toți fierbeau într-o oală, cum se zice. ispirescu, u. 4, cf. bul. Fil. v, 228. Doar ne-ați dat o călăuză nebună, Ne-a dus pe calea ce n-a fost bună Prin gropiș, Prin răsturniș. teodorescu, p. p. 180, cf. alr i 1 560/40, alr ii 3 597/886, 3 672/172, 551, 3 739/250, 791. Casă năbună. alr ii/i h 256/29. Vinul îl bei de bun, Și el te face nebun. zanne, p. iv, 182. ◊ (Cu determinări, complemente de relație) Nebun de cap. dr. iv,1 053. ♦ (Substantivat) Neome și nebune, nu te temi, nu te rușinezi, ce încă iubire de oameni acmu ți-aduci aminte și de miluire și de mingîiare ? coresi, ev. 368. Sfaturile și socoteala acestor 2 nebuni, Dumitrașco și Toma, i-au făcut dă se-au rușinat și biruința au pierdut. n. greceanu, cm ii, 183. ♦ (Învechit, rar; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Care nu este vrednic, demn (de...). Bogații în ce chip grăiesc așa și fac și nesătui arătîndu-se și nebuni de darul Domnului nostru Dumnezeu. coresi, ev. 399. ♦ (Regional; despre ciuperci) Care nu este comestibil; otrăvitor. cf. n rv 71. Nu vorbi tot minuni, Dor n-ai mîncat bureți nebuni. marian, nu. 415, cf. gr. s. v, 45. Bureț d-ăi nebuni. alr ii 6 405/182. Vribe nebune. ib. 6 405/346. ♦ (Regional) Mere nebune = numele unei specii de mere nedefinite mai de aproape. cf. grecescu, fl. 222, bianu, d. s. ◊ Muiere nebună = vrăjitoare. cf. alr i 1 397/315. ♦ (Regional; substantivat, m.) Drac (Brusturi-Oradea). cf. alr i 616/302. 2. (Mai ales despre oameni; în opoziție cu cuminte, înțelept) Lipsit de judecată dreaptă, de rațiune, fără minte, nesocotit (3), necugetat, (învechit și popular) nebunatic (1); p. ext. slab de minte, prost, netot (I 2), (regional) pater¹. Că așa iaste voia lu Dumnedzeu, binrefăcătorilor se înfrănre nesciința oameniloru celora nebunrilor (oamenilor celor fără minte biblia 1688). cod. vor. 148/24. Cinci [fete] era din cele înțeleapte și cinci nebune. tetraev. (1574), 244. Dară de vrea fi cerșut și capul tău, o nebune Iroade, acea fără de rușine jucătoare, fi-ți-l vreai dat ei? coresi, ev. 546. Ca pre un dobitoc nebun mînă-l diavolul să pască porcii în holdele sale. varlaam, c. 17, cf. 445. Cine dintru oameni are hi atâta de nebun să-ș dea ochii săi să-i scoață neștine pentru bani? id. ib. 161. Giudețul să îndeamnă a mai micșura certarea celui vinovat, de cum spune pravila, când cel vinovat iaste surd sau mut; de vreame ce unul de aceștia iaste ca și un prunc micșor și ca unul de cei fără minte, nebun. prav. 293. O nebuni galateani, cine vă amegi să nu îngăduiți dereptăției? n. test. (1648), 252^v/24, cf. 206^v/34. De aceea nu fiți nebuni, ci să pricepeți ce este voia lui Dumnezeu! neagoe, înv. 18/1. Împăratul este cam nebun, lipsit de minte și celea ce nu să cade a face, acelea face. ist. ț. r. 102, cf. anon. car. Cine-ș lasă lucrul pentru altul, nebun esti (a. 1779). gcr ii, 121/14, cf. 83/27. O găină clocea niște oao de șarpe cu toată osîrdiia. Iară o rîndurea dintr-un copaci o văzu și-i zisă: oh, nebună ce ești tu, pentru ce clocești aceaste oao? (a. 1812). id. ib. 211/31. Doamna Mariiai este frumoasă, prea frumoasă, dar ce să-i fac că este nebună, prea nebună. kotzebue, u. 4^v/16, cf. lb. [Omul este] uneori cuminte foarte, alte dăți nebun mai mare. conachi, p. 275. Cine-a fi nebun ca mine, Tot ca mine să pățească! alecsandri, poezii, 366, cf. lm. Baba, cînd vede că și-a bătut găina joc de dînsa, o prinde ș-o bale, ș-o bate pîn-o omoară în bătaie! Și așa, baba cea zgîrcită și nebună a rămas de tot săracă. creangă, o. 24. Nu sînt oamenii așa de nebuni cum crede lumea la oraș! rebreanu, r. ii, 46. Cine-a făcut crîșma-n drum, N-a făcut-o de nebun; Oamenii-s cu gînduri multe, Merg în crîșmă să le uite. jarnîk-bîrseanu, d. 385. Are muierea asta tri copii, și capu-i tăt nebun. alr ii 2 960/250. Omul bătrîn și nebun, leagă-l de gard și-i dă fîn, se spune despre cel care a îmbătrînit și tot fără minte a rămas. Cf. zanne, p. ii 489. Nu e nebun cel ce mănîncă șepte mălaie, ci e nebun cel ce i le dă. id. ib. iii, 601, cf. iv, 43, 80. ◊ (Substantivat) Ințeleageți acmu fără de mente întru oameri și neburii. psalt. 196. Nebune! ce veri tu semîna nu va învie (a. 1569-1575). gcr i, *13/34. Nebunele își luară lumânările lor și nu luară cu eale unt în vasele lor. tetraev. (1574), 244. Iară nebunii ce nu înțeleg a lu Dumnezeu mîndrie șf tocmeala... pre Dumnezeu fac vinovat sau pre oameni de al lor rău. coresi, ev. 60, cf. 397. Fie cine veade că înțelepții încă mor, împreună nebunul și neînțeleptul pier (a. 1651). gcr i, 155/18. Și încă amăgeșt[i] și pruncii nebunilor a nu să-nchina dumnedzăilor. dosoftei, v. s. septembrie 6^r/3. Cinsteaște mai vrătos pre cel bun și înțelept decăt pre cei răi și nebuni. fl. d. (1680), 14^v/14. O, nebunule și deșertule de minte! cum că amăgitoare și mincinoasă să fiu dzici. cantemir, ap. gcr i, 324/21. Cum iaste soarele de întunearec, așa iaste deosebită și viața înțeleptului de a nebunului. c. cantacuzino, cm i, 64. Nebunule întru această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine (a. 1785). gcr ii, 149/4. O, nebunul eu, cum am îndrăznit pînă într-atîta să vă mîhnesc ! drăghici, r. 10/5, cf. 86/3. Crezi tu că vom putea noi singuri secerași strînge atîta amar de grîu...? Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela? creangă, p. 156, cf. 259. Sînteți cochete, ușuratice, vanitoase, căutați să treziți în noi amor, să ne sfîșiați inima și apoi să rîdeți de noi, nebunii. f (1900), 548. Nebunul are inima lui în gură și înțeleptul are limba lui în inimă. antim , ap. gcr ii, 5/39. Cel înțelept cînd tace mai mult spune decît cel nebun cînd vorbește. golescu, ap. DDRF. Un nebun aruncă o piatră-n baltă și zece cuminți să năcăjesc s-o scoată. șez. i, 218, cf. pamfile, j. ii, 156, zanne, p. viii, 663. Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248, cf. zanne, p. vi, 668. Vai de cel ce a nemerit la ușă de nebun. zanne, p. viii, 663. Nebunii cheltuiesc și înțelepții dobîndesc. id. ib. 664. (Expr.) A prinde șarpele cu mîna nebunului = a scăpa dintr-o primejdie sau dintr-o încurcătură, băgînd pe altul mai prost în ea. cf. id. ib. i, 657. ♦ (Despre manifestările oamenilor) Care denotă lipsă de judecată, de rațiune, nechibzuit, prostesc, nebunesc (2); care nu este întemeiat, deșert. O, necredință nebună ce avea fariseii, că vedea orbul cu ochi mărturisind și spuind adevărat și nu credea. varlaam, c. 125. Cu nebune și nesocotite făgăduieli pe țarul îndemnînd, fără de vreame acea sumă dă oaste dentru ale sale oști au dăspărțit. R. greceanu, cm ii, 183. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că zău, nu știu ce se poate întîmpla. negruzzi, s. i, 146. Nebunele lui fapte. lm. Pînă cînd să ni se spună Același vechi cuvînt nebun, Că viața-i rea? demetrescu, o. 80. Se petrecu... un eveniment care întări credința nebună a sectarilor despre venirea lui Antichrist. f (1906), 20. Răpus de-un gînd nebun pe semne, Uitat-am pilda lui Isop, Vîrtejului să nu mă-ndemne. goga, p. 35. Niște nebune cuvinte pe care le-ar fi rostit după multă băutură de vin Ciogolea spatar, într-o adunare de boieri. sadoveanu, o. xi, 323, cf. v, 702. Joc amețitor, nebun, fără astîmpăr. bArt, s. m. 15. Eu am prins gînduri nebune Să mă duc cu mîndra-n lume. jarnik-bîrseanu, d. 56. ♦ (Învechit; despre oameni) Care este simplu, care nu este învățat, cultivat. (Substantivat) Din săraci și de ruda proasta și necărtulari alease Hristos apostolii săi... Pentr-aceea grăiaște și Pavel apostol de dzice că Dumnedzău aleasă pre cei nebuni din lume, ca să rușineadze pre cei înțelepți. varlaam, c. 156. ♦ (Regional) Năuc (2). cf. alrm i/i h 193. 3. (Despre ființe) Vioi, zglobiu, zburdalnic, nebunatic (2); zvăpăiat, neastîmpărat (2), năzbîtios; nestăpînit, nestăvilit. cf. polizu, cihac, ii, 22. Deși pleca spre bătrînețe, aceasta muiere e încă... nebună. lm. Ce frumoasă, ce nebună e albastra-mi dulce floare! eminescu, o. i, 55. O, dragii mei prieteni! Luptați, cîntați, iubiți... Rămîneți pururi veseli, nebuni și fericiți. cerna, p. 61, cf. 42. Ah, iar sînt copilul nebun de-altădată! O floare, un flutur m-oprește din mers. iosif, v. 64. Era veselă, era nebună așa cum nimeni nu o cunoscuse pînă atunci. ardeleanu, d. 133. În cinstea ta, Cea mai frumoasă și mai nebună dintre fete, Voi scri trei ode. minulescu, v. 38. Fusese o fătuță nebună și fără griji. t. popovici, se. 16. Mi-e murgul cam nebun Și de fugă numai bun. alecsandri, p. p. 72. Ei, Ioneasă Cîrciumăreasă, Ai grajd bun De un cal nebun? corcea, b. 62. I năbun că pîncă nu stă locului. alr i 1 517/295. ◊ Fig. N-avu parte De suflete ce cîntă împreună, De viața care colcăie nebună. cerna, p. 38. Pe infinita depărtare De azuriu... Nebune, Îmbătate Se-aleargă razele de soare. camil petrescu, v. 98. A trebuit să-mi pun Căluș pe coardă, Pe-a inimii, că prea era nebună. beniuc, v. 93. ◊ (Substantivat) Aș dori mult să văd pe aceste nebune, zise Elena. Mai ales pe Zoe Șeni, deși nu aprob purtarea lor în timpul carnavalului. bolintineanu, o. 417. Poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? creangă, p. 131. Mimi – o nebună, Ce știind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună. macedonski, o. i, 82. Iepurii, nebunii... Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. coșbuc, p. ii, 19. Mîine-poimîine e și nebuna cealaltă de măritat. rebreanu, i. 88. Cînd văzu baba Ioana că porcul, în loc să soarbă, mai mult se hîlborește, îi luă ceaunul mormăind: văd că te-ai săturat și-ți arde de joacă, nebunule. id. R. i, 147. ♦ (Transilv.) Care nu este serios, care este flecar; de nimic. cf. lb, lm, alr ii/i h 30. 4. Care suferă de o boală mintală, dezechilibrat mintal; dement, alienat, (popular) smintit, (învechit și regional) nerod (I 2). Cela ce să va face și să va arăta cum iaste nebun... iară el nu iaste cu adevărat nebun, acela să va certa deplin, după pravilă. prav. 267, cf. 245, st. lex. 171^vl/18. Portariul s-au gîndit că iaste nebun și zis[e]: du-te în calea ta (a. 1692). gcr i, 297/30. Negreșit că mă socotea nebun. negruzzi, s. i, 66. Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! eminescu, o. i, 158, cf. id. n. 7. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sermanul! Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. creangă, p. 243, cf. 157. Vecinii îl credeau nebun, căci ochii lui cenușii luceau straniu sub fruntea-i palidă. f (1900), 607. Ce vă tot uitați la mine? Nu-s nebună! eftimiu, i. 122. Înaltă, despletită, albă ca de var Mi se părea Ofelia nebună. bacovia, o. 78, cf. 38, 181. Ce nebun profet mai vine să ne spună că-i trimisul Celui ce făcu pămîntul din nimic? minulescu, v. 53. S-a întors din război nebun. sahia, n. 58. Cazna ridicolă a unui împărat nebun care a bătut marea cu nuiele ca să-i potolească furtuna. arghezi, t. c. 82, cf. alrm i/i h 192, alrm ii/i h 161, alr ii 3 670/250. Omul nebun, cînd vorbește, din mîini și din picere nici cum contenește, că cu toate grăiește. zanne, p. viii, 663. ◊ Expr. (Familiar) Ești nebun?, se spune pentru a arăta dezaprobare sau mirare, surpriză față de faptele sau de afirmațiile cuiva. cf. călinescu, e. o. ii, 47; barbu, ș. n. 8. ◊ (Substantivat) Cela ce va vinde otravă omului necunoscut sau nebunului... să să cearte. prav. 109, cf. ST. lex. 171^V1/17 . Nebunii și ucigașii... N-au năzăritură de cinste cu-nțelepție? conachi, p. 285. Gardul, în copilărie, Vecinic l-am asemănat C-un nebun care-a plecat Razna pe cîmpie. coșbuc, f. 125. Am intrat pe poarta ospiciului... Nebunii se plimbau în halaturi albe. c. petrescu, s. 193. Într-o grădină publică, tăcută, Pe un nebun l-am auzit răcnind. bacovia, o. 50. Cît despre icrele de crap, eu le pun deasupra celor de știucă... numai cît, asemenea salată trebuie cu rînduială făcută, după altă vorbă înțeleaptă: adică să toarne undelemnul un chior, să picure alămîia un zgîrcit și să le bată un nebun. sadoveanu, o. ix, 443. Se uită la el mirat, sau poate chiar altfel, cum te uiți la un nebun. tudoran, p. 15. Copiii, nebunii și omul beat vorbesc adevărul. zanne, p. ii, 70. De nebun și de muierea rea, fiece înțelept fuge. id. ib. 290. Nebunul de la Răstoacă, Tot el cîntă, tot el joacă, se spune despre cel care vorbește fără să fie ascultat. id. ib. vi, 274. Cînd grăiești cu cel nebun, aibi ciomagul lîngă tine. id. ib. viii, 663. Nu te pune cu nebunul și cu cel prost de minte. id. ib. 665, cf. 663, iii, 118. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale și prostului nici să-i faci, nici să-ți facă. negruzzi, s. i, 248. (Ca termen de comparație) Atuncea ca o nebună, aleargă. conachi, p. 86, cf. 264, 278. Vîntul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau, pietrele țipau. creangă, p. 240. Setilă... zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile, ca un nebun. id. ib. 261, cf. 141, 247, 252. Aici mi-ai fost ascuns, Ianulică?... și eu te căutam ca o nebună. caragiale, o. ii, 241. Petre alerga ca un nebun, agitînd barda. rebreanu, r. ii, 204. Mi s-a făcut părul măciucă. M-am ridicat și am fugit ca un nebun. v. rom. februarie 1955, 151. ◊ Casă de nebuni v. casă. Săptămîna nebunilor v. săptămînă. (Regional) Trif nebun = numele unei sărbători băbești neprecizate ca dată. Cf ALR II/I mn 113, 2850/228. ◊ Expr. A (o) face pe nebunul = a-și acorda o importanță exagerată, a fi mereu mîndru, cu nasul pe sus, nemulțumit. cf. alexi, w., barbu, ș. n. 73. ♦ Fig. (Cu valoare de superlativ) Extrem de repede, de tare, de violent; care se face cu disperare. Vîntul... fuge nebun Printre tufe-nțepătoare și nuiele de alun. alecsandri, poezii, 146. Lumea toată, aflînd că vine grozăvia, pornește să fugă nebună. caragiale, o. iv, 135. Aleargă nebun. ddrf. Românii... s-au bătut nebuni. coșbuc, b. 83. Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag. cerna, p. 69, cf. 96. Se temea de toate umbrele, și totuși alerga nebun după umbre. rebreanu, n. 38. Trenul fugea nebun. mironescu, s. a. 132. Pînza sfîșiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vîntului. bart, s. m. 51. M-oi repezi nebun în soare. beniuc, v. 12. (Adverbial) Nebun s-aruncă dînsa, din tot al ei avînt, Dar lunecă și cade. coșbuc, p. ii, 189. ◊ Expr. A umbla (sau a fi) nebun după cineva (sau după ceva) = a fi extrem de îndrăgostit, extrem de pasionat de cineva sau de ceva, a-i plăcea peste măsură de mult cineva sau ceva. Aceste domnițe... erau nebune după joc și pe fiecare noapte rupeau cîte o pereche de conduri de mătase albă, dănțuind. ispirescu, l. 232. Cînd eram fată, ...știi, Mărie, că umblam nebună după el. davidoglu, m. 43. ♦ (Familiar; adesea substantivat și ca termen de apostrofare) (Om) descreierat, smintit, țicnit, zănatic. Vărul tău Leonil îi un nebun și un obraznic și dacă l-oi mai videa pe-aici, am să-i rup urechile. alecsandri, t. 330. Baba cloanța cea nebună, Care-aleargă descîntînd. id. p. i, 12. Pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea; cîțiva nebuni carii s-au încumes a o face, de-abia au ajuns pînă la cîmpia unde ai văzut oasele cele multe. ispirescu, l. 5. Te pomenești că nebunul ăsta nu mai vine mîine. sahia, n. 103. Mă duc să mă omor. Mă arunc pe linie... – E nebună rău. sebastian, t. 243. Iți repet: ești nebun și nu-nțeleg să-mi faci asemenea scene. baranga, r. f. 7. ◊ (Prin lărgirea sensului) Bată-te Dumnezeu, cocoș nebun! murmură bătrînul. rebreanu, i. 43. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Scos din minți, înnebunit; buimac, năuc (2), zăpăcit, aiurit. În loc... să leie copiii sfintei Dumineci cum i-a lăut fata moșneagului..., ea i-a opărit pe toți de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. creangă, p. 292. Era nebun de bucurie. ispirescu, l. 226. Mica Rosalba privea nebună de bucurie. vlahuță, o. a. 137. ◊ Expr. A fi nebun de carte, se spune despre cineva care a învățat foarte mult. cf. zanne, p. v, 148. 6. Care denotă nebunie (4), care e propriu nebuniei, dement; p. ext. fantasmagoric, bizar. Stilul... ajunge exagerat, necorect, plin de comparații bizare, aproape nebune. gherea, st. cr. ii, 119. Un glas întunecat îmi sună la ureche și graiul lui nebun Și groaznic ca blestemul mă-ndeamnă să le spun. petică, o. 179. Cascadele-n noapte rîdeau Șoptindu-și povestea nebună. densusianu, l. a. 25. Dacă mi-am schimbat portul, am făcut-o ca să nu întoarcă lumea ochii după mine și să nu mă ia a doua oară drept un maniac, cum m-a mai socotit pe vremea cînd umblam cu Oarță după comorile mele nebune. c. petrescu, a. 324. Melodia... se stingea într-o aiurare nebună. sadoveanu, o. i, 56. 7. Care nu are limite, margini, măsură (atît e de intens, de tare, de mare etc.); p. ext. enorm, extraordinar; groaznic, cumplit; halucinant. Toată nebuna lui mirare cînd David îi arată petecul din veșmîntul lui. heliade, o. n, 131. Spaimă nebună. lm. Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere, Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor. eminescu, o. i, 20, cf. iv, 40. Acești miliardari duc o viață de somptuozitate, de un lux nebun. gherea, st. cr. ii, 316. Lasă-ți patima nebună care sufletu-ți zdrobește, Vino-n codru unde numai vecinic liniște domnește. f (1897), 196. Unde avea să mă ducă pasiunea asta nebună și nesocotită? ib. (1900), 570. Parcă-i văd ș-acuma în faptul dimineții, C-un strigăt de izbîndă, dînd zbor nebun săgeții. cerna, p. 17, cf. 67. Boierul strigă din caleașcă: „Hei! cine vrea această pungă? Voinicul ăla s-o ajungă!” O goană de ogari nebună, Toți se răped, că toți o vor. iosif, v. 27, cf. 34. Și într-un moment de nebună mîndrie am plecat repede înainte fără un cuvînt, fără un gest. petică, o. 328. Apusul se îneca... în nourii de praf pe care Harap îi ridica din fuga lui nebună. galaction, o. 78. Mă uit la tine și indignat mă mir De unde-ți vin aceste instincte de vampir, Această-nverșunare nebună, fără scop? topîrceanu, p. o. 16, cf. id. b. 33. Muncitorii aproape goi, cu șiruri de sudoare pe spate și piept..., creau un aspect de muncă într-o încordare nebună. sahia, n. 33. Își repezi calul într-un avînt nebun. sadoveanu, o. i, 159, cf. 297. Vasul in goana lui nebună de pasăre de noapte... își moaie parcă vîrful aripelor desfăcute în negrul apei. bart, s. m. 15, cf. 40. Cum alergam ca furtuna In fugă nebună, pe bețe! Hi! cal năzdrăvan. beniuc, v. 23. II. Subst. 1. s. m. Numele unei piese la jocul de șah. Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor Doi nebuni peste un rege. alecsandri, poezii, 87. 2. s. m. (Rar) Măscărici, bufon (la curțile suveranilor sau nobililor). Un rege al Franței... avea și el nebunul sau mucalitul său, ca toți regii cei vechi și ca toți cei mari. bolliac, o. 236. Despot avea pe lîngă el un soi de caraghioz... într-o zi... nebunul scoase săbia și se făcu că se răstește asupra comesenilor lui Despot. xenopol, i. r. v, 76. ♦ Personaj imaginar, invocat ca sperietoare pentru copiii mici. Pentru copiii mărunți, tot în ceata ființelor acestea intră și țiganul, țiganca, baba, ...turcul, nebunul ș. a., care vin cu traista în spinare și intră din casă în casă, adunînd pe copiii care plîng. pamfile, dușm. 275. 3. s. f. (Bot.; regional) Ciumăfaie (Datura stramonium). Ciumafaiul se mai numește: laur, turbare, ciuma-fetei, cimăfoaie, bolandariță, porc, nebună, buruian. șez. xv, 150. 4. s. f. art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. cf. VARONE, D., com. din PLENIȚA-BĂILEȘTI. – pl.: nebuni, -e. – Și: (regional) neabun, -ă (alrm ii/i h 161/386), năbun, -ă adj., subst. – pref. ne- + bun.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.