CEMENTA, cementez, vb. I. Tranz. 1. A trata termochimic oțelurile moi sau aliate, introducând carbon, crom, azot etc. în stratul lor superficial, pentru a obține un strat dur cu mare rezistentă la uzură. 2. (Med.) A obtura canalul unui dinte cu cement. 3. (Med.) A fixa cu cement protezele pe dinți. – Din fr. cémenter.

cement (met.) s. n., pl. cementuri

CEMENT n. 1) Aliaj care servește la cementarea pieselor de oțel. 2) biol. Substanță care face legătura între celule. /<fr. cément

CEMENTITĂ s.f. 1. Carbură de fier, care formează unul din constituenții aliajelor fier-carbon. 2. Inflamație cronică a cementului dentar. [< fr. cémentite].

CEMENT s.n. 1. Praf care se întinde pe suprafața unui metal pentru a fi cementat. 2. Substanță care acoperă rădăcina dintelui. [< fr. cément].

CEMENTOS, -OASĂ adj. De natura cementului. [< fr. cémenteux].

CEMENT¹ s. n. 1. praf cu care se cementează piesele de oțel. ♦ ~ dentar = material în obturația cariilor și la fixarea unor proteze. 2. substanță la rădăcina dintelui. (< fr. cément)

CEMENT²(O)- elem. „cement dentar”. (< fr. cémen-to/o/-, cf. lat. cementum, pietriș)

CEMENTA vb. tr. 1. a supune unele piese din oțel moale unui tratament termochimic, prin introducerea de carbon, crom, azot, aluminiu etc. în stratul superficial al acestora. 2. a obtura canalul unui dinte cu cement. 3. a fixa cu cement protezele pe dinți. (< fr. cémenter)

CEMENTITĂ s. f. 1. carbură de fier, constituent de bază al oțelurilor și fontelor. 2. inflamație cronică a cementului dentar. (< fr. cémentite)

CEMENTOBLAST s. n. celulă la formarea cementului dentar. (< fr. cémentoblast)

CEMENTOCIT s. n. celulă din structura cementului dentar. (< fr. cémentocyte)

CEMENTOCLAZIE s. f. proces de distrugere a cementului dentar. (< fr. cémentoclasie)

CEMENTOS, -OASĂ adj. de natura cementului. (< fr. cémenteux)

ciment, (engl.= cement) liant al corpusculilor petrografici din rocile sedimentare, format prin precipitarea chimică direct din soluțiile interstițiale care circulă libere prin pori (c. timpuriu) sau în urma substituției unui liant (c. târziu, c. secundar). C. îmbracă variate aspecte texturale (c. amorf, c. cristalizat etc.) sau structurale (c. bazal, care înglobează granulele fără a permite contactul între ele; c. de pori, care ocupă spațiul dintre granulele ce vin în contact unele cu altele; c. de atingere, dezvoltat numai la contactul dintre granule). După habitusul cristalelor care-l alcătuiesc, c. poate fi: mozaic (din cristale izometrice), druzic (în care cristalele tind să devină prismatice, alungite, cu depărtare față de claste), fibros acicular (cu dezvoltarea centripetă în goluri față de claste). După compoziția mineralogică, c. poate fi silicios, carbonatic, sulfatic, fosfatic, oxidic etc. C. este un liant caracteristic gresiilor litice și gresiilor cuarțoase. V. și matrice

CEMENT (< fr.) s. n. 1. Agent folosit în operația de cementare; amestec de cementare. 2. (ANAT.) Substanță dură care intră în structura dinților. ♦ C. intercelular = substanță care leagă celulele între ele. 3. (În stomatologie) Substanță utilizată pentru obturarea spațiilor cariate. 4. (MED. VET.) Boală contagioasă provocată de un virus la purceii de 8-10 săptămîni.

CEMENT, cementuri, s. n. Agent pulverulent care servește la cementarea oțelului. – După fr. cément.

*cemént n., pl. e (lat. caementum, bloc de peatră cĭoplit. V. ciment). Materie (cărbune, cărămizĭ pisate ș. a.) cu care se învelește un corp metalic ca să-l facĭ oțel, să separĭ auru de argint ș. a. Tartru dentar.

*cimént n., pl. e și urĭ (fr. ciment, d. lat. caementum. V. cement). Pulbere fină compusă din cărămidă și alte materiĭ amestecate cu var și din care se face o tencuĭală foarte rezistentă. Fig. Legătură solidă: solidaritatea tuturor cetățenilor e cimentu patriiĭ. Ciment roman, compus din diverse petre și care se întărește răpede în aer și’n apă.

cement (agent pulverulent, material dentar) s. n., pl. cementuri

CEMENTA, cementez, vb. I. Tranz. 1. A trata termochimic oțelurile moi sau aliate, introducând carbon, crom, azot etc. în stratul lor superficial, pentru a obține un strat dur cu mare rezistență la uzură. 2. (Med.) A obtura canalul unui dinte cu cement. 3. (Med.) A fixa cu cement protezele pe dinți. [Var.: cimenta vb. I] – Din fr. cémenter.

CEMENTO- „cement dentar”. ◊ L. cementum „pietriș” > fr. cemento-, engl. id. > rom. cemento-. □ ~blast (v. -blast), s. n., celulă care participă la formarea cementului dentar; ~cit (v. -cit), s. n., celulă care face parte din structura cementului dentar; ~clazie (v. -clazie), s. f., proces de distrugere a cementului dentar; ~id (v. -id), s. m., matrice formată dintr-un țesut nemineralizat; ~liză (v. -liză), s. f., resorbție patologică a cementului dentar din zona radiculară; ~plast (v. -plast), s. n., cavitate săpată în masa cementului dentar, în care se află plasate cementoblastele.

cement¹ sn vz ciment

cemént² sn [At: DN³ / Pl: ~uri / E: fr cément] 1 (Chm) Praf care se întinde pe suprafața unui metal pentru a fi cementat. 2 (Med; îs) ~ dentar Material folosit în opturația provizorie a cariilor și în fixarea unor proteze.

cementa vt [At: DN³ / Pzi: ~tez / E: fr cémenter] 1 A trata termochimic oțelurile moi sau aliate cu carbon, crom, azot etc., pentru a obține un strat superficial dur, cu mare rezistență la uzură. 2 (Med) A obtura canalul unui dinte cu cement (2). 3 (Med) A fixa cu cement (2) protezele pe dinți.

cementită sf [At: DN³ / Pl: ~te / E: fr cémentite] 1 Carbură de fier dură, care se găsește în fontă și în oțel. 2 (Med) Inflamație acută provocată de cementul dentar.

cementos, ~oasă a [At: DN³ / Pl: ~oși, ~oase / E: fr cémenteux] 1-2 De natura cementului (1-2).

cement (agent pulverulent, material dentar) s. n., pl. cementuri

* CIMENT² sbst. 1 🫀 Materie osoasă care acopere sau numai rădăcina, sau rădăcina și coroana dinților animalelor; la om, cimentul acopere numai dentina rădăcinii (👉 DINTE) ¶ 2 🔧 Praf de cărbuni de lemn care se presară pe drugi de fier ce urmează a fi transformați în oțel [fr. cément].