AMENAJARE, amenajări, s. f. 1. Acțiunea de a amenaja și rezultatul ei. 2. Ansamblul de lucrări prin care elementele unui sistem tehnic sunt dispuse și utilizate astfel încât sistemul să corespundă cât mai bine scopului pentru care a fost realizat. ◊ Amenajare hidraulică = amenajare pentru prevenirea acțunilor dăunătoare ale unui curs de apă și pentru valorificarea resurselor lui potențiale. – V. amenaja.

AZVÂRLITĂ, azvârlite, s. f. (Pop.) Azvârlitură. ◊ De-a azvârlita = numele unui joc de copii, care constă în aruncarea cât mai departe a unei pietre, a unui băț etc. ◊ Loc. vb. A da de-a azvârlita = a azvârli; a rostogoli (azvârlind). – V. azvârli.

CEVA pron. nehot., adj. nehot., adv. I. Pron. nehot. 1. Un lucru oarecare; oarece. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge etc.) ceva de speriat, se spune despre cineva sau despre ceva care iese din comun (în bine sau în rău), care provoacă uimire, spaimă etc. Așa ceva = un lucru ca acesta. E ceva de el (sau de capul lui) = are (unele) calități. 2. Un lucru (cât de) mic, o cantitate, o parte (cât de) neînsemnată, (cât de) puțin. Să fac și eu ceva cât stau aici. 3. Lucru important, valoros, mult. II. Adj. nehot. 1. Oarecare, oarecât, câtva. 2. (Fam.) Foarte bun, foarte frumos. ◊ Expr. Mai ceva = mai de seamă, mai frumos, mai bun sau mai rău, mai urât etc. III. Adv. Întrucâtva, puțin, cât mai (sau cât de) puțin. ♦ (Repetat) Cât de cât, măcar, (foarte) puțin. – Ce + va.

INTENSIV, -Ă, intensivi, -e, adj. 1. Care are (o mare) intensitate; care se face în ritm viu, încordat. ◊ Agricultură intensivă = agricultură care folosește mijloace tehnice înaintate, pentru a obține o producție cât mai mare în raport cu suprafața cultivată. Cultură intensivă = cultură care se face după regulile agriculturii intensive. 2. (Despre mărimi caracteristice unui sistem fizic) Care, prin compunerea mai multor sisteme identice, își păstrează valoarea neschimbată. – Din fr. intensif.

ÎMBĂTRÂNIRE s. f. Faptul de a îmbătrâni; trecere treptată spre bătrânețe. ♦ Spec. (Tehn.) Tratament aplicat unor materiale sau unor produse spre a le da cât mai repede calitatea de vechime. V. maturare. – V. îmbătrâni.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenem.

ȚURCĂ¹, țurci, s. f. Bețisor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băț mai lung; jocul la care se folosește acest bețișor. – Cf. ucr., rus. curka.

CONCURENȚĂ, concurențe, s. f. 1. Rivalitate comercială, luptă dusă cu mijloace economice între industriași, comercianți, monopoluri, țări etc. pentru acapararea pieței, desfacerea unor produse, pentru clientelă și pentru obținerea unor câștiguri cât mai mari. 2. Întrecere, rivalitate într-un domeniu de activitate. ◊ Expr. A face concurență cuiva = a căuta să întreacă pe cineva, țintind spre același scop. 3. (Geom.) Proprietate a dreptelor concurente. ◊ Punct de concurență = punct de intersecție a dreptelor concurente. – Din fr. concurence.

CUIBĂRI, cuibăresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre păsări) A-și face cuibul undeva; a-și face loc în cuibar. ♦ Fig. (Despre oameni și despre animale) A se așeza cât mai bine într-un loc; a se ghemui. ♦ Fig. A se adăposti. ♦ Fig. A se aciua, a se pripăși. 2. Tranz. (Rar) A așeza găinile în cuibar. 3. Tranz. A mușuroi porumbul, cartofii etc. – Din cuibar.

APROAPE adv., s. m. art. I. Adv. 1. La o distanță mică în spațiu de cineva sau de ceva; în preajmă, în vecinătate. Gara este aproape. ◊ Expr. A cunoaște (pe cineva) de aproape = A cunoaște (pe cineva) foarte bine. 2. La un interval mic de timp (în viitor sau în trecut) față de prezent. Vara este aproape. ◊ Aproape de... = cu puțin timp înainte de... Aproape de sfârșitul anului. 3. Cam, mai, aproximativ. N-a mâncat aproape nimic. ♦ Gata, mai-mai, cât pe ce. Aproape să-l prindă. II. S. m. art. Orice om (în raport cu altul, considerat apropiat); semen¹. Aproapele nostru. – Lat. ad-prope.

PERLINGUAL, -Ă, perlinguali, -e, adj. (Despre medicamente sau despre administrarea unor medicamente) Care este pus pe limbă sau sub limbă pentru a fi resorbit rapid de mucoasa limbii și a avea, în felul acesta, o acțiune cât mai rapidă. ◊ (Adverbial) Medicamentul se administrează perlingual. [Pr.: -gu-al] – Din germ. perlingual.

POPIC, popice, s. n. 1. (La pl.) Joc distractiv la care se folosesc nouă bucăți de lemn cilindrice, fasonate la strung și așezate într-o anumită ordine, jucătorii urmărind să răstoarne cât mai multe dintre ele de la distanță, cu o bilă mare de lemn aruncată pe un jgheab; (și la sg.) fiecare dintre cele nouă piese ale jocului. ♦ (La pl.) Popicărie. 2. Piesă mică de lemn folosită ca proptea în construcția tunelurilor. [Var.: (reg.) popică s. f.] – Pop¹ + suf. -ic.

CIUR, ciururi, s. n. 1. Unealtă de cernut materiale pulverulente sau granulare, făcută dintr-o rețea deasă de sârmă sau dintr-o bucată de tablă ori de piele perforată, fixată pe o ramă. V. sită. ◊ Expr. A vedea ca prin ciur = a vedea neclar. A trece (sau a da, a cerne) prin ciur și prin dârmon = a) a cerceta, a examina în amănunt, cu atenție; b) a cleveti, a bârfi pe cineva (scoțându-i la iveală cât mai multe defecte); c) (mai ales cu verbul la participiu) a trece prin multe încercări, experiențe, a căpăta multă experiență. A căra (sau a duce) apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică, a lucra fără spor; a nu face nici o treabă. ♦ Cantitate de material câtă încape într-un ciur (1). ♦ Unealtă specială pentru sortarea pe dimensiuni a unor materiale granulare, formată dintr-o ramă mare de lemn pe care este întinsă o rețea de sârmă, o tablă perforată etc. 2. Ramă în formă de cerc pe care se întinde materialul ce se brodează. 3. Una dintre cele patru despărțituri ale stomacului animalelor rumegătoare. – Lat. cibrum (= cribum).

SOARE, (2) sori, s. m. 1. Corp ceresc principal al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învârtesc Pământul și celelalte planete ale sistemului. ◊ Loc. adv. Sub (sau pe sub) soare = pe pământ, în lume. ◊ Expr. (Fam.) (A fi) soare cu dinți = (a fi) frig pe vreme senină. (A fi) rupt din soare = (a fi) foarte frumos, de o deosebită frumusețe. (În basme) La soare te poți uita, dar la dânsa (sau la dânsul) ba, se spune spre a arăta că cineva este de o frumusețe excepțională. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, a iubi foarte mult (pe cineva). A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face foame. ◊ Compuse: (pop.) soare-răsare = răsărit¹, est, orient; p. ext. vremea când răsare soarele; soare-apune (sau -scapătă) = apus¹, vest, occident; p. ext. vremea când apune soarele. ♦ Lumină (și căldură) care vine de la Soare (1). ◊ Loc. adv. Cu soare = cât mai e ziuă, cât mai e lumină. 2. Nume dat aștrilor care, ca și Soarele (1), au lumină proprie. 3. Fig. Fericire, bucurie; bunăstare. – Lat. sol, -lis.

TRAMBULINĂ, trambuline, s. f. 1. (La natație) Dispozitiv alcătuit dintr-un postament pe care este fixată la un capăt o scândură orizontală foarte flexibilă, de pe care se sare în apă. 2. (La schi) Construcție în plan înclinat terminată cu o platformă elastică, de pe care sportivii își iau elanul spre a zbura cât mai departe. – După germ. Trampoline.

DICTARE, dictări, s. f. Acțiunea de a dicta (1) și rezultatul ei. ♦ Lucrare școlară de control, care constă în reproducerea cât mai corectă în scris a unui text dictat. – V. dicta.

EXEMPLIFICARE s. 1. ilustrare, (înv.) pilduire. (~ unei expuneri cu diapozitive.) 2. (concr.) exemplu, ilustrare. (Sunt necesare cât mai multe ~.)

ILUSTRARE s. 1. v. exemplificare. 2. (concr.) exemplificare, exemplu. (Sunt necesare cât mai multe ~ări.)

SIMPLU adj., s. 1. adj. v. neamestecat. 2. adj. v. gol. 3. adj. (LINGV.) (înv.) prost. (Cuvinte compuse și cuvinte ~.) 4. adj. neîncărcat. (O ornamentație ~.) 5. adj. neîmpodobit, neornat, (înv.) sadea, (invar.) sadetica (invar.). (O fotă ~.) 6. adj. sobru. (Îmbrăcăminte ~.) 7. adj. v. neevoluat. 8. adj. natural, (livr.) frust. (Un aspect ~.) 9. adj. elementar. (Un calcul ~.) 10. adj. elementar, primar, rudimentar. (Noțiuni ~ asupra...) 11. adj. v. ușor. 12. adj. accesibil, elementar, ușor. (Cunoștințe cât mai ~ pentru cei mici.) 13. adj. degajat, dezinvolt, firesc, natural, neafectat, neartificial, necăutat, neprefăcut, nesilit, nestudiat, spontan, (livr.) nonșalant, (înv.) prostatic. (O atitudine ~; cu gesturi ~.) 14. adj. familiar, obișnuit. (Stil ~.) 15. adj. modest, umil, (înv. și pop.) prost, (înv.) prostatic. (De condiții ~.) 16. adj. modest, neînsemnat, umil. (Un ~ funcționar de bancă.) 17. adj. v. nepretențios. 18. adj. modest, sărac, sărăcăcios. (O nuntă ~.) 19. adj., s. v. incult.

UȘOR adj., adv. 1. adj. v. subțire. 2. adj. v. lejer. 3. adj. v. rar. 4. adj. v. lin. 5. adj. blând, calm, domol, lin, liniștit, moderat, molcom, potolit. (Vânt ~; ploaie ~oară.) 6. adj. v. slab. 7. adj. accesibil, elementar, simplu. (Cunoștințe cât mai ~oare, pentru cei mici.) 8. adj. facil, necomplicat, nedificil, simplu. (O problemă ~oară la matematică.) 9. adv. v. comod. 10. adj. v. lesnicios. 11. adv. v. lesne. 12. adj. v. comod. 13. adj. v. benign. 14. adj. v. neimportant. 15. adv. blând, lin, (înv. și pop.) molcomiș. (Seara coboară ~.) 16. adj. v. frugal. 17. adv. puțin. (Cu glasul ~ tremurat.)

AVID ~dă (~zi, ~de) 1) Care este stăpânit de dorința de a cunoaște cât mai mult; plin de interes, de pasiune (pentru lucruri folositoare). ~ după cunoștințe. 2) peior. Care este lacom, nesățios. ~ după bani. /<fr. avide, lat. avidus

CÂT⁵ câtă (câți, câte) 1) (cu valoare de numeral nehotărât): Câte în lună și în stele fel de fel de lucruri; multe de toate. 2) (cu valoare de adjectiv nehotărât) ~ timp. ◊ Câtă frunză și iarbă în număr foarte mare. Câte și mai câte (câte și mai multe) tot felul de lucruri; de tot soiul; multe și mărunte. Nu știu ~ (sau câtă, câți, câte) foarte mult. 3) (cu valoare de pronume interogativ) ~ e ora? /<lat. quantus

A SE CUIBĂRI mă ~esc intranz. 1) (despre păsări) A-și face cuib. 2) (despre păsări) A-și face loc în cuibar; a se așeza în cuib. 3) fig. (despre ființe) A se instala cât mai comod. 4) fig. (despre ființe pribege) A-și găsi adăpost; a se aciua; a se oploși; a se pripăși; a se adăposti. /cuib + suf. ~ări

CUPID ~dă (~zi, ~de) livr. Care caută să ia cât mai mult; lacom; hrăpăreț. /<fr. cupide, lat. cupidus

A DEGAJA ~ez tranz. 1) A face să se degajeze; a exala; a emana. 2) (gaze) A elimina dintr-o combinație chimică. 3) (artere de comunicație) A elibera de obstacole (pentru a repune în circulație); a debloca. 4) (persoane) A scuti de o obligațiune. 5) (terenuri, piese) A elibera de surplusul de materiale (pentru a înlesni lucrările ulterioare). 6) sport (mingea) A trimite cât mai departe de poarta proprie pentru a evita o acțiune periculoasă a adversarului. /<fr. dégager

FRIPTĂ f. adj.: De-a fripta joc de copii în care un jucător trebuie să lovească peste mâini pe altul, care încearcă să le retragă cât mai repede. /v. a frige

GRABĂ f. Tendință de a face ceva sau de a ajunge undeva cât mai repede; grăbire. * În ~ repede; în pripă. În ~ mare foarte repede. ~a strică treaba cu graba mai mult pierzi. [G.-D. grabei] /Din a grăbi

GRABNIC ~că (~ci, ~ce) și adverbial 1) (despre persoane și despre manifestările lor) Care vădește grabă; cu grabă. 2) Care trebuie realizat cât mai degrabă; de neamânat; urgent. /grabă + suf. ~nic

HAPSÂN ~ă (~i, ~e) (despre persoane) 1) Care este rău la inimă; fără milă; câinos; crud; hain. 2) Care manifestă o dorință cumplită de a avea cât mai mult; cuprins de dorința de a afla cât mai mult; avid; lacom. /<ung. hapsi

HRĂPĂREȚ ~eață (~eți, ~ețe) Care caută prin orice mijloace să ia cât mai mult (pentru sine); lacom; rapace. /a răpi + suf. ~eț

LACOM ~ă (~i, ~e) 1) Care bea și mănâncă mult și cu poftă; care nu se poate reține de la mâncare. 2) fig. Care este stăpânit de dorința de a avea cât mai mult; hrăpăreț. /<sl. lakomu

NESĂTUL ~ă (~i, ~e) (negativ de la sătul) 1) Care nu se simte sătul niciodată. 2) fig. Care tinde să obțină și să aibă cât mai mult; nesățios; lacom. /ne- + sătul

NESĂȚIOS ~oasă (~oși, ~oase) și adverbial fig. (negativ de la sățios) Care tinde să obțină și să aibă cât mai mult; nesătul; lacom. [Sil. -ți-os] /ne- + sățios

OINĂ f. (în unele țări) Joc sportiv între două echipe a câte unsprezece jucători, scopul celor de „la bătaie” fiind de a trimite mingea cât mai departe în teren (lovind-o cu un băț), pentru a-l putea parcurge și a se întoarce la linia de așteptare, fără a fi atinși cu mingea de cei de „la prindere”. /Orig. nec.

SAC saci m. 1) Recipient deschis numai în partea de sus, făcut din diverse materiale (pânză, hârtie, piele, plastic etc.), servind la păstrarea și transportarea substanțelor pulverulente sau a obiectelor mărunte. ◊ ~ fără fund a) se spune despre cineva care mănâncă foarte mult; mâncăcios; b) care tinde mereu să obțină bunuri în cantitate cât mai mare; nesățios; c) care cere cheltuieli mari (fără a se vedea rezultatul). A da de fundul ~ului a deveni sărac; a sărăci. A prinde pe cineva cu mâța în ~ a da de cineva în momentul când săvârșește o faptă rea (mai ales când fură ceva). Cum e ~ul (așa e) și peticul (sau cârpala) se spune despre două persoane (sau lucruri) cu aceleași însușiri negative. 2) Conținutul unui astfel de recipient. Un ~ de făină. 3) Pânză specială din care se fac astfel de recipiente. 4) Geantă mare (de pânză, de piele etc.) în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. ◊ ~ de dormit obiect în formă de sac prevăzut cu o glugă și cu un fermoar, folosit pentru dormit în condiții de turism. 5) Unealtă de pescuit constând dintr-o plasă fixată de jur împrejurul unui arc de lemn. 6) biol. Cavitate înconjurată de un perete membranos. ~ embrionar. 7) Stadiu intermediar între larvă și adult la furnici; nimfă de furnică. /<lat. saccus

ȚURCĂ¹ ~ci f. 1) Bețișor ascuțit la ambele capete pentru a putea sări cât mai departe la lovirea lui cu un alt băț. 2) Joc pentru copii cu acest bețișor. A se juca de-a ~ca. [G.-D. țurcii] /< ucr., rus. țurka

URGENȚĂ ~e f. 1) Caracter urgent. ~a deciziei. 2) Necesitate urgentă; situație urgentă. Măsuri de ~. ◊ De ~ cât mai repede; fără întârziere. [G.-D. urgenței] /<fr. urgence

pripi, pripesc, vb. IV 1. (înv.; despre unități militare) a se îndrepta, a se deplasa grabnic către un loc; a veni, a sosi repede într-un loc. 2. (refl.; înv. și pop.; despre oameni) a se grăbi, a se zori; a face un lucru în grabă și fără chibzuială; a da greș într-o acțiune din cauza grabei. 3. (înv.; despre oameni) a face, a obliga să acționeze în grabă; a grăbi, a îndemna, a zori (pe cineva). 4. (refl.; înv. și reg.) a se sili, a se strădui (să facă ceva cât mai repede). 5. (înv. și reg.; despre acțiuni, deplasări) a accelera, a iuți, a grăbi (pentru a realiza ceva). 6. (înv.; despre oameni) a urmări de aproape și în grabă pentru a pune pe fugă, pentru a învinge,pentru a prinde; a fugări. 7. (înv.) a constrânge, a forța, a sili (să facă ceva în grabă). 8. (înv. și reg.) a surprinde asupra faptului (reprobabil). 9. (înv. și reg.) a încălzi puternic, a înfierbânta, a încinge (la foc). 10. (reg.; despre alimente) a coace sau a frige repede și superficial; a prăji numai la suprafață; a rumeni. 11. (refl.; reg.; despre pâine) a se coace prea repede, făcând găuri mari sub coajă; a se coși. 12. (înv. și reg.; despre soare) a arde puternic, a dogori. 13. (reg.; despre cereale sau fructe) a face să ajungă la maturitate înainte de vreme, a coace prematur.

ștraf¹, ștrafuri, s.n. 1. (înv. și pop.) amendă; (în expr.) a pune la ștraf = a amenda (pe cineva). 2. (înv. și reg.) pedeapsă. 3. (reg.) joc care constă în aruncarea unei monede cât mai aproape de o linie trasată pe teren. 4. (reg.; în forma: ștreaf) obor comunal în care se închid vitele găsite păscând în locuri oprite.

AJUSTA vb. tr. 1. (tehn.) a potrivi, a adapta (o piesă). 2. a potrivi pe corp (o haină). 3. a înlocui valorile statistice empirice cu valori teoretice, dispuse continuu și regulat, care să dea o imagine cât mai reală a unui fenomen. (< fr. ajuster)

AMPLIFIANT, -Ă adj. (log.) inducție ~ă = inducție care se bazează pe un număr cât mai mare de cazuri. (< fr. amplifiant)

AUTOVACCIN s. n. vaccin preparat prin culturi de microbi chiar de la bolnav, pentru a obține o cât mai bună imunizare. (< fr. autovaccin)

BAZARDA vb. tr. (fam.) a se debarasa de ceva pe căi cât mai rapide; a vinde de urgență, indiferent de preț. (< fr. bazarder)

CALIMETRIE s. f. știința măsurării și estimării cât mai exacte a calității. (< fr. callimétrie)

CINÉ-VERITÉ s. n. gen cinematografic care își propune să surprindă o realitate cât mai autentică. (< fr. ciné-verité)

CONCURENȚĂ s. f. 1. rivalitate între industriași sau comercianți pentru acapararea pieței, pentru obținerea unor profituri cât mai mari etc. 2. întrecere, luptă pentru întâietate. 3. (biol.) relație interspecifică antagonistă în care două specii animale sau vegetale „luptă” pentru aceleași resurse de mediu. 4. (mat.) proprietate a două ori mai multe drepte sau curbe de a avea un punct comun. ♦ punct de ~ = punct de intersecție a dreptelor concurente. (< fr. concurrence)

CONGLOBAȚIE s. f. figură retorică, acumulare de probe, pentru ca argumentarea să fie cât mai convingătoare. (< fr. conglobation, lat. conglobatio)

CRISOHEDONISM s. n. curent de idei care susținea că omul poate rezolva orice problemă economică cu ajutorul aurului, idealul unei societăți sau țări fiind de a avea cât mai mult metal prețios. (< fr. chrysohédonisme)

CROSS s. n. 1. (biol.) proces de fuzionare a materialului genetic adus de cei doi gameți. 2. (tenis) lovitură în diagonală, mingea trimițându-se pe partea dreaptă a adversarului, cât mai spre colțul terenului. (< engl. cross)

CURLING [CARLING] s. n. joc sportiv pe gheață, de origine scoțiană, între două echipe a 4 jucători, constând în lansarea unor obiecte (cibleuri) spre o țintă, cu scopul de a o doborî sau a le plasa cât mai aproape de aceasta. (< engl., fr. curling)

DRAGSTER s. n. 1. cursă automobilistică în care preocuparea principală este atingerea unei viteze cât mai mari pe o distanță scurtă, cu plecarea de pe loc. 2. mașină în formă ciudată formată dintr-un sașiu de bare din oțel sudate foarte alungit, în partea din față cu două roți subțiri și ușoare, iar în spate având două roți cu anvelope mari și rezistente, folosită în astfel de curse. (< engl. dragster)

ENGINEERING [ENGINIRING] s. n. ansamblu de operații ce se referă la concepția, proiectarea și realizarea unei lucrări industriale, instalații, amenajări funciare etc. în condiții cât mai bune de execuție și eficiență; cunoștințele și experiența dobândite într-o asemenea activitate. (< engl. engineering)

EPITET s. n. figură de stil constând în alăturarea unui cuvânt de un altul pentru a-l lămuri, a-l determina cât mai nuanțat. ◊ calificativ. (< fr. épithète, lat. epithetum, gr. epitheton)

FIDELITATE s. f. 1. statornicie, credință (în convingeri, în sentimente etc.); devotament. 2. exactitate (în prezentarea, în reproducerea unui text, a sunetelor etc.). ♦ înaltă ~ = calitate a unor aparate electroacustice de a reda cât mai fidel semnalele sonore înregistrate. 3. (biol.) atașament al unei specii de un anumit grup sau asociație. (< fr. fidélité, lat. fidelitas)

INDENTARE s. f. (inform.) plasare a programelor pe linii, pentru scrierea cât mai clară a acestora. (după fr. indentation)

LATERAL, -Ă adj. 1. de pe o latură, de pe laturi, lăturalnic. ♦ arie ~ă (sau periferică) = zonă situată la periferia teritoriului în care se vorbește un dialect sau o limbă. ◊ (fig.) secundar, îndepărtat, fără legătură directă cu ceva. ♦ gândire ~ă = proces specific gândirii creatoare, urmărind obținerea a cât mai multor variante posibile ale fenomenului cercetat. 2. consoană ~ă (și s. f.) = consoană articulată cu vârful limbii pe palatul tare sau pe alveolele incisivilor superiori, lăsând aerul să se scurgă de o parte și de alta a limbii. (< fr. latéral, lat. lateralis)

LOB² s. n. lovitură, în sus, la crichet și tenis, executată cât mai înalt (peste jucătorul care se află într-o poziție mai avansată) și cât mai spre fundul terenului. (< engl., fr. lob)

LONGLINE LONGLAIN/ s. n. (tenis) lovitură în care mingea se expediază cât mai aproape de linia laterală a terenului. (< engl. long-line)

MONOGRAFIE s. f. studiu științific care tratează un subiect anumit cât mai cuprinzător, mai complet. (< fr. monographie)

PUNCT s. n. 1. element fundamental în geometrie, reprezentat de intersecția a două linii. ◊ punct de incidență = locul în care raza incidentă întâlnește raza reflectată. ◊ semn mic și rotund ca o împunsătură de ac. ◊ a pune punctul pe i = a ataca esențialul într-o problemă, a spune ce era mai important. 2. loc determinat în spațiu, în care se află sau se întâmplă ceva. ◊ punct medical = serviciu medical organizat cât mai aproape de locul de muncă (uzină, șantier etc.). ◊ loc pe un aerodrom unde stă echipa de elevi repartizați pentru zbor aceluiași instructor. ◊ punct cardinal = fiecare dintre cele patru direcții principale ale orizontului, considerate în raport cu axa polilor; punct de aplicație = locul delimitat de pe cuprinsul unui corp asupra căruia se exercită o forță. 3. loc, regiune, parte. 4. valoare a unei mărimi la care se produce un fenomen specific. ◊ punct critic = stare critică; punct mort = a) moment în care o piesă a unui mecanism își încetează mișcarea; b) momentul când organismul sportivului, în timpul unei competiții, din cauza suprasolicitării, nu mai răspunde cu promptitudine cerințelor. 5. unitate numerică luată ca bază de clasificare, în special în sport, în jocuri de societate etc. 6. semn de punctuație mic și rotund (.) care se pune la sfârșitul unui enunț pentru a marca o pauză, o abreviere sau, în matematică, după o cifră, însemnând efectuarea unei înmulțiri etc. ◊ punct de ochire = locul din țintă în care trăgătorul potrivește linia de ochire; punct tipografic = unitate de măsură a lungimii folosită pentru materialul tipografic, egală cu 0,376 mm. ◊ pată mică rotundă pe un fond alb de culoare. 7. model al unei broderii, dantele, cusături etc. 8. parte, diviziune, fragment dintr-un întreg; capitol; paragraf. 9. chestiune, problemă. ◊ punct de vedere = aspectul sub care este privită o problemă, mod de gândire, părere; punct de onoare = ceea ce constituie mândria cuiva, angajează onoarea acestuia; a fi pe punctul de a... = a fi gata să... 10. aspect, ipoteză, situație; fază, treaptă, perioadă. ◊ a pune ceva la punct = a) a regla, a repara ceva; b) a aranja lucrurile cum trebuie; a pune pe cineva la punct = a-i da cuiva o lecție de bună cuviință, a admonesta. (< lat. punctum, după fr. point)

REGIM s. n. 1. mod, sistem de organizare a vieții economice, politice și sociale a unui stat. 2. ansamblu de reglementări proprii activității unei instituții, întreprinderi etc. ◊ totalitatea regulilor impuse modului de viață și de alimentare al cuiva. ♦ ~ de economii = sistem de măsuri privind folosirea cât mai rațională a resurselor materiale, financiare și de muncă; ~ fluvial = evoluție medie a debitelor unei ape curgătoare în timp de un an. 3. totalitatea condițiilor de funcționare la un moment dat a unui sistem tehnic. 4. mod de evoluție ciclică a unui fenomen natural. 5. (lingv.) recțiune. (< fr. régime)

RODAJ s. n. 1. suprafinisare, cu ajutorul unui abraziv, a suprafețelor de contact în mișcare a două piese metalice asociate în funcționare. 2. operație prin care anumite mecanisme, (organe de) mașini etc. sunt supuse la diferite regimuri de funcționare, pentru a se obține o ajustare și o rectificare cât mai bună a suprafețelor de contact ale pieselor. (< fr. rodage)

STUDIO s. n. 1. cameră de studiu, de lucru a unui artist; fotograf etc. 2. pat, divan cu o ladă pentru păstrarea lenjeriei și cu etajere pentru cărți. 3. încăpere amenajată special în vederea reproducerii și transmiterii cât mai perfecte a programelor de radio și tv. ◊ ansamblu de clădiri, instalații și amenajări speciale care deservesc procesul de turnare a filmelor. (< fr., engl., it. studio)

BAROCAMERĂ încăpere etanșă în interiorul căreia presiunea și temperatura se modifică în limitele comandate. Barocamerele au forme diferite și volume cuprinse între sute de litri și zeci de m³, putând fi vidate cu ajutorul unor etaje de pompe, simulându-se condiții de mediu de la altitudini mari și chiar din cosmos. Barocamerele sunt utilizate în scopul studierii comportării organismelor vii și a aparatelor în condiții cât mai apropiate de zborul real și pentru antrenamentul personalului navigant de pe avioanele de mare altitudine. Comportamentul este urmărit direct, prin hublouri sau vizoare sau indirect, prin televiziune cu circuit închis și aparate indicatoare.

BLOC PENTRU PROIECTILE REACTIVE bloc format dintr-o carcasă exterioară, profilată aerodinamic în vederea unei rezistențe cât mai mici în timpul zborului, având un anumit număr de țevi în raport cu proiectilele reactive pe care le poartă. B.P.P.R. sunt acroșate sub planurile avioanelor de luptă și pot fi largate, în funcție de necesități, împreună cu proiectilul din interior.

CONTAINER recipient de regulă etanșeizat, conținând diverse aparate, materiale sau rezerve de supraviețuire, dispuse în așa fel încât factorii zborului (vibrații, trepidații, suprasarcini etc.) să le afecteze cât mai puțin.

DELTAPLANISM sport aviatic care constă în menținerea pilotului cât mai mult timp în aer cu deltaplanul și aterizare de precizie.

DESCHIDEREA PARAȘUTEI declanșarea parașutei în aer. Se poate face în mai multe feluri, existând: deschiderea automată a parașutei, mod de deschidere a parașutei imediat după părăsirea aeronavei de către parașutist (atașarea carabinei cablului comenzii automate de cablul central al avionului, întinderea cablului comenzii automate și smulgerea acestuia sub acțiunea greutății parașutistului), fiind utilizată în special în lansarea parașutiștilor începători, a desanturilor sau a materialelor; deschiderea comandată a parașutei, mod de deschidere a parașutei pe timpul căderii libere prin acționarea comenzii manuale de către parașutist după un timp de cădere stabilit prin tema de salt sau misiune; deschiderea instantanee a parașutei, proces de deschidere a parașutei asigurat prin modul de pliere și care are loc aproape simultan cu acționarea comenzii parașutei, fiind proprie parașutelor de rezervă sau de salvare; deschiderea progresivă a parașutei, proces de deschidere a parașutelor asigurat prin modul de pliere în care forțele care iau naștere la deschiderea parașutei sunt organizate și repartizate astfel încât șocul dinamic creat la deschiderea parașutei să fie cât mai mic și ușor suportat de parașutist sau de către materiale; deschiderea la vedere a parașutei, modalitate de deschidere a parașutei în cadrul lansărilor în grup de către parașutiști, constând în urmărirea coechipierilor pe timpul căderii libere și acționarea comenzii de deschidere a parașutei în același timp în care șeful grupului sau căpitanul echipei deschide parașuta proprie. Deschiderea la vedere este utilizată în scopul unei bune eșalonări în timp și spațiu a parașutiștilor.

MÂNECĂ DE VÂNT dispozitiv pentru indicarea direcției și a intensității vântului, format dintr-un sac de pânză tronconic, montat pe un cadru metalic care se poate roti în jurul unui ax vertical. Mâneca de vânt se instalează pe aeroporturi la un loc vizibil și cât mai înalt. Este indispensabilă în probele de precizia aterizării.

MOTOR organ de forță care propulsează aeronava și îi conferă o anumită viteză de zbor. Există motoare cu combustie internă, cu reacție, din cauciuc (compus din fire elastice care prin destindere pot învârti elicea unui aeromodel) etc. Motorul cu reacție, motor capabil să dezvolte o forță de propulsie prin evacuarea cu viteză a jetului reactiv în sens opus acestei forțe. Forța de tracțiune este o consecință a aplicării teoremei impulsului, valoarea ei fiind egală cu suma reacțiunilor forțelor care accelerează substanța evacuată din motor sau cu produsul dintre debitul masic al jetului și viteza în vid a acestuia. La aeronavele care zboară în atmosferă și nu în vid, forța reactivă este diminuată ca urmare a presiunii existente la nivelul secțiunii de ieșire a gazelor din motor, împiedicându-se destinderea gazelor în continuare. Motoarele reactive se pot împărți în: motoare aeroreactoare (în care jetul reactiv se formează prin arderea carburantului folosind aerul atmosferic și în motoare rachetă (care utilizează carburanți și comburanți depozitați la bordul aerospațial. Motorul cu reacție cu propergol lichid reglează forța de tracțiune automat prin program, din exterior sau din interior, acționând asupra debitului, coeficientul de amestec al componenților propergolului este menținut cât mai aproape de valoarea pentru care se obține un impuls specific maxim. Motorul cu reacție cu propergol solid reglează forța de tracțiune prin modificarea controlată a suprafeței de ardere a blocului de propergol, a cărei formă geometrică rezultă din programul de ardere prestabilit. Noțiunea de forță de tracțiune specifică sau viteza caracteristică se utilizează pentru aprecierea calitativă a propergolului. Motorul rachetă, motor cu reacție al cărui jet reactiv se formează ca urmare a proceselor termodinamice independente de mediul străbătut, forța de tracțiune crescând o dată cu micșorarea densității mediului. Tracțiunea motorului rachetă este egală cu produsul dintre debitul masic al gazelor din jetul reactiv și viteza de evacuare a acestuia din motor. În aeronautică se folosesc motoare rachetă cu propergoli solizi în calitate acceleratoare de start în faza de decolare a avioanelor de pe portavioane sau a avioanelor cu greutate mare. În astronautică motoarele cu combustibili lichizi (criogenici) au cunoscut o mare dezvoltare. Există motoare rachetă de mai multe tipuri: chimice, nucleare, cu plasmă, ionice, fotonice și termosolare.

PARAPANTISM sport aviatic care constă în menținerea pilotului cât mai mult timp în aer cu parapanta și aterizare de precizie.

PATRULARE evoluția unui aparat de zbor de-a lungul unei pante în vederea menținerii cât mai mult timp în aer, prin efectuarea mai multor viraje, patrularea având în ansamblu forma cifrei opt. Patrularea se desfășoară după anumite reguli privind executarea virajelor (spre exteriorul pantei), intersectarea traiectului altui aparat, eșalonarea în altitudine etc.

PROFIL AERODINAMIC a) conturul secțiunii unei aripi (sau a unei pale), rezultată din intersecția cu un plan perpendicular pe suprafața aripii și paralel cu axa de zbor (trasarea profilului aerodinamic se face printr-o metodă teoretică sau empirică); b) profilul special conceput pentru a produce o forță portantă cât mai mare, având la înaintare o rezistență cât mai mică. Determinarea caracteristicilor profilului aerodinamic se face în tuneluri aerodinamice, alegându-se profilul cu cele mai bune caracteristici. Profilul aerodinamic este compus din: bord de atac – rotunjit, bord de fugă sau de scurgere – ascuțit, parte superioară/extrados și parte interioară/intrados. Se mai numește și profil (de) aripă.

SAC husă din fibre textile destinată protejării materialului volant. Sac de transport, servește la transportul parașutei și la păstrarea acesteia pe timpul depozitării, fiind confecționat din materiale impermeabile, protejând parașuta de intemperii și murdărie. Sac de pliaj, având dimensiuni mici, preia voalura și suspantele în stadiul pliat, astfel ca aceasta să ocupe un volum cât mai mic. Sin. sacul voalurii.

VOLET a) placă mobilă a radioatorului unui motor de avion care reglează circuitul aerodinamic de răcire al acestuia; b) dispozitiv de hipersustentație alcătuit dintr-o aripioară mobilă amplasată la intradosul unei aripi de avion, către bordul de scurgere, pentru a modifica forțele aerodinamice formate. Axa de rotație a voletului este paralelă cu axa longitudinală a aripilor, putând ieși din conturul profilului aripii când viteza mică de evoluție impune o curbură cât mai mare a profilului, crescând unghiul de incidență și portanța (v.) aparatului.

ZBOR deplasare în atmosferă a unei aeronave. După momentul desfășurării există: zbor de zi (începe la 30 de minute după răsăritul soarelui și se încheie cu 30 de minute înainte de apus) și zbor de noapte (începe la 30 de minute după apusul soarelui și se încheie cu 30 de minute înainte de răsărit) raportându-se la ora locală. După mijloacele și metodele utilizate există: zbor la vedere (orientarea în aer față de sol și eventualele aeronave aflate în trafic se face prin observare directă, aprecierea distanțelor, a înălțimilor, a vitezelor etc. făcându-se din ochi) și zbor instrumental (datorită lipsei de vizibilitate – nori, ceață etc. – orientarea se face cu ajutorul instrumentelor de bord). După natura susținerii în aer există: zbor fără motor (aeronave care nu utilizează decât caracteristicile aerodinamice constructive: planoare, deltaplane, parapante etc.) și zbor cu motor (aeronave care utilizează ca mijloc principal de propulsie forța generată de un motor: avioane, elicoptere etc.). În funcție de alți factori sau de scop, se disting și alte feluri de zbor. Zbor în condiții meteo grele, efectuat parțial sau total fără vizibilitatea solului și a orizontului natural, având un plafon coborât și o vizibilitate redusă (în nori, între straturi de nori, pe precipitații puternice, sub nori, dar la mică înălțime), impunând măsuri speciale de navigație, complexitatea acestora depinzând de tipul și de aparatura de bord a aeronavei. Zbor terestru, efectuat în straturile relativ dense ale atmosferei, în câmpul gravitațional al Pământului. Zbor transmeridian, efectuat peste fuse orare, determinând oscilații ale ritmului arcadian. Zbor razant, efectuat la foarte mică înălțime, urmărind relieful solului, prezentând interes din punct de vedere militar prin realizarea surprinderii inamicului, radiolocatoarele terestre de descoperire devenind ineficiente, zgomotul avionului supersonic auzindu-se la obiectiv după trecerea sa. Zbor de luptă, executat în scopul îndeplinirii unei misiuni de luptă. Zbor de aclimatizare, efectuat în vederea obișnuirii organismului cu mediul aerian. Zbor în dublă comandă, efectuat în procesul de instruire de către piloți-elevi pe aeronavele de școală dotate cu dublă comandă, cu instructor la bord în scopul învățării pilotajului, a navigației aeriene etc. Zbor de încercare, efectuat cu aeronavele prototip în vederea testării parametrilor tehnico-tactici proiectați. Zbor demonstrativ, efectuat în scopuri didactice sau în cadrul mitingurilor aviatice. Zbor acrobatic, executat cu aparate de zbor special construite pentru a dezvolta îndemânarea pilotului pentru cunoașterea aparatului și aprecierea corectă a propriilor posibilități; are caracter demonstrativ sau competitiv. Zbor pe spate, avionul este pilotat având comenzile în profunzime și direcțiile inversate. Zbor în oglindă, executat de două avioane la o distanță de 2-3 m unul de celălalt, unul dintre acestea zburând pe spate. Zbor la punct fix, regim în care elicopterul se menține la o anumită înălțime față de sol fără a înainta, e important în operațiuni speciale (salvare, remorcare, desant aeropurtat și antisubmarin etc.). Zbor planat, fără motor, executat de un planor sau un avion cu motorul oprit. Zbor plutit, executat în curenți ascendenți în care un planor (deltaplan sau parapantă) câștigă sau își menține înălțimea; poate fi executat la pantă, faleză sau termic (curenți ascendenți). Zbor termodinamic, executat la pantă, constând în utilizarea alternativă a curenților dinamici care urcă panta și a căminelor termice. Zbor de undă sau în curenți oscilatorii, executat în curenții ondulatorii din norii altocumulus, care oferă un câștig de înălțime lent, dar în timp îndelungat. Zbor în fața frontului de furtună, efectuat prin patrulare, manevrele fiind similare zborului plutit la pantă, în masa de aer cald împinsă de aerul rece al frontului. Zbor de înălțime, efectuat în curenți ascendenți cu realizarea unui câștig de înălțime de cel puțin 1000 m (pentru planare). Zbor de durată, executat în curentul dinamic de pantă, undă lungă sau termic în scopul menținerii cât mai mult în aer. Zbor de distanță, efectuat în scopul realizării unei distanțe parcurse în zbor cât mai mari, putând avea și țel fixat (cu meționarea unei rute fixe, executat cu vânt de față, vânt de spate sau cu întoarcere la aerodromul de plecare). Zbor subsonic, nu depășește viteza de 1M. Zbor supersonic, nu depășește viteza de 5M. Zbor hipersonic, depășește viteza de 5M, desfășurarea acestuia în straturile dense ale atmosferei implică puternica încălzire a învelișului aeronavei, acesta trebuie să fie construit din oțeluri speciale refractare (titan) sau să aibă straturi ceramice pentru a combate bariera termică, de regulă se execută la înălțimi mari unde densitatea aerului fiind redusă, încălzirea se micșorează, sau în cosmos unde frecarea cinetică dispare lisind aerul.

consonantic, principiu ~, implicarea spontană și inconștientă a intervalicii primare (cvinta*, cvarta*) și, în general, a celei cu funcție normativă (terță* mică) în structura melodiilor de factură premodală și modală*. Atât prin prezența lor în melodie*, ca în unele formații prepentatonice* ce cunosc adevărate succesiuni de „salturi” mari, cât mai ales, prin subiacența lor, în mai toate tipurile de monodie*, c. a fost evocat de cercetările psihologice (Stumpf) și a fost pus la temelia unor explicații privind apariția muzicii (Hornbostel, Curt Sachs, Brăiloiu, Breazul). V. distanțial, principiu.

disc (< gr. δίσϰος [ diskos]; it. disco; fr. disque; engl. record; germ. Schallplatte), unul dintre mijloacele de comunicare în masă, instrument de conservare și reproducere a fenomenului sonor, cu o largă aplicare îndeosebi în domeniul muzicii. În 1877 francezul Charles Cros și americanul Thomas Alva Edison propun aproape simultan imprimarea sunetului prin mijlocirea inciziilor pe un cilindru (v. fonograf). Cilindrul de ceară al lui Edison a fost treptat înlocuit de d. care, inventat de Emil Berliner în 1887, oferea posibilitatea editării unui număr nelimitat de copii după înregistrarea* primară, gravată pe așa-numita „matriță”. Pentru înregistrările pe d. timp de patru decenii a fost folosit un procedeu artizanal, constând în incizia unor șanțuri de adâncimi variabile, obținute datorită transformării vibrațiilor aerului prin mijloace mecanice. Este perioada înregistrărilor mecanice sau acustice. Din 1925, o dată cu folosirea microfoanelor* pentru transmiterea semnalului sonor, începe perioada înregistrărilor electrice. După 1945, două invenții revoluționează tehnologia d.: banda de magnetofon* permite realizarea unor înregistrări primare de o calitate superioară, iar utilizarea policrorurii de vinil (PVC) fabricarea de d. cu șanțuri foarte mici (fr. microsillon), de lungă durată și cu o înaltă calitate a redării spectrului de timbruri* și întensități*; reducerea vitezei de rotire a d. de la 78 de ture pe minut la 45 sau 33 1/2 a contribuit de asemenea la creșterea duratei unei fețe de d. de la 4 la ca. 30 minute. Este perioada „d. de lungă durată” (engl. L.P. = long playing). Aplicarea industrială a înregistrărilor stereofonice [v. stereofonie (1)] aduce îmbogățiri considerabile în direcția situării spațiale a surselor sonore, efectul de „perspectivă” contribuind la crearea unei audiții cât mai apropiată de cea directă, din sala de concert*. De o mult mai mică dimensiune, discul compact (CD) apărut în anii ’80 ai sec. 20 are o foarte mare capacitate de stocare a informației sonore (’80 maximum), fidelitate și durabilitate superioare celor ale d. analog. În România, primele înregistrări datează din primul deceniu al sec. 20. Marile case internaționale de d. își creează filiale românești în perioada 1920-1930. În 1933 este înființată casa românească „Electrecord”.

disonanță, relație succesivă sau (mai ales) simultană de sunete a căror audiție produce o impresie dezagreabilă, de dezechilibru, încordare și care implică „mișcare” în raport cu consonanța*. Determinarea teoretică (implicit acustică) a d. este intim legată de aceea a consonanței, încât tratarea în sine a noțiunii este dictată de necesități în primul rând metodologice. ♦ Din punct de vedere istoric (stilistic), d. impune totuși unele distincții tehnice căci, în fond, nu atât situația consonanței este controversabilă de-a lungul unei succesiuni de stiluri componistice, cât mai ales aceea a d. care a constituit teatrul unor treptate, uneori radicale schimbări de optică. ♦ S-ar putea admite că în mai toate stilurile ce au culminat cu acela al clasicismului* d. au fost considerate secundele* mari și mici, septimele* mari și mici și toate intervalele* mărite și micșorate (deși în anumite situații provocate de enarmonie (2) o secundă mărită poate deveni terță* mică iar o terță micșorată secunda mare etc.). Tratarea d. și principalele ei reguli au fost stabilite încă în cadrul contrapunctului* (în special al celui înflorit), prin pași tipici de secundă care, după situația în care se produc, se numesc: note de pasaj*, broderie*, întârziere*, anticipație* și cambiată*. În linii mari, sub forma notelor străine de acord*, aceiași pași de secundă sunt tipici și pentru armonie (III, 1, 2), ei reprezentând modalitatea rezolvării* d. În afară de aceste accepții de d., în armonie, consonante sunt trisonurile (după teoria funcțională riemanniană numai cele ale T, D și S) dar disonante sunt acordurile formate prin suprapunerea a mai mult de două terțe, situație în care deși componentele acordului (terțele) sunt considerate consonante, rezultanta lor – acordurile de septimă, nonă* etc. – sunt disonante. Tocmai consonanta relativă (imperfectă) a terței creează acest paradox al unui grad în plus în tolerarea d., în timp ce, așa cum remarcă unele tratate (S. Karg-Elert), toleranța este cu un grad mai restrânsă în cazul consonanțelor propriu-zise, încât sunt suficiente numai două cvinte perfecte suprapuse și executate armonic pentru a da naștere unei d. Atonalismul* și dodecafonia* au anulat practic contradicția consonanță-d., „stilurile” acestea putând fi considerate stiluri disonante (consonanța cunoscând o situație de excepție, mult inferioară frecvenței d. în vechile stiluri), ceea ce dovedește, o dată în plus, relativitatea statutului d., inexistența unor criterii precise privind proporțiile „admise” ale unui „amestec” al consonanțelor cu d.

expresionism, mișcare artistică cu un puternic caracter contestatar și nonconformist, apărută în Germania și Austria la începutul sec. 20, mai întâi în artele plastice (în cercurile „Die Brücke”, „Ber Blaue Reiter”) și în lit., apoi în muzică, în bună parte ca o reacție față de impresionism*. E. muzical cunoaște două principale tipuri de manifestare, reprezentate, la nivelul protagoniștilor, prin Schönberg și școala dodecafonică vieneză (v. și dodecafonie) și respectiv Stravinski din „perioada rusă”. Considerate, în general, mai puțin ca fațete ale e. muzical cât mai ales ca direcții componistice ireductibile (Leibowitz, Adorno) sau cel puțin ca un cuplu de forțe contrare, acționând complementar (Schaeffner, Rognoni, Boulez) în componistica modernă, cele două orientări corespund de fapt unor soluții diferite date pe plan muzical cerinței fundamentale a e., aceea de exacerbare a tensiunii, emoționale, de exaltare a expresiei (1). Este ceea ce în arta unor reprezentanți ai „noii școli vieneze” se realizează – precumpănitor în genurile teatral-muzicale (Schönberg, Erwartung, Berg, Wozzek) – printr-o exacerbare a conceptului muzical postromantic, în speță al aceluia consacrat de R. Strauss prin operele Salome și Elektra: distorsionări ale structurii muzicale la nivele arm.* și melodic prin cromatismul cvasi-absolutizat, atingând atonalismul*, plastică orchestrală vizând crearea de efecte psihologice violente, linie vocală nontonală, abruptă, ce „transsubtanțiază datele psihologice ale textului” (A. Goléa). Muzica cunoaște însă, la dodecafoniști, și reversul – necesar și firesc – al acestei continuități față de romantism*, și anume un proces de abstractizare (mai intern la Webern, continuat apoi de neoserialiști) în virtutea căruia, prin dizolvarea tonalității și a reprezentărilor tematice condiționate de ea și prin înlocuirea lor cu reprezentări de tip serial (v. serialism), se tinde spre realizarea unei legături nemediate între materia sonoră și expresie și astfel, spre eliberarea totală a acesteia din urmă. În muzica lui Stravinski hiperpotențarea expresiei se produce, contrar atematismului serial, ca urmare a îngroșării profilurilor tematice. Reliefarea adeseori ostentativă a motivelor sau fragmentelor tematice – prin mijloace ritmice, arm., de instrumentație etc. de deosebită acuitate, ca și prin repetări cvasi-automate [v. formulă (IV)] – factura lor rudimentară și chiar eterogenitatea lor, expres cultivate, sunt cele care determină la Stravinski o mutare de accent de pe fizionomie pe energia motivului*, o irupere a expresiei dincolo de cadrele textului muzical, constituind întrucâtva o emanația paratematică. Caracteristicele înfățișate conturează laolaltă specificitatea muzicală intrinsecă a artei expresioniste; ele demonstrează implicit autonomia estetică a fenomenului muzical expresionist, faptul că el nu este produsul unei contaminări cu e. lit. sau plastic, chiar dacă într-o opinie muzicol. încă larg răspândită, e. muzical (identificat îndeobște cu ramura sa dodecafonică) s-a impus în accepția psihologizantă – acordată în general curentului – a unei arte promotoare a brutalității, dezechilibrului, monstruosului, a explorării subconștientului etc. Deși acuitatea psihologică a operelor muzicale expresioniste constituie un dat real, bazat pe corespondențele de climat emoțional ale muzicii cu un text sau un subtext expresionist (lucrările lui Schönberg, sau Berg, compuse pe texte poetice sau dramatice expresioniste, ca și lucrările stravinskiene cu argument programatic mitologic sau străvechi folc.) sau chiar pe împrumuturi semantice mai mult sau mai puțin fortuite dinspre lit. spre muzică (Webern), aceste relații inter-arte nu sunt de natură să definească e. muzical în esența sa, ci reprezintă o componentă paramuzicală a specificului său estetic. O trăsătură generală a e. reflectată în muzică o constituie și aplecarea spre resursele primare ale muzicilor folc. arhaice sau ale celor exotice (exacerbare și obstinare a ritmului, efecte de masivitate sau stridență în arm. și orchestrație etc.), ca mijloc de realizare a expresiei de forță elementară, telurică (Stravinski, Bartók, Prokofiev). Aderări temporare la e. au manifestat Bartók, Honegger, Prokofiev, Ives, Șostakovici ș.a. Influențe ale e. – mai ales de formulă stravinskiană – se percep și în comp. rom. (Lazăr, Jora, Rogalski, Silvestri, Mihalovici, Socor); ele se manifestă în special la nivelul modalităților tehnice, mai rar în muzica pură și mai frecvent în lucrări programatice sau cu text, ce urmează îndeobște linia exploatării, în spiritul șocului și violenței expresioniste, a anumitor caracteristici și zone ale folc. precum și, adesea, linia unor reprezentări grotești, caricaturale, a parodiei etc.

flaut (< it. flauto; fr. flute; germ. Flöte). Aparținând grupei instrumentelor de suflat din lemn, dar construit astăzi din metal (argint), f. este alcătuit dintr-un tub cilindric astupat la un capăt, un orificiu lateral, prin care instrumentistul insuflă aer în tub, și un sistem de clape (2) metalice care deschid sau închid mici orificii aflate de-a lungul tubului, variind astfel lungimea coloanei de aer care întră în vibrație și, implicit, înălțimea* sunetului produs. Înălțimea sunetelor este de asemenea variată datorită intensității suflului [v. flageolet (1)]. F. emite sunete pe o întindere de trei octave*: si(do₁)-do₄. F. are o lungime totală de 765 mm, putînd fi divizat în trei părți demontabile. Diameltrul corpului cilindric este de ca. 19 mm. Pe partea superioară a tubului cilindric se află orificiul lateral, de formă aproape rectangulară și având un diametru de 17 mm. Corpul f., reprezentat de partea centrală a tubului, are 13 orificii acoperite de clape, care se pot închide sau deschide sub acțiunea degetelor instrumentistului, partea inferioară a f. având doar trei orificii. F. se ține transversal, de la stânga spre dreapta, ceea ce îi mai conferă și denumirea de f. transversal (fr. traversière; germ. Querflöte) sau lateral. Din familia f. actual fac parte f. mare (descris mai sus), f. mic*, f. alto și f. bas. Fiind un instr. de factură melodică, f. i se încredințează adesea un rol solistic. În orch. simf. se folosesc 1-4 f., mai frecvent 2-3, unul din ei putând fi înlocuit cu f. piccolo sau f. alto, schimbarea notându-se în partitură* prin indicația muta in*... Partida* de f. se scrie pe un portativ* sau două în partitura* generală, deasupra tuturor celorlalte instr., notația făcându-se în cheia* sol. F. contemporan este rezultatul unui lung proces de inovare și perfecționare a vechilor instr. de suflat. F. este poate cel mai vechi instr. cunoscut. Menționările din antichitate amintesc de f. lui Pan (syrinx; v. nai), f. frigian, f. simplu, f. dublu ș.a. Un instr. mai apropiat de f. actual este f. drept* din sec. 16. Sec. 17 este dominat de creația fr. și it. dedicată f. drept, el fiind predecesorul direct al f. transversal. După o serie întreagă de perfecționări aduse f. transversal, vizând ușurarea tehnicii instr. și obținerea unui timbru* cât mai plăcut, în 1831, Theobalt Boehm ajunge să stabilească dimensiunile proprii obținerii celor mai pure sunete și sistemul mecanic al acționării clapelor cel mai convenabil tehnicii instr. Sistemul Boehm este aplicat și în construcția f. actual. F. posedă un timbru destul de omogen, cu caracteristici de claritate și transparență, datorită cărora se evidențiază adeseori în partituri celebre, fie ca protagonist în concertele (2) instr., fie în scurte dar expresive solo*-uri în cadrul orch. Concertul clasic este reprezentat prin lucrări de J. Haydn (Concertul pentru f. și orch. în re major) și de Wolfgand Amadeus Mozart (Concertul pentru f. și orch. în re major și Concertul pentru f., harpă și orch.). Epoca romantică îl folosește mai mult în desfășurările simf. Impresionismul fr. îi conferă o nouă dimensiune, explorând resursele de mister ale registrului (I, 1) grav (solo din Preludiu la după-amiaza unui faun de Debussy), de asemenea în lucrări de Ravel. În muzica românească, contemporană, f. își găsește aplicarea în lucrări solistice cât și pentru formații camerale* și simf. concertante (Concert pt. f. și orch. de Anatol Vieru, Concert pt. f. și orch. de Liviu Glodeanu). Abrev. în partitură: fl.

fonograf, primul aparat de înregistrare* și redare imediată a unor surse sonore, inventat în 1878 de T.A. Edison. A servit folcloriștilor ca mijloc de culegere științifică, cilindrul de ceară care înmagazina materialul înregistrat putând fi ascultat de multe ori în scopul transcrierii* cât mai fidele față de original. Față de notația „după auz” care avea dezavantajul perisabilității și acela că informatorul nu cânta niciodată la fel, înregistrarea fonografică putea păstra și timbrul* vocii (1) și emisiunea vocală specifică unei zone folclorice sau unui informator. F. a fost înlocuit după cel de al doilea război mondial cu magnetofonul*. V.: culegere; arhive fonogramice.

heptacord (gr. ἑπτάχορδος [eptahordos], de la ἑπτά, „șapte” și χορδή, „coardă”) 1. Scară* muzicală de 7 trepte*. 2. Adj., termen ce se aplică instr. muzicale cu 7 coarde, ex. liră heptacordă. 3. La vechii greci, sistem de acordaj*. Există mai multe versiuni asupra originilor tradiționale ale acestuia, care au însă un punct comun: toate menționează numele lui Terpandru. După singura versiune considerată istorică, Terpandru ar fi moștenit lira* cu patru coarde, el adăugându-le pe celelalte trei. ♦ H. rămâne mult timp în uz, chiar și după introducerea octocordului* de către Pitagora, dar nu atât din respect față de tradiție, cât mai ales din cauza încărcăturii simbolice a numărului 7. ♦ Al doilea tetracord* al h. avea două aspecte, după concepția lui Terpandru (1) și după cea a lui Pitagora (2). 4. Instr. din familia violelor*, inventat de Vuillaume (sec. 18) cu ambitus*-ul între basse de viole (v. viola da gamba) și violoncel*; n-a fost întrebuințat în concert (1).

tentativă, tentative s. f. (deț.) deținut care se străduiește să obțină o poziție cât mai convenabilă în penitenciar.

melodie (< gr. μελῳδία, de la μελῳδός, v. melod), succesiune coerentă de sunete al cărei sens muzical poate fi perceput ca un întreg: sie-și suficientă, independentă, în principiu, față de alte elemente (cu excepția ritmului*), m. poate fi concepută ca element primordial și în același timp definitoriu al muzicii* (punct până la care noțiunea de m. se suprapune pe aceea de monodie*). În desfășurarea sa considerată, în chip mai mult metaforic, drept orizontală (dacă se ține seama de structura ei intervalică) m. întrunește – la nivelul unor legi spontane ori consacrate de arta profesionistă – o seamă de raporturi intervalice (cu deosebire pe acelea accesibile în cântare), structură modală*, ambitus (1), durată (I, 1), dinamică (1), timbru, atac (1). ♦ Acoperind sub forma sa monodică o arie de timp considerabilă și conviețuind cu formele de multivocalitate* (de ex. în folclor*), fiind sin. deci cântecul (I, 1), m. are în muzica greacă*, în muzicile tradiționale ale Orientului și în etapele de dinaintea apariției polifoniei* europ. caracterul unei desfășurări logice, bazată pe fluxul articulat al intervalelor*, prin salturi sau printr-un profil treptat preponderent descendent în muzica gr. sau în folc. rom., „pe un fond de liniște” (André Souris), fond pe care apariția isonului* sau a burdonului (1) nu-i afectează încă esența. Acest „fond” de liniște dispare practic în momentul afirmării polif., fie sub formele sale spontane (la unele popoare polineziene, la cele slave, la gruzini sau la aromâni) fie organizate ca în muzica Europei occid. Chiar dacă în polif. primitivă occid., impunea condiția asocierii vocilor (2) (pe baza intervalelor primare, pornind deci de la ideea consonanței*) această polif. era, în fond, o poli-m., liniile melodice concurente respectând o anumită autonomie modală (v. polimodalism). Modificările survenite în sânul polif.: precizarea unor raporturi vertical-acordice (viitoarele funcții*) centrate în jurul treptelor* de T, D și Sd, tipizarea cadențelor (1) și, o dată cu aceasta, restrângerea modurilor la tonalitatea (1) major-minoră prin generalizarea sensibilei* au dus la apariția armoniei (III). Fenomenul a avut consecințe directe asupra m., aceasta însumând în chiar structura sa noile relații. Pentru prima dată, m. era subordonată unui alt element: armonia – și aceasta în ciuda situației paradoxale a situării superioare a m. în eșafodul multivocal, ceea ce l-a determinat pe Rameau să afirme că „m. se naște din armonie”. Într-adevăr, muzica clasică ilustrează această dependență de armonic, m. fiind construită nu numai în strânsă legătură cu cele trei funcții pilon (T, D și Sd) ci și ca o proiectare în orizontal a acordului. Contunua accentuare a cromatismului* în armonie și generalizarea funcției dominantice au drept consecință „sensibilizarea” corespunzătoare a duetului melodic. Acele curente care, începând cu impresionismul*, au readus în actualitate m. de tip modal, reacționând tocmai la hipertrofierea funcției dominantice, au repus în drepturi desfășurarea liniară, prin intervale „melodice”, precum și profilul pentatonic* al acestor m. La rândul ei, dodecafonia*, care se situa istoric la finele unui proces de cromatizare, anihilând, prin chiar acest proces, ideea de funcție, imagina m. ca o „ritmizare” a elementelor seriei*. Ceea ce trebuie însă accentuat, este apariția, o dată cu muzica lui Webern, a unui tip de m. care, prin salturile intervalice mari, tot mai îndepărtate de idealul vocalității, prin spațierea de ordin ritmic – un fel de discontinuizare a „figurativului” melodic – a fost comparată cu imaginea plastică punctualistă*. ♦ În ciuda imponderabilului ce o guvernează (ca fiind supusă cea dintâi „inspirației”, unui simț special al melodicului), m. a constituit obiectul unor disociații de ordin muzical sau științific pozitiv, concordante cu gândirea predominantă a momentului istoric. Pentru teoreticienii greci, ideea de melos – în condițiile unei muzici ce se presupune a fi fost exclusiv monodică (v. greacă, muzică – a se remarca și extinderea noțiunii de melos la cântecul pop. – Breazul) se referea, în sensul ei cel mai larg, la știința complexă a muzicii, cuprinzând, după Aristoxenos, armonica, ritmica, metrica; spre deosebire de pitagoreici, care puneau accentul pe raporturile (intervalice) în sine din interiorul m., Aristoxenos relevă raporturile ei concrete, premisa constituind-o nu atât entitățile numerice cât mai ales stabilirea și înțelegerea lor (într-o viziune ce precede psihologia* muzicală) pe baza muzicalității. Mai toate explicațiile ce au avut în obiectiv m., într-o epocă în care viziunea armonioasă era în declin și cercetătorii luau din nou legătura, mai ales prin folc., cu monodicul, au fost, la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, de nuanță psihologică. Astfel, reprezentanții Școlii muzicologice din Berlin (Stumpf, von Hornbostel, Lachmann, Sachs) ca și cei ai Școlii din Viena (Lach) au apelat la mai vechiul principiu al consonanței, considerat însă nu în sensul unui dat aprioric-ezoteric ci al unuia nativ, inconștient, stipulând totodată existența unui principiu distanțial* ce dirijează nașterea și evoluția m. Observarea melodiilor primitive (prepentatonice și pentatonice) a pus cel mai direct în evidență preponderența unor intervale, rolul lor generativ (Breazul), mecanismul asocierii lor, mecanism ce se menține, în general, și în m. mai dezvoltate: „Treptele alăturate ale unei scări sunt îndepărtate unele de celelalte fie prin mărimea saltului, fie prin aceea a pasului. Terțele dobândesc astfel un loc central: ele apar fie ca pași mari fie ca salturi mici” (Wiora). Gestaltismul a atras atenția asupra unității elementului melodic, element ce se percepe întotdeauna global, indiferent de contextul arm. sau polif. căruia i se integrează. Derivat din teoria funcționalistă riemanniană, dar opunându-i-se în aceeași măsură, ca și din psihologismul școlii berlineze, energetismul* (Mersmann, Kurth) acordă m. o accentuată autonomie, chiar și în contextul armoniei romantice „în criză” sau a polif. -armonice bachiene, considerând-o ca purtătoarea unei energii proprii („evoluția melodică este un joc al tensiunilor”, Kurth) sau ca expresie pură a mișcării („melodia este mișcare”, Kurth) în raport cu caracterul mai mult static al elementelor armonice. Muzicologia fr., prelungind ramismul dar resimțindu-se și ea de aceeași influență a teoriei funcționale, imaginează la rându-i o altă explicație a dinamismului interior a m. prin legea atractivității (Chailley, Costère), lege ce acționează preponderent orizontal (sunetele „slabe” și instabile sunt atrase de treptele mai „tari”, stabile), începând chiar cu melodiile bi-, tri-, tetra-, și pentatonice (-cordice). V. metabolă; pien. ♦ Din punct de vedere didactic, m. „era privită drept un element fie prea spontan fie prea particular pentru a putea fi sistematizat” (L. Comes), ceea ce a condus abia în anii din urmă la studierea m. în afara tratatelor de arm. sau c. punct, fără neglijarea, firește, a raporturilor ei cu aceste discipline.

muzicologie (fr. musicologie; engl. musicology; germ.: Musikwissenschaft), știință a muzicii ce adoptă ca obiect multiplele laturi ale acesteia: practică și teoretică, aplicativă și fundamentală, creatoare, interpretativă și perceptivă, diacronică și sincronică, cognitivă și educativă, etică și estetică etc. M. se constituie ca știință independentă în sec. 19 și preia tradițiile unor discipline care au cercetat din vechime aceste laturi. Încă din sec. 6 î. Hr., școala fondată de Pitagora studiază structura matematică a sunetului* muzical descoperind relațiile și proporțiile acustice ale acesteia. Ele reprezentau legi universale ale întregului cosmos, fiind adoptate de către pitagorici în astronomie și în creația artelor plastice și arhitecturii, ca norme imuabile menite să realizeze frumosul și armonia (1). Școala lui Pitagora a cercetat, de asemenea, efectul muzicii asupra sufletului creând teoria ethosului*, temei al unor cercetări, în etică, pedagogie, estetică*, continuate de școala lui Platon și Aristotel. Medicina și politica au adoptat și ele aceste idei ca principii terapeutice și mijloace de educație a cetății. Cercetările de istorie a muzicii* au fost cultivate de către Heraclide Ponticul (sec. 6 î. Hr.), fiind continuate până târziu de Plutarh (sec. 2 d. Hr.). Gândirea antică a grupat disciplinele muzicii în două mari clase: teorie și practică (Aristoxenos, sec. 4 î. Hr.) – teoria, cu bazele fizice și aplicațiile tehnice, practica având, ca subgrupe, activitatea educativă și cea productivă (compoziție și interpretare). Notația* muzicală vocală și instr., sistemul (II, 2) modurilor și sistemul (II, 6) ritmului* constituie de asemenea un aport însemnat al antic. gr. În cunoașterea științifică a muzicii, ca tradiție a m. moderne. Întemeiat pe concepția pitagoreică, ev. med. va adopta studiul muzicii ca singura artă admisă în universități, fiind încadrată în quadrivum* alături de aritmetică, geometrie și astronomie. Autorii medievali dezvoltă teoria ritmului (Augustin) și pe cea a modurilor* (Boethius, Cassiodor), pe linia tradițiilor antice. Noi orientări înspre practica interpretativă și creatoare a cântecului religios (Regino de Prön, Aurelianus Reomensis, Hucbaldus) culminează cu sistemul lui Guido d’Arezzo (sec. 12; v. solmizație). Concepții scolastice impun teoreticienilor, în mod dogmatic, principii de cunoaștere și clasificare a ramurilor muzicii; musica coelestis și musica mundana „muzicală cerească și pământească”. În schimb latura practică a investigației va duce la cunoașterea genurilor (I) cultivate în viața muzicală și la norme tipologice obiective, ca de ex.: după sursa sonoră: m. vocală (m. harmonica), m. instrumentală de suflători (m. organica) sau de percuție și corzi (m. ritmica), iar după specificul componistic monodică* (simplex vel civilis) sau polifonică* (composita vel regularis vel canonica). Umanismul și Renașterea* vor aduce noi preocupări teoretice fie în studiul sunetelor și relațiilor lor (Zarlino) fie în cel al sistemului modal (Glarean). Muzica încetează de a mai fi încadrată în quadrivium, iar studiul compoziției (2) nu făcea decât arareori parte din cursurile academice, fiind atribuit altor discipline ca poetica sau retorica. Reîntoarcerea la arta antică va determina genul „odelor pe metri antici” (Cesti, Tritonius, Baillif, Goudimel, Honterus). Renașterea și barocul*, vor promova preocupări de organologie și de noi sisteme intonative: infra-cromatice* (v. microinterval) (Tartini), temperate* (Werckmeister). Gândirea enciclopedică (Praetorius, Mersenne, Kircher), va duce la dezvoltarea științei muzicale fie în sensul științelor naturii (acaustica* – Sauveur), fie în cel al disciplinelor umane: estetică* (Baumgarten), etnografie (Cantemir) sau teoria*, istoria și enciclopedia muzicii (Bourdelot, Forkel, Burney, Cantemir). Știința modernă (începând cu Fétis, Adler, Riemann) va cuprinde totalitatea ramurilor de cunoaștere a muzicii în sisteme alcătuite după diverse criterii: istorico-sistematice, științele naturii și ale spiritului, nomotetice-idiografice* etc. Sec. 20 va relua aceste preocupări axate fie pe binomul istoric-sistematic adoptat de tradiția universitară, fie pe alte criterii de clasificare: istorie-etnologie-psihologie* (J. Handschin), m. internă și externă (J. Chailley), etnomuzicologie-istorie-muzicologie sistematică (A. Wellek), teorie-istorie-etnomuzicologie-critică muzicală (I. Keldiș). Deschiderile sistemului merg spre adoptarea noilor discipline muzicologice (sociologia – C. Sachs) și a altora care așteaptă obținerea dreptului de cetate în sistem: cibernetica, lingvistica muzicală, semiotica. În gândirea științifică românească, Xenopol adoptă principiul clasificării triadice: genetice-sistematice-fenomenologice iar, în muzică, Iacob Mureșianu (1888) reia principiul antic al teoriei și practicii, în prima clasă adoptând: gramatica, acustica, canonica, melodica, estetica. George Breazul, la rândul său, integrează în cursul său de enciclopedia și pedagogia muzicii: „psihologia, logica și teoria cunoașterii, estetica, istoria muzicii, folclorul și metodologia specială a muzicii și a lecției practice” (1927). Sistemul contemporan al m. deși de un caracter însă empiric, tinde spre o concepție interdisciplinară ce vizează atât nivelul ontologic (obiectul cercetării, existența și esența sa) cât și cel epistemologic (principiile și metodele cunoașterii). Concepțiile asupra obiectului m. cunosc două poziții extreme, polare: a) Arta muzicii ca existență materială a fenomenului sonor-acustic, guvernat de legități general-valabile – concepția fondată de pitagoreici, dar reluată în sens formalist de Filodem (sec. 1 î. Hr.), care nega muzicii orice efect asupra sufletului. În arta din sec. 19, concepția formalistă e susținută de E. Hanslick, care luptă totodată contra literaturizării religioase, filozofice a muzicii. b) Arta muzicii ca existență creată de om, în scopul cunoașterii și exprimării realității, ca mod de reflectare a acesteia și mijloc de acțiune asupra omului. De aceeași tradiție antică (cf. teoriei ethosului), ea reprezenta concepția adoptată de estetica științifică umanistă. Concepțiile epistemologice asupra muzicii au fost adeseori legate de știința în care se desfășura cercetarea: matematică, fizică, istorică sau estetică etc. O dată cu fondarea în sec. 19 a m. ca știință independentă, metodele ei au fost preluate din științele naturii, a căror dezvoltare le-a impus ca model al tuturor ramurilor de cunoaștere socio-umană. Pozitivismul este orientarea care a determinat această prevalentă a științelor naturii. Geneza m. ca sistem independent a fost condiționată, de asemenea, de concepția evoluționistă (Darwin, Spencer) ca și de primele afirmări ale filosofiei materialist-dialectice: teza lui Fr. Engels asupra corelației istoric-logic, s-a reflectat parțial într-unul din primele sisteme ale m. în sensul dualismului istoric-sistematic (G. Adler, 1885). Evoluția ulterioară a întregii cunoașteri științifice a dus la perfecționarea metodelor diverselor ramuri, fie de natură fizică (acustica) sau socio-umană (istoria, estetica, psihologia, sociologia etc.), fie de corelarea celor două domenii, cu o prevalență a umanului (psiho-acustica). Principiul interdisciplinar determină în sistemul actual al m. apelul la „pluralism epistemologic” sau „sinteza metodelor”, fie în interiorul ramurilor (istorie, sociologie, teorie etc.) fie în interiorul sistemului, între ramuri. În acest din urmă caz, metodele trebuie să străbată transversal toate ramurile cunoașterii cuprinse în sistem, pentru ca orice latură a fenomenalității muzicale să beneficieze cât mai amplu în procesul de cunoaștere a obiectului epistemic ce-l reprezintă. Aceste aspecte reprezintă tendințe actuale și perspective viitoare ale m. Interdisciplinaritatea se află încă într-o fază incipientă de multi-, pluri- sau intra-disciplinaritate, caracterizată printr-o simplă „coabitare” a ramurilor în sistem, cu unele schimbări de enunțuri și metode între ele. O adevărată inter- și trans-disciplinaritate (ca fază superioară) se va realiza când sistemul va fi dominat de un număr de axiome comune, din care să se deducă, printr-o metodologie adecvată, întreaga construcție și coordonare logică a întregului și ramurilor sale. Imaginea grafică circulară a ramurilor m. reflectă funcțiunile și posibila dezvoltare și autoreglare a sistemului. Acesta e dominat de nucleul central al filozofiei (epistemologiei) muzicii și teoriei sale superioare – zonă ontologică și epistemică a axiomelor prime și a metodelor circular-transversale, centru din care se desprind radial radial disciplinele sociale, umane, naturale, istorice și sistematice, fundamentale și aplicative ale m. Graficul reflectă la limita circumferinței derivarea disciplinelor sociale, umane, naturale, istorice și sistematice, fundamentale și aplicative ale m. Graficul reflectă la limita circumferinței derivarea disciplinelor muzicale din ramurile generale ale specialității respective (ex. sociologia generală etc.), alt aspect al posibilei interdisciplinarități. În structura domeniului epistemologic al m., alături de obiectul și subiectul cunoașterii, distingem trei categorii ale metodelor: A. Principiile materialismului dialectic și istoric; B. Legile logice ale gândirii, proprii tuturor domeniilor cunoașterii; C. Normele și metodele specifice disciplinelor muzicale. Acestea din urmă comportă trei nivele corelate posibilităților cognitive-euristice ale muzicii ca artă și știință: I. Obiectul: realitatea; subiectul: compozitorul; metodele: științele „tehnologice” ale artizanatului creator [armonie (III), contrapunct*, forme* etc]. II. Obiectul: opera de artă; subiectul: muzicologul; metodele: științele tehnologice, adoptate ca mod de testare și analiză a măiestriei. III. Obiectul: întreaga fenomenalitate a muzicii; subiectul: muzicologul; metodele: toate disciplinele m., axate pe cercetarea fundamentală și aplicativă. M. românească s-a manifestat empiric în sec. 19, prin diverse discipline izolate, ca pedagogia (manuale, metode), culegeri* de folclor*, lexicografie, istoria muzicii, critică muzicală, organologie etc. Dezvoltată în sec. 20, prin amplificarea obiectului de cercetare și adoptarea unor metode moderne, ea s-a impus pe plan mondial prin discipline ca: istoria muzicii (E. Mandicevski, G. Breazul), etnomuzicologia și pedagogia (C. Brăiloiu, G. Breazul), bizantinologia (I.D. Petrescu), estetica (D. Cuclin). V.: energetism; fenomenologie.

orchestră (fr. din gr. orchestra – v. tragedie (1)), ansamblul instrumentiștilor care execută împreună o lucrare muzicală. O. este, în general, o formație stabilă, cu un număr precis de membri, organizată în vederea susținerii de concerte (1). Ea poate funcționa ca o instituție independentă (de tipul filarmonicilor*) sau poate aparține unei instituții artistice cu profil lateral (radiodifuziune, teatru muzical etc.). Ținând seama de numărul și felul instrumentelor folosite, de repertoriul (1) executat și de modalitățile de prezentare în public, există: o. simfonică, constituită după o schemă precisă de organizare cuprinzând instr. de coarde, instr. de suflat din lemn și din alamă precum și instr. de percuție, totalizând în mod obișnuit 80-100 instrumentiști; sub conducerea unui dirijor, o. simf. prezintă în public lucrări simf. alese din vastul repertoriu existent ce cuprinde muzică din sec. 18-20; o. de operă, având în general aceeași alcătuire cu o. simf., dar fiind destinată susținerii rolului de acomp. în spectacolul de operă* și balet*; îi este rezervat un spațiu special al sălii, numit fosa* de o.; o. de cameră, formație mai restrânsă, cu un număr variabil de instr. (între 10-30) alcătuită în funcție de necesitățile pieselor executate; acestea aparțin fie repertoriului vechi, anterior clasicismului* (secolele 16-18), fie celui contemporan; în general fiecare instr. are un rol distinct, o participare (partidă*) independentă ca în muzica de cameră*, instr. reprezentând spre deosebire de o. simf. partide* individuale, iar prezența dirijorului nu este întotdeauna necesară; o. de coarde, ansamblu instr. format numai din instr. de coarde cu arcuș (vl. I și II, vle., vcli., c-bași); pentru executarea basului continuu*, în lucrările din epoca barocă*, este introdus și clavecinul*; o. de instr. vechi, specializată în interpretarea cât mai fidelă a muzicii din Renaștere* și baroc, cuprinde doar instr. de epocă; o. de instrumente de suflat cuprinde, dintre participantele o. simf., numai instr. de suflat din lemn și alamă; repertoriul, mai restrâns, este completat cu transcripții* și aranjamente*; o. de muzică militară, (fanfara (6)), ansamblu mai mare de suflători cuprinzând, alături de instr. de suflat obișnuite, diferite instr. speciale care, prin sonoritatea lor puternică, sunt utile în concertele prezentate în aer liber; instr. de percuție* sunt de asemenea larg prezentate; o. de jazz* se bazează în principal pe instr. de suflat. (cl., sax., trp., trb.) și percuție; spre deosebire de grupările de soliști care se sprijină pe improvizație*, o. mare de jazz (big band) utilizează și aranjamente scrise; o. semisimfonică, formație cu rol de acomp. în spectacole de cântece și dansuri; o. de muzică ușoară și de dans și alte forme asemănătoare (o. de estradă, de salon, de promenadă), sunt asambluri instr. specializate în prezentarea repertoriului de divertisment, componența instrumentală fiind foarte variabilă; o. de muzică populară, specializată în prezentarea unui repertoriu folc. național, cuprinde instr. tradiționale ale respectivului popor.

orgă (< gr. ὄργανον, „unealtă”, „instrument”, „instrument muzical”; lat. organum; fr. orgue; germ. Orgel; engl. organ; it. organo), instrument de suflat complex, bazat pe un sistem de tuburi sonore. Sunetul o. se produce prin introducerea aerului sub presiune în tuburi o dată cu acționarea manualului* (manualelor), a pedalierului (1) și a sistemului de acționare a registrelor (III, 1, 2). Mărimea o. (în funcție de numărul tuburilor) diferă de la un instr. la altul. Fiind un unicat, fiecare o. este proiectată de obicei de către un specialist (în cele mai multe cazuri un organist*), care face „dispoziția registrelor” [alege registrele (II, 1)] care vor intra în componența instr., le distribuie diferitelor manuale și pedalierului, iar constructorul de o. „realizează” dispoziția acestora. De fapt, cele mai multe o., acelea care au două sau mai multe manuale, nu sunt instr. simple, ci sunt compuse din două, trei sau mai multe „orgi” de sine stătătoare, fiecare având un manual propriu, independent, pe care se poate cânta atât separat cât și împreună. Cele trei părți principale ale instr. sunt: tuburile sonore, grupate în rânduri de registre; mecanica de suflat („suflăria”) împreună cu magazia de vânt și mecanismul de acționare a ventilelor de admisie: consolă, claviaturi* (manuale) tractură, pârghii pentru registre (II, 2). ♦ A. Tuburile sonore pot fi grupate ținându-se seamă de anumite criterii: a. după felul de atac (2): tuburi labiale și tuburi linguale; b. după felul materialului din care sunt confecționate: tuburi din metal și tuburi din lemn, carton, porțelan etc.; c. după lungime; tuburi de 32′, 16′, 8′, 4′, 2′, 1′ – v. picior (2) etc., precum și după alte criterii. Tuburile labiale au forma și principiile de construcție ale unui flaut drept* sau fluier pop. Parte inferioară a tubului este conică iar cea superioară cilindrică. În locul unde se întâlnesc, se află deschiderea interlabială cu 2 muchii: labia superioară și cea inferioară. Vântul, care intră prin ajutajul de admisie, aflat la piciorul tubului, este comprimat în partea conică, pătrunde apoi prin ajutajul linear (germ. Kernspalte) în corpul central al tubului, unde pune în mișcare aerul, astfel încât coloana de aer a tubului întră în vibrație. Dacă tubul este lung, coloana de aer a tubului intră în vibrație. Dacă tubul este lung, coloana de aer oscilând rar sunetul va fi grav, iar dacă este scurt, sunetul va fi proporțional mai acut. Deci, de lungimea părții superioare depinde înălțimea (2) sunetului. Cam 80% din totalul tuburilor unei o. sunt labiale (doar la o. de tip fr., câteodată întâlnim relativ ceva mai multe registre linguale). Dacă tubul este închis el va emite octava* inferioară, în comparație cu un tub de aceeași lungime. Tuburile linguale produc sunetul cu ajutorul unei ancii* metalice (ca la armoniu*, acordeon*, muzicuță*). Admisia vântului este aproape la fel ca la tubul labial, dar aici vântul pune în vibrație și ancia (a cărei grosime are influență asupra timbrului*). Tubul lingual poate să aibă și o parte superioră, un pavilion*, în vederea amplificării sunetului. Forma pavilionului, cilindrică, conică, de mensură egală largă sau îngustă, are o influență hotărâtoare asupra timbrului. Anciile sunt de două feluri: batante (ca la cl., sax.) și libere (ca la acordeon, armoniu). Tuburile sunt grupate în rânduri de registre. Fiecare registru reprezintă un rând complet de tuburi; fiecărei clape a claviaturii îi corespunde un tub. Ele se deosebesc prin înălțime (de 8′, 4′, 2′), timbru („principal”, „flaut”, „oboi”, vox humana) și intensitate (2). Există registre de 8′ (ca. 30 cm), unde do măsoară c. 2,38 m, de 8′, de 4′ care, apăsând pe aceeași clapă, sună cu o octavă mai sus, de 2′ (cu 2 octave mai sus), 16′ (cu o octavă mai jos), 32′, 64′. Registrele sunt grupate și ele la rândul lor în registru de bază, de fond (fr. jeu de fonds, germ. Grundstimmen), cele de 16′, 8′, 4′ (la o. fr.) și cele 16′, 8′ (la o. germ.) aflate în manualul principal; cele de 8′ și 4′ se află în positiv*. Registre de aliquote (3) (fr. jeux de mutation, germ. Aliquoten) sunt registre care reprezintă armonicile* superioare. Registrul de 2^2/3,, sună cu o duodecimă* mai sus decât este notat, reg. de 2′ cu 2 octave mai sus, 1^3/5,, ca terță* deasupra octavei secunde, 1^1/3,, cvinta* deasupra octavei secunde, 1^1/7,, ca septimă* mică deasupra octavei secunde, 1′ cu trei octave mai sus etc. Registre mixte, mixturile (2) (fr. jeux composés, fourniture; germ. Gemischte Stimmen, Mixturen), de două voci (2) (de ex. o combinație între cvinta 2^2/3, și terța 1^3/5,), de 3′, de 5′, de 7′. Registrele mixte folosesc tuburi labiale. Timbrul, culoarea registrelor se obține prin mensura [germ. Mensur – v. diapazon (2)], lărgimea tubului. Fiecare orgă dispune de corul principalelor (fr. jeux de fonds) (16′, 8′, 4′, cu mensura medie și largă), corul flautelor (registre de 16′, 8′, 4′, 2′, 1′, aliquote, cu mensura largă), registre care imită alte instr. (viola, violino, violoncello), cu mensura îngustă (toate aceste registre folosesc tuburi linguale) și corul registrelor cu ancii, unele din ele de asemenea imitatoare ale unor instr. sau ale vocii umane (oboi, trompetă, trombon, vox humana). Registrele cu ancii se despart în două grupe, una folosind tuburi cu pavilionul normal (trompetă, oboi) celelalte cu pavilionul scurt (vox humana, racket*, regal*). Numărul tuburilor folosite diferă de la un instr. la altul. O o. medie de 25 registre are c. 1900 tuburi. Cea mai mare o. din țara noastră, cea din studioul de concerte al Societății Radio din București, are, de ex., c. 8000 de tuburi sonore, împărțite pe 4 manuale și pedalier. B. Mecanica de suflat produce vântul cu ajutorul unui sistem de foale, acționate manual sau pedal. În decursul timpului au fost folosite mai multe tipuri de foale, care aveau o caracteristică comună: comprimarea aerului aspirat. Important este ca presiunea să rămână constantă. Presiunea se măsoară în mm (de ex. 75 mm „presiune de vânt” ridică o coloană de apă într-un tub-eprubetă la 75 mm). La o. vechi se folosea o presiune de vânt de la 50-75 mm. Mai târziu, în sec. 19, au fost preferate presiuni mai mari, ce atingeau 120 mm, din cauza utilizării anumitor registre cu 300 mm, așa-numitele registre de „presiune înaltă”, la care, între timp, s-a renunțat (orga Bisericii luterane din Sibiu are asemenea registre). Printr-o conductă, vântul este adus spre magazia de vânt, iar de acolo, acționat de organist, cu ajutorul mecanismului de tractură, spre tuburile sonore plasate pe magazia de vânt prevăzută cu ventile de admisie, când este apăsată clapa legată cu tubul respectiv, permite intrarea vântului în tub. Au fost folosite mai multe tipuri de magazii și diferite sisteme de ventile. Cele mai eficiente în vederea obținerii unei sonorități cât mai clare, a unor sunete mai curate, a posibilităților de combinare a registrelor și a unui atac cât mai precis, s-au dovedit a fi sistemele Schleifladen și Springladen, folosite în epoca barocului*. Începând din sec. 20, mai toate o. noi folosesc din nou aceste sisteme de construcție. c. Mecanismul de acționare a ventilelor de admisie. Legătura între claviatură și tuburi este realizată cu ajutorul tracturii. Există o consolă (masă de comandă), pe care sunt plasate manualele (de la 1-5), cu clapele respective. Do-sol³ [la³] (56-57 de clape), și pedalierul, Do-fa¹ [sol¹] (30-31 de clape). Legătura între clapă și ventil se poate realiza cu ajutorul diferitelor sisteme. Cel mecanic, bazat pe un complex de pârghii care, acționând precis, face însă ca în momentul folosirii tuturor registrelor clapele să „meargă” foarte greu, nepermițând o agilitate prea mare în tempo(2)-urile rapide. În anul 1832 Barker inventează un sistem de pârghii care acționează mecanismul de tractură spre ventil cu ajutorul vântului, ușurându-se astfel mult atacul clapelor. Sistemul rămâne însă mecanic. În sec. 19 apare un nou sistem de tractură, cel pneumatic, unde legătura între clapă și ventil este realizată cu ajutorul unei conducte înguste de plumb și o magazie de vânt montată în consolă. Apăsându-se pe clapă, vântul intră în conductă și deschide ventilul de admisie a tubului sonor. Sistemul pneumatic este mai simplu, mai ieftin, dar atacul imprecis, iar sunetul întârzie, în funcție de distanță între consolă și tub. Mai nou se folosește sistemul electric în care, cu ajutorul unor electromagneți, se deschide ventilul de admisie a tubului sonor. Cu toate neajunsurile sale, cea mai bună tractură s-a dovedit însă a fi totuși cea mecanică. În zilele noastre constructorii de o. revin din ce în ce mai mult la aceasta. Pe consolă sunt montate părghiile pentru registre. Am văzut că tuburile sunt grupate pe rânduri de registre. Ele pot primi „vânt” doar când pârghia registrului e „trasă”, astfel, cu toate că se apasă pe clapă și se deschide ventilul admisie, tubul nu sună pentru faptul că nu există vânt în magazia registrului respectiv. Și aceste pârghii pot fi acționate mecanic, pneumatic sau electric. ♦ O. este un instr. cunoscut deja în antic. În sec. 2 î. Hr. (170) un anume Ktesibios construiește o o. hidraulică (hydraulis, organum hydraulicum) având tuburi, un fel de claviatură și foale. Comprimarea aerului se realiza cu ajutorul apei. La Roma și la Bizanț, o. era utilizată mai ales în teatru. În Europa apuseană a ev. med., prima o. apare în anul 757, când împăratul bizantin Constantin Kopronymos face cadou o o. regelui Peppin. Acele instr. extrem de mici, dispuneau de 8-15 tuburi, 1-2 octave diatonice (do-do¹). În jurul anului 980 se găsea la Winchester o orgă cu 400 de tuburi și două manuale. În sec. 12, tuburile sunt împărțite în registre; în sec. 14 se inventează, în Germania, pedalierul, iar în sec. 15, tuburile linguale. În țara noastră (Transilvania), construcția de o. a început relativ devreme. Primul nume de organist și constructor, care apare într-un document (1429), este cel al lui Johannes Teutonicus din Feldioara (Marienburg). Desigur s-au construit și înaintea acestei date o. în diferite orașe. Cea mai veche o. păstrată în forma ei originară este probabil cea din Biserica luterană din Rupea (1726), iar cel mai valoros instr. se află la Biserica Neagră din Brașov, construit de către Carl August Buchholz, Berlin (1836-1839); are 76 de registre (63 sunătoare). V. regal; orga di legno; positiv.

ornamentare, procedeu de variație (1) a unei melodii vocale sau instrumentale prin adăugarea unor note* sau grupe de note accesorii de durată mică, numite ornamente*. Având la origine tendința spontană spre improvizație*, o. apare în arta interpretativă încă din cele mai vechi timpuri. Gustul pentru o. precum și formele ei au fost însă diferite de la o epocă la alta, oscilând între limitele unei extreme abundențe și libertăți și între cele ale unei maxime sobrietăți și preciziuni. Modalitățile o. pot fi împărțite în categorii, reprezentând totodată etape evolutive ale acestei maniere: 1) o. cu totul improvizată* a melodiei, fără vreo indicație specială, realizată în exclusivitate potrivit fanteziei, sensibilității și tehnicii interpretului; 2) o. în baza unor semne convenționale, puse deasupra unor note ale melodiei; 3) o. cu notarea exactă, cu caractere mici de durate (1) neproporționale, a tuturor sunetelor ornamentale. În cursul acestei evoluții au luat naștere o serie de figuri ornamentale destinate adăugării sau înlocuirii notelor din melodie. Denumirile lor, semnele prin care erau indicate, precum și modul de execuție, diferă după limbă, epocă și stil. O parte din ele s-au menținut până în zilele noastre ca figuri ornamentale obișnuite ale muzicii tradiționale (apogiatura*, trilul*, mordentul*, grupetul*, arpegiul* etc.; v. și ornamente). Cunoașterea temeinică a o. în diferite epoci stilistice, este indispensabilă interpretării sau reeditării corecte a unei opere. ♦ Indicații ale unor figuri ornamentale se întâlnesc încă din epoca monodiei* medievale religioase și laice, iar mai târziu se găsesc și în perioda de dezvoltare a polif. în timpul Renașterii*, însă o. devine o adevărată tehnică, sistematizată în lucrările didactice ale epocii, constând din însușirea a numeroase figuri (1) ornamentale numite diminutiones sau passaggi. Având doar un rol decorativ și pe de altă parte nesocotind textul, ele sunt înlocuite, prin alte ornamente numite affetti, cu funcție expresivă în slujba textului. ♦ În sec. 17 și 18, arta o. ia o mare amploare, atât în muzica instr. cât și cea vocală. Virginaliștii engl. și apoi claveciniștii fr. utilizează numeroase figuri ornamentale, notate prin diferite semne, al căror mod de execuție necesită adevărate tabele explicative. (La Fr. Couperin se întâlnesc 27 asemenea figuri). J.S. Bach întrebuințează cu mai multă moderație aceste figuri, pe care de cele mai multe ori le scrie complet, prin note muzicale. În muzica vocală, interpreții epocii, în căutarea unui cât mai desăvârșit bel canto*, recurg la o o. excesivă, improvizată sau indicată de compozitor. O dată cu sfârșitul sec. 18, interesul pentru o. scade, pentru ca în epocile următoare să nu mai apară decât în cazuri izolate de exacerbare a acestei maniere (Chopin). ♦ Pe lângă funcția sa melodică, o. contribuie la dezvoltarea formei*, prin rolul său în producerea variațiunii* (v. și temă). Ea are și repercusiuni verticale, contrapunctice și armonice, prin producerea eterofoniei și a disonanțelor*. ♦ Monodia (1) pop., românească este înzestrată cu o bogată o., constând din numeroase formule, unele cu rol decorativ, altele incluse în melodie. Ele stau la baza improvizației și a producerii variantelor (I, 1) acestor melodii.

passus duriusculus (cuv. lat. „un mers mai aspru”), figură (2) retorică, proprie barocului* și descrisă de tratatele timpului (Ch. Bernhard, J. Burmeister), ca un mers „nenatural”, într-o singură voce (2) sau în două voci (caz în care dă naștere unei false relații*). Tipul cel mai frecvent de p. este pasul cromatic*, coborâtor sau suitor, în cuprinsul unei cvarte*. „Tipar idiomatic” (S. Toduță), p. are implicații mai ample decât numai cele conferite de concepția unei musica poetica, nu atât prin frecvența lui în arta lui J.S. Bach, cât mai ales prin „accepțiunea sa armonică – polifonică – modală” (S. Toduță), constituind un punct de convergență între tonal* și modal*, niciodată abandonat. De aceea cunoaște o reală valorificare în muzica modală a sec. 20, cu deosebire prin transformarea formulei într-un mers tipic de bas (III, 1). O variantă de p. este saltus duriusculus, un salt melodic „mare” de sextă, septimă* sau interval mărit* ori micșorat*.

psihologie muzicală (< gr. ψυχή, „suflet” și λόγος, „cuvânt, discurs, știință”; echiv. germ. Musik-, Ton-, Gehör- Hörpsychologie), disciplină a muzicologiei*, care studiază domeniul trăirilor efective specifice creației, interpretării și receptării valorilor artistice muzicale. P. se fondează științific pe fizică și fiziologie, încadrându-se în psih. culturii sau artei, ca parte a psih. generale dar și pe estetica muzicală* care a generat-o istoric, alăturându-se în cadrul acesteia sociologiei artei și filozofiei. ♦ Dacă în estetica muzicală antic. se pot găsi numai elemente de psih. (Platon, Aristotel și în special Aristoxenos), referințe clar psih. apar în sec. 15 la Tinctoris (Tratatus de musica), care definește consonanța* și disonanța* calitativ, prin senzația agreabilă sau dezagreabilă. Sec. 18 descoperă valoarea sentimentului. Kant, Hegel, Schopenhauer contribuie în studiile lor de estetică la accentuarea elementului psih. În sec. 19 se remarcă efortul de constituire a unei estetici științifice experimentale, bazată pe fiziologie, psih. și sociologie. După Eduard Hanslick (1825-1904), considerat ca întemeietorul esteticii moderne autonome, Helmholtz, Carl Stumpf (1848-1936) ș.a. își orientează cercetările asupra p. auzului (1, 2) muzical. Gustav Fechner (1801-1887) în Vorschule der Asthetik (1875), caută redarea expresiei cât mai exacte a proceselor psihice declanșate de elaborarea și perceperea operei de artă. Wilhelm Wundtz (1832-1920), creează în 1879 la Leipzig primul laborator de psih. Constituirea p. propriu-zise se atribuie lui Ernst Kurth (Musikpsychologie, Berlin, 1931), care studiază funcțiile psih. care stau la baza audiției muzicale și natura „energiei” muzicale, fizice și psihice (v. energetism). Remarcabile sunt în prima jumătate a sec. 20 experimentele și lucrările lui Carl E. Seashore la Iowa (S.U.A.) și cele ale lui Géza Révesz. În Einfürung in die Musikpsychologie (Berna, 1946), Révesz stabilește o legătură între știință și muzică, fizică și fiziologie, apoi între psih. și estetică, ocupându-se printre altele de psih. sunetului, a talentului muzical, de patologia concepției muzicale. B.M. Teplov studiază experimental Psihologia aptitudinilor muzicale (Moscova, 1947), iar Raoul Husson fundamentele psiho-fiziologice ale muzicii (Paris, 1953). Dar subiectivitatea trăirilor muzicale, efectele psih. profunde ale muzicii cer metode introspective sau reflexive. Este ceea ce își propune estetica psihologică. În educația muzicală considerentele de ordin psih. își fac tot mai mult loc. În introducerea la cartea sa Les bases psychologiques de l’education musicale (Paris, 1956), Edgar Willems, apreciind lucrările lui Révesz și Kurth, afirmă importanța primordială a a naturii elementelor fundamentale ale muzicii și a raporturilor lor cu natura umană, demonstrând că o artă ca muzica nu se poate baza numai pe psih. „cantitativă”, dacă avem în vedere valorile calitative, afective și intuitive ale ei. O mare diversitate de teorii și direcții de investigație îmbogățesc problematica esteticii muzicale moderne; pitagorismul, formalismul (Herbart, Fechner, Brenn), sentimentalismul (Delacroix, Alain), estetica empatiei (germ. Einfühlung) – proiectarea universului psihic în lumea operei (Lipps, Wolkelt), energetismul* (Kurth, Howard), intelectualismul (Riemann, Combarieu, Ch. Lalo), pozitivismul umanist (Alain), filosofia timpului (III) muzical (Bergson, Gisèle Brelet, Wiora). Gisèle Brelet în Le temps musical (Paris, 1949) dezvoltă pe larg problemele epocii moderne, subintitulându-și cartea „Eseu pentru o nouă estetică a muzicii”. Un sistem de estetică autonom, cu o metodă marxistă de interpretare a fenomenului, artistic, găsim la Georg Lukács (Die Eigenart des Ästhetischen, 1963, trad. rom., Buc., 1974). În istoria gândirii estetice românești primele afirmări ale conceptelor estetice apar la cronicari. Referindu-se în special la muzică trebuie să amintim aici și pe Cantemir (Istoria ieroglifică, 1705), care definește noțiunile de frumos, armonie, simfonie etc., într-o perioadă când nu se conturase încă estetica, apoi pe Cuclin (Tratat de estetică muzicală, 1933), care demonstrează expresivitatea spirituală a muzicii. Dezvoltarea psih. științifice, capabilă să analizeze cu mijloace și metode proprii resorturile psihice specifice ale creației, transmiterii și receptării valorilor artistice are ca rezultat conturarea psih. artei, respectiv a muzicii, ca o disciplină autonomă, care sprijină generalizarea esteticii, fără a i se substitui. ♦ Reflectarea senzației auditive în conștiința omului produce stări afective care ies din domeniul științelor exacte. Momentul trecerii de la fiziologic la psihic este mult mai greu de precizat decât hotarul dintre fizic și fiziologic. În acest stadiu al evoluției fenomenului sonor au loc transformări calitative în directă legătură cu natura emoțională a muzicii; începe acum să acționeze domeniul psihic propriu numai ființei umane, care percepe sunetele considerate nu izolat (ex. Pitagora și teoria sa matematică ce a inspirat și pe Platon, Euler, Kant, Hegel ș.a.), ci și ca o relație sonoră, care înseamnă organizare, concepție, limbaj reunite în cadrul unei opere de artă (ex. Aristoxenos și teoria sa despre melodie) ca o unitate sintetică cu valoare estetică, nu o sumă de sunete diferite; sau, în sec. nostru, E.G. Wolf – Grundlagen der autonomen Musikaesthetik, Strasbourg, 1934 – care consideră intervalul* ca elementul muzical specific, ca fenomen ireductibil bazat pe alianța indisolubilă dintre auditiv și psihic, ceea ce a dus la o autonomie a muzicii și esteticii. Afectivitatea considerată ca bază a întregii activități psihice umane trebuie definită în corelație cu examinarea psih. a celor trei ipostaze ale actului artistic muzical: creația (c. compoziția (1)), interpretarea* și audiția. Specific pentru procesele afective este reflectarea relației dintre subiect – în cazul nostru compozitorul, interpretul sau auditorul – și obiectul sau situația care le-a produs, respectiv muzica. Aspectul subiectiv al acestor procese, caracteristic artei, e constituit de trăirile afective. Acestea pot fi cunoscute prin expresia emoțională a artistului și prin trebuința lui de a le comunica oamenilor. Bucuria, tristețea, frica, mânia etc. apar în diferite contexte, într-o mare complexitate și mobilitate. Cu cât trăirile sunt mai complexe, cum e cazul în muzică, cu atât este mai mare și participarea scoarței cerebrale, îndeosebi a celui de al doilea sistem de semnalizare. Muzica devine mijlocul artistic de exprimare și comunicare a stărilor afective. Dispozițiile sunt stări afective de intensitate medie care caracterizează pe o perioadă de timp întreaga conduită a omului. Emoțiile sunt manifestări de durată relativ mică, cu o orientare precis determinată, care însoțesc orice act artistic. Cele de intensitate medie au un efect dinamitizant; cele de orientare maximă pot produce „dezorganizarea formelor superioare de conduită sau anihilarea activității ca efect al epuizării rapide a energiei” (Al. Roșca). Sentimentele, ca și pasiunile, sunt stări afective mai complexe și mai durabile, reflectând relațiile stabile dintre om și mediul social; fie morale, fie intelectuale sau estetice, sentimentele constituie manifestări specific umane, cu caracter socio-istoric. Cele estetice apar la baza percepțiilor estetice și sunt de maximă importanță în aprecierea operei de artă. Pasiunile implică în plus un impuls mult mai pronunțat spre acțiune. „Sentimentele și pasiunile canalizează viața noastră psihică pe direcții esențiale, spre formarea conștiinței și personalității umane, de unde rolul deosebit ce revine artei muzicale în a influența și direcționa asemenea laturi ale psihicului” (Giuleanu). O formă mai cuprinzătoare, cu diverse stări afective, fin nuanțate și mai mult personale este sensibilitatea. Procesele afective au o influență și sunt la rândul lor condiționate și de alte aspecte ale activității psihice. Astfel se remarcă o interacțiune între afectivitate și procesele de cunoaștere. Gândirea este influențată pozitiv de emoțiile cu caracter stenic și cu intensitate medie; emoțiile puternice pot produce o diminuare a posibilităților de gândire. De asemenea, o strânsă relație se observă între afectivitate și motivație. La fel de important ca toate formele proceselor afective prezentate ne apare intelectul, posibilitatea de a observa și a cerceta opera de artă pe cale rațional-intelectuală. Fenomenul sonor în stadiul de act artistic se confruntă și cu atitudinea volițională, funcția psihică ce orientează conștient pe om spre îndeplinirea unui scop. Studiul aprofundat al acestor probleme trebuie să cuprindă o analiză amănunțită a proceselor psihice caracteristice fiecăruia din cele trei ipostaze mai sus menționate ale actului artistic muzical. Dacă în fiecare ipostază afectivitatea este prezentă, cel care are cel mai mult nevoie de ea e interpretul, care prin această stare psihică, corelată cu toate cerințele tehnico-artistice, reușește să transmită auditorului emoția și mesajul operei interpretate. Un handicap serios pentru interpreții deosebit de de sensibili este trecutul – stare emotivă datorată adesea exclusiv imaginației, dar în general cu cauze fizice, afective și mintale. Aici devine absolut necesară o autoreglare afectivă, prin orientarea spre alte obiective, prin dominarea sentimentelor negative cu sprijinul altora pozitive. O problemă insuficient studiată până în prezent este psih. aptitudinilor muzicale. „Sisteme operațional stabilizate, superior organizate și de mare eficiență” (Popescu-Neveanu), aptitudinile în interacțiune dau naștere, pe o treaptă superioară, talentului – complex de dispoziții funcționale care mijlocesc performanțe deosebite și realizări originale. În artă, îndeosebi, talentul presupune obligatoriu existența unei dotații ereditare, a unui mediu prielnic de dezvoltare, o dată cu înclinația spre muncă și vocația, în general. Cele trei ipostaze ale actului artistic presupun și aici aspecte diferențiate.

reducție pentru pian, transcrierea (2) unei lucrări muzicale concepută pentru un asamblu* mare (operă*, oratoriu*, simfonie* etc.), ce păstrează cât mai fidel laturile esențiale ale respectivei compoziții, astfel încât să poată fi executată la pian* (uneori până la 4 mâini). R. servește de cele mai multe ori la punerea în studiu a unei lucrări ce implică un ansamblu vocal (cor*, soliști*), înaintea repetiției cu orch. Uneori r. se poate realiza direct, prin citirea simplificată la pian a lucrării.

semiton (fr. demi-ton; it. semitono; germ. Halbton; engl. semitone) 1. În sistemul egal temperat* cu 12 trepte (sunete) în octavă* (sistemul semitonal sau semitonia) cel mai mic interval*, definind valoarea secundei* mici și a primei* mărite. S. și tonul (= 2 s.) sunt unități de măsură intervalice în acest sistem (ex.: terța* mică cuprinde 3 s. sau 1 1/2 tonuri). S. diatonic* este format de 2 note scrise pe trepte vecine, deci cu nume diferit (ex.: mi-fa sau sol-la bemol). S. cromatic* este format de 2 note scrise pe aceeași treaptă, dintre care cel puțin una este alterată* (ex.: do-do diez sau si dublu bemol-si bemol). S. enarmonic (2) este format din două sunete temperate de aceeași înălțime, scrise pe trepte* vecine și deci cu nume diferit (ex.: re diez-mi bemol sau mi diez-fa); practic, este materializat de o aceeași clapă a pianului. 2. În sistemul egal temperat Mercator-Holder (cu octava divizată în 53 de come* egale, v. temperare), nu semitonul, ci coma* este cel mai mic interval și unitate de măsură intervalică. S. diatonic cuprinde patru come, iar cel cromatic cinci come. Nu există s. propriu-zis, adică un interval egal exact cu o jumătate de ton, deoarece acesta este format din 9 come (un ton = un s. diatonic + un s. cromatic). În acest sistem, enarmonia („temperată”) nu este posibilă, deoarece, de ex. s. cromatic do-do diez, cuprind 5 come, ca și re bemol-re, nota (sunetul) re bemol este mai joc cu o comă decât do diez (v. schema de subton*, interval*). 3. În sistemele netemperate (Pitagora și Zarlino) există mai multe feluri (valori) de s. și nici unul nu are mărimea exactă a unei jumătăți de ton, astfel că enarmonia nu este nici aici posibilă. Mai mult, în gama naturală (Zarlino) există și 2 feluri (valori) de ton: ton mare 9/8 și ton mic 10/9. Primul cuprinde un s. diatonic 16/15 + un s. cromatic mare (135/128) iar al doilea același s. diatonic + un s. cromatic mic 25/24. ♦ Existența s. cu valori diferite a început a fi stânjenitoare de prin sec. 16, o dată cu creșterea importanței și răspândirii instr. muzicale cu claviatură*. Pentru a se putea realiza transpoziții* și modulații* în cât mai multe tonalități (2) diferite, octava acestor instr. ar fi trebuit să aibă un număr de clape mai mare decât cele 12 ale clavicordului* sau clavecinului*. Dificultățile apărute au fost înlăturate prin adoptarea sistemului de temperare cu 12 s., egale în octavă.

sunet (< lat. sonitus) 1. În mod obiectiv și în sens larg, orice vibrație* mecanică în măsură să producă o senzație auditivă; în mod subiectiv, efectul vibrației, senzația însăși (v. și zgomot). Pentru crearea senzației, vibrația trebuie să aibă frecvența cuprinsă între c. 16 și 16.000 Hz (v. auz). Unele animale (câinele, pisica și mai ales liliacul) aud s. cu frecvențe de zeci de mii de Hz. Studiul s. cuprinde producerea, analiza calităților, propagarea, reproducerea și înregistrarea s., inclusiv studiul fenomenelor conexe. De primă importanță este clasificarea s. în pure (datorite unei vibrații sinusoidale, unda* sonoră respectivă fiind reprezentată de o curbă sinusoidală) și complexe (s. care conțin un număr de s. pure). Instr. muzicale emit s. complexe, numite și compuse sau timbrate; sunt formate dintr-o fundamentală și un număr de armonice*. Unele s. ale fl. și ale altor tuburi de orgă* sunt însă aproape pure; ocarina* și mai ales diapazonul (6) sau s. practic pure. Caracteristicile (calitățile) generale ale s. sunt în principal înălțimea* (v. și frecvență), tăria (v. intensitate) și timbrul*. Intensitatea s. nu se confundă cu volumul său. Prima depinde de amplitudinea* de oscilație* a elementului vibrator al instr. muzical (ancie*, coardă*), pe când al doilea de forma și mărimea spațiului rezonator (tubul, cutia de rezonanță*). Un s., deși emis cu putere, poate avea un volum mic și invers. La cele 3 calități arătate se adaugă durata*, în cazul s. muzicale. În acustica fizică, durata nu constituie o calitate a s., dar pentru muzică – artă temporală – ea este o calitate esențială. De durata relativă a s. depind valorile notelor*, măsura*, metrul (I), ritmul* cu formulele sale etc. 2. S. muzical, în sens larg, orice c. care poate îndeplini o funcție muzicală. În sens restrâns, un s. care posedă un plus de însușiri peste cele considerate în acustica fizică: o înălțime constantă, precis determinată și identificabilă cu vocea (1) sau cu un instr. muzical; o intensitate care poate fi modulată după necesitate sau dorință, în limitele permise de sursa emitentă; un timbru caracteristic, bine definit; o durată convenabilă, suficientă execuției, durata care poate fi organic mică (coarde lovite sau ciupite), mare sau cât mai mare (coarde solicitate cu arcușul, instr. de suflat, orgă, armoniu). De mare importanță în muzică sunt așa-numitele „procese tranzitorii” ale s., de care acustica fizică nu se ocupă. Este vorba de atac (1) (începutul s., perioada în care ia naștere și se stabilizează) și de extincție (sfârșitul, perioada în care se stinge). În timpul atacului și al extincției, frecvența, tăria și timbrul variază mult, ceea ce face ca în aceste perioade s. să aibă caracteristicile zgomotului. În ansamblu, toate acestea definesc și particularizează s., creându-i adevărata sa personalitate (v. timbru). S. considerate în felul arătat capătă o configurație muzicală atunci când sunt organizate într-o structură specifică, bazată pe funcționalitate, structură din care nu lipsește niciodată factorul zgomot, intrinsec și extrinsec. În arta muzicală, s. au un rol analog cuvintelor din lit. și culorilor în pictură. S-au studiat și unele corelații dintre s. muzicale și culori, în speță sinergia dintre organul văzului și cel al auzului care se manifestă în diferite moduri (audiție colorată, fotisme muzicale etc.). 3. S. alb v. alb, sunet. 4. S. armonic v. armonice, sunete. 5. S. cromatic*, alterație*, suitoare sau coborâtoare a unui s. diatonic*, dată de ex. de clapele negre ale pianului. 6. S. diatonic*, care face parte din scara diatonică, dat de ex. de clapele albe ale pianului. 7. S. eolian, s. specific, sugestiv, uneori straniu, produs de vântul care pune în vibrație o sârmă sau o coardă slab tensionată. Este un fel de muzicalitate a vântului utilizată în hf. eoliană (o cutie de rezonanță* cu lungimea de c. 1 m, pe care pot fi montate de ex. 12 coarde cu diametrul de la 0,2 la 1,5 mm, nu prea întinse și acordate la unison) (v. harfă). 8. S. lui Tartini, s. descoperit în 1754 prin studierea vibrațiilor simultane a două coarde ale vl. puternic solicitate cu arcușul. Tartini și marii teoreticieni din trecut au încercat fără succes să explice geneza acelui s. Fiziologia modernă a aparatului auditiv au arătat că este vorba de un așa-numit s. rezultant sau de combinație sau combinatoriu, efect subiectiv, creat de urechea însăși, ca și armonicele aurale. Asemenea s. nu există în afara urechii și se datorează disimetriei timpanului (fața exterioară a acestuia este liberă, pe când cea interioară este în contact cu lanțul osos care conduce vibrațiile în urechea internă). Au fost numite și „s. fantomă”. 9. S. temperat v. temperare. V. și: acustica sălilor; bătăi acustice; undă.

timbru (< fr. timbre; it. timbro; germ. Klangfarbe; engl. timbre), caracter al senzației auditive care permite să se distingă diferite sunete* complexe având aceeași frecvență fundamentală și aceeași intensitate (1), însă compoziții spectrale deosebite (armonice* diferind ca număr și intensitate). Pe lângă înălțime* (v. și frecvență) și intensitate (2), t. este cea de-a treia calitate a sunetului, aceea care-i conferă personalitate sonoră și „culoare” proprie (cf. germ. Klangfarbe, textual „culoarea sunetului”), permițând nu numai individualizarea sursei emitente, fără a o vedea, dar și diferențierea calitativă fină a instr. muzicale de același fel (de ex. a două voci (1) de sopr. care cântă aceeași notă cu tărie egală). T. unui instr. muzical este o sinteză, un rezultat al însumării tuturor caracteristicilor sale vibratorii și care în final îi determină valoarea artistică. Sunt mai mulți factori de care, în mod direct sau indirect, depinde t. În primul rând se află spectrul sonor al sunetului adică numărul și intensitatea armonicelor care se amalgamează cu sunetul fundamental. Aceste armonice au o dublă proveniență: mai întâi oscilațiile elementului vibrator (ancie*, coardă* etc.) și apoi cele ale elementului rezonator (tubul cl., corpul vl. etc.), rezonatorul având rolul de a amplifica sunetul inițial și de a-i adăuga așa-numitele „frecvențe de rezonanță” (formanții sunetului complex). Forma și volumul rezonatorului (cutiei armonice, de rezonanță*) are o influență decisivă asupra cantității și calității formanților și de aici asupra t. În același timp, t. depinde de intensitatea și înălțimea sunetului, deoarece sunetele grave și cele intense au un conținut mai bogat în armonice. ♦ Compoziția spectrală armonică și contribuția ei la formarea t. se manifestă în moduri ca și infinite, ceea ce explică de ex. faptul că practic nu se întâlnesc două voci absolut egale ca t., ci cel mult asemănătoare. Un sunet fundamental însoțit numai de primele 2-3 armonice este moale, păstos, plăcut; concomitența armonicelor 2-7 îl face bogat, plin, rotund, cald; dacă prevalează armonicele înalte și lipsesc cele joase, sunetul devine aspru, strident, pătrunzător; un număr mare de armonice distribuite uniform și de tărie comparabilă face t. luminos, strălucitor. Un sunet fără armonice (sau cu puține și slabe, v. sunet) poate fi dulce, dar surd, sărac, adesea puțin muzical. ♦ Cercetările microanalitice din ultima jumătate de sec. au pus în evidență importanța capitală a așa-numitelor „procese tranzitorii” ale sunetelor în caracterizarea instr. muzicale și în constituirea t. lor. Acesta este determinat nu atât de spectrul armonic, înregistrat în perioada de stabilitate a sunetului (regimul permanent), cât mai ales de spectrul armonicelor existente în perioadele de atac (1) și extincție a sunetului – precum și în perioadele de trecere de la piano* la forte* și invers. În perioadele tranzitorii (și mai cu seamă în aceea a atacului), sunetul are caracter de zgomot*, datorită structurii sale armonice variabile și complicate. La acest zgomot inevitabil se adaugă cel produs (la fel de inevitabil) de mecanismul specific instr. considerat (frecarea arcușului pe coarde sau ciupirea acestora, loviturile ciocănelelor la pian, suflul aerului în tuburile sonore, vibrațiile neutile ale buzelor etc.). Imperfecțiunile fizice ale emisiei, dacă nu depășesc anumite limite, dau execuției muzicale acea căldură și viață care nu pot fi obținute de la o emisie (practic imposibilă) desfășurată după legile riguroase ale acusticii clasice. Aceasta se ocupă numai de regimul permanent al sunetului, fără a considera procesele tranzitorii, care sunt esențiale în muzică. Deși sunetele armonice sunt de mult cunoscute, îi revine lui Helmholtz meritul de a fi demonstrat (1863), cu ajutorul rezonatorilor sferici, rolul armonicelor în formarea t. Experiențele celebre ale lui Stumpf (1926) au arătat că, amputându-se „capul” și „coada” sunetului (adică perioadele tranzitorii), audiția „corpului” său propriu-zis (regimul permanent al vibrațiilor) nu mai permite să se identifice sursa emitentă; fag. nu poate fi deosebit de vcl., iar vl. de cornet. O dată cu eliminarea proceselor tranzitorii, sunetul și-a pierdut t. specific, personalitatea proprie. Aparatura acustică modernă (oscilograful catodic etc.) și metodele de microanaliză armonică a fenomenelor sonore au permis adâncirea cunoașterii calității timbrice, demonstrându-se că sunetul muzical este un fenomen mult mai complicat de cum se știa și că nu i se pot aplica decât în parte și în primă aproximație legile riguroase, dar simplificatoare, ale acusticii* fizice.

ADAMÍȚI (< Adam) s. m. pl. Adepți ai unei erezii din sec. 2. Respingeau căsătoria pentru a nu propaga în lume păcatul originar și umblau goi, pentru a fi cât mai aproape de biblicul Adam.

variantă I. 1. Înfățișare a unei entități muzicale, de obicei melodice, rezultată din procese transformaționale ce se aplică unei entități-model și care se integrează într-un lanț continuu de deveniri, determinate de factori atît obiectivi (sociali) cât și subiectivi (individuali), proprii culturilor folclorice și, în general, orale sau semiorale. V. se definește neapărat în corelație cu conceptul de variație (1), înțeles în dublul său sens de proces variațional și de sinonim al variațiunii (2). Așa după cum în muzica cultă variațiunea este (sub-)unitatea arhitectonică ce fixează un anumit moment al demersului transformator (al variației înțeleasă ca proces) asupra temei*-model, în folclor*, v. poate fi considerată ca un individ melodic care fixează fie un anumit moment al varierii în timp, fie o anumită componentă a varietății în spațiu ale unei melodii-model, – un model „abstract, volatil”, insesizabil, în opinia lui Brăiloiu. (Considerarea v. în diacronie sau în sincronie depinde de unghiul de observație adoptat, respectiv de urmărirea formării lor în timp sau de observarea simultaneității lor, de îmbrățișarea unui „câmp” de v. coexistente într-un moment dat). Există, în orice caz, o analogie între raportul proces variațional-variațiune și raportul proces variațional-v., în sensul că primul termen al celor două raporturi este întotdeauna un „proces de alterare a unei sintagme muzicale în condițiile menținerii identității sale” (Speranța Rădulescu), iar cel de al doilea termen este „ipostaza concretă a unei sintagme supusă variației” (idem). În timp ce variația în muzica clasică presupune o operă finită căreia i se cunosc punctul de plecare, evoluția și finalitatea și a cărei desfășurare în timp este întotdeauna unidirecțională, v. în folclor se constituie în creații independente, neobligatoriu evolutive, căci orice v. poate fi în egală măsură rezultatul devenirii și geneza acesteia. În plan structural, v. vădesc diferențieri, uneori infinitezimale, alteori importante (cu privire la limita până la care pot ajunge transformările unei melodii, Brăiloiu se întreabă: „câte însușiri pot fi răpite unei melodii fără ca ea să-și piardă personalitatea?”). ♦ Orice proces variațional, la care se atașează și cel variantic, presupune o acțiune transformatoare, în acea zonă în care identitatea materialului nu este periclitată. Practica demonstrează că parametrul* mai stabil ce asigură de regulă identitatea este cel melodic, intonațional (I, 2), în timp ce dinamismul transformațional cade în sarcina celui ritmic. În variația clasică, melodia este supusă schimbărilor prin modificări intervalice minime, de fapt prin înflorituri (de unde și denumirea ei de „variație ornamentală”) și, încă mai sesizabil, prin ritm*; conform statutului clasic al ritmicii de tip divizionar (v. sistem (II, 6)), variația clasică se bazează pe diviziunea (1) „în trepte” a valorilor*. În procesul variațional care are ca rezultat apariția v., raportul dintre intonație și ritm este de altă natură, în sensul că intonația are și aici o mare stabilitate, schimbările în planul ritmului fiind fundamentale și mergând uneori până la depășirea sistemului; acestea din urmă se petrec în virtutea unei legi specifice privind asocierea celor două valori cantitative, cum a observat Brăiloiu, și nu prin diviziunea lor (cu unele excepții în jocuri* și în refrenul* colindelor*) și, în plus, prin asocieri de tip permutațional ale duratelor (un fel de „nerepetabilitate” – din punct de vedere ritmic – a uneia și aceeași celule* intonaționale, aproximativ ca în prozodia* ant., în modurile (III) ritmice ale ev. med. sau în ritmurile nonretrogradabile ale lui Messiaen – v. valoare (II, 2)). Marius Schneider observase deja consecințele principiului variantic asupra formei: „motivele nu evoluează în construirea frazei niciodată împreună într-un raport definitiv, ci ca elemente peregrine, singulare sau plurale, ce apar în cele mai dificile cântece și se asociază chiar în cuprinsul aceluiași cântec”. ♦ Intuit și observat fie la nivelul genurilor unde acționează v., fie „în cuprinsul aceluiași cântec”, principiul variației ritmice „cantitative” s-a răsfrânt asupra gândirii muzicale a reprezentanților școlilor naționale din sec. 20 (Janácek, Stravinski, Bartók, Enescu și suceesorii acestuia din urmă), mai ales după ce interesul lor s-a îndreptat spre acele genuri ale folclorului ce se întemeiază pe ritmica nondivizionară. Se face simțită, într-adevăr, la acești creatori „prezența, cel mai adesea subiacentă dar fermă, în țesătura muzicii [...], a pulsației ritmice nedivizionare”. Este vorba de substratul, de planul secund care alcătuiesc [...] prototipurile ritmice bicrone – picioarele metrice – și de acțiunea modelatoare pe care principiul cantitativ [...] o exercită asupra organizărilor metric-accentice de tip <divizionar>, în așa fel încât acestea din urmă „apar ca rezultatul unei operări variaționale asupra formulelor-prototip” (Clemansa Firca). Mai mult decât în lucrări cu caracter propriu-zis de variație (deși întâlnit la Reger, Křenek, Hindemith, Schoenberg, genul interesează mai puțin în epoca postromantică), principiul – pe care l-am numit „travaliu variantic” – guvernează însăși conturarea ideilor muzicale, a celor tematice sau atematice, constituirea unei forme* deschise, în general de tip variațional. 2. Ossia*. 3. Versiune a unei compoziții (1), de obicei în ms., determinabilă pe calea cercetării de arhivă, conjugată în chip necesar cu demersul analitic-comparativ și desemnată – dacă este cazul – ca definitivă. Finalitatea comparării v. unei compoziții este fie de ordin pur științific fie de ordin practic, în sensul stabilirii edițiilor (critice) definitive. II. (germ. Variante). În teoria armonică lui Riemann, omonima*, considerată nu atât ca o definire în sine a tonalității (2) cât mai ales ca o cromatizare ◊ a terței* acordului* în anumite situații [ex. cadențe (1) picardiană, sd. minoră* în major*].

bridgeistic, -ă adj. Care se referă la bridge ◊ „Luați cunoștință și de cum trebuie să vă drămuiți timpul liber, la anul, pentru a putea participa la cât mai multe manifestări bridgeistice.” Săpt. 26 XII 75 p. 7; v. și bridgeist (1974) [pron. brigistic] (din bridge + -istic)

concretețe s. f. Caracterul a ceea ce este concret ◊ „În sfârșit, Poșta teatrului radiofonic a evidențiat ecoul altei inițiative a redacției: aceea de a transmite cât mai multe scenarii-document, incitante prin concretețea, dar și valoarea lor de simbol.” R.lit. 11 IV 74 p. 17. ◊ „[...] personajele au vigoare dramatică, nu vehiculează lozinci, trăiesc cu mare concretețe rezultatul dezastrului [...]” Săpt. 16 XI 84 p. 5 (din it. concretezza; DLI; DEX, DN3)

eurorachetă s. f. ◊ „[...] aspect de la o demonstrație împotriva «eurorachetelor» [...]” Ap.P. 23 I 80 p. 12. ◊ „Prin cuvântul «eurorachete» [...] se exprimă o multitudine de noțiuni.” R.l. 4 XI 83 p. 6. ◊ „[...] pentru a denumi cu o formulă cât mai succintă rachetele cu rază medie de acțiune ce au fost sau se plănuiește a fi instalate pe continent, a fost creat termenul, folosit mai ales la plural, eurorachete.” R.l. 13 IX 85 p. 6; v. și Sc. 20 VI 81 p. 6 (calc după fr., it. euromissile; DPN 1980)

interstație s. f. Spațiul dintre stațiile de metrou construit pentru trecerea acestuia ◊ „[...] pe întreaga magistrală a 2-a proiectanții au urmărit construirea stațiilor și a interstațiilor la adâncimi cât mai mari.” R.l. 7 II 84 p. 2. ◊ „Ambele scuturi cu care construim interstația PieptănariTineretului [...] sunt ajunse, acum, la o distanță de circa 400 de metri față de punctul final [...]” R.l. 5 IV 85 p. 2 (din inter- + stație)

intimizare s. f. Acțiunea de a crea un mediu intim ◊ „Ar trebui să găsim cât mai repede modalitatea de a folosi cât mai rațional și mai eficient localurile mari. În acest sens, se poate interveni, după părerea mea, pe mai multe căi: prin intimizarea localurilor (compartimentarea lor), prin reprofilare etc. Noi ne gândim, de exemplu, să facem din «Mediaș» [...] berărie-plăcintărie.” Sc. 7 II 69 p. 2 (din intimiza)

job s. n. (anglicism) ◊ „Studenții americani vor să obțină cât mai repede cu putință un «job», un serviciu salariat și totodată să aibă asigurarea de a nu fi amenințați cu șomajul.” V. stud. 6 II 74 p. 12. ◊ „Într-o cărticică liliputană [...] M. D. reușește a ne spune totul despre job, definit în câteva cuvinte chiar pe copertă.” R.l. 2 IV 94 p. 14; v. și ◊ Rev. 22 511 VI 92 p. 9; v. și redegist [pron. giob] (din engl. job; cf. fr. job; DMN, DMC 1949; DEX-S)

minitelevizor s. n. Televizor de dimensiuni reduse ◊ „S-au găsit la el 9 verighete gravate din aur de diferite mărimi, un inel de aur în formă de colac, un minitelevizor marca «Universum» cu radio, suma de 17000 lei etc.” Sc. 18 VII 73 p. 3. ◊ „Firma japoneză «Sony» a construit un minitelevizor în culori, ecranul având diagonala de numai 13 cm.” I.B. 8 III 75 p. 6. ◊ „Minitelevizor. Televizorul în miniatură – care va putea fi purtat la mână ca un ceas, a intrat în domeniul realului.” Sc. 13 I 76 p. 6. ◊ „La Florența, în biserica Santa Lucia, invitații la o nuntă țineau în mână câte un radio ori un mini-televizor: se transmitea meciul ItaliaPolonia.” Săpt. 30 VII 82 p. 12. ◊ „Vând minitelevizor, miniradio JVC, casetofon.” R.l. 30 I 84 p. 4; v. și 28 VI 79 p. 6 (din mini- + televizor, probabil după model engl.; M. Gheorghiu în LR 2/68 p. 153, L. Seche în SMFC V p. 75, VRC 273, atestare din 1967; DEX-S)

mobiliza vb. I (med.) A pune (un bolnav) să umble, să se miște ◊ „Bolnava trebuie mobilizată cât mai repede după operație.” (formal din fr. mobiliser; DN, DEX, DN3 – alte sensuri)

oraș-mamut s. n. Oraș de mari proporții ◊ „[...] a vizitat recent New Yorkul. A dorit, firește, ca în limita timpului fixat să cunoască cât mai mult orașul-mamut.” Fl. 4 VII 70 p. 32. ◊ „Se apreciază că pe harta acestei regiuni vor apărea adevărate orașe-mamut, cu populații de până la 40 milioane de locuitori.” Sc. 19 X 75 p. 6 (din oraș + mamut)

osteosinteză s. f. (med.) Reunirea și imobilizarea fragmentelor osoase fracturate prin plăci sau cuie metalice ◊ „[...] medicii [...] au optat pentru [...] osteosinteza cu metale cât mai rigide [...]” R.l. 27 VIII 84 p. 5 (din fr. ostéosynthèse; DEX, DN3)

prioritar, -ă adj. Care are prioritate ◊ „Adevărata performanță în ciclismul de șosea presupune etape cu profil cât mai variat, «muntele» având oricum o pondere prioritară.” Sc. 7 VII 69 p. 3. ◊ „V-am ruga [...] să prezentați problemele prioritare înscrise pe agenda Automobil Clubului Român.” I.B. 19 IV 74 p. 3 (cf. fr. prioritaire; DT; DN3)

regizor-actor s. m. Actor care face regie ◊ „Stimularea actorilor spre regie, promovarea de regizori-actori cât mai numeroși.” R.l. 8 II 67 p. 2. ◊ „[...] un regizor devenit regizor-actor, un regizor-actor devenit scenarist [...]” R.l. 11 II 77 p. 2 (din regizor + actor)

roman-cronică s. n. Roman care își propune să fie o cronică a epocii pe care o prezintă ◊ „În ce privește modalitatea romanului-cronică, putem depista rădăcinile până la Neculce.” Luc. 3 VIII 67 p. 9. ◊ „Scriitorul își propune, așadar, să realizeze un roman-cronică, o radiografie cât mai exactă a evenimentelor, a comportamentului uman în fața unor evenimente-limită pline de tragism [...]” R.lit. 3 X 74 p. 4. ◊ „Romanul cronică” R.lit. 17 VIII 78 p. 9; v. și Săpt. 28 XII 73 p. 4, R.l. 21 II 75 p. 2 (din roman + cronică)

scrabble s. n. (cuv. engl.) Joc de societate care constă în combinarea unui set de litere în cuvinte cât mai lungi ◊ „[...] se mai află în execuție și o serie de jocuri poligrafiate, cum ar fi [...] Scrable (sic!) [...] Colorama [...]” R.l. 24 II 84 p. 5. ◊ „[...] cele două actrițe omorau timpul dintre reprezentații jucând «scrabble» – ceea ce le punea la contribuție tot vocabularul, plus o seamă de cunoștințe enciclopedice ca să alcătuiască cuvinte.” Săpt. 20 IV 84 p. 7 [pron. screbl] (cf. fr. scrabble; PR 1960; DEX-S)

tele-după-amiază (duminicală) s. f. Programul de televiziune al după-amiezei ◊ „Inițiativa diversificării tele-după-amiezelor duminicale, astfel încât ele să răspundă unor preferințe cât mai variate și să ofere posibilitatea opțiunii, este binevenită.” Cont. 25 VII 75 p. 5. ◊ „«Linia maritimă Onedin» [...] constituie centrul de atracție și interes al tele-după-amiezelor noastre duminicale.” Cont. 8 XII 78 p. 11 (din tele-1 + după amiază [duminicală])

termician s. m. ◊ „O profesiune nouă: termicienii. Preocuparea tot mai largă pe toate meridianele pentru economisirea energiei și combustibilului a dat naștere la o nouă profesie, «termicienii». Aceștia își propun să identifice căi și mijloace prin care să se reducă cât mai substanțial consumul de energie și combustibil în întreprinderi ca și în locuințele particulare.” Sc. 31 V 79 p. 5 (din fr. thermicien; PR 1950; DEX-S)

viitorist, -ă adj. (livr.) Referitor la viitor ◊ „Aceste proiecte cu iz viitorist ilustrează [...] preocuparea față de găsirea unor soluții energetice cât mai economicoase.” I.B. 27 VII 82 p. 4 (din viitor + -ist, după fr. futuriste; DN3)

PARAPANTĂ, parapante, s. f. Parașută ușoară, în formă de aripi, ușor manevrabilă, cu care se practică lansări de pe o înălțime și se încearcă plutirea pe o distanță cât mai mare. – Din fr. parapante.

RESTAURÁRE (< restaura) s. f. Ansamblu de proceduri științifice, bazate pe documentare și cercetare prealabilă, prin care se urmărește restituirea unui aspect, cât mai apropiat de original, al unei construcții, opere de artă, de arheologie, de etnografie etc. cât și stoparea proceselor distructive și a degradărilor suferite, prin folosirea unei metodologii adecvate și a unor materiale proprii fiecărui domeniu.

LITÓTĂ (< fr., lat.; {s} gr. litótes „simplitate”) s. f. Figură de stil, opusă hiperbolei, care constă în atenuarea, comprimarea expresiei, cu scopul de a face să se înțeleagă mai mult, spunând cât mai puțin, sau pentru a sugera o idee prin negarea contrariului acesteia (ex. Nu e frumoasă în loc de Este urâtă).

ENERGÍE (< fr., lat.) s. f. 1. Mărime ce caracterizează capacitatea unui corp sau a unui sistem de a efectua un lucru mecanic la trecerea dintr-o stare dată în altă stare; se măsoară în jouli (J) sau în unități tolerate: kilowatt-oră (kWh); erg, kilogram-forță-metru (kgfm), electron-volt (eV). Diferitele forme de e. (mecanică, electrică, magnetică, solară) se transformă din unele în altele în mod echivalent, conform legii conservării energiei. V. cinetic, electric, eolian, geotermal, informațional, potențial, solar. ◊ E. atomică (sau nucleară) = e. degajată într-o reacție de fisiune sau fuziune nucleară. E. internă = funcție de stare a unui sistem termodinamic ce înglobează totalitatea formelor de energie pe care le posedă particulele sale. E. radiantă = e. care se propagă în spațiu sub formă de radiație de natură ondulatorie, elastică sau corpusculară. E. chimică = e. care se eliberează sau se absoarbe în reacțiile chimice, determinată de componența și structura chimică a substanțelor. 2. Forță, vigoare, tărie. ♦ (BOT.) E. germinativă = însușire calitativă a semințelor de a germina într-un interval de timp cât mai scurt. ♦ Fermitate, hotărâre în atitudini, în acțiune.

FLAMÁND, -Ă (< fr.) s. m., pl. adj. 1. S. m. pl. Populație germanică care locuiește în Flandra (partea nordică a Belgiei). Mai trăiesc în Franța și în Olanda. De religie creștină (catolică). 2. Adj. Care aparține Flandrei sau populației ei, privitor la Flandra sau la populația ei. ◊ Artă f. = arta care s-a dezvoltat până în sec. 16 pe teritoriul Țărilor de Jos și din sec. 17 numai pe teritoriul actual al Belgiei. În arhitectură, remarcabil creații au fost realizate în stilul romanic, gotic, al Renașterii și baroc. În sculptură s-au impus, printr-un pronunțat simț al monumentalului, Claus Sluter, Cornelis Floris, A. Quellinus ș.a. Pictura a cunoscut o excepțională înflorire. Încă din sec. 15, artiștii flamanzi, dezvoltând tehnica picturii în ulei, au manifestat un viu interes pentru portretul individualizat ca și pentru redarea cât mai concretă a obiectelor (frații H. și J. van Eyck, R. van der Weyden, H. Memling ș.a.). În sec. 16, spiritul Renașterii a fost asociat cu elementele naționale (Bosch, P. Brueghel cel Bătrân, Matsys), contribuind la înflorirea peisajului și a portretului, reprezentarea vieții zilnice a țărănimii și burgheziei constituind tematica predilectă a artiștilor. În sec. 17 s-a impus spiritul baroc al timpului, dar și o tendință de autentică inspirație populară (Rubens, Jordaens, Van Dyck, Snyders, Teniers cel Bătrân, Brouwer ș.a.). Dintre artele decorative, tapiseria (Bruxelles, Brugge) ocupă un loc important. ◊ Limba f. = limbă indo-europeană din ramura germanică; limba oficială în Belgia, alături de franceză. După unii cercetători este dialect sau variantă a limbii olandeze. Mai este vorbită în Olanda, Franța.

GERMÁN, -Ă (< lat. Germanicus) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Denumirea generală a unor popoare indo-europene (goții, vandalii, francii, longobarzii, burgunzii, anglii, saxonii etc.), care au locuit în Antichitate în centrul, V și E Europei ori au migrat dinspre E și NE sub presiunea hunilor și avarilor. ♦ Persoană aparținând uneia dintre aceste populații. 2. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe teritoriul Germaniei. Mai trăiesc în S.U.A., Canada, Austria, Elveția, Rusia, Kazahstan, Țările Baltice, Brazilia și România. De religie protestantă și catolică. 3. Adj. Care aparține Germaniei sau populației, ei, privitor la Germania sau la populația ei. ◊ Arta g. = artă dezvoltată pe teritoriul Germaniei și Austriei. Începutul arhitecturii în piatră este marcat de Capela Palatină din Aachen (sec. 8). Romanicul este ilustrat de catedralele din Speyer, Worms, Mainz, Viena, goticul, de catedralele din Bamberg, Naumburg, Köln, iar spiritul Renașterii italiene numai în construcția câtorva palate (Heidelberg). Un moment reprezentativ îl constituie barocul germanic din sec. 18, reprezentat de palate și biserici construite de arhitecții Fischer von Erlach, frații C.D. și E.Q. Asam, M.D. Pöppelmann etc. Neoclasicismul este reprezentat prin K.F. Schinkel, C.G. Langhans, Leo von Klenze. Sec. 19 cunoaște și o revenire la vechile stiluri, iar la sfârșitul său se manifestă tendințele Jugendstil-ului. Caracteristic sec. 20 este încercarea artiștilor de la Deutscher Werkbund de a crea o arhitectură funcțională, direcție continuată de Bauhaus. Sculptura medievală este obgat reprezentată, atât de cea romanică (la catedrala din Hildesheim) cât, mai ales, de cea gotică (la catedralele din Bamberg, Naumburg), în care se cristalizează trăsături specifice, continuate de sculptura din epoca Renașterii prin V. Stoss, T. Riemenschneider, M. Pacher, M. Schongauer, și prin familia de bronzieri Vischer. Neoclasicismul, teoretizat de Lessing și Winckelmann, a fost reprezentat de A.R. Mengs, Chr.D. Rauch și J.G. Schadow. W. Lehmbruck și E. Barlach sunt cei mai de seamă sculptori din primele decenii ale sec. 20. Școlile regionale de pictori și gravori din sec. 15 (Westfalia, Franconia ș.a.) culminează, în sec. 16, cu Dürer, Altdorfer, Grünewald, Cranach cel Bătrân, Holbein cel Tânăr. În pictura sec. 19, după secole de declin, se afirmă artiști ca A. von Menzel, M. Liebermann, W. Leibl. Germania a fost patria expresionismului (E. Nolde, E.L. Kirchner, G. Grosz), dar și a lui P. Klee, unul dintre promotorii artei abstracte. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din familia limbilor germanice. Are c. 120 mil. vorbitori. Este limbă oficială în Germania, Austria, Elveția. Ortografie în general fonetică, grafie latină.

GRĂMÁDĂ (< sl.) s. f. 1. Cantitate mare de lucruri sau de materiale așezate la un loc. 2. Cantitate, număr mare de ființe sau de lucruri; mulțime (2). ◊ Loc. Cu grămada = în număr mare, cu duiumul, cu nemiluita. 3. (SPORT) Grupare în jocul de rugby formată din opt jucători înaintași care acționează de obicei înaintea liniei de trei sferturi, având sarcina de a furniza acesteia cât mai multe mingi. Poate fi ordonată (dictată de arbitru) sau spontană (din necesități tactice).

1) máĭ m., pl. tot așa (ngr. máĭos și máis, d. lat. Majus, numele unuĭ zeŭ care prezida la creștere, la dezvoltare; it. maggio, pv. fr. cat. mai, sp. mayo, pg. maio). A cincea lună a anuluĭ, numită și Florar, care are 31 de zile. S. n., pl. urĭ. Sărbarea zileĭ de 1 Maĭ (arminden).

2) maĭ n., pl. urĭ (lat. málleus, it. maglio, pv. malh, fr. mai, cat. maly, sp. majo, pg. malho). Cĭocan de lemn de bătut tinicheaŭa, carnea la bucătărie ș. a. Mare cĭocan care se mișcă vertical și cu care se bătăturește pămîntu, se îndeasă petrele ș. a.

LINDE, Carl Paul Gottfried von (1842-1934), inginer german. Prof. univ. la München. Cunoscut pentru experiențele sale de criogenie, prin care a căutat să obțină temperaturi cât mai joase. Autorul unui procedeu de lichefiere a aerului în mari cantități (1895) și al unui aparat pentru separarea aerului în gaze componente (1902-1907).

NANSEN [nánsən] 1. Fridjof N. (1861-1930), explorator polar, naturalist și om politic norvegian. A condus expediția pe schiuri, care a traversat partea de S a ins. Groelanda de la E la V (15 aug.-26 sept. 1888), a organizat o expediție în Arctica (1893-1896) pe vasul „Fram”, folosind deriva ghețurilor pentru a se apropia cât mai mult de Polul Nord, apoi a pornit spre Pol, pe o banchiză (1895), atingând 86°41′ lat. N. între 1900 și 1914 întreprinde studii oceanografice în N Oc. Atlantic. Adept al separării Norvegiei de Suedia. După 1918, reprezentant al Norvegiei la Societatea Națiunilor. Fondatorul unei organizații pentru acordarea asistenței prizonierilor din primul război mondial și a refugiaților ruși persecutați de regimul sovietic. Lucrări: „Expediția norvegiană în Groelanda”, „Printre ghețuri și tundre”. Premiul Nobel pentru pace (1922). 2. Vârf în Antarctica, în M-ții Regina Maud, în apropierea Polului Sud. Alt.: 4.068 m.

PARTIDUL CONSERVATOR (P.C.), partid constituit la 3/15 febr. 1880, prin fuziunea mai multor grupări conservatoare: conservatori moderați, conservatori-democrați, conservatori-progresiști, junimiști. C formațiune politică de sine stătătoare, P.C. există încă din perioada Unirii Principatelor, participând la toate evenimentele care au avut loc în perioada modernă din istoria României. În spiritul gândirii tradiționaliste românești, conservatorii, opunându-se „imitării servile” a formelor capitaliste occidentale („teoria formelor fără fond”) s-au pronunțat pentru e evoluție „naturală”, „organică” a societății românești, pe calea progresului măsurat, materializat, de către stat prin reforme moderate, în vederea asigurării și menținerii în societate a unei stabilități politice, economice și sociale. P.C. a alternat la putere cu Partidul Național-Liberal și a colaborat, prin conservatorii-democrați la guvernul concentrare națională condus de Ion I.C. Brătianu și apoi la guvernul Alexandru Averescu, iar în 1918, prin Alexandru Marghiloman, a format cabinetul (5/18 mart. 1918) care a semnat cu Puterile Centrale Tratatul de Pace de la București (24 apr./7 mai 1918). A promovat pe plan intern o politică de apărare a proprietății latifundiare și de asigurare a privilegiilor sociale ale marilor proprietari. Între 1880 și 1888 P.C. a fost principala forță a „Opoziției Unite” împotriva guvernului liberal; în 1884, o aripă conservatoare (condusă de Lascăr Catargiu) și o aripă a liberalilor (condusă de George Vernescu) au format Partidul Liberal-Conservator, care se constituie în principalul opozant al guvernului liberal. După 1888 partidul adoptă programul „Era nouă”, elaborat de junimiști, și care-și găsește expresia în prevederi precum: consolidarea libertăților obținute (libertatea de conștiință, de presă, de întruniri, de asociere etc.); îmbunătățirea situației țăranilor prin vânzarea către aceștia a moșiilor statului și o revizuire a legii tocmelilor agricole, garantarea proprietății țărănești mici; adoptarea unei legi a meseriilor „care să stabilească între meseriași o puternică asociere ce-i va apăra în contra ignoranței, a neajunsurilor bătrâneții și a accidentelor”; promovarea unei noi politici vamale, care să protejeze numai acele industrii a căror activitate se desfășoară pe baza materiilor prime existente în țară; încurajarea exporturilor de grâne; instituirea unor măsuri menite să să asigure statului un control mai riguros asupra bogățiilor țării; încurajarea dezvoltării industriei mici și a meseriilor, dar și a industriei naționale; adoptarea unui set de legi vizând descentralizarea administrativă, simplificarea sistemului de impozite, extinderea inamovibilității judecătorilor, dezvoltarea învățământului real etc. În politica externă, P.C. a fost preocupat de emanciparea statului român de sub tutela Porții Otomane și de pregătirea condițiilor pentru obținerea independenței naționale, de menținerea unei politici de neutralitate și a unor raporturi amiabile cu statele vecine, precum și cu Marile Puteri, îndeosebi cu Puterile Centrale, în scopul garantării independenței și integrității teritoriale a țării. Datorită componenței sale eterogene – mari proprietari de pământ, burghezia comercială și birocrația administrativă, precum și o parte a intelectualității – în P.C. se manifestă disensiuni și frământări, care vor da naștere la disidențe, dintre care cea mai importantă a fost gruparea junimiștilor, condusă de Petre P. Carp și Titu Maiorescu, care la 1 mai 1891 a pus bazele Partidului Constituțional. După guvernarea conservatoare din 1888-1895, divergențele continuă. Take Ionescu, conducătorul de fapt al guvernului conservator George Gr. Cantacuzino (1904-1907) încearcă o restructurare a partidului, în sensul ridicării capacității sale de contracarare a influenței, în continuă creștere, a liberalilor. În apr. 1907, pricipalele grupări conservatoare („cantacuziniștii” și „carpiștii”) fuzionează în condițiile „momentului critic prin care trece țara și starea de nesiguranță a proprietății mari, amenințată și de jos, de țărani, și de șovăiala și sfiala guvernului liberal”. Petre P. Carp devine șeful P.C. La puțină vreme se înăspresc disensiunile de ordin programatic și personal dintre ramura reunită a „carpiștilor” și „cantacuziniștilor” (adepți ai menținerii integrității marii proprietăți) și cea „takistă” (adeptă a unor înnoiri în structurile economico-sociale și politice ale țării), din sânul partidului determinând marea ruptură conservatoare din 3 febr. 1908, care a marcat constituirea Partidului Conservator-Democrat; președinte: Take Ionescu. Liberalii s-au folosit cu abilitate, în interesul propriu, de rivalitatea acerbă dintre cele două formațiuni politice conservatoare. După o refacere momentană a rândurilor conservatoare (fără a se ajunge la o reunire a tutor conservatorilor), mai întâi sub Titu Maiorescu (onv. 1913) și, mai ales, sub aceea a lui Alexandru Marghiloman (iun. 1914), în 22 mai 1915, vechiul P.C. se scindează în gruparea condusă de Nicolae Filipescu (purtând aceeași denumire de P.C.), care se pronunță pentru o alianță cu Antanta (în care scop se inițiază „Federația unionistă”, în componența Partidului Conservator-Democrat – Take Ionescu, Partidul Conservator – N. Filipescu, grupului liberalilor independenți, în frunte cu Toma Stelian și a reprezentanților Ardealului Vasile Lucaciu, Octavian Goga și Simion Mândrescu) și în gruparea condusă de Alexandru Marghiloman, favorabilă Puterilor Centrale. După moartea lui N. Filipescu (sept. 1916), gruparea sa fuzionează cu Partidul Conservator-Democrat, pe baza atitudinii comune antantofile, sub denumirea de Partidul Conservator-Naționalist, care la 19 oct. 1919 și-a luat numele de Partidul Democrat, cu un nou program, care preconiza votul universal, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, ziua de lucru de 8 ore etc. La alegerile parlamentare (nov. 1919) nu a luat parte, iar la cele din mai-iun. 1920, în cartel cu Partidul Poporului, aflat la putere, a obținut 17 mandate. În guvernul Averescu (1920-1921) au intrat și trei lideri ai Partidului Democrat: Take Ionescu, Nicolae Titulescu și Dimitrei Greceanu. După demisia lui Averescu, Take Ionescu este desemnat cu formarea guvernului (1921-1922), fiind ultimul cabinet conservator din istoria României. Alexandru Marghiloman, liderul celuilalt Partid Conservator, refuzând în 1916 o colaborare la guvern cu liberalii, rămâne, împreună cu alți oameni politici conservatori, adepți ai săi, în București, care fusese ocupat de armatele Puterilor Centrale. Chemat de către regele Ferdinand la Iași, este însărcinat, în condițiile ultimatului Centralilor, cu formarea unui nou guvern (5 mart. 1918), în speranța că șeful conservatorilor, grației încrederii ce inspira Puterile Centrale, va putea încheia, cât mai urgent, o pace separată, în condiții mai puțin grele pentru țară. După intense și tensionate tratative de pace cu Centralii, Al. Marghiloman este nevoit să semneze Tratatul de Pace de la București (24 apr./7 mai), în condiții cvasitotale de subordonare și exploatare a țării, în special față de Germania și Austro-Ungaria. După demisia sa (24 oct. 1918), P.C. încearcă să se reorganizeze, sub denumirea P.C.-Progresist (1/14 dec. 1918), în vederea supraviețuirii pe eșichierul vieții politice. Se adoptă un nou program, care prin noile sale prevederi, constituie un pas înainte, dar nu suficient pentru a satisface cerințele populației: înfăptuirea reformei agrare introducerea votului pluralist pentru cetățenii care aveau cel puțin doi copii, întărirea rolului Senatului, asigurări sociale, participarea muncitorilor la beneficii, impozit progresiv pe venit etc. Încercarea de supraviețuire rămâne însă fără rezultat (dacă la alegerile din nov. 1919, partidul a obținut 13 mandate de deputați și 4 de senatori, la alegerile din mai 1920 și mart. 1922, nu a mia câștigat nici un mandat). La 25 mai 1925, Partidul Conservator-Progresist fuzionează cu Partidul Poporului, și prin acest fapt iese de pe scena politică. Președinți: Emanoil (Manolache) Costache Epureanu (febr.-sept. 1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), George Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925). A editat publicațiile: „Timpul” (1876-1884; 1889-1900), „Epoca” (1885-1889; 1895-1901); „Conservatorul” (1900-1914); „Steagul” (1914-1922); „Timpul” (1923-1924); „Le Progrès” (1914-1925).

PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT DIN ROMÂNIA (P.S.D.R), partid creat (7-9 mai 1927) pe baza Federației Partidelor Socialiste din România, constituită la rândul ei (19-20 iun. 1921), în componența P.S.D. Bucovina, P.S. din Banat și P.S. din Transilvania și organizației social-democrate din Vechiul Regat. Din momentul înființării, P.S.D.R., în programul adoptat, și-a propus „desființarea exploatării economice, a asupririi politice și naționale și a înapoierii culturale... prin cucerirea puterii de stat, socializarea mijloacelor de producție”, toate acestea urmând să fie atinse pe calea reformelor, între care pe primul loc se situa: instituirea votului universal pentru toți cetățenii de la vârsta de 20 de ani în sus, numirea guvernului de către Parlament, adoptarea unui sistem de ocrotire socială pentru muncitori, întărirea micilor gospodării țărănești, dezvoltarea învățământului etc. În febr. 1928, P.S.D.R. realizează o înțelegere cu Partidul Național-Țărănesc în vederea înlăturării de la putere a liberalilor, urmată apoi de încheierea unui cartel electoral, în vederea alegerilor parlamentare din dec. 1928, obținând nouă mandate de deputați; la alegerile parlamentare (iun. 1931 și iul. 1932) a obținut șase și, respectiv, șapte mandate de deputat. După instaurarea regimului autoritar regal (10 febr. 1938), unii dintre fruntașii P.S.D.R. aderă la acesta și se află printre semnatarii apelului de înființare a Partidului Frontului Renașterii Naționale (F.R.N.); candidând pe listele F.R.N. (iun. 1939), au fost aleși în Parlament 14 senatori și 11 deputați social-democrați. În decursul existenței sale, a cunoscut mai multe sciziuni: în 15 iul. 1928, gruparea dr. Litman Ghelerter, Ștefan Voitec ș.a. pune bazele Partidului Socialist al Muncitorilor din România, care în sept. 1931 își schimbă denumirea în Partidul Socialist din România; în febr. 1933 se desprinde din P.S.D.R. gruparea Constantin Popovici, care în aug. 1933, fuzionează cu Partidul Socialist Independent din România, sub numele de Partidul Socialist Unitar. Aderarea unor lideri ai P.S.D.R. la regimul lui Carol al II-lea a provocat declanșarea unei greve crize de partid; în 1943 se constituie un nou Comitet Executiv al P.S.D.R., condus de Constantin-Titel Petrescu. Implicându-se în acțiunile de scoatere a României din război, P.S.D.R. încheie (1 mai 1944) cu P.C.R. un acord privind crearea Frontului Unic Muncitoresc, iar la 20 iun. participă la constituirea Blocului Național-Democratic, cu reprezentanții P.N.Ț., P.N.L. și P.C.R., care prevedea desprinderea de Reich, alăturarea la Națiunile Unite și restabilirea democrației; în oct. 1944, a aderat la Frontul Național Democrat. P.S.D.R. a deținut câteva portofolii în guvernele care s-au succedat la cârma țării după 23 aug. 1944. În condițiile creșterii presiunilor Moscovei de a instaura cât mai grabnic un regim comunist în România, are loc Conferința P.S.D.R. (1-2 dec. 1945), care adoptă rezoluția propusă de grupul C. Titel-Petrescu, președintele partidului, potrivit căreia se preconiza prezentarea separată a P.S.D.R. la viitoarele alegeri (nu pe liste ale F.N.D., cum propuseseră comuniștii). Congresul al XVII-lea extraordinar al P.S.D.R. (10 mart. 1946) hotărăște cu majoritate de voturi participarea la alegerile parlamentare din nov. 1946 în bloc cu celelalte formațiuni politice reprezentate în F.N.D. Are loc scindarea partidului, gruparea condusă de C. Titel-Petrescu, exclusă din partid (16 mart. 1946), care înființează, la 9 mai, Partidul Social-Democrat Independent. Aripa procomunistă din P.S.D.R. își asigură controlul deplin asupra partidului. La alegerile parlamentare (nov. 1946), P.S.D.R., candidând pe listele Blocului Partidelor Democrate, obține 81 mandate de deputați, primind în noul guvern patru ministere și trei subsecretariate de stat. La 23 febr. 1948, are loc fuziunea P.S.D.R. cu P.C.R., punându-se astfel bazele Partidului Muncitoresc Român, fapt care a marcat sfârșitul existenței de sine stătătoare a P.S.D.R. Începând din mart. 1948, liderii partidului sunt arestați și întemnițați. Reînființat la 18 ian. 1990, sub numele de Partidul Social Democrat Român de către un grup de inițiativă, condus de Adrian Dumitriu, fostul secretar general al Partidului Social-Democrat Independent. La alegerile legislative (20 mai 1990), P.S.D.R. a participat cu liste proprii, obținând două mandate în Adunarea Deputaților, iar în Senat nici un mandat, întrucât nu a întrunit numărul de voturi necesare. A participat (15 dec. 1990), alături de P.N.Ț.-C.D., P.N.L., P.E.R. și U.D.M.R., la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, la formarea Convenției Democratice din România, pe listele căreia în alegerile legislative (27 sept. 1992) a obținut 10 mandate de deputați și un mandat de senator. În 7-9 mart. 1991, a avut loc primul Congres al Partidului care a adoptat Statutul (care a suferit unele modificări la Congresele II (10-12 dec. 1993) și III (14-15 iun. 1997)) și Programul care, în linii mari, relua unele prevederi din Programul provizoriu, cum sunt: pluralismul politic, organizarea de alegeri libere, separarea puterilor în stat, egalitate în fața legii, asigurarea drepturilor și libertăților cetățenești, restructurarea economiei naționale etc. Respingerea de către conducerea C.D.R. a propunerii P.S.D.R. de reorganizare a alianței, în sensul ca formațiunile civice să nu mai participe la luarea deciziilor. ceea ce ar fi avut drept consecință diminuarea rolului de hegemon al P.N.Ț.-C.D. în C.D.R., a determinat hotărârea Consiliului Național (15 fenr. 1995) de ieșire a P.S.D.R. din alianță. La 27 sept. 1995 a încheiat cu Partidul Democrat Uniunea Social Democrată (U.S.D.), cu scopul prezentării de liste comune la alegerile locale și parlamentare și susținerea unui candidat unic la președenție, în persoana lui Petre Roman, președintele Partidului Democrat. U.S.D. s-a plasat pe locul trei, după P.D.S.R. și C.D.R., în alegerile locale, obținând pentru primari (16,08% din mandate), pentru consiliile locale (14,96% din mandate), iar pentru consiliile județene (11,64% din mandate). În turul doi al alegerilor pentru Primăria Generală a Capitalei, U.S.D. a susținut candidatul C.D.R., Victor Ciorbea. La alegerile legislative (3 nov. 1996), U.S.D. a obținut 12,93% din voturi pentru Senat, astfel că P.S.D.R. i-a revenit 10 mandate de deputat și unul de senator. Candidatul U.S.D. pentru președenție, Petre Roman s-a plasat pe locul al treilea (din 16 candidați la funcția de președinte), cu 20,54% din voturi. În guvernele de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R. (Victor Ciorbea, Radu Vasile și Mugur Isărescu), P.S.D.R. a deținut portofoliul Ministerului Muncii și Protecției Sociale. Printr-o hotărâre a Consiliului Național al P.S.D.R. (13 mai 1999) se denunță unilateral alianța dintre cele două partide – U.S.D. La congresul partidului (16 oct. 1999), în condițiile retragerii lui Sergiu Cunescu din funcția de președinte al P.S.D.R., au loc alegeri pentru conducerea partidului, la care candidează Alexandru Athanasiu (adept al rămânerii și păstrarea individualității partidului) și Emil Putin (adept al ieșirii de la guvernare și fuziunii cu Ap.R.). Primul a ieșit, la limită, victorios, iar grupul condus de Emil Putin a demisionat în bloc și s-a înscris în Ap.R. Un grup de foști membri membri ai Partidului Democrat Agrar din România, în frunte cu Victor Surdu, intră în rândurile P.S.D.R. (27 ian. 2000). La scurtă vreme fostul lider al P.D.A.R., demisionează, după eșecul suferit la alegerile pentru funcția de primar general al Capitalei (iun. 2000), dar și nemulțumit de începerea de către conducerea P.S.D.R. a negocierilor cu alte partide din stânga eșichierului politic: P.D.S.R., P.D., Ap.R.; La 22 iul. 2000 are loc fuziunea prin absorbție a Partidului Socialist. La 7 sept. 2000 semnează cu P.D.S.R. două protocoale: primul prevedea aderarea P.S.D.R. la Polul Democrat Social din România, iar al doilea se referea la crearea grupului parlamentar P.S.D.R.-P.D.S.R. după alegerile parlamentare și fuziunea celor două partide în prima jumătate a anului 2001, sub denumirea de Partidul Social Democrat. Participând pe listele Polului Democrat Social din România, P.S.D.R. a obținut șapte mandate de deputați și două de senatori, precum și un portofoliu în guvernul Adrian Năstase. Membru al Internaționalei Socialiste (din 1996). În urma Congresului de fuziune (16 iun. 2001) a P.D.S.R. și P.S.D.R. se creează Partidul Social Democrat; se adoptă Statutul și Programul noului partid; președinte Adrian Năstase. Președinți: Gheorghe Grigorovici (1936-1938); Constantin Titel-Petrescu (1943-1946); Sergiu Cunescu (1991-1999). Alexandru Athanasiu (1999-2001). A editat publicațiile: „Socialismul” (1927-1933); „Lumea nouă” (1933-1940); „Libertatea” (1944-1948); „Lumina” (1990-1995).

PIANO, Renzo (n. 1937), arhitect italian. Lucrări de mare rafinament în care a folosit o tehnologie bazată pe mijloace de realizare cât mai economice – de ex. iluminatul natural prin acoperiș (Pavilionul industriei italiene al Expoziției Internaționale și aeroportul Kansai la Osākā, Centrul Național de Artă și Cultură „G. Pampidou” din Paris, Muzeul De Menil din Houston, sala Auditorium din Roma, stadionul din Bari).

Udătoriu, s.m. – Obicei agrar din ciclul sărbătorilor de primăvară, în care se cinstea „întâiul arător, deschizătorul de țarină și inițiatorul ciclurilor agrare din acel an”. Datină consemnată în Șurdești (Chioar). În Maramureșul istoric (Hoteni, Hărnicești, Sat Șugatag), ceremonialul se numește Tânjaua de pe Mara. S-au mai semnalat „variante paupere, în care persistă principiul sărbătoririi celui mai harnic om al primăverii, ca și principiul râului purificator” în județul Bistrița Năsăud – Craii de la Mocod, județul Sălaj – Craiul semănătorilor și județul Brașov – Plugul. (Dimiu 2002: 78-79). „Udătoriul din Șurdești se înscrie în complexul ceremonial ce avea drept scop asigurarea fertilității câmpului. Obiceiul s-a conservat până azi aproape într-o stare nealterată. Bătrânii ziceau că dacă nu-s udători, anul acela n-or fi bucate”. În această zonă „udătoriu trabă să hie un om cu cât mai mulț prunci, că numa așe anu a hi roditor și or hi bucate multe” (Calendar 1980: 49-51). – Din uda (< lat. udare) + -toriu, ref. la baia rituală la care e supus sărbătoritul, dar și la stropirea țarinei pentru a da rod.

HONEGGER [onegé:r], Arthur (1892-1955), compozitor francez de origine elvețiană. Elev al lui C.M. Widor și V. d’Indy; membru al „Grupului celor șase”. Opere („Antigona”), balete („Semiramis”), oratorii („Regele David”, „Ioan d’Arc pe rug”, „Dansul morții”), concerte, simfonii („Liturgica”), piese orchestrale („Pacific 231”), muzică de cameră („Pastorală de vară”), de scenă, de film. A reluat marile forme clasice într-un spirit nou, aducând interesante soluții în domeniul recitativului vocal și al valorificării muzicale a cuvântului. Mare armonist. Un liric autentic, H. și-a propus să obțină un contact cât mai direct între muzica sa și public. Memorii.

RELIÉF (< fr., germ.) s. n. 1. (GEOGR.) Abatere pozitivă sau negativă a suprafeței litosferei față de un plan de referință general (suprafața oceanului planetar), când se referă la dimensiuni mari, sau local (suprafața unei forme de r. oarecare), când este vorba de dimensiuni mijlocii și mici. În raport cu sensul abaterii de la planul de referință, r. poate fi: pozitiv (continente, câmpuri, culmi, creste, movile etc.) sau negative (bazine oceanice, depresiuni, văi, crovuri etc.). Este alcătuit din: elemente de r. (suprafețe orizontale și înclinate, ca de ex. versant, povârniș, câmp, pod, fund de vale etc.), forme elementare de r. care reprezintă asocieri de elemente, ca de ex., valea (care este alcătuită din doi versanți ce intersectează sau se racordează în partea lor inferioară prin intermediul unei suprafețe orizontale, numită fund de vale), interfluviul (care este fie alcătuit dintr-o suprafață plană, orizontală sau slab înclinată, mărginită de două povârnișuri, fie din două povârnișuri care se intersectează în partea lor superioară etc.) și forme complexe de r. care reprezintă asocieri de forme elementare de r., pozitive și negative (câmpii, dealuri, podișuri, munți etc.). După dimensiuni se deosebesc următoarele categorii: megarelief (continente, bazine oceanice), macrorelief (munți, podișuri, câmpii, depresiuni), mezorelief (interfluvii, văi) și microrelief (neregularități ale căror variații altimetrice nu depășesc câțiva metri, ca de exemplu: crovuri, movilițe înierbate, pâlnii carstice, lapiezuri etc.). R. s-a format ca rezultat al acțiunii simultane, conjugate, a forțelor endogene și exogene asupra suprafeței Pământului. Aceste forțe acționează în mod antagonist: când cele endogene creează, prin mișcări pozitive ale scoarței, depresiuni ale suprafeței Pământului, cele exogene tind, de asemenea, să le niveleze, de astă dată însă prin procese de acumulare a materialelor rezultate în urma eroziunii proeminențelor învecinate. R., prin altitudinea, orientarea și alcătuirea sa geologică modifică condițiile climatice (atât macroclima, cât mai ales microclima) și contribuie la diversificarea hidrografiei, învelișului vegetal, a celui de soluri și a faunei. 2. (ARTE PLAST.) a) Lucrare de sculptură caracterizată prin aceea că întreaga compoziție aderă la un plan-suport față de care volumele se desprind mai mult sau mai puțin. În funcție de gradul de evidențiere a volumelor față de suprafața-suport, se disting mai multe feluri de r.: meplat (denumit și r. scobit sau incizat), basorelief, r. înalt (denumit și altorelief). R. sunt întrebuințate la decorarea edificiilor, a soclurilor de monumente, a mobilierului, a unor obiecte de artă decorativă; b) (În grafică sau în pictură) Modelajul sculptural al volumelor, obținut prin valorație; c) Tehnică specială în gravură. V. și gravură.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

cât a. și adv. 1. ce cantitate, ce număr (corelativ atât): câți oameni, câte zile? câte și mai câte, toț felul de lucruri; 2. ce preț: cât costă? 3. exprimă un grad de intensitate: cât e de bun! 4. durata cantitativă: cât ești tânăr; cât pe ce, aproape; numai decât, îndată; nici cât, de loc; 5. o gradațiune corelativă: vine cât de des. [Lat. QUANTUS]. V. câte, câtuși, câtva. ║ n. Aritm. rezultatul unei împărțiri.

ocupà v. 1. a lua în posesiune, a se face stăpân pe: a ocupa o cetate inamică; 2. a ținea, a umplea un loc: gazele tind a ocupa cât mai mare spațiu; 3. a locui: a ocupa o casă întreagă; 4. a da de lucru: această uzină ocupă o sută de lucrători; 5. fig. a ținea ocupat: ea ocupă mintea mea AL.; 6. a poseda: a ocupa un post; 7. a întrebuința timpul său, a lucra: se ocupă într’una.

AMENAJARE, amenajări, s. f. 1. Acțiunea de a amenaja și rezultatul ei. 2. Ansamblu de lucrări prin care elementele unui sistem tehnic sunt dispuse și utilizate astfel încât sistemul să corespundă cât mai bine scopului pentru care a fost realizat. * Amenajare hidraulică = amenajare pentru prevenirea acțiunilor dăunătoare ale unui curs de apă și pentru valorificarea resurselor lui potențiale. – V. amenaja.

APROAPE adv., s. m. art. I. Adv. 1. La o distanță mică în spațiu de cineva sau de ceva; în preajmă, în vecinătate. Gara este aproape. ◊ Expr. A cunoaște (pe cineva) de aproape = a cunoaște (pe cineva) foarte bine. 2. La un interval mic de timp (în viitor sau în trecut) față de prezent. Vara este aproape. ◊ Aproape de... = cu puțin timp înainte de... Aproape de sfârșitul anului. 3. Cam, mai, aproximativ. N-a mâncat aproape nimic. ♦ Gata, mai-mai, cât pe ce. Aproape să-l prindă. II. S. m. art. Orice om (în raport cu altul, considerat apropiat); semen¹. Aproapele nostru. - Lat. ad-prope.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul-plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nicio clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (Înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...) A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenere.

ȚURCĂ¹, țurci, s. f. Bețișor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băț mai lung; jocul la care se folosește acest bețișor. – Cf. ucr., rus. curka.

AZVÂRLITĂ, azvârlite, s. f. (Pop.) Azvârlitură. ◊ De-a azvârlita = numele unui joc de copii care constă în aruncarea cât mai departe a unei pietre, a unui băț etc. ◊ Loc. vb. A da de-a azvârlita = a azvârli; a rostogoli (azvârlind). – V. azvârli.

SOARE, (2) sori, s. m. 1. Corp ceresc central al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învârtesc Pământul și celelalte planete ale sistemului. ◊ Loc. adv. Sub (sau pe sub) soare = pe pământ, în lume. ◊ Expr. (Fam.) (A fi) soare cu dinți = (a fi) frig pe vreme senină. (A fi) rupt din soare = (a fi) foarte frumos, de o deosebită frumusețe. (În basme) La soare te poți uita, dar la dânsa (sau la dânsul) ba, se spune spre a arăta că cineva este de o frumusețe excepțională. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, a iubi foarte mult (pe cineva). A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face foame. ◊ Compuse: (pop.) soare-răsare = răsărit¹, est, orient; p. ext. vremea când răsare Soarele; soare-apune (sau -scapătă) = apus¹, vest, occident; p. ext. vremea când apune Soarele. ♦ Lumină (și căldură) care vine de la Soare (1). ◊ Loc. adv. Cu soare = cât mai e ziuă, cât mai e lumină. 2. Nume dat aștrilor care, ca și Soarele (1), au lumină proprie. 3. Fig. Fericire, bucurie; bunăstare. – Lat. sol, -is.

CEVA pron. nehot., adj. nehot., adv. I. Pron. nehot. 1. Un lucru oarecare; oarece. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge etc.) ceva de speriat, se spune despre cineva sau despre lucru, fapt etc. care iese din comun (în bine sau în rău), care provoacă uimire, spaimă etc. Așa ceva = un lucru ca acesta. E ceva de el (sau de capul lui) = are (unele) calități. 2. Un lucru (cât de) mic, o cantitate, o parte (cât de) neînsemnată, (cât de) puțin. Să fac și eu ceva cât stau aici. 3. Lucru important, valoros, mult. II. Adj. nehot. 1. Oarecare, oarecât, câtva. 2. (Fam.) Foarte bun, foarte frumos. ◊ Expr. Mai ceva = mai de seamă, mai frumos, mai bun sau mai rău, mai urât etc. III. Adv. Întrucâtva, puțin, cât mai (sau cât de) puțin. ♦ (Repetat) Cât de cât, măcar, (foarte) puțin. – Ce + va.

CIUR, ciururi, s. n. 1. Unealtă de cernut materiale pulverulente sau granulare, confecționată dintr-o rețea deasă de sârmă sau dintr-o bucată de tablă ori de piele perforată, fixată pe o ramă. ◊ Expr. A vedea ca prin ciur = a vedea neclar. A trece (sau a da, a cerne) prin ciur și prin dârmon = a) a cerceta, a examina în amănunt, cu atenție; b) a cleveti, a bârfi pe cineva (scoțându-i la iveală cât mai multe defecte); c) (mai ales cu verbul la participiu) a trece prin multe încercări, experiențe, a căpăta multă experiență. A căra (sau a duce) apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică, a lucra fără spor; a nu face nici o treabă. ♦ Cantitate de material câtă încape într-un ciur (1). ♦ Utilaj folosit la sortarea pe dimensiuni a unor materiale granulare, confecționat din bare metalice, sârmă împletită sau tablă perforată. 2. Ramă în formă de cerc pe care se întinde materialul ce se brodează. 3. Una dintre cele patru despărțituri ale stomacului animalelor rumegătoare. – Lat. cibrum (= cribum).

CUIBĂRI, cuibăresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre păsări) A-și face cuibul (1) undeva; a-și face loc în cuibar. ♦ Fig. (Despre oameni și despre animale) A se așeza cât mai bine într-un loc; a se ghemui. ♦ Fig. A se adăposti. ♦ Fig. A se aciua, a se pripăși. 2. Tranz. (Rar) A așeza găinile în cuibar. 3. Tranz. A mușuroi porumbul, cartofii etc. – Din cuibar.

CURLING s. n. Joc sportiv de origine scoțiană, între două echipe a câte patru jucători, care constă în lansarea pe gheață a unor obiecte (un fel de discuri) spre o țintă cu scopul de a o doborî sau a le plasa cât mai aproape de aceasta. [Pr.: cărling] – Din engl., fr. curling.

REGIM, regimuri, s. n. 1. Sistem de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat; formă de guvernământ a unui stat. ◊ Regim parlamentar = formă de guvernământ în care puterea supremă în stat este deținută de un parlament. Regim preferențial = acordare de avantaje în relațiile de comerț exterior de către un stat altui stat, pe bază de reciprocitate. ♦ Perioadă de guvernare a unui rege, a unui partid politic etc. 2. Sistem de norme sau de reguli proprii activității sau vieții dintr-o instituție, dintr-o întreprindere etc.; convenție prin care se stabilesc anumite drepturi și obligații. ♦ Mod de viață, totalitatea condițiilor de viață, de lucru etc. dintr-un anumit loc. ♦ Totalitatea regulilor impuse modului de viață sau de alimentație a unei persoane (suferinde). ◊ Regim alimentar = folosire a alimentelor și a băuturilor în conformitate cu anumite reguli impuse de condițiile de sănătate sau de boală ale unei persoane. 3. (Tehn.) Ansamblu condițiilor externe invariabile care, pentru un anumit interval de timp, determină dispoziția, funcționarea sau modul de utilizare a unor sisteme tehnice. ♦ Regim hidrologic = ansamblul mărimilor variabile caracteristice unei ape sau unui bazin hidrografic. Regim hidric = ansamblul fenomenelor de mișcare și de reținere a apei în sol. Regim vamal = totalitatea dispozițiilor legale care reglementează modul de stabilire și aplicare a taxelor vamale. Regim de economii = sistem de măsuri având ca scop folosirea cât mai rațională a resurselor materiale, financiare și de muncă în vederea obținerii unor rezultate cât mai bune. 4. Raport gramatical dintre două cuvinte care sunt în așa fel legate între ele, încât unul depinde de celălalt și capătă forma cerută de cuvântul de care depinde. – Din fr. régime.

PERLINGUAL, -Ă, perlinguali, -e, adj. (Despre medicamente sau despre administrarea unor medicamente) Care este pus pe limbă sau sub limbă pentru a fi resorbit rapid de mucoasa limbii și a avea, în felul acesta, o acțiune cât mai rapidă. ◊ (Adverbial) Medicamentul se administrează perlingual. – Din germ. perlingual.