1756 definiții cuprind toate cuvintele căutate (maximum 197 afișate)  
Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: ca

MẤNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. %ca; Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. %ca; Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). %ca; Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără nici un rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate să acționeze. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. %ca; Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). %ca; Mână de lucru = muncitor. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. %ca; (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. %ca; Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca întrebuințare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. %ca; Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.

AȘADÁR adv. Prin urmare, va să zică; astfel. – Așa + dar.

CÁLE s. 1. drum, (înv. și reg.) potecă. (Îi stă în ~.) 2. cale ferată = drum-de-fier, linie-ferată, (pop.) șină, (Transilv., Bucov. și Ban.) ștrec. (Se deplasează pe ~.) 3. (ANAT.) cale aferentă v. cale motoare; cale motoare = cale aferentă. 4. direcție, linie, sens. (Ce ~ va urma această dezvoltare?) 5. v. mod. 6. filieră, intermediu, mijlocire. 7. (ASTRON.) calea lactee = calea-laptelui, (pop.) calea-robilor, drumul-robilor, (reg.) brâul-Cosânzenii, brâul-lui-Dumnezeu, brâul-popii, calea-lui-Troian, calea-orbilor, calea-șchiopilor, calea-țiganului, drumul-laptelui, paiele-țiganului; Calea-Laptelui v. Calea Lactee.

ORIÎNCOTRÓ adv. 1. orișiunde, oriunde, pretutindeni, (rar) fieunde, (înv.) oareunde, tutindeni. (~ te voi urma.) 2. v. oriunde.

ORIÚNDE adv. 1. oriîncotro, orișiunde, pretutindeni, (rar) fieunde, (înv.) oareunde, tutindeni. (~ te voi urma.) 2. încotro, oriîncotro, orișiunde. (Du-te ~ vezi cu ochii.)

SENS s. I. 1. (LINGV.) accepție, conținut, însemnare, înțeles, semnificație, valoare, (rar) semantică, semantism, (înv.) noimă, simț, tâlc. (~ul unui cuvânt.) 2. v. semnificație. 3. coerență, logică, noimă, șir. (Vorbește fără ~.) 4. justificare, logică, motivare, noimă, rațiune, rost, temei. (Nu văd ~ul acestei decizii.) 5. înțeles, mesaj, semnificație, tâlc, (înv.) socoteală. (~ul adânc al unei poezii.) 6. semnificație, tâlc, (fig.) preț. (Iscat-am frumuseți și ~uri noi.) 7. v. scop. 8. importanță, însemnătate, semnificație, valoare, (fig.) preț. (~ul actului Unirii.) II. 1. direcție, parte. (În ce ~ o iei?) 2. direcție, latură, parte. (Din toate ~urile veneau spre noi.) 3. cale, direcție, linie. (Ce ~ va urma această dezvoltare?) 4. direcție, linie, orientare. (~ul luat de un fenomen.) 5. chip, fel, gen, manieră, mod, (rar) spirit. (Se pot face și alte observații în același ~.)

DEPÁRTE adv. 1) La mare distanță; într-un loc îndepărtat. %ca; De ~ din depărtare. Mai ~ mai încolo, mai la distanță. Nici pe ~ câtuși de puțin; deloc. Pe ~ pe ocolite; indirect. A ajunge ~ a) a dobândi succes; b) a trece granițele permise. 2) Într-un moment care a precedat cu mult sau va urma. %ca; Mai ~ în continuare. /de + parte

POSTERIÓR ~oáră (~óri, ~oáre) 1) și adverbial Care se va petrece mai târziu; care va urma mai târziu; ulterior. Acțiune ~oară. 2) Care se află în spate; din spate; de dinapoi. 3) (despre sunete vocale) Care se articulează în partea de dinapoi a cavității bucale. [Sil. -ri-or] /<fr. postérieur, lat. posterior

ULTERIÓR ~oáră (~óri, ~oáre) și adverbial Care va urma sau se va petrece în viitor; care urmează după ceva sau cineva; posterior. [Sil. -ri-or] /<fr. ultérieur, lat. ulterior

A URMÁ ~éz 1. tranz. 1) și fig. (ființe) A însoți mergând în urmă. 2) (indici ai direcției) A ține fără abatere. ~ drumul. 3) (indicații, recomandări, sfaturi) A respecta, având ca orientare. 4) (în îmbinări cu substantive care indică un domeniu sau o formă de învățământ) A frecventa făcând studii. ~ cursuri de filologie. 5) (acțiuni începute mai înainte) A desfășura în continuare; a continua. 6) (urmat, mai ales, de propoziții completive) A decurge în mod firesc; a reieși; a rezulta. 7) (urmat, mai ales, de propoziții subiective) A impune ca ceva necesar (rezultând din anumite premise). ~ează să susțină examenele. 8) A succeda, luând locul. L-a ~at în postul de prim-ministru. 2. intranz. 1) A merge din urmă (după cineva sau după ceva). ~ după trăsură. 2) (construit cu dativul) A succeda într-o funcție (cuiva). A-i ~ unui șef de secție. 3) A succeda în timp sau în spațiu. După sâmbătă ~ează duminică. %ca; Va urma formulă care se scrie la sfârșitul unui fragment dintr-un text pentru a indica că va fi continuat de alte fragmente. 4) A fi dator; a avea obligația; a trebui. ~ează să plece. /Din urmă

VIITÓR1 viitoáre (viitóri, viitoáre) Care ține de perioade ce urmează să vină; care va urma după prezent. Anul viitor. Generațiile viitoare. %ca; Viața viitoare viața care ar urma după moarte în lumea de apoi. Timp viitor timp verbal care exprimă o acțiune sau o stare ce urmează să se realizeze după momentul vorbirii. [Sil. vi-i-] /a veni + suf. ~tor

AȘADÁR adv. Prin urmare, va să zică; deci. – Din așa + dar.

ifés subst. Semn de modulație sau de alterare în muzica bisericească psaltică, facând parte din grupa ftoralelor ajutătoare (alături de diez), care se scrie deasupra unei note, coborându-i intonația cu un semiton. %ca; General ifes = una dintre ftoralele enarmonice din muzica psaltică (alături de agem, nisabur, hisar și general diez), care se scrie, de regulă, pe nota „ke”, coborând cu un semiton intonația tuturor notelor „zo” care vor urma. – Din gr. ifes.

biomatemátică s.f. %ca; Biomatematica – tânără știință de contact născută din asocierea biologiei cu matematica – cunoaște de pe acum o serie de realizări interesante.” Cont. 18 III 66 p. 8. %ca; „Dr. T.P., cercetător la Institutul de statistică matematică, a plecat în Anglia unde va urma, timp de 6 luni, un program de specializare în domeniul biomatematicii. I.B. 22 I 72 p. 3; v. și interdisciplinaritate (din fr. biomathématique; Th. Hristea în R.lit. 11 XI 76 p. 9; DM; DN3)

denicotinizáre s.f. Acțiunea de a dezvăța de fumat %ca; A fost surprins în timp ce se introdusese prin efracție într-un debit de tutun de unde încercase să sustragă sumele provenite din încasări. Va urma, evident, o cură de «denicotinizare». I.B. 31 VII 74 p. 7 (din denicotiniza; DEX, DN3 – alt sens)

férmă (experimentálă)-pilót s.f. Fermă model %ca; „Cercetătorii de la stațiunea experimentală agricolă din Geoagiu au conceput și organizat ferme experimentale pilot în unele cooperative agricole și întreprinderi de stat. Pe parcursul a câtorva ani, specialiștii stațiunii vor urmări în aceste ferme pilot aplicarea tehnologiilor moderne de lucrare a pământului și rezultatele obținute.” R.l. 3 III 75 p. 2. %ca; „[...] la grădina zoologică din Abidjan funcționează, încă din 1982, o fermă-pilot pentru creșterea crocodililor.” Sc. 15 III 86 p. 5 (din fermă [experimentală] + pilot, după fr. ferme-pilote; DMN 1962)

indexá vb. I (ec.) A modifica salariile, pensiile etc. în funcție de un indice economic sau monetar; a compensa %ca; „În ultimul moment suntem informați de la Oficiul Central de plată a Pensiilor că atât indemnizațiile și sporurile IOVR, cât și pensiile nu vor putea fi indexate decât în decembrie. a.c.” R.l. 20 XI 91 p. 2. %ca; Vor urma alte taxe. Și aceeași sărăcie. Ambele indexate – adică amplificate – corespunzător.” R.l. internaț. 19 VII 95 p. 2 (din fr. indexer; PR 1948)

stereofónic, -ă adj. Care folosește două difuzoare distincte, pentru a crea impresia de reflief acustic %ca; O bancă din S.U.A. a cumpărat de la o companie de radio 48 de ore de emisie, dar în acest timp nu s-a transmis nici un singur sunet. «Antiemisiunea» a fost precedată de următorul anunț: «Cele 48 de ore de liniște stereofonică destinată dv., care vor urma după acest anunț, au fost plătite de banca X».” Cont. 19 VII 68 p. 10; v. și bar-discotecă (din fr. stéreóphonie; PR 1949; DEX, DN3)

așá și (maĭ vechĭ) așí adv. (lat. eccum sic, ĭaca așa. V. și). Ast-fel, în acest fel: cum îțĭ veĭ așterne, așa veĭ dormi. Asemenea, ast-fel de: la așa oamenĭ (unor așa oamenĭ) nu le daŭ voĭe. Așa de, ast-fel de, atîta de: era așa de întuneric, în cît nu se vedea nimic. (Maĭ puțin bine fără de: așa prost mă crezi?). Așa și așa saŭ nicĭ așa, nicĭ așa (fam.), potrivit, modest: o casă așa și așa. Cam așa, aproape așa: cam așa s´a întîmplat. Ĭaca așa (fam.), formulă de încheĭere a uneĭ povestirĭ: ĭaca așa, măĭ băĭețĭ! Așa dar, deci, pin [!] urmare, vrea să zică: așa dar, ne-am înțeles. Azĭ așa, mînĭ [!] așa, se zice cînd povesteștĭ despre un fapt repetat: azĭ așa, mînĭ așa (de ex., fura), pînă cînd a fost prins. Se întrebuințează și cînd nu vreĭ saŭ nu poțĭ da un răspuns precis: De ce nu vreĭ să mergĭ? – Așa! – În nord. barb. după germ. so ein: așa un om, așa o casă. Rom. corect așa om, asemenea om, ast-fel de om.

cneaz m., pl. cnejĭ (vsl. knenzĭ, hŭnenzĭ și kunengĭ, rus. knĕazĭ, d. vgerm. kuning, care vine d. kuni, neam, rasă: ngerm. könig, ol. koning, engl. king, rege. V. și chinez 1). Numaĭ în doc. slavoneștĭ. Moșnean, maĭ ales în actele în care el se vinde ca „rumân [!]”, pin [!] urmare, om liber, megiaș, (Gĭur. 74). Nu exista nicĭ o relațiune între denumirea de „cneaz” și calitatea de judecător orĭ întinderea proprietățiĭ și un anumit fel de proprietate. Cnejĭ îs de o potrivă [!] atît proprietariĭ marĭ, cît și ceĭ micĭ. Cneaz înseamnă „stăpîn de rumân” (Gĭur. 77-77). Cneaz e omu liber fără dregătorie (89). Cnejiĭ reprezentă [!] clasa stăpînitoare și-s maĭ vechĭ în Țara Românească de cît ceĭ cu acelașĭ nume în Ungaria și Polonia, unde înțelesu acestuĭ cuvînt a suferit schimbărĭ însemnate. În Ungaria, cnejiĭ au fost înlocuiți în stăpînirea satelor și moșiilor lor de către cuceritoriĭ Ungurĭ. După deposedare, numele lor a continuat însă a se da celor însărcinațĭ de noiĭ stăpînĭ cu administrarea satelor româneștĭ (Gĭur. 91-92). Azĭ. Principe rusesc și titlu de nobleță. V. judec 1.

*coadjutór (oa 2 silabe), s. (lat. coadjútor, -óris. V. ajutor). La catolicĭ, adjunctu unuĭ prelat căruĭava urma.

2) dar saŭ dáră și (fam.) da conj. adversativă (sîrb. dar „dar”, dial. „cel puțin”, da, dar. Cp. cu da 2 și ĭar). 1) Însă: Pot da nu vreaŭ. Vreaŭ, da nu pot. Mulțĭ, da proștĭ. Da tu cine eștĭ? D’apoi (îld. da apoi) cum crezĭ? Da lasă-mă’n pace! Da ducăse draculuĭ! 2) Decĭ, așa dar (pus la urmă): Vom pleca dar! Rămîĭ dar aicĭ? Rămîĭ aicĭ dar? (pe cînd dar rămîĭ aicĭ ar însemna „însă rămîĭ aicĭ”). 3) Apoĭ dar, poĭ dar (Munt.) se’nțelege, de sigur: Aĭ fost? Poĭ dar! Dă-mĭ o sută de francĭ! Poĭ dar (mold. poĭ cum nu saŭ d’apoĭ cum nu! ironic). Barb. nu numaĭ, dar și (după fr. non seulement, mais aussi), corect rom.: nu numaĭ ci și (ca și germ. nicht nur, sondern auch).

decĭ conj. concluzivă (d. de și icĭ). Așa dar, pin urmare, vrea să zică: cuget: decĭ exist saŭ cuget, decĭ exist (O vorbă a luĭ Decartes).

MURNAU, Friedrich Wilhelm (pe numele adevărat Friedrich Wilhelm Plumpe) (1889-1931), cineast german. Stabilit în S.U.A. (1927). Unul din marii maeștri ai cinematografului, a realizat filme de viziune expresionistă („Nosferatu, simfonia groazei”, „Faust”), de analiză psihologică și de critică socială („Cel din urmă om”, „Aurora”, „Pâinea noastră cea de toate zilele”, „Tabu”).

IOACHIM DE FLORA (Gioacchino da Fióre) (c. 1130-1202), călugăr și teolog italian. Membru al Ordinului Cistercienilor. A susținut că domnia Sfântului Duh va urma celei a Fiului, care, la rându-i, i-a succedat Tatălui. Doctrina sa a folosit celor ce luptau contra abuzurilor Bisericii („Liber Concordiae Veteris et Novi Testamenti”, „Expositio in Apocalypsim”).

ÎNVESTITÚRĂ (‹ fr., o cifră) latitudine">lat.) s. f. (În Ev. med.) Act solemn prin care o persoană era învestită cu o demnitate, cu un drept etc. ♦ Actul prin care seniorul acorda vasalului său un beneficiu sau un feud. ♦ Actul de numire și de confirmare în funcție a unui prelat. Până la sfârșitul sec. 11, dreptul de î. a aparținut, de fapt, puterii laice (regelui, în Anglia; împăratului, în Germania). Ca urmare va interzicerii (1075), de către papa Grigore al VII-lea, împăratului german Henric al IV-lea să numească și să confirme clerul înalt în funcții bisericești, se accentuează lupta dintre puterea laică și cea papală (numită lupta pentru î.), care se va încheia în 1122 printr-un compromis, cunoscut sub numele de Concordatul de la Worms.

úrmă f., pl. e (d. urmez, ca și mrom. ulmă, urmă, it. log. orma, urmă, Brescia üzma, miros, Bérgamo uzma, putoare, sp. husma, husmo, urmă. V. urmez). Întipărire lăsată pe pămînt de un picĭor, de o roată: urma căruțeĭ. Suită, ceată: Cĭubăr și urma sa (Al.). Impresiune, amintire: nicĭ o urmă din cele învățate nu ĭ-a maĭ rămas în cap. Pl. Rămășițe, resturĭ: urmele uneĭ crime, uneĭ civilizațiunĭ. Cel din urmă, ultimu, care e după toțĭ: cel din urmă pas, cel din urmă franc. În urmă, 1. apoĭ, după, pe urmă: în urmă a cedat; 2. după, din pricina: a murit în urma uneĭ boale. La urma urmeĭ, în cele din urmă, în ultimu moment, ca ultimă concluziune, ca ultim fapt: la urma urmeĭ, e maĭ bine așa. În cele din urmă, s´a supus. Pe urmă (maĭ rar în urmă): a mîncat, pe urmăa culcat. A călca pe urmele cuĭva, aurma exemplele. A da de urma cuĭva, a-ĭ da de urmă, a descoperi pe unde a trecut saŭ pe unde se află. A lua cuĭva urma, a-ĭ descoperi urma și a-l urmări. A trimete la urma luĭ (un vagabond), a-l trimete [!] la locu originar. A rămînea în urmă, a fi întrecut de alțiĭ, a fi înapoĭat: un popor rămas în urmă. Urma alege, sfîrșitu arată rezultatu.

regină f. 1. soția regelui sau principesă suverană a unui Stat; 2. fig. prima, cea mai frumoasă: roza e regina florilor, regina balului; 3. se zice de ceeace exercită o domnie comparată cu a reginelor: opiniunea e regina lumii; 4. a doua piesă în jocul de șah. ║ a. suveran: voi urmați cu repegiune cugetările regine EM.

AȘADÁR adv. Prin urmare, va să zică; astfel. – Așa + dar.

MẤNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. %ca; Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. %ca; Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). %ca; Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără niciun rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate de a acționa. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. %ca; Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). %ca; Mână de lucru = forță de muncă. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. %ca; (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. %ca; Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca utilizare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. %ca; Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.

ALÉGE, alég, vb. III. 1. Tranz. A opta pentru unul sau mai multe obiecte, ființe, situații sau soluții care stau în față, a-și fixa preferința (după criterii obiective ori subiective). Scoase... o cutie de piele și alese o țigară. DUMITRIU, B. F. 35. Ți-am adus... un cățelandru pe care l-am ales dintre puii de ast' toamnă ai Vidrei. SADOVEANU, N. F. 14. Alege-ți: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm? ISPIRESCU, L. 42. %ca; Expr. A alege pe sprînceană v. sprînceană. A ales pînă a cules = s-a păcălit din dorința de a apuca ceva mai bun. ♦ A decide, a tranșa. (Absol. fig.) Numai sabia va alege. TEODORESCU, P. P. 110. %ca; Expr. Urma alege = sfîrșitul decide, este hotărîtor. M-am luat cu muntele pieptiș, Cu pădurosul acesta... Rîzi tu, rîzi... Dar urma va alege. BENIUC, A. R. 22. Auzind Fătul-babei cuvintele fetei, au chitit în sine: Bine, bine! Om vedea! Urma va alege! SBIERA, P. 142. %ca; Refl. impers. Eu am stat în preajma, cancelariei, ca să aflu ce s-alege cu tine. SADOVEANU, N. F. 149. Astfel luai hotărîrea să mă astîmpăr locului, pînă se va alege la o parte. HOGAȘ, M. N. 170. Arde-mi-te-ai codru des! Văd bine că s-au ales Din tine să nu mai ies! ALECSANDRI, P. P. 252. 2. Tranz. A desemna (pe cineva) prin vot, a vota; a delega (pentru îndeplinirea unei sarcini). Dacă tu nu vrei să sprijini pe Cațavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi... îl sprijin eu, îl aleg eu. CARAGIALE, O. I 132. Cu cîtă înțelegere și rînduială... alegeau [revoluționarii] guvernul în Cîmpul Libertății. BĂLCESCU, O. I 352. 3. Tranz. A deosebi dintre alții, a distinge, a recunoaște dintre mai mulți (de același fel). Calul ai să-l poți alege punînd în mijlocul hergheliei o tavă plină cu jăratec, și care dintre cai a veni la jăratec să mănînce... acela are să te scape. CREANGĂ, P. 192. ♦ Refl. A se despărți dintre alții, a ieși la iveală dintr-o mulțime. Și așa, se aleg vreo doi oameni din sat și se duc la casa leneșului. CREANGĂ, P. 329. %ca; Tranz. (Complementul indică un tot) A despărți, a împărți (după anumite criterii) formînd mai multe grupe, mai multe tabere; a separa. Soarele dorind să vază... Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. Aleg steava (= herghelia)-n giumătate Și mă duc... Drept la tîrg „la Brancoveț, Unde-s caii mai cu preț. ALECSANDRI, P. P. 314. %ca; Expr. A alege cărare = a despărți părul în două printr-o linie dreaptă trasă cu pieptenele. Acu mă uit în oglindă și, cu pieptenele, îmi aleg o cărare dreaptă, joarte dreaptă. SADOVEANU, M. 194. %ca; Refl. După ce s-au ales unii de alții, Ion-vodă s-a văzut mai slăbit, dar i-a crescut îndîrjirea. SADOVEANU, O. I 5. %ca; Refl. A ieși în evidență (dintre alții). Pe cer grămezile de stele Răsar ca niciodată parcă, iar lima plină printre ele S-alege albă și scînteie. ANGHEL, I. G. 37. ♦ Refl. impers. (Cu dativul pronumelui personal) A apărea clar, limpede. Mi se alicește albind ceva; dară nu știu ce este, că nu mi s-alege, fiind prea departe. ISPIRESCU, L. 336. 4. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A rămîne cu ceva (folositor sau păgubitor) de pe urma unei acțiuni, a unei situații, a unei împrejurări. Domnul Marinică voia să te convingă că trebuie să rămîi lîngă el... dacă vrei să te alegi cu ceva. PAS, Z. I 312. Dintr-o păreche de boi, m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. 5. Tranz. (Complementul este un substantiv colectiv sau un nume de materie) A despărți partea bună de partea nefolositoare, a curăța prin selecție. Curăță cartofii, ori aleg fasolea. PAS, L. I 81. Să-mi alegeți macul deoparte, fir de fir, și nisipul de altă parte. CREANGĂ, P. 262. %ca; Fig. A înțelege clar spusele cuiva. Bălan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151. Nu putură vorba-i să-nțeleagă, Ce răspuns le dete, nu pot să-i aleagă. PANN, P. V. II 140. 6. Tranz. (Complementul arată o substanță amestecată cu alta, de densitate diferită) A deosebi de rest (fâcînd să se ridice la suprafață, să cadă la fund etc.). Vei bate și putineiul, ca să alegi untul. ȘEZ. V 131. %ca; Refl. Zărul se fierbe și se alege din el urdă dulce. La HEM. %ca; Fig. Nu să alege cîștigul din pagubă. PANN, P. V. II 85. 7. Refl. (Urmat de un nume predicativ) A ajunge într-o situație neașteptată (de obicei rea). Nedelcu s-a ales un pungaș de rînd. VLAHUȚĂ, O. A. III 68. %ca; (În construcții impersonale, urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «de») Ce s-a ales din toată familia lui... nu mai știe nimic. VLAHUȚĂ, O. A. 253. Dacă nu era el... cine știe ce se alegea de capul meu. ISPIRESCU, L. 301. Aș transcrie aci cu plăcere toată acea încîntătoare descripțiune [a lui Gogol]... dar atunci ce s-or mai alege din descrierea Bărăganului, pe care m-am încercat a o face eu romînește? ODOBESCU, S. III 20. %ca; Expr. A se alege praf și pulbere de cineva (sau de ceva) sau (eliptic) a se alege praful = a se distruge complet, a nu mai rămîne nimic. Un mitocan, mă rog! Zice că-i negustor, alege-s-ar praful! CARAGIALE, O. I 50. – Forme gramaticale; perf. s. alesei, part. ales.

ÁSTĂZI adv. (Uneori, pentru întărire, precedat de «ziua de») 1. Azi, în ziua în care ne aflăm în momentul vorbirii (între «ieri» și «mîine»). Mă!... că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46. Astăzi nu sîntem atîta de osteniți ca ieri. DRĂGHICI, R. 83. Astăzi îi o săptămină De cînd umblam prin grădină Cu iubita mea de mînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82. 2. Acum, în vremea actuală, în vremea noastră. Astăzi cîntăm despre om, despre faptă. DEȘLIU, G. 19. E lung pămîntul, ba e lat, Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. EMINESCU, O. I 141. %ca; Loc. adv. De astăzi (înainte) = de acum (încolo sau înainte). Rămîi, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Și mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. De astăzi în (atîta timp) = exact după trecerea timpului indicat. De astăzi în două săptămîni. Pînă (în ziua sau în ziulica de) astăzi = pînă acum, pînă în vremea actuală, pînă azi. Poate acuma a fi oale și ulcioare, și tot «Nichifor Coțcariul» i-a rămas numele și pînă în ziulica de astăzi. CREANGĂ, P. 136. De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. De ieri pînă astăzi = de la o zi la alta, pripit, neașteptat. Ți-ai schimbat fără motiv părerea de ieri pînă astăzi. Astăzi-mîine = (într-una din) zilele astea, în curînd. Eu nu cînt în a pofidă. Că sînt fată logodită: Astăzi-mîine nunta-mi vine. TEODORESCU, P. P. 83. ♦ (în corelație cu «mîine» sau cu «ieri») a) (Exprimă continuitate sau durată lungă) Zi cu zi, zi după zi, zi de zi. Ieri ploaie, astăzi ploaie, nu mai scăpăm de umezeală!Astăzi bură, mîine bură... La Domnica-n bătătură. ALECSANDRI, P. P. 349. b) (Exprimă ideea de nestatornicie, de progres sau de contrast) Cînd... cînd... Astăzi ici, mîine colea... La Țarigrad ajungea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 486. ♦ (Familiar, în construcții imperative și exclamative care exprimă graba sau nerăbdarea vorbitorului) Acum, mai repede. Ai de gînd să pleci astăzi?

AȘADÁR adv. Deci, prin urmare, va să zică. Așa dar nu mă poți suferi. CAMIL PETRESCU, T. II 18. Așadar dumitale ți se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pîne ai avut. CREANGĂ, P. 149. Noi cu toții adormisem și horăiam. Așadar făcu și el ca noi. NEGRUZZI, S. I 252.

FOLÓS, foloase, s. n. (Adesea în legătură cu verbele «a avea», «a aduce», «a trage») Ceea ce folosește, ceea ce aduce cîștig moral sau material. V. avantaj, profit, beneficiu. N-am să am folos de el niciodată. CREANGĂ, A. 14. Mult folos aduce munca,e prielnică oricui. BELDICEANU, P. 136. Un deosebit și mare folos este și cu școalele. GOLESCU, Î. 69. %ca; Loc. adj. și adv. În (spre sau pentru) folosul cuiva = în interesul, în avantajul, spre binele cuiva. Te sfătuiesc în folosul tău.Spre folosul omenirii vor veni tot rînduri, rinduri, Pe aripile științei, înmiirile de gînduri. BELDICEANU, P. 126. Voi urma sfaturile cele bune care mi le faci prin scrisoarea me, căci văd că sînt pentru folosul meu. KOGĂLNICEANU, S. 41. Vorbesc pentru folosul Patriei mele, pentru deșteptarea, pentru luminarea, pentru infrumusițarea și, în scurt, pentru fericirea ei. GOLESCU, Î. 61. Cu folos = în mod avantajos, cu profit. Muncește cu folos. De folos = folositor, avantajos, profitabil. Da, bădică, mîne ți se-mplinește anul, ia-mă și pe mine cu d-ta, că ți-oi fi de mare folos. EMINESCU, N. 21. Adunînd țara spre a se chibzui, își aleseră cu toți sfat de folos acestei nevoi ca domnul să se închine lui Sigismund, păstrîndu-și însă fără scădere drepturile suveranității și veniturile țârii. BĂLCESCU, O. II 72. %ca; Expr. (Întrebare retorică urmată uneori de o determinare introdusă prin «de» sau de o propoziție introdusă prin «că», «dacă») Ce folos ? = la ce bun? degeaba. Dar cu pămîntul ce să faci ? Și ce folos de boi și vaci ? Nevasta dacă nu ți-o placi, Le dai în trăznet toate ! COȘBUC, P. I 119. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375.

GROZĂVÍ, grozăvesc, vb. IV. Refl. A-și da aere, a-și da multă importanță; (în special) a se arăta mai curajos decît este, a face pe grozavul. Vă grozăviți în acest război... război al bogaților... Dar aflați: pînă la urmă vor birui tot milioanele de săraci, milioane de săraci care azi gem. CAMILAR, N. I 365. Eu nu vorbesc fleacuri ca domnișorii ăștia care vin cu pălăria-n cap, se grozăvesc, mint și nu-s capabili să scrie un rînd cumsecade. REBREANU, R. I 210. ♦ (Familiar, urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A se lăuda, a se fuduli. Se grozăvește cu isprăvile sale.

CĂDÉRE, căderi, s. f. Faptul de a cădea. 1. Deplasare, mișcare de sus în jos, coborîre spre pămînt (ca efect al gravitației). Căderea corpurilor. Căderea zăpezii.Culmea dulcii muzice de sfere, Ce-o aude cum se naște din rotire și cădere. EMINESCU, O. I 160. %ca; Fig. (Fiind vorba despre noapte, iarnă, ger etc.) Deasupra satului, văzduhul se întuneca, grăbind căderea negurilor serii. MIHALE, O. 503. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. M. I. CARAGIALE, C. 9. ♦ Lăsare sau deplasare în jos (a unui lucru care continuă, să fie în parte susținut). A părăsit teatrul înainte de căderea cortinei. ♦ Deplasare a unui organ al corpului din poziția sa normală. Căderea stomacului. 2. Desprindere a unei părți componente dintr-un organism. Căderea părului. Căderea dinților. Căderea frunzelor. 3. Răsturnare a unui corp (care nu se mai poate menține în echilibru sau în poziția inițială); prăbușire, surpare. Negreșit că ceasul morții ar fi sunat pentru acel cutezător, dacă, în căderea sa, turbanul nu i s-ar fi. desfășurat. NEGRUZZI, S. I 21. %ca; Fig. Căderea imperiului roman.Fig. Insucces, nereușită. Căderea la examen. 4. (Urmat de determinări care arată orașul, fortăreața, locul cucerit) Ocupare, cucerire. Căderea Berlinului. 5. (În expr.) Cădere de apă = cascadă, cataractă. 6. (Numai în expr.) Cădere de acord = ajungere la un acord, la înțelegere după o discuție în contradictoriu. Din această măgulire sau din această cădere de acord, îți urmezi încet-încetinel drumul. MACEDONSKI, O. IV 89. 7. Drept de a hotărî sau de a face ceva; competință. Nu e în căderea ta să-l judeci.

CRĂCĂNÁT, -Ă, crăcănați, -te, adj. (Mai ales la pl., despre picioare) Depărtat unul de altul, întins în lături, desfăcut, răschirat; (despre oameni) cu picioarele depărtate, întinse în lături. Stă cu picioarele crăcănate. %ca; (Adverbial) Pășind crăcănat și rar, Bucșan veni spre mine. SADOVEANU, N. F. 147. Mergea cam crăcănat. BART, E. 118. ♦ (Despre picioare) Strîmb, curbat în afară; (despre ființe) cu picioarele curbate în afară. Prințul Grigore, mic de statură, gheboșat, cu picioarele crăcănate, subțiri ca fusele... te măsura de sus pînă jos, pe urmă îți întindea o mînă lipicioasă. PAS, L. I 105. Pe o baltă lată S-a ivit o dată O pasăre porumbacă... La picioare-naltă, Crăcănată. MARIAN, S. 221.

INSÚLTĂ, insulte, s. f. Atac prin vorbe sau, mai rar, prin fapte împotriva unei persoane, cu intenția de a o umili, de a o înjosi; ocară, jignire, injurie, ofensă. Colonelul Rusescu mișcă nemulțumit mustățile sub insultă. DUMITRIU, B. F. 122. Luă poziția de drepți... convins că alte insulte vor urma. SAHIA, N. 87. Să mă spele de insulte nu mă-ncerc să fac apel La un veac ce nu coprinde decît patimă în el. MACEDONSKI, O. I 119.

INVESTIGÁȚIE, investigații, s. f. Cercetare, studiere minuțioasă, pătrunzătoare, efectuată sistematic, cu scopul de a descoperi ceva. Scrutătorul fenomenelor vieții va urma cu aceeași seninătate investigațiile sale și nu se va lăsa să fie înrîurit de ideile preconcepute ale acelora care au proclamat falimentul științei. MARINESCU, P. A. 67. – Variantă: (învechit) investigațiúne (pronunțat -ți-u-) (ODOBESCU, S. II 159, I. IONESCU, M. 98) s. f.

MATERIÁL2, -Ă, materiali, -e, adj. 1. Care e alcătuit din materie, care aparține realității obiective, existînd independent de conștiință și în afara ei. în viața societății, ca și în natură, factorul material constituie elementul prim și hotărîtor, iar ideile, conștiința constituie factorul derivat, secund. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2608. %ca; Cultură materială = totalitatea bunurilor create de societate într-o perioadă istorică dată. ♦ Palpabil, concret, real. Istoria nu se scrie numai pe baza amintirilor personale, ci și pe baza documentelor materiale. CAMIL PETRESCU, O. II 414. Care constă în bunuri economice, care ține de venit, de avere, care se referă la trai, la întreținerea vieții. Comori materiale sau frumuseți alese îl lasă... indiferent! MACEDONSKI, O. I 260. Soarta lui materială din momentul acesta era schimbată. EMINESCU, N. 77. Omenirea va urmări în această lume și altceva decît satisfacerea trebuințelor materiale. GHICA, A. 176. %ca; Bază materială = totalitatea mijloacelor (clădiri, instalații, forță de muncă etc.) care permit desfășurarea unei activități economice sau științifice.Pronunțat: -ri-al.

ÎNGROPĂCIÚNE, îngropăciuni, s. f. Înmormîntare; ceremonie de înmormîntare. Făcut-am oare-n lume ceva, ca să fiu demn De astă-ngropăciune, cu muzici triumfale ? MACEDONSKI, O. I 44. Ce cîntări oi cînta La îngropăciunea ta ? ȘEZ. VIII 49. %ca; Loc. adj. De îngropăciune = trist, cernit. Îndată înțelese și ce va urma, cînd văzu ochii de îngropăciune ai femeii. SADOVEANU, Z. C. 300.

OARECÁRE adj. nehot. 1. Anumit. Simeon privea cu oarecare mirare la supunerea lui. Mihu. SADOVEANU, O. VII 121 Ana vorbea cu autoritate și cu oarecare dispreț. C. PETRESCU, C. V. 231. Cu toate astea, chiar fără permisiunea ta, eu te. voi urma. la o distanță oarecare ! REBREANU, R. 11 229. 2. Indiferent care, careva. Dacă nu ne-am fi-ntîlnit (Absolut din întîmplare) Tu pe altul oarecare Tot așa l-ai fi iubit. TOPÎRCEANU, M. 58. 3. Neînsemnat, fără importanță; ceva. Înlăuntru, oarecare frămîntare și neorînduială. SADOVEANU, A. L. 184. În vremea ei, atunci, întîmplarea a fost oarecare. id. O. V 92. %ca; (Substantivat) Prietenul meu nu e un oarecare. – Variantă: oareșicáre (pronunțat oa-reși-) adj. nehot.

OM, oameni, s. m. 1. Ființă care posedă facultatea de a gîndi, de a vorbi și capacitatea de a crea unelte spre a se folosi de ele în procesul muncii. Într-o zi, dascălul, un om foarte serios, a venit supărat. CARAGIALE, P. 12. Numai iată ce aude glas de om. CREANGĂ, P. 198. Omul muncitor Ca un pom roditor. %ca; Oamenii muncii = cei care își cîștigă existența prin munca lor, fără a exploata pe alții. %ca; Expr. (Nu-i) nici picior de om = (nu-i) nimeni, v. țipenie. (De) către om = în partea stingă a căruței, plugului etc. Cotiuga are o roată mai mică către om și alta mai mare din brazdă PAMFILE, A. R. 40. La mintea omului = ușor de înțeles, evident, firesc. Ca omul = cum se întîmplă în mod obișnuit oricui. Vrun păcat, vro greșeală, ca omul. DELAVRANCEA, O. II 370. Ca oamenii = cu manifestări omenești, cum trebuie, cum se cuvine, bine. Dă și o farfurie de acolo, și niște furculițe, să mîncăm ca oamenii. VLAHUȚĂ, la TDRG. Om bun, răspuns pe care o persoană care bate la poartă îl dă stăpînului casei pentru a-l asigura că vine cu intenții bune. Bătu la poartă. Cine e acolo ? îi zise dinăuntru...Om bun, răspunse fata. ISPIRESCU, L. 348. A-și găsi omul v. g ă s i. ♦ Persoană care întrunește calități morale deosebite. Acel Ion Creangă a trăit în Iași... a fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. Ăla om, nu secătură. DELAVRANCEA, O. II 357. %ca; (Expr.) A face (pe cineva) om = a) a educa, a instrui pe cineva dezvoltîndu-i însușirile caracteristice omului ca ființă superioară. Școala... om îl face. PANN, P. V. I 174; b) a da, a crea o situație cuiva. Nenorocitule! ți-ai aruncat norocul în girlă: te făceam om! CARAGIALE, O. I 174. A se face om = a se îmbogăți, a se înstări, a se căpătui. %ca; (Cu determinări introduse prin prep. «de», indicind o însușire morală, o stare socială, materială etc.) Om de cuvînt. Om de încredere. Om de lume. Om de nădejde. Om de omenie. Om de onoare. Om de rînd. Om de litere v. c. %ca; Omul legii v. l e g e. 2. (Însoțit de obicei de determinări care indică un raport de dependență) Persoană care se află în slujba cuiva, persoană de încredere. Las' că la noapte îl călcăm, mergem cu oamenii. DUMITRIU, N. 30. Oamenii Șoimăreștilor ajunseră la Iași chiar în ziua de sărbătoare, SADOVEANU, O. VII 107. Primarul era omul boierului. I. BOTEZ, ȘC. 73. %ca; Expr. (A fi) omul (sau om al) lui dumnezeu =(a fi) om bun, om de treabă. Ai dat peste niște oameni ai lui dumnezeu, dar să fi fost cu alții, hei, hei, mîncai păpara. CREANGĂ, P. 254. Sărac bărbățelul meu, Toți oamenii zic că-i rău, Da-i omul lui dumnezeu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 461. Omul (sau om al) dracului = om rău, viclean. De omul dracului să dai și să scapi. ISPIRESCU, L. 43. 3. Persoană cu vază, de seamă. Nu mă lăsa-n părăsire, duducă... și eu sînt ficior de oameni. ALECSANDRI, T. 1415. %ca; Expr. A fi (om) din (sau de) oameni = a descinde din părinți cu stare sau de neam nobil. Lasă că-s din oameni, lasă că-s cunoscută de toți boierii.. dar apoi sînt și văduvă de trei bărbați. ALECSANDRI, T. I 382. Bărbat. Femeile de pe țărm se repezeau și întîmpinau oamenii care veneau clătinîndu-se prin apă pînă la brîu. DUMITRIU, P. F. 32. Mulțime de oameni și de femei sîrbi și turci veniseră pe malul Dunării să ne vadă. BOLINTINEANU, O. 267. ♦ (Determinat prin «meu», «tău» etc.) Soț. Am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu, ș-am fost mulțămită și înflorită cu dînsul. SADOVEANU, B. 265. 5. Cineva, oricine, oricare. Umblau tot felul de vești, de se încrețea carnea pe om. CAMIL PETRESCU, O. I 8. Nu mai poate omul de tine nici să-și zică ocinașele. REBREANU, I. 44. Spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, cînd îl scormolea ceva la inimă. CREANGĂ, O. A. 108. Pînă nu te bagi cu omul în plug, nu-i cunoști năravul. 6. (La vocativ) Apelativ familiar conținînd o nuanță dojenitoare, persuasivă, explicativă etc. (cu care ne adresăm de obicei unui bărbat). V. f r a t e, n e n e. Omule, te credeam la Izlaz... Ce e cu dumneata ? CAMIL PETRESCU, O. II 22. Ia ascultă, omule, dracid cel împelițat de dihor o să ne mănînce toate rațele. BUJOR, S. 30. Da cată-ți de drum, omule! ALECSANDRI, T. I 263. %ca; Expr. Om bun (sau oameni buni) = persoană de treabă, cinstită. Oameni buni, eu de la om la om vă cunosc pe fiecare în parte. CAMIL PETRESCU, O. II 322. Oameni buni, eu sînt Petru Rareș. DELAVRANCEA, O. II 264. Așa ar trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului. CREANGĂ, P. 202. – Formă gramaticală: voc. (numai cu determinări) om.

ORCHÉSTRĂ, orchestre, s. f. 1. Ansamblu de instrumentiști care execută compoziții muzicale la diverse instrumente. Orchestra începu cu o indignare grațioasă. BACOVIA, O. 60. Auzeam... de departe o muzică, o orchestră, o fanfară. HOGAȘ, M. N. 86. Dacă fiece membru al unei orchestre ar voi să se audă el mai mult decît toți ceilalți membri, acea orchestră n-ar produce nici o armonie. BOLLIAC, O. 263. %ca; (În metafore și comparații) Pierdut din stolul mîndrei lor orchestre, Ce trist răsună ciuturile mele În liniștea adîncă din pădure. IOSIF, P. 47. Turturelele-n tenor Și-alte voci măiestre, Toate după glasul lor... Vor urma dup-acest cor Fel de fel de-orchestre. COȘBUC, P. I 301. 2. Parte a unui teatru situată între scenă și primele scaune, de obicei sub nivelul parterului, destinată orchestranților. Fotoliu de orchestră v. fotoliu. – Variante: orhéstră (C. PETRESCU, Î. I 12) s. f., orchéstru (EMINESCU, O. I 100, NEGRUZZI, S. I 100) s. n.

NESOCOTÍT, -Ă, nesocotiți, -te, adj. 1. Nechibzuit; imprudent. Să ajungem a putea pedepsi pe acei blestemați de zmei pentru nesocotita lor îndrăzneală. ISPIRESCU, L. 219. Plug, grapă, teleagă... nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. CREANGĂ, P. 38. O, tu, om nesocotit, La aceasta ai venit, Ca să mă omori pe mine ? TEODORESCU, P. P. 117. %ca; (Substantivat) Fugi d-aci, nesocotitule, zise împăratul. ISPIRESCU, L. 82. 2. Ignorat, desconsiderat, disprețuit; nerespectat. Dispoziție nesocotită. 3. (Învechit) Care nu poate fi socotit, apreciat; nenumărat, nemăsurat. Urma-vom cu ochii cetele nesocotite de arcași și de lănceri ? ODOBESCU, S. III 79. Felurimea și mulțimea peștelui este nesocotită. GOLESCU, Î. 110.

ORÎNDUÍRE, orânduiri, s. f. 1. (De obicei determinat prin «socială») Formă de organizare a societății într-o perioadă dată a dezvoltării ei, al cărei caracter este determinat de modul de producție a bunurilor materiale, în primul rînd de relațiile de producție dintre oameni. Orînduirea feudală. Orînduirea socialistă.În orînduirea primitivă principala diviziune a societății o constituie tribul. GRAUR, S. E. 115. 2. Așezare, punere într-o anumită ordine, într-un anumit fel; grupare, repartizare, clasare. ♦ Organizare, întocmire, alcătuire; stabilire. Aceste adunări se convocate de domn pentru facerea legilor, pentru orînduirea dăjdiilor. BĂLCESCU, O. II 13. 3. (Învechit și regional) Hotărîre, ordin, decizie, dispoziție. Vor urma întru toate tuturor orînduirilor lui pînă la răspicarea judecății. ȘEZ. V 50.

RETROSPECTÍV, -Ă, retrospectivi, -e, adj. Care privește în urmă, care se referă la fapte și situații din trecut. Se rușina de ce gîndise, ca de un acces de nebunie prin care trecuse și care îi umplea conștiința de-o spaimă retrospectivă. VLAHUȚĂ, O. A. III 142. Nu s-ar putea ca cineva, trăind, să aibă momente de-o luciditate retrospectivă, cari să ni se pară ca reminiscențele unui om ce de mult nu mai este ? EMINESCU, N. 84. Vom urma înainte cercetările retrospective. RUSSO, S. 84. %ca; Expoziție retrospectivă = expoziție de artă plastică cuprinzînd opere din trecut (ale unui artist).

RIDICÁRE, ridicări, s. f. Acțiunea de a (se) ridica. I. 1. Luare de jos; săltare. Ridicarea unui pahar. Ridicarea greutăților. 2. Îndepărtare, înlăturare, luare a unui obiect ce stă pe ceva sau acoperă ceva). Ridicarea capacului de pe o oală.Fig. Încetare; desființare, anulare. Ridicarea stării de asediu. Ridicarea unei pedepse. 3. Ducere sau tragere în sus, săltare într-o poziție mai înaltă. Ridicarea storurilor. Ridicarea cortinei. 4. Încărcare și mutare din loc. Ridicarea gunoiului. ♦ Încasare. Ridicarea unei sume de bani. ♦ Arestare. 5. Punere în poziție (normală) verticală (a unui obiect căzut, aplecat sau culcat). Ridicarea unui scaun.După cotăritul viei se face ridicarea ei la un harag. I. IONESCU, P. 249. 6. (Top., numai în expr.) Ridicare a unui plan = operație care are drept scop determinarea, prin măsurători de distanțe și unghiuri, a poziției punctelor importante dintr-o regiune și reprezentarea lor pe o hartă. II. 1. Sculare în picioare (de jos, de pe scaun etc.). ♦ Însănătoșire. (Cu pronunțare regională) Văd acuma că nu mai e nici un chip de scăpare, însănătoșire și rădicare. MARIAN, Î. 18. 2. Îndreptare în sus; înălțare. Ridicarea brațelor. ♦ Mișcare, pornire în sus; ascensiune. Ridicarea avionului. 3. (Învechit) ♦ Răscoală, revoltă. Ridicarea lui Tudor fu deșteptarea nației. BĂLCESCU, O. I 325. %ca; Ridicarea gloatelor = punere în mișcare, mobilizare a gloatelor; adunare de oști. (Cu pronunțare regională) La o trebuință neapărată sau cînd patria era în primejdie, se chema «rădicarea gloatelor». BĂLCESCU, O. I 23. III. Fig. 1. Creștere (cantitativă sau calitativă). Ridicarea temperaturii. Ridicarea presiunii unui cazan. 2. Mărire, sporire, urcare. Ridicarea prețurilor. %ca; (Mat.) Ridicare la o putere = calculare a puterii indicate de exponentul unui număr sau al unei paranteze algebrice. 3. Dezvoltare, propășire; îmbunătățire, perfecționare. Plugarilor de la țară li se deschide perspectiva eliberării definitive și a ridicării economice, după care va urma imediat ridicarea intelectuală. SADOVEANU, E. 20. ♦ Creare, formare. Ridicare de noi cadre. ♦ Promovare la o treaptă superioară; trecere într-o funcție mai înaltă, mai plină de răspundere; înaintare. Ridicarea curajoasă a cadrelor tinere la munci de răspundere. IV. Fig. Construire, zidire, edificare. În scurtă vreme Miai avea să înceapă ridicarea căsuței și se hotărî nunta pentru duminica de dinaintea sfîntului Constantin. CAMIL PETRESCU, O. I 83. – Variantă: (învechit) aridicáre (PISCUPESCU, O. 260) s. f.

PÎ́NĂ2 prep. Împreună cu adverbe și prepoziții formează adverbe compuse, locuțiuni, prepoziții compuse. I. Introduce un complement circumstanțial de timp. Va trebui cu dînșii să mă lupt Din zori de zi pînă tîrziu în noapte. BENIUC, V. 5. Are să fie o pînză cum Ileana pînă acuma n-a văzut. SLAVICI, N. I. 54. Pînă mîni dimineață să gătești fuioarele aceste de tors. CREANGĂ, O. A. 132. De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. %ca; (În prepoziții compuse) Pînă la. Adevărat că pînă la năcazul acesta care s-a abătut asupra casei ei nici nu i-a păsat și nici nu a avut nevoie de nici un fel de slujbaș al măriei-sale. SADOVEANU, B. 75. A pus soroc de două săptămîni pînă la nuntă. GALACTION, O. I 71. Pînă în. Petrecu pînă în amurgul serii la joc. SLAVICI, N. I 132. (Colectiv) Din... (și) pînă în... Torcea, torcea, fus după fus, Din zori pînă-n seară. IOSIF, PATR. 9. Din zori de zi un sclav îi sta La cap, citind pînă-n deseară. COȘBUC, P. I 86. %ca; Loc conj. Pînă cînd. Și merge Ivan și merge pînă cînd pe însărate ajunge la curțile cele. CREANGĂ, O.A. 206. Valurile rîd și mînă întunecoase lumea lor albastră, pînă cînd deodată râul împiedecat de stânci și munți s-adună între codri ca marea oglindă a mărei. EMINESCU, N. 67. Pînă ce. Ține cînele cu dînsa și-l poartă de cîteva ori în munte, pînă ce și-a aduce aminte ș-a cunoaște iarăși locurile. SADOVEANU, B. 211. Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, Pîn' ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec. EMINESCU, O. I. 116. Ochii mei au urmat careta pîn ce au pierdut-o din vedere. NEGRUZZI, S. I 43. %ca; Loc. adv. Pînă la urmă = în cele din urmă. Hai joacă, hai joacă mereu, Căci pînă la urmă știu bine, Doar tu mai rămîi și cîntecul meu Pierzîndu-se-n tine. BENIUC, V. 67. Dar aflați: pînă la urmă vor birui tot milioanele de săraci, milioanele de săraci care azi gem. CAMILAR, N. I 365. Și fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins și pînă la urmă și întors acolo de unde a fugit. CARAGIALE, O. I 254. Pînă (la) una-alta = pentru moment, deocamdată. Pînă una-alta, opriți tuspatru la capătul unei postate, prinseră a sfărîma spice în palme. CAMILAR, N. II 384. Și pînă una-alta, ea își aduse aminte de vitejiile tatălui său din tinerețe. ISPIRESCU, L. 15. Pînă la una-alta, hai să te vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. Pînă în zori = înainte de revărsatul zorilor. Mîine pînă-n zori te scoală, Adă flori de argint în poală Și le-așterne pe pămînt ! COȘBUC, P. I 157. II. Introduce un complement circumstanțial de mod. (În prepoziții compuse) Cu cît lucrau mai mult, hărnicia le creștea pînă la chiot. CAMILAR, N. II 383. Un fel de milă de el însuși umplea, pînă la lacrimi, sufletul lui Manolaș. GALACTION, O. I 636. %ca; (În locuțiuni) Pînă acolo = în așa măsură, în așa grad. (Regional) Pînă pe-acolo = peste măsură, în atît de mare grad încît se întrece măsura. Nu ți-oi mai cere vreun lucru de mare pînă pe-acolo. CREANGĂ, P. 151. Mătușă. zice nevasta, d-apoi oare cum om face noi ca să fie mai bine ? – Acesta nu-i vrun lucru pîn' pe-acolo, copilă hăi, zise baba. id ib. 173. Pînă și = chiar și. Pînă și privirea crîncenă a a învățătorului se îmblînzise. SADOVEANU, A. L. 187. Zvîrliți statui de tirani în foc, să curgă lava, Să spele de pe pietre pînă și urma sclavă. EMINESCU, O. I 60 (Toți) pînă la unul v. l a. III. Introduce un complement circumstanțial de loc, urmat de adverbe. Afară, pînă departe, în întuneric se-auzeau cum cîntă cocoșii, mohorît, a vremuire. CAMILAR, N. II. 303. De-acuma tot pe apă merg pînă acasă. SADOVEANU, B. 118. O grădină unită cu murii monăstirei se-ntindea pînă jos la poalele mărei. EMINESCU, N. 126. %ca; Loc. adv. De colo pînă colo = din loc în loc, în multe locuri. Nu știu ce-avea fata că-i era necaz Și umbla de colo pînă colo beată. COȘBUC, P. I 144. Fata tot șezînd la fereastră vedea pe un june fluieră-vînt umblînd de colo pînă colo. ISPIRESCU L. 120. Alergau cu limba scoasă samsarii de colo pînă colo. CARAGIALE, S. N. 38. De sus pînă jos sau de jos pînă sus = în întregime, tot. Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. BENIUC, V. 63. Armăsarul sfîșiat, hărtănit de sus pînă josși plin de sînge, fu răzbit și biruit. ISPIRESCU, L. 28. Începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și și de jos pînă sus. CREANGĂ, P. 163. (În prepoziții compuse) Pînă la. Trandafiri nu mai văzusem niciodată și îndeosebi niciodată nu ajunsese pînă la mine turburătorul lor parfum. GALACTION O. I. 57. Pînă în. Numai șivoaiele apelor... își mai trimeteau de prin văi, pînă-n depărtare, vuietul lor nedeslușit și surd. HOGAȘ, M. N. 178. E cald. De drum îndelungat Picioarele de-abia-i mai țîn, Și-i cale pînă-n sat! COȘBUC, P. I. 227. Dar prin codri ea pătrunde, Lîngă teiul vechi și sfînt, Ce flori pînă-n pămînt Un izvor vrăjit ascunde. EMINESCU, O. I. 103. (Corelativ) Din... Pînă în... sau de (la)... pînă la (în)... Așa-i de întuneric afară! Din cer un iad pînă-n pămînt. COȘBUC, P. I 64. Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Și de la creștet pîn-în poale Plutești ca visul de ușor. EMINESCU, O. I 117. Lăpușneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amîndoi călări pe armăsari turcești și înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. %ca; (Urmat de diferite prepoziții; uneori ca o precizare vagă) Era bîlciul de toamnă de la Sărata, unul din acele bîlciuri vestite la care oamenii se adună pînă de peste nouă țări și nouă mări. SLAVICI, N. I 135 [Marea] se mișca urcîndu-și apele pînă lîngă un boschet de chiparos și roze. EMINESCU, N. 126. %ca; Loc prep. Pînă prin dreptul... Niști trandafiri zdrențuiți umpleau un colțișor întreg... și se cățărau pe coastă pînă prin dreptul turlei. GALACTION, O. I 40. Pînă dincolo (sau dincoace) de... Alta nu-i mai rămîne decît...să se ducă, încotro o vedea cu ochii, pînă dincolo de Mărul-Roșu. CARAGIALE, S. N. 41.

PLÁTĂ, plăți, s. f. 1. Faptul de a plăti o sumă de bani datorată; achitare (2). Prin urmare, îți poroncesc, în numele Convenției, să te supui îndată la plata contribuției. ALECSANDRI, T. I 258. Cînd la plată?... vrea să-mi mănînce dreptul. id. ib. 216. %ca; (Urmat de determinări arătînd modul în care se plătește) Plată în natură.Ordonanță de plată v. ordonanță. ♦ (Articulat, cu valoare de interjecție) Apel prin care, într-un local public, consumatorul anunță că e gata să plătească costul consumației. 2. Ceea ce se plătește, sumă de bani dată cuiva drept echivalent al unei munci, drept contravaloare a unui obiect cumpărat, a folosinței unui lucru etc. Portarul îi ceru plata camerei înainte. C. PETRESCU, C. V. 39. Lăutarii... se sculară, cerînd plata de la George. REBREANU, I. 38. Noi n-am avut de gînd să luăm plată de la drumețul străin pentru mîncărea ce i-am dat. CREANGĂ, O. A. 267. %ca; Loc. adj. Cu plată = cu bani. Ia-ți, bădiță, cal cu plată, și mai vin la noi vreodată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105. %ca; (Învechit) Plata cizmelor = indemnizație care se plătea odinioară cuiva ca echivalent pentru o muncă. Aprozii slujeau ca taxidari și împlinitori de datorii. Ei primeau pentru osteneala lor un dar în bani ce se numea plata cizmelor. BĂLCESCU, O. I 18. 3. Răsplată (morală) prin care cineva este recompensat pentru faptele cele bune sau pedeapsă primită pentru faptele rele. Nici o faptă, fără plată. CREANGĂ, P. 28. Căci nu sînt un vînători Să pîndesc cînd ai să zbori Și să-ți dau eu ție plată Cu un fulger de săgeată. ALECSANDRI, P. P. 373. %ca; Expr. A-și lua plata = a-și lua pedeapsa cuvenită. În plata domnului (sau a lui dumnezeu) = a) (în legătură cu verbe de mișcare) unde vrea, unde știe, unde-i place. Să-l fi lăsat să se ducă în plata domnului cu struguri cu tot. DUMITRIU, N. 223. Mergeți în plata lui dumnezeu sfîntul. RETEGANUL, P. V 42. I-a spus să se suie în pod să-și aleagă de acolo o ladă, care i-a plăcea și să se ducă în plata lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 293; b) (în legătură cu verbul «a lăsa») în voia soartei, în pace. Nu voia să muncească nimic oamenii îl lăsau în plata domnului. SADOVEANU, O. VII 358. Nițule, lasă-l în plata lui dumnezeu. ALECSANDRI, T. 1533.

URMÁ, urmez, vb. I. 1. Tranz. A merge în urma cuiva, a pleca sau a se lua după cineva, a păși pe urmele cuiva; p. ext. a pleca împreună cu cineva, însoțindu-l, stîndu-i alături. Îl urmă afară din cameră. DUMITRIU, N. 50. Copila e gata să urmeze oriunde în lume pe cel pe care îl adoră. SADOVEANU, E. 237. Ne urmați și dumneavoastră, rosti maiorul îndreptîndu-se cătră ceilalți ofițeri. MIRONESCU, S. A. 25. Călărețul apucă înainte, peste cîmp, și trăsura se puse a-l urma, suind și coborînd. ALECSANDRI, O. P. 93. %ca; Fig. Iar roșul soare îi urmează-ncet pe ei. EMINESCU, O. IV 137. Privesc trecînd mulțime de vase călătoare... Și gîndu-mi le urmează sub cerul fără nori. ALECSANDRI, P. A. 79. Ochii mei au urmat careta pînă ce au pierdut-o din vedere. NEGRUZZI, S. I 43. %ca; Intranz. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug. BĂLCESCU, O. II 260. (Rar, construit cu dativul) Urmînd cucernicului sihastru... se duseră pînă în poiana arătată. MARIAN, T. 42. Această lamă fiind de parte femeiască și întîmplîndu-se a avea doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ♦ Fig. A seconda pe cineva, a fi alături de cineva. Și-a urmat prietenii și la bucurii și la năcazuri. SADOVEANU, E. 117. Trebuie să mă urmezi... într-o lungă controversă. ODOBESCU, S. III 24. 2. Refl. A merge unul după altul, formînd un șir. Carele se urmau scîrțîind rar, dar fără oprire. DUMITRIU, N. 87. 3. Tranz. A-și îndrepta pașii după un fir conducător. Porniră la asfințit, urmînd linia Nistrului. SADOVEANU, O. VII 77. ♦ A respecta o indicație, a se conduce după..., a proceda conform cu... Mihai urmă sfaturile acestui bărbat. ISPIRESCU, M. V. 54. Ai știut chiar și în materie de vînătorie să urmezi părinteștile lui povețe. ODOBESCU, S. III 11. Urmează dieta care o urmez eu. NEGRUZZI, S. I 207. Ciobănașul urmă întocmai cele ce-l învățase acei necunoscuți. ȘEZ. I 208. %ca; Intranz. După sfatul acesta a și urmat șerpoaica de maică. SBIERA, P. 31. Mult se gîndi bietul om ce-ar face și cum ar urma ca să nimerească mai bine. RETEGANUL, P. I 44. Așa a trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului. CREANGĂ, P. 202. %ca; Refl. pas. (Învechit) Ce să urmează după obiceiul pămîntului n-are nevoie de scris. DELAVRANCEA, O. II 137. (Impers.) Să propuie în cameră votarea pensiei întregi a frate-meu pentru văduva lui, precum s-a urmat pentru văduva lui beizade Iancu Ghica. ALECSANDRI, S. 171. ♦ (Rar) A urmări o problemă științifică, un studiu. [Filimon] a studiat și a urmat dezvoltarea ciocoiului. GHICA, S. A. 81. 4. Tranz. A frecventa un curs școlar. Dacă tot ai urmat chimia, cin’ te-a pus să te bagi în alimentare... în bucătărie ? BARANGA, I. 153. %ca; Intranz. Familia s-a învoit să urmeze la liceul săsesc. REBREANU, I. 61. 5. Intranz. A veni în timp după cineva sau ceva, a succeda (luînd locul). Urmau alți bulgări, care rămîneau curați. DUMITRIU, N. 151. %ca; Tranz. Cînd unul trece, altul vine În astă lume a-l urma. EMINESCU, O. I 204. %ca; Refl. Ca azi va fi ziua de mîne, Ca mîni toți anii s-or urma. EMINESCU, O. I 212. ♦ A succeda la tron sau în altă funcție. Urmași în scaun viteazului Bogdan. DELAVRANCEA, O. II 90. Iliaș, urmînd în tronul părintelui său, după o scurtă și desfrînată domnie se duse la Constantinopol. NEGRUZZI, S. I 143. 6. Intranz. A-și avea locul după cineva într-o ierarhie. După gradul de caporal urmează cel de sergent. 7. Tranz. A duce mai departe un lucru început (și întrerupt); a continua. Urmîndu-și călătoria, ajunseră în cele din urmă în vîrful Hulei, de unde se vede Blajul. CĂLINESCU, E. 107. Se oprea la fiecare vapor, se uita lung, cercetător și pleca înainte, urmîndu-și inspecția. BART, S. M. 60. Închizînd ochii își așeză iar capul să-și urmeze somnul. CARAGIALE, O. III 68. %ca; (Cu complementul «drum» sau un echivalent al acestuia) Trenul își urmează drumul de la Periș către Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, O. II 163. Au lăsat-o să-și urmeze drumul în pace și n-au mai cerut de la dînsa nici un ajutor. CREANGĂ, O. A. 182. Ea-și urma cărarea-n codru. EMINESCU, O. IV 235. (Întărit prin «înainte») Harap-Alb ca de foc se ferea și urmîndu-și calea înainte la stăpînu-său le ducea. CREANGĂ, P. 228. Să lăsăm cetatea asta și să ne urmăm drumul înainte. ALECSANDRI, T. II 17. %ca; (Urmat de propoziții completive sau de construcții infinitivale) Urmă să lucreze, ca să se încălzească. DUMITRIU, P. F. 17. Putem să urmăm a spune «umbrelă» cînd obiectul îl folosim pentru ploaie ? SADOVEANU, E. 38. Urmă să privească cu jind la ceata flăcăilor. REBREANU, I. 18. %ca; Intranz. Jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatic. REBREANU, I. 12. Dăscălimea ourmeze înainte cu gazeta și în lipsa lui. CARAGIALE, O. I 128. %ca; Expr. Va urma = indicație pusă la sfîrșitul unui text tipărit într-o publicație periodică, pentru a arăta că textul este numai o parte a unei lucrări mai mari, care va apărea în fragmente succesive în numerele următoare ale publicației. ♦ Intranz. (Cu sensul reieșind din context) A continua vorba începută, a spune mai departe, a vorbi. Eu îl cunosc pe Ion Creangă, urmă el cu oarecare mîndrie. SADOVEANU, E. 111. Avocatul, urmează, privind vesel împrejur. DELAVRANCEA, H. T. 213. O, bunul meu domn, viteazul meu soț, urmă ea, destul ! NEGRUZZI, S. I 142. 8. Intranz. A avea loc, a se produce, a se desfășura. Nu cumva să bleștești din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi. CREANGĂ, P. 207. Vorba între ei urma latinește. NEGRUZZI, S. I 285. %ca; Refl. (Rar) Voi încă să vă spui Ceea ce s-a urmat sub stăpînirea lui. ALEXANDRESCU, M. 331. 9. Tranz. (Urmat de o completivă dreaptă, de un infinitiv sau de un conjunctiv) Are valoare de semiauxiliar, dînd acțiunii verbului următor o nuanță de viitor sau de necesitate, care decurge sau rezultă dintr-o acțiune anterioară. Descoperirea voastră urma să dea pe lingă fontă și un metal rar, care înlocuiește cositorul. BARANGA, I. 198. [Mitropolitul] urma să treacă chiar în acea după-amiază, cu sobor de preoți și mare alai. SADOVEANU, O. VIII 248. Ziua a doua de crăciun urmauo petreacă toți la Gogu. REBREANU, R. I 229. %ca; Impers. Urma deci să stau acolo încă o săptămînă. BARANGA, I. 171. Dar pentru că este o providență... prin aceea nu urmează că omul este un instrument orb al fatalității. BĂLCESCU, O. II 10. Povățuiește pe unde urmează de a călători cineva dintr-un loc într-altul. DRĂGHICI, R. 7.

URMĂRÍ, urmăresc, vb. IV. Tranz. 1. A se lua după cineva, a merge (în ascuns) pe urmele cuiva (pentru a-i supraveghea mișcările sau pentru a-l ajunge, a-l prinde). Se uită mereu în urmă să vadă dacă nu este urmărit. SAHIA, N. 94. Mă simt... cuprins de oboseala sufletească pe care o simți cînd, într-un vis grozav, te-a urmărit un nebun. IONESCU-RION, C. 45. Se luase după el și cît colea îl urmări, pînă îl ajunse. ISPIRESCU, L. 140. Tinere, ce plin de visuri urmărești vre o femeie, Pe cînd luna, scut de aur, strălucește prin alee. EMINESCU, O. I 159. %ca; (În contexte figurate) Mi-am legat de pasu-ți viața mea trudită Te-am urmărit ca umbra. VLAHUȚĂ, O. A. 63. %ca; Refl. reciproc. Fig. Se zguduie tot domul... Plînsori sfîșietoare, împinse de blestem, Se urmăresc prin bolte. EMINESCU, O. I 94. ♦ A ține sub observație, a supraveghea. Deși nu se afla încadrat în mișcarea revoluționară, Turgheniev era urmărit și supravegheat în ceea ce publica. SADOVEANU, E. 235. ♦ A face demersuri judiciare împotriva cuiva. 2. A se ține de o linie, de o urmă, de o indicație (pentru a nu pierde direcția). Cîte zile nu pierdusem, noi ofițerii tineri, cu hărțile dinainte, urmărind cu degetul conturul coastelor Asiei Mici. BART, S. M. 11. 3. A însoți (pe cineva sau ceva) cu privirea, cu gîndul (fără a se deplasa). Cîte un bătrîn care stătea la fereastră întindea gîtul și îl urmărea cu ochii. DUMITRIU, N. 152. Cu ochii urmăream mișcările lucrătorilor. SADOVEANU, O. VIII 171. Pipirig, cu brațele încrucișate pe piept, îl urmărește din ochi. TOPÎRCEANU, P. 280. %ca; (Poetic) Făt-Frumos mergea mereu, urmărind cu cîntecul dorul inimii lui. EMINESCU, N. 5. 4. Fig. A se ține după cineva în mod supărător; a obseda. Viscolul nu se domoli multe zile. Muzica lui fioroasă mă urmărea și-n somn. SADOVEANU, O. VIII 172. Am eu un gînd care mă tot urmărește de mult. VLAHUȚĂ, la CADE. 5. A se ocupa de viața, de activitatea, de manifestările cuiva. În anii mai tîrzii, am urmărit pe cît am putut viața lui Creangă. SADOVEANU, E. 101. Toți camarazii urmăresc cu interes prietenia mea cu ofițerul ungur. CAMIL PETRESCU, U. N. 246. ♦ A se ocupa în mod stăruitor de o manifestare sau de o mișcare socială, științifică, politică. Urmărind cu atenție presa, oamenii muncii cunosc mai bine roadele aplicării experienței înaintate în diferite domenii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2788. ♦ A studia, a examina. (Refl. pas.) Substanțele radioactive se urmăresc cam de zece milioane de ori mai ușor decît cele stabile. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 185, 2/1. ♦ A asculta o expunere orală (uneori comparînd cu textul scris). Urmărește conferința. 6. A avea drept scop, a se strădui pentru..., a tinde la... Politica externă a statelor din lagărul păcii și socialismului, în frunte cu Uniunea Sovietică, nu urmărește subjugarea sau cotropirea altor țări. LUPTA DE CLASĂ, 1954, nr. 1, 11. El urmărește un interes cu dumneavoastră ! SADOVEANU, P. M. 33. Tu nu vei urmări viața vagabondantă a slujbelor, nu-i așa ? BOLINTINEANU, O. 406.

ZI, zile, s. f. (Și în forma ziuă) 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului, p. ext. lumina solară; (în sens mai larg) interval de timp de 24 de ore, dintre două miezuri de noapte consecutive; interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. Zilele se fac tot mai lungi și mai blînde. SADOVEANU, O. VI 40. Arșița zilelor de vară nu străbate pînă la răcoarea vie a umbrelor. HOGAȘ, DR. II 113. O zi mi-era de-ajuns. EMINESCU, O. I 191. Zilele treceau, răcoarea toamnei se făcea mai simțitoare. BOLINTINEANU, O. 265. Ziua se duce, ș-altele vin. HELIADE, O. I 78. %ca; (Poetic) Umbre mari răsar pe cale, Ziua moare după culmi. COȘBUC, P. I 157. %ca; (Determinînd noțiunile «an», «lună» pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile trec ca o părere. SADOVEANU, O. VI 257. Pare că nu mîncase de o lună de zile. ISPIRESCU, L. 17. %ca; Zi solară = interval de timp între două treceri succesive ale soarelui la meridian. Zi siderală v. sideral. %ca; Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit. Părea de cinci ori mai mare ca Manlache cel de toată ziua. POPA, V. 34. Să-l osîndim să trăiască ca să-și poarte chinul din loc în loc ca o moarte de toate zilele. GANE, N. I 214. De zi cu zi = zilnic. O străduință de zi cu zi. %ca; Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic. Mustățile-i rase la zi evidențiați un nas zvîrlit în sus ca o trompetă. MIRONESCU, S. A. 110; b) la ziua, la data cerută; fără întîrziere, fără restanțe. Fără dînsul lucrările cancelariei n-ar fi putut fi la zi. BRĂTEȘTI-VOINEȘTI, la TDRG. Zi de (sau cu, rar pe) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu. Tu s-o amîi cu zi de zi Și șpune-i cîte toate. COȘBUC, P. I 78. Constituțiile și proiectele plouă, prieteniile politice se disfac, tranzacțiile... se lovesc, se înțăleg și se prifac ziuă pe ziuă. RUSSO, S. 113; b) din ce în ce, progresiv, treptat. Cresc zi cu zi plictiseala și urîtul. SADOVEANU, O. VI 227. Vedeam cum zi de zi femeia mea se înstrăina. CAMIL PETRESCU, U. N. 97. Din zi în zi = a) de azi pe mîine; fig. la infinit. Amîna din zi în zi și de joi pînă mai apoi. CREANGĂ, P. 141; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. Tînărul Todericiu observa din zi în zi mai surprins deosebirea dintre vacanțele de pînă atunci și dintre vacanța care se deschisesă înaintea lui. VORNIC, P. 28. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzînd cu ochii. Vederea i se slăbea de la o zi la alta. C. PETRESCU, R. DR. 242. În toate zilele (sau, rar, în toate zile) = în fiecare zi, oricînd. Gălbioară ca și tine, Voi găsi în toate zile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 230. (Regional) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. Astfel pe toată ziua prindeam cîte un dram de carne sănătoasă. GANE, N. III 59. Cei din clasa a doua se ridică pe averile lor neîncetat, cumpără proprietăți nemișcătoare, pe toată ziua. BOLINTINEANU, O. 422. De (despre sau către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață; Petrecerea ține pînă despre ziuă, cînd toți se împrăștie în bună regulă, pe la casele lor. HOGAȘ, DR. II 192. Deunăzi către ziuă visasem că murisem. MACEDOSNKI, O. I 42. Moșnegii s-au dondănit cît s-au mai dondănit și... despre ziuă au adormit. CREANGĂ, P. 85. Pînă în (sau la) ziuă = pînă a nu se lumina; dis-de-dimineață, cu noaptea-n cap. De cu ziuă (sau, rar, ziua) = foarte devreme, dis-de-dimineață. De cu ziua mătur casa, Aprind focul, gătesc masa. ALECSANDRI, P. P. 308. Cu ziua-n cap = cu noaptea-n cap, v. noapte. În zori de zi (sau de ziuă) sau în zorii zilei v. zori. La (sau în) ziuă = cînd se luminează, cînd începe dimineața. Mai era încă mult pînă la ziuă. DUMITRIU, N. 134. Nu mă aștepta în astă noapte, că eu poate n-oi veni acasă pănă-n ziuă. ALECSANDRI, T. I 76. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Faceți-vă socoteala... de ceea ce preste zi ați lucrat. DRĂGHICI, R. 153. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce... Peste zi se prea-ncălzește, Și, biata, prea se-nnegrește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. Zi (și) noapte (sau ziua și noaptea) = tot timpul, fără încetare; fig. fără preget, fără odihnă. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile. SADOVEANU, B. 6. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, o. A. 184. Zi, noapte călătorește. TEODORESCU, P. P. 229. (În legătură cu verbe ca «a dormi», «a se odihni» etc.) Nici zi, nici noapte (sau nici ziua, nici noaptea) = niciodată, de loc. Nu dorm nici zi, nici noapte. ISPIRESCU, L. 29. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață pînă seara; p. ext. mereu, continuu. Așa cum e acum, insula e un adevărat paradis; munți de marmuri policrome, vegetație luxuriantă în care mii de păsări cîntă toată ziua. RALEA, O. 69. Toată ziua cu mîinile întinse... Și noi toată ziua cu mîinile în buzunar. DELAVRANCEA, O. II 314. Groapa este gata. Tu, Harap-Alb, rămîi aici într-însa toată ziua. CREANGĂ, P. 224. Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ziua mare v. mare (4). Ziua-n amiaza mare sau ziua-miaza mare v. amiază. %ca; Expr. Faptul zilei v. fapt. Revărsatul zilei (sau de ziuă) v. revărsat. A se face ziuă (sau a se lumina, a se zări, a se crăpa, a se revărsa) de ziuă v. c. (Neobișnuit) A se înroși a ziuă = ase lumina de ziuă. E încă noapte. Dar s-a-nroșit a ziuă-n răsărit. BENIUC, V. 91. A se îngîna (sau, rar, a se lupta, a se bate) ziua cu noaptea v. c. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. Făcîndu-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului. CREANGĂ, O. A. 295. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi (sau ziuă) = a lucra sau a petrece, noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închii. EMINESCU, O. I 56. A vedea lumina zilei v. lumină. Bună ziua, formulă de salut. A da (sau a dori, a pofti etc.) cuiva bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. Unul dintre răzăși... se abătu spre ei și le pofti ziua bună. SADOVEANU, O. VII 60. Toți îmi dau bună ziua respectuoși. SAHIA, N. 16. În zilele de muncă plec pe cîmp. Bătrînii rămași acasă îmi dau ziua bună în cale. DEMETRESCU, O. 147. A-și lua ziua bună = a) a-și lua rămas bun. Simți lacrimi în ochi și întoarse capul spre fereastră, să le ascundă. Cînd privirea îi fu uscată, își luă ziua bună. C. PETRESCU, C. V. 134. Făt-Frumos... își luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasă, de la toți boierii cei mari și cei mici, de la ostași și de la toți slujitorii curții. ISPIRESCU, L. 4. Apoi, luîndu-și ziua bună de la călătoarea încredințată lui, iute se întoarnă înapoi. CREANGĂ, P. 95. Să mă duc din satul meu Și ziua bună să-nu ieu De la frunza de pe munți, De la dulcii mei părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321; b) a socoti ceva ca definitiv pierdut, a renunța pentru totdeauna la... Ia-ți ziua bună de la lume, că de-acum ești mort! GANE, N. I 81. Ca lumina zilei sau ca ziua, servește pentru a întări, prin comparații, ideea exprimată de adjective ca «limpede», «clar» etc. E neîndoielnic ca ziua că arta rămîne îndărătul naturii, nu poate să ajungă natura. GHEREA, ST. CR. II 50. A doua zi v. doilea. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată. Ieșea adesea la vînătoare; dar într-o zi se luă după un iepure... și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. Amu într-una din zile, cum ședea spînul la ospăț... li s-au adus... niște sălăți foarte minunate. CREANGĂ, P. 210. Pe zi ce trece (sau merge) = cu cît trece timpul, din ce în ce mai mult, progresiv. Ea din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I 160. Cît toate zilele (de mare) = foarte mare. Mai era un flăcău cît toate zilele, sfărîma piatra. PREDA, Î. 114. O namilă de leu cît toate zilele de mare, de băgase pe toți în grozile morții. ISPIRESCU, U. 30. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a avea liniște, tihnă din partea cuiva. De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. Nu mai are zi albă cu baba. ȘEZ I. 161. A da zi după (sau peste) zi = a lăsa un lucru de azi pe mîine, a amîna. Vream de mult să venim, dar cu daraveri.. am tot dat zi peste zi. BASSARABESCU, S. N. 89. A căuta ziua de ieri v. i e r i. Zile lungi v. l u n g. De azi în (atîtea) zile v. a z i. Zi mare v. m a r e. La zile mari = la ocazii deosebite; fig. rar de tot. Carne, la zile mari. PAS, Z. III 64. %ca; (Cu determinări introduse prin prep. «de») Zi de lucru (sau lucrătoare) = zi în care se execută programul de lucru obișnuit, v. lucrător (2). Era om blînd și domol. Îl cicălea și-l împungea muierea în toate zilele anului, și în cele lucrătoare și în sărbători. SADOVEANU, M. C. 7; b) (În trecut) zi de corvadă obligatorie în folosul boierului sau al statului. Grigore Ghica-vodă... prin hrisovul său din 1 ianuarie 1766 scăzu numărul zilelor de lucru la 12. BĂLCESCU, O. I 142. (Eliptic) Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. Zi de sărbătoare = zi în care nu se lucrează, în care se prăznuiește sau se comemorează ceva. Zi de repaus (sau de odihnă) = zi în care nu se lucrează, care este destinată odihnei. Zi de doliu v. doliu. ♦ (Adverbial, în forma ziua și zilele sau, cînd este precedat de un numeral, în forma zile) în timpul zilei; în fiecare zi sau atît cît durează o zi. Ziua am stat puțin împreună. SAHIA, N. 78. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile și trei nopți găsi.. armele și hainele tătîne-său de cînd era flăcău. ISPIRESCU, L. 3. Ziua umbla, noaptea se odihnea. CARAGIALE, P. 91. Ziua lucrași muncesc, Noaptea voi să odihnesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. ♦ (În expr., ca unitate de măsura sau de calcul) Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi de mers. cu piciorul. Se afla, în acea vreme, în latura Holteiului, la o zi de cale cătră asfințit, un tîrgușor cu numele Volcineț. SADOVEANU, F. J. 446. Se zvoni că trupele țariste au ajuns la două zile de marș de București. CAMIL PETRESCU, O. II 604. (Eliptic) Leșii și litvanii sînt la trei zile de Hotin. DELAVRANCEA, O. II 241. Zi de muncă = numărul ceasurilor de muncă efectuate de cineva în interval de 24 de ore. (F i g., eliptic) Cu dascălii greci, ziua copiilor începea cu răsăritul soarelui și se isprăvea pe la două ore după apus. GHICA, A. 110. Cu ziua = cu plata muncii socotită după zilele muncite; fără angajament durabil. Adusese o croitoreasă cu ziua, în casă. C. PETRESCU, C. V. 169. Cu fierul la subțioară, maică-mea pleca la călcat cu ziua. BOTEZ, ȘC. 26. Zi-muncă = unitate de măsură a muncii colectiviștilori, pe baza căreia se stabilește plata cuvenită. Ziua-muncă constituie o pîrghie puternică de consolidare și dezvoltare a proprietății obștești a gospodăriilor colective. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 57. ♦ (Articulat, urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. «de») Data, prin restricție momentul la care s-a întîmplat sau urmează să se întîmple ceva; termen, soroc. Acolo ne vom ascunde așteptînd ziua de atac. CAMIL PETRESCU, U. N. 299. Așa fuse în ziua vînătorii. DELAVRANCEA, O. II 129. %ca; Expr. Din ziua în care... = din momentul în care... Din ziua în care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul îi curgea gîrlă. CREANGĂ, P. 153. Ziua de astăzi = timpul, vremea în care trăim. Nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii, ca în ziuă de astăzi. CREANGĂ, P. 184. De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. EMINESCU, O. I 141. În ziua de azi v. a z i. Ziua de mîine = viitorul. Nu știe nimeni ce-i poate aduce ziua de mîine. STANCU, D. 121. Nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine. CREANGĂ, P. 250. Ziua de ieri = trecutul. (În credința creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui dumnezeu. %ca; (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. Ziua de 23 August. (Expr.) Zi-ntîi = data de întîi a fiecărei luni. Ne dusese... la un zi-ntăi mai, tocmai la Socola. HOGAȘ, H. 67. Era printre bunii școlari și nu lipsea de la clasă decît o dată pe lună, la zi-ntîi, cînd îl lua popa cu căldărușa. VLAHUȚĂ, O. A. I 87. Zi-ntîiul = sfințirea cu agheazmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor la fiecare întîi ale lunii. Tata nu era religios. Cînd venea preotul cu zi-ntîiul, o lua spre fundul curții. PAS Z. I 232. %ca; (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. %ca; Zi aniversară = aniversare. Ziua nașterii (sau de naștere) sau ziua cuiva = aniversarea nașterii cuiva. Mi le-a dat dumnealui, estimp, de ziua mea. DELAVRANCEA, O. II 277. I-am făcut de ziua lui o felicitare în versuri. VLAHUȚĂ, O. A. III 15. Ne-o chemat să-i cîntăm de ziua lui. ALECSANDRI, T. 79. Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. De ziua numelui, în dar, Primise roze Anișoara. IOSIF, PATR. 43. 2. (Normai la pl.) Viață, existență, trai. Nu-mi apăr bătrhiețea și zilele amărîte, ci obrazul și cinstea. DELAVRANCEA, O. II 142. Nu-l mai luam după mine ca să-mi încurce zilele. CREANGĂ, P. 216. %ca; Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Nu vezi că baba are zile cu harul? PAS, Z. I 52. Sănătoși să fim și zile s-avem s-o mîncăm. VLAHUȚĂ, R. P. 54. Găinile nu mai cîntau cucoșește c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. Cîte zile voi (vei etc.) avea = cît voi (vei etc.) trăi. Că, zău, nu te voi lăsa, Cîte zile voi avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. A-și ține zilele = a se hrăni puțin, numai atît cît să-și întrețină viața. Cu zilele în mînă (sau în mîini) = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte. Vedeți cum se clatină [podul]; trecem pe el cu zilele în mîini. GANE, N. III 187; b) cu sufletul la gură, cu frica în sîn. Aștepta răspunsu cu zilele-n nună. ȘEZ. II 109. A rămîne (sau a scăpa) cu zile v. c. A lăsa pe cineva cu zile v. l ă s a. A muri cu zile v. m u r i. A omorî cu zile v. o m o r î. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. Ia colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulți bezmetici le-a curmat zilele. CREANGĂ, P. 202. La pămînt îl arunca Și zilele-i rădica. ALECSANDRI, P. P. 212. (Prin exagerare) Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea mi mai găsesc, La obraz ca rujile, Ochișori ca murele... De-ti răpune zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. A í se isprăvi cuiva zilele = a muri. De-acu, Irino, i s-a isprăvit zilele! BUJOR, S. 150. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Multă minte îți mai trebuie, zise un străjer bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele. CREANGĂ, P. 82. Vai de zilele mele (tale etc.) = vai de capul meu (al tău etc.)j vai de mine (de tine etc.). E vai de zilele tale... Potera-i colea pe vale! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. A-i mînca cuiva zilele v. m î n c a. A-i îngropa cuiva zilele v. î n g r o p a. De (sau în) zilele mele (ale tale etc.) = în toată viața mea (a ta etc.). Nu văzuse niciodată în zilele lui o femeie atît de stranie. VORNIC, P. 146. Aista-i un sat de calici și fudui cum n-am văzut de zilele mele. C. PETRESCU, R. DR. 117. A face cuiva zile fripte (sau negre, amare) v. c. 3. (Mai ales la pl., cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme. Oprea baciul... și-o adus aminte de zilele tinereții. GALACTION, O. I 64. Oamenii se făleau că le-a fost dat... să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. %ca; Expr. A strînge bani albi (sau parale albe) pentru zile negre v. n e g r u. N-au intrat zilele în sac v. i n t r a. A-i ajunge (pe cineva) zilele v. a j u n g e. Mic de zile = tînăr; fig. lipsit de valoare, mediocru. Iară noi? noi, epigonii... Simțiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi. EMINESCU, O. 135. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vîrstă, bătrîn; fig. cu experiență, meritos, venerabil. Era un moșneag înaintat în zile, bătrîn, cu cinstite bătrînețe. GALACTION, O. I 184. Pe Nistru tăbărîsem poporul tău să-mpil; Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Veșnic de zile = nemuritor. O, mag, de zile veșnic, la tine am venit, Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit. EMINESCU, O. I 93. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit, încîinit. Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii. NEGRUZZI, S. I 141. – Variantă: (mai ales în expr.) ziuă s. f.

VAGABONDÁNT, -Ă, vagabondanți, -te, adj. (Neobișnuit) De vagabond. Tu nu vei urmări viața vagabondantă a slujbelor, nu-i așa? BOLINTINEANU, O. 406.

VRĂJMĂȘÉSC, -EÁSCĂ, vrăjmășești, adj. Al vrăjmașului, vrăjmaș, dușman. Vom urma domnului nostru oriunde ne va duce și oriunde ne va porunci să mergem, pentru mîntuirea țării... de bîntuielile vrăjmășești. ISPIRESCU, M. V. 13. Fieru vrăjmășesc curmară viața tuturor ai mei. CONACHI, P. 256.

VREA, vreau, vb. II. Tranz. I. (Folosit și absolut; în concurență cu voi, la unele persoane și timpuri înlocuit de acesta; urmat de o completivă dreaptă cu verbul la conjunctiv sau, mai rar, de un infinitiv) A fi hotărît, a fi decis să...; a avea de gînd să..., a intenționa; a voi. Însă dacă vrei și vrei numaidecît să te duci, eu nu te opresc. CREANGĂ, P. 193. Floricică dintr-o mie, Pusu-și-o mîndra mînie, De dor nu vrea să mai știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 164. Stăi, mîndruța mea, Nu te spăria, Că vrem să glumim Și să te zidim. ALECSANDRI, P. P. 190. Vodă vrea și Hîncu ba, se spune cînd două persoane care au interese comune sînt în dezacord în ce privește calea de urmat pentru îndeplinirea unei acțiuni. %ca; Expr. Vrea (sau va) să zică = a) înseamnă, are semnificația de... Eu știu ce vra să zică durerea de inimă. CREANGĂ, P. 172. Avea ochi albaștri, ceea ce vra să zică mult. EMINESCU, N. 86. Refluxul vra să zică cînd să umflă apa. DRĂGHICI, R. 43; b) (cu valoare de conjuncție) așadar, deci. Va să zică nu poți! Ce vrea (sau va) să zică asta (sau, mai rar, aceea)? = ce înseamnă, ce rost are ? Ce va să zică aceea să plătesc ? ISPIRESCU, L. 138. (Impersonal, rar) Cum (sau ce) va vrea = orice. Întîmplă-se ce va vrea, Eu de badea voi tăcea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. ♦ Intranz. A avea voință neclintită, a stărui într-o acțiune. Eu știu să vreau. 2. A pretinde, a cere; a aștepta (de la cineva ceva). Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic, pe Arald. EMINESCU, O. I 91. %ca; (La pers. 2 sg., precedat de pron. interog. «ce» alcătuiește o formulă expletivă) Sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei, dar ce vrei? suferințele ce am tras... mi-au stricat inima. NEGRUZZI, S. I 47. %ca; (În tranzacții comerciale, subînțelegîndu-se complementul «bani») Cît vrei pe hainele astea ? 3. (Folosit și absolut) A dori, a pofti; a-i plăcea ceva sau cineva. Vreau o stofă bună. %ca; (Complementul indică o persoană, subînțelegîndu-se calitatea ei de soț sau de soție) Să-mi spui o dată, Să mă-ntrebi: Mă vrei tu, fată? Și plîngeam de supărată. COȘBUC, P. I 51. Cu toate la picioare-ți eu le puneam în vază, Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică. EMINESCU, O. I 92. %ca; (În proverbe) Îi sătul de dulce, vrea și amar cîteodată, se spune despre cel ce s-a săturat de bine. Vrea să fie și griul scump și făina ieftină, se spune despre cel care cere lucruri peste putință. Vrea să fie și cu varza unsă și cu slănina în pod, se spune despre cel care urmărește profituri cît mai multe. %ca; Expr. Cît vrei = peste măsură. De-mbunătățiri rele cît vrei sîntem sătui. ALEXANDRESCU, P. 79. Vrei, nu vrei = de voie, de nevoie; fie că dorești, fie că nu dorești. Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazmă, se spune despre cel care trebuie să îndeplinească ceva împotriva dorinței sale. Vrînd-nevrînd = mai mult de silă decît de bunăvoie; de voie, de nevoie; datorită împrejurărilor. Cu multe sănii De pe coastă vin țipînd Și se-mping și sar rîzînd: Prin zăpadă fac mătănii Vrînd-nevrînd. COȘBUC, P. I 224. Dorea ca vrînd-nevrînd să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Acum, vrînd-nevrînd, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie. CREANGĂ, P. 212. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva = a avea mare influență asupra cuiva. ♦ Refl. A dori să devină sau să fie (ceva ori cineva). E un băiat ciudat vînzătorul de cutii și tăblițe, de bureți și creioane, care s-ar vrea și vînzător de cărți într-un tîrg. STANCU, D. 381. În nesațiul cosmic al adolescenței, fiecare s-a vrut mai bun. C. PETRESCU, V. 251. 4. A consimți, a primi, a se învoi, a fi de acord. Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc eu, dacă vrei. CREANGĂ, P. 187. Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire! EMINESCU, O. I 134. Asta mie mi-o plăcut, Numai maică-sa n-o vrut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 366. 5. (În personificări; despre, obiecte, mai ales în forma negativă) A (nu) putea, a (nu) fi în stare. Focul nu vrea să ardă.Stăi puțin cu carul...Eu aș sta, dar nu prea vrea el să steie. CREANGĂ, P. 40. 6. (Învechit și popular) A fi pe cale să... (ori de a...) Cînd vru să moară își chemă feciorii. POP. II. (Ca verb auxiliar; formele de prez. ind. servesc la formarea viitorului) Cel din urmă voi veni la masă Chiar de n-ar mai fi pe ea pahare. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 525, 1/6. Pînă a doua zi... simțeam că voi înnebuni. CAMIL PETRESCU, U. N. 154. De-a pururea aproape vei fi de sinul meu... Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. %ca; (Arhaizant și poetic, formele auxiliarului urmează după infinitiv) Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi, Și prin somn auzi-vom bucium De la stînele de oi. EMINESCU, O. I 101. %ca; (Arhaizant și popular, forma de pers.3 sg. se substituie tuturor persoanelor sg. și pl. pentru formarea viitorului cu conj. prez. al verbelor de conjugat) Cuvine-se hirotonirea Cu harul ceriurilor, ție, Drept vestitorule apostol Al unei vremi ce va să vie. GOGA, P. 25. %ca; Expr. Va să fiu (să fii etc.) = trebuie să fiu (să fii etc.). Ca să fii avocat iscusit și căutat, va să fii șiret, pișicher, chițibușar. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 43. – Forme gramaticale: perf. s. vrui, part. vrut. - Prez. ind. (I) și: (regional) vrau, vreu, pers. 3 sg. (în expr.) și: va, (II) voi (popular oi), vei (popular, ăi, ei, îi, i, oi), va (popular o, a), vom (popular om), veți (popular ăți, eți, oți), vor (popular or). – Variantă: (nerecomandabil) vroí (ALECSANDRI, T. II 95) vb. IV.

CÁLE s. 1. drum, (înv. și reg.) potécă. (Îi stă în ~.) 2. cale-feratâ = drum-de-fier, linie-ferată, (pop.) șínă, (Transilv., Bucov. și Ban.) ștrec. (Se deplasează pe ~.) 3. direcție,linie, sens. (Ce ~ va urma această dezvoltare?) 4. chip, fel, formă, manieră, metodă, mijloc, mod, modalitate, posibilitate, procedare, procedeu, procedură, putință, sistem, (reg.) cap, módru, (înv.) manóperă, márșă, médiu, mijlocíre. (Altă ~ de a rezolva o problemă.) 5. filieră, intermediu, mijlocire. (Pe ce ~ a ajuns la noi?) 6. (ASTRON.) calea-lactee = calea-laptelui, (pop.) calea-róbilor, drumul-róbilor, (reg.) brîul-Cosinzénii, brîul-lui-Dumnezéu, brîul-pópii, calea-lui-Troián, calea-órbilor, calea-șchiópilor, calea-țigánului, drumul-láptelui, paiele-țigánului; calea-laptelui = calea-lactee, (pop.) calea-róbilor, drumul-róbilor, (reg.) brîul-Cosinzénii, brîul-lui-Dumnezéu, brîul-pópii, calea-lui-Troián, calea-órbilor, calea-șchiópilor, calea-țigánului, drumul-láptelui, paiele-țigánului.

DIRÉCȚIE s. 1. parte, sens. (În ce ~ o iei?) 2. latură, parte, sens. (Din toate ~ veneau spre noi.) 3. cale, linie, sens. (Ce ~ va urma această dezvoltare?) 4. linie, orientare, sens. (~ urmată într-o acțiune.) 5. curs. (O ~ neașteptată a evenimentelor.) 6. conducere, șefie. (Deține ~ unei instituții.)

LÍNIE s. 1. (rar) liniamént. (A tras cîteva ~ paralele.) 2. linie frîntă = zigzag. 3. (TEHN.) riglă, (Transilv.) lineál. 4. dungă, vargă, (pop.) vî́rstă, (reg.) șar, (prin Ban. și Transilv.) șárgă, (Mold. și Bucov.) vî́rcă. (O țesătură cu ~ii.) 5. dungă, (Transilv. și Ban.) ștraif. (A tras o ~ la prispa casei.) 6. liniuță. (~ la un termometru.) 7. linie-ferată = cale-ferată, drum-de-fier, (pop.) șínă, (Transilv., Bucov. și Ban.) ștrec. (Se deplasează pe ~.) 8. trăsătură, (înv.) trăsúră. (Din cîteva ~ii i-a făcut portretul.) 9. trăsătură, (înv.) trăsúră, (fig.) tăietúră. (O ~ elină a nasului.) 10. siluetă, talie. (Are o ~ zveltă.) 11. itinerar, traseu. (~ aeriană București-Belgrad.) 12. cale, direcție, sens. (Ce ~ va urma această dezvoltare?) 13. direcție, orientare, sens. (~ urmată într-o acțiune.) 14. descendență, filiație, succesiune. (Urmaș în ~ bărbătească.) 15. limită, margine. (S-a oprit la ~ satului.)

ORIENTÁRE s. 1. călăuzire, conducere, dirijare, ghidare, îndreptare, îndrumare. (~ cuiva pe drumul cel bun.) 2. direcție, linie, sens. (Ce ~ va urma această dezvoltare?) 3. concepție, convingere, gînd, idee, judecată, opinie, părere, principiu, vedere, viziune, (livr.) convicțiúne. (Are o ~ sănătoasă.)

ORIÎNCOTRÓ adv. orișiunde, oriunde, pretutindeni, (rar) fieúnde, (înv.) oareúnde, tutíndeni. (~ te voi urma.)

ORIȘIÚNDE adv. 1. oriîncotro, oriunde, pretutindeni, (rar) fieúnde, (înv.) oareúnde, tutíndeni. (~ te voi urma.) 2. încotro, oriunde. (Du-te ~ vezi cu ochii.)

ORIÚNDE adv. 1. oriîncotro, orișiunde, pretutindeni, (rar) fieúnde, (înv.) oareúnde, tutíndeni. (~ te voi urma.) 2. încotro, orișiunde. (Du-te ~ vezi cu ochii.)

PRETUTÍNDENI adv. oriîncotro, orișiunde, oriunde, (rar) fieúnde, (înv.) oareúnde, tutíndeni. (~ le voi urma.)

VÂNÁ, vânez, vb. I. Tranz. 1. A pândi, a urmări și a prinde sau ucide animale sau păsări sălbatice. ♦ A pescui (mai ales pești mari). ♦ Fig. A urmări un om pentru a-l prinde; a hăitui. 2. Fig. (Adesea peior.) A urmări cu aviditate, cu stăruință. ♦ (Fam.) A pune mâna pe...; a face rost. – Lat. venare (=venari).

OTRĂVÍT adj. 1. înveninat, (înv. și reg.) topsicat. (Om ~ în urma mușcăturii unui șarpe.) 2. intoxicat. (Om ~ într-un mediu nociv.)

TREBUÍ vb. 1. v. cuveni. 2. a se cădea, a se cere, a se cuveni, a se impune, (înv. și pop.) a căuta. (~ să procedăm astfel...) 3. a fi, a urma. (Când va ~ să plec...) 4. a avea. (~ să mai fac un singur pas.)

NEVÓIE nevói f. 1) Ceea ce este (absolut) trebuincios; trebuință; necesitate. %ca; La ~ (sau în caz de ~) când trebuie ceva; la o adică. Fără nici o ~ fără să fie necesar. (Nu) este ~ (nu) trebuie. A avea (sau a fi) ~ a fi necesar; a trebui. Mare ~! puțin îmi pasă. Nu-i (sau n-are) ~ nu e nimic; nu importă. 2) Lucru care trebuie îndeplinit neapărat. 3) Stare a celui sărac; lipsă a mijloacelor materiale (strict) necesare; sărăcie. %ca; La (vreme de) ~ a) în caz de mare lipsă; b) la necaz; la nenorocire. A duce ~ de ceva a nu avea ceva. A trăi în (mare) ~ a trăi în (mare) sărăcie. A fi mâncat de ~ a îndura multe lipsuri, necazuri. A-l paște pe cineva ~ia a-l amenința pe cineva lipsurile, nenorocirea. A scăpa de (sau a ieși din) ~, a încăleca pe ~ a scăpa de lipsuri, de griji, de necazuri; a ieși din sărăcie. ~ia îl învață pe om (sau ~ia te învață minte) lipsurile și necazurile îl fac pe om să tragă învățăminte folositoare. 4) Situație (materială) dificilă; strâmtoare; ananghie. A ajuta la ~. %ca; De ~ forțat de împrejurări. De voie, de ~ mai mult silit; vrând-nevrând. Cu (mare) ~ cu (mare) greu. Ia, ~! ia, încurcătură! La mare ~ într-o situație extrem de grea; la mare cumpănă. A fi la (mare) ~ (sau a fi în ~) a) a se pomeni într-o (mare) încurcătură; b) a fi (foarte) strâmtorat. A scoate pe cineva din ~ a scăpa pe cineva dintr-o situație grea. 5) la pl. Treburi pe care le îndeplinește cineva; preocupări. %ca; A-și vedea (sau a-și căuta) de nevoi a-și face lucrul de fiecare zi; a fi preocupat de propriile sale interese. 6) Fapt cu care cineva este obligat să se împace din neputința de a se împotrivi. %ca; A se ține ca ~ia de om a urmări permanent și insistent pe cineva, cauzându-i neplăceri; a se ține scai de cineva. 7) Ființă slabă și neputincioasă, care pricinuiește cuiva multe necazuri. 8) fam. Întruchipare imaginară a spiritului rău; necuratul; naiba. ~ia să-l știe. 9): Frumos (sau harnic) ~ mare foarte frumos (sau foarte harnic). [G.-D. nevoii] /<sl. nevolja

SANCTITÁTE ~ăți f. (urmat de un pronume posesiv constituie o formulă de adresare către papi și patriarhi ortodocși) Sfințenie. ~atea voastră. [G.-D. Sanctității] /<lat. sanctitas, ~atis

DECADENTÍSM s.n. 1. Denumire generală pentru curentele antirealiste apărute în literatura și arta claselor pe cale de dispariție, caracterizate prin involuție, regres sau disoluție a valorii, prin ruperea din contextul celorlalte valori. 2. Curent, născut în Franța la sfârșitul sec. XIX, care se supune rigidităților școlii parnasiene și în bună măsură naturalismului, apropiat ca formulă artistică de simbolism, în care, până la urmă, se va dizolva. [Cf. fr. décadentisme, it. decadentismo].

CISTICERCÓZĂ (‹ fr.) s. f. Grup de boli parazitare întîlnite la animale (și rareori la om), ca urmare a localizării în mușchi, membrane seroase, creier etc., a formelor larvare ale unor tenii. Carnea animalelor bolnave de c. este improprie pentru consum.

masterát s.n. (înv.) Perioada studiilor pentru obținerea titlului de master %ca; „Câți dintre acești studenți vor putea urma și cursurile celui de-al treilea modul, masteratul?” R.l. 26 V 94 p. 2. %ca; „La sfârșitul celor 2 ani de masterat sau 3 ani de doctorat [ne vom forma] o imagine clară asupra valorii și competenței lor [a centrelor de cercetare].” %ca; „22” 38/94 p. 8; v. și R.l. 1 IX 94 p. 2 (din master, după doctorat)

*afíx n., pl. e (lat. af-fixus, înfipt. V. fix, înfig). Gram. Particula care se pune la începutu cuvîntuluĭ (prefix) orĭ la urmă (sufix) ca să-i schimbe înțelesu. De ex.: în a-prind-ere a și ere îs afixe la rădăcina prind.

apóĭ adv. (lat. ad, la, și post, pe urmă, după. V. poĭ). Pe urmă, după aceĭa: a venit, și apoi s' a dus. Din apoĭ, de dinapoĭ, posterior: partea din apoĭ, partea din apoĭa caseĭ. V. ainte). De apoĭ, ultim: ziŭa, vremea, judecata de apoĭ. În cea de apoĭ (Let.), în cele din urmă, în sfîrșit. Ș' ápoĭ (din și apoĭ), și dacă, chear așa să fie, nu-mĭ pasă, și ce e cu asta? De ex.: Te va prinde! Ș' apoĭ! Apoĭ de! Apoĭ dă! loc. care arată încurcătura saŭ ironia: Te-am prins, hoțule! Apoĭ dă! Ĭartă-mă și dumneata! D' apoĭ cum (din da, dar apoĭ cum), dar cum, poĭ dar, poĭ cum alt-fel? De ex.: Te ducĭ și tu? D' apoĭ cum?! (adică: „se' nțelege că mă duc!”). D' apoĭ cum nu?! dar cum nu, poĭ cum alt-fel (ironic orĭ serios): L-aĭ prins? D' apoĭ cum nu?! (adică: se' nțelege!„). Maĭ apoĭ, maĭ pe urmă. Adj. Cel din urmă: mulțĭ vor fi întîiĭ și apoiĭ întîiĭ (Cor.).

Electra 1. Una dintre fiicele lui Oceanus și ale lui Tethys și mama lui Iris – mesagera zeilor – și a harpiilor. 2. Una dintre cele șapte pleiade, fiicele lui Atlas și ale Pleionei, denumite după tatăl lor și atlantide (v. și Atlantides). Din unirea ei cu Zeus s-au născut Fardanus, Iasion și – după o versiune – Harmonia. 3. Fiica lui Agamemnon (v. și Agamemnon) și a Clytaemnestrei. După uciderea lui Agamemnon, numai mila Clytaemnestrei o scapă pe Electra de mînia lui Aegisthus și de moarte. Aegisthus o zăvorăște însă pe Electra în palatul lui din Mycenae. Apoi, temîndu-se că va naște urmași care-i vor lua tronul, el o căsătorește cu sila cu un țăran. La întoarcerea lui Orestes (v. și Orestes), Electra își îndeamnă și-și ajută fratele să-i omoare, la rîndul lui, pe cei doi ucigași. Cînd Orestes e urmărit de erinii, ea e alături de el, înconjurîndu-l cu dragostea și grija ei de soră. Mai tîrziu, Orestes pleacă împreună cu prietenul său Pylades în Taurida. În lipsa lui, zvonindu-se că ar fi mort, Aletes, fiul lui Aegisthus, uzurpă tronul cetății Mycenae. Electra pleacă atunci la Delphi, unde îl întîlnește pe Orestes, se întorc împreună acasă și-l detronează pe Aletes. Electra se căsătorește apoi cu Pylades, prietenul fratelui ei, cu care are mai tîrziu un fiu, pe nume Strophius.

cuvî́nt n., pl. cuvinte (lat. conventus, adunare, ca vorbă d. vsl. dvorĭba, curte, adunare; fr. convent, mînăstire. V. conventicul, convin). Vorbă, una sau maĭ multe silabe care-s supuse unuĭ accent și exprimă o ideĭe: freamăt e un cuvînt latin. Discurs: cuvînt funebru. Cuvîntare, vorbire articulată: animalele n´aŭ cuvînt. Rațiune, motiv: dacă eștĭ sărac, nu e un cuvînt să furĭ. Drept, dreptate: fără cuvînt nu te poțĭ face stăpîn pe lucru altuĭa. Ideĭe: în ainte [!] de facerea lumiĭ era cuvîntu. Cer cuvîntu, cer prezidentuluĭ voĭe să vorbesc în adunare. Am cuvîntu, am voĭe să vorbesc în adunare. A nu avea cuvînt, a nu avea motiv saŭ voĭe să protestezĭ, să vorbeștĭ. A te ținea [!] de cuvînt, a-țĭ împlini promisiunea. A nu ĭeși din cuvîntu cuĭva, a te ținea de cuvîntu cuĭva, aurma sfatu, ordinu. Toțĭ la un cuvînt, într´un cuvînt, toțĭ de acord. A fi într´un cuvînt cu cineva, a fi în înțelegere. A sta la cuvînt, a te ținea de cuvînt (Vechĭ). A se ajunge la cuvinte, a se învoi. Cuvînt în doĭ perĭ, cuvînt ambiguŭ. Cuvînt supțire [!], perifrază, expresiune blîndă în formă numaĭ, dar gravă în fond. A tăĭa cuvîntu, a întrerupe. Cuvînt cu cuvînt, din cuvînt în cuvînt, neschimbînd nimica (ad litteram, mot à mot). Cu un cuvînt, cu alte cuvinte, în fine, în rezumat, ca să mă esprim alt-fel. Supt [!] cuvîntu că, supt motivu saŭ pretextu că. Pentru cuvîntu că, fiind-că, pentru motivu că. De cuvînt (Mold. Rar), conform cuvîntuluĭ, îndată.

*descendént, -ă adj. (lat. descéndens -éntis). Care descinde, scoborîtor: mers descendent. Linie descendentă (în rudenie), posteritate, urmașiĭ cuĭva. Subst. Urmaș, care-șĭ trage originea din cineva: Româniĭ îs descendențĭ aĭ Romanilor.

îngróp, a v. tr. (d. groapă.Îngroápă, să îngroape). Pun în groapă și acoper [!] cu pămînt (nisip ș. a.): a îngropa un sîmbure, o comoară, un mort (a-l înmormînta). Mor în urma cuĭva (decĭ îl îngrop eŭ pe el): de ordinar, copiiĭ îĭ îngroapă pe părințĭ. V. refl. Vechĭ. Intru în șanțurĭ (în tranșeĭ). Azĭ. Fig. Mă îngrop în cărțĭ, mă adîncesc în studiŭ, în știință. – Vechĭ și a îngrupa, -upat (u fără acc.).

*últim, -ă adj. (lat. últimus, superlativu d. ultra, dincolo). Cel din urmă (rămas orĭ sosit): ultimu gologan, ultima vorbă. V. penultim.

speranță f. 1. nădejde, așteptarea unui bine: speranța piere cea din urmă în om; 2. ființă sau lucru în care se speră: e unica mea speranță.

VÂNÁ, vânez, vb. I. Tranz. 1. A pândi, a urmări și a prinde sau ucide animale sau păsări sălbatice. ♦ A pescui (mai ales pești mari). ♦ Fig. A urmări un om pentru a-l prinde; a hăitui. 2. Fig. (Adesea peior.) A urmări cu aviditate, cu stăruință. ♦ (Fam.) A pune mâna pe...; a face rost. – Lat. *venare (= venari).

ARÁMĂ, (2) arămuri, s. f. 1. Metal de culoare roșiatică, foarte maleabil, bun conducător de căldură și de electricitate, folosit în cazangerie, în galvanizare, la confecționarea firelor electrice și în aliaje; cupru. Vocile noastre... Vor despica țările albastre Cu cîntece noi Ca niște goarne de aramă. BENIUC, V. 128. Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă. EMINESCU, O. I 203. %ca; Fig. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. %ca; Expr. A-și da arama pe față sau a-și arăta arama = a-și arăta fondul ascuns al firii sale. Lasă-l să vie, să-și arate arama, și pe urmă i-om zice-o. PAS, L. I 50. [Zeul] își dete arama pe față, căci prinse a mai prigoni lumea o toană. ISPIRESCU, U. 87. %ca; Fig. (În metonimii) a) Clopot. Lung intonă arama cobitoare Sonorul imn funebru al celor care mor. MACEDONSKI, O. I 254. b) Tun. Și cînd auzii glasul aramei tunătoare. Și cînd văzui silitra defulger purtătoare... Electrică schinteie simții. ALEXANDRESCU, P. 144. e) (Cu sens colectiv) Monede. Anticarul, la patima-i supus, Culege vechea-aramă ce nu mai are curs. ALEXANDRESCU, P. 149. 2. (La pl.) Obiecte, mai ales vase, făcute din aramă (1). Zgomotul sec al roatelor fără șini, bălăngăitul arămurilor ca niște clopote dogite împrăștie deznădăjduirea în lungul ținuturilor [la venirea turcilor]. DELAVRANCEA, S. 202. Șaluri, bani, argintării, arămuri, haine muiate numai în fir... căzură în stăpînirea oștirilor lui Mihai. ISPIRESCU, M. V. 15.

DAR3 conj. (Și în forma dară sau da) I. (Leagă propoziții sau părți de propoziții adversative) 1. (Arată o opoziție) Cu toate acestea, însă. Împărăția persienilor a slăbit... dar huzurul vieții și ascuțișul minții au sporit. SADOVEANU, D. P. 7. E foarte tînăr, dar e pe cale să devie celebru. CAMIL PETRESCU, T. II 9. Era odată o babă, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de vîrtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. De-aceea zilele îmi sînt Pustii ca niște stepe, Dar nopțile-s de-un farmec sfînt Ce nu-l mai pot pricepe. EMINESCU, O. I 175. %ca; (Urmat de «însă»; învechit, azi considerat pleonastic) Sîngele de martiri e plantă ce rodește, Curînd, tîrziu, odată, dar însă nelipsit. ALEXANDRESCU, P. 141. Potera l-a-ncunjurat. Și burduf mi l-a legat, Dar, lui însă, nu-i păsa Ci mustața-și răsucea. ȘEZ. V 94. %ca; (Cu nuanță concesivă) Mai știi păcatul, poate... m-oi trezi cu tine acasă, ca și cu frate-tău, ș-apoi atunci rușinea ta n-a fi proastă. Dar dă, cearcă și tu, să vezi cum ți-a sluji norocul. CREANGĂ, P. 187. %ca; (Întăeit prin «totuși») D-ta... știi mai bine decît mine; dar totuși te rog, să mîi cu băgare de samă. CREANGĂ, P. 115. %ca; (Învechit; introduce regenta unei propoziții concesive, fiind corelativ al lui «deși») Deși sîngele apă nu se face... dar nepotul e salba dracului. NEGRUZZI, S. I 249. %ca; (Întărit prin «dimpotrivă») Deși atunce după cîtă osteneală făcusă trebuie să aibă mare poftă de mîncare, dar dinprotivă lui îi lipsă. DRĂGHICI, R. 160. %ca; Expr. D-apoi (bine) sau dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. Ceapă cu mămăligă? D-apoi neam de neamul mieu n-a mîncat așa bucate. CREANGĂ, P. 9. ♦ Ci. Nu că zic eu, da chiar vine, iacă-tă-l-ăi. CREANGĂ, P. 121. 2. (Arată o piedică) Însă. Stăi puțin cu carul... – Eu aș sta, dar nu prea vrea el să steie. CREANGĂ, P. 40. ♦ (Împreună cu interjecția «aș») Însă nici vorbă, nici gînd. Aleodor voi să se codească... dară aș! unde vrea să știe pocitul de toate astea? ISPIRESCU, L. 43. 3. (Nuanța adversativă este mai slabă) Se duseră acasă la dînsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos... Dar pe cînd se aflau la masă și se chefuiau... deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă. ISPIRESCU, L. 5. Mîncați, beți și vă veseliți, dar de fata Împăratului Roș nici nu gîndiți. CREANGĂ, P. 232. %ca; (Indică intervenția unui fapt nou, neașteptat). De uitat, n-am uitat nemica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. ♦ (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decît atîta, cu atît mai mult. Cînd a văzut pa Malca, nu mai știa ce să facă de bucurie. Dar cînd a auzit și despre întîmplarea ce au avut... nu știa cum să mulțămească lui moș Nichifor. CREANGĂ, P. 135. %ca; (Întărit prin «încă») Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om. CREANGĂ, P. 192. %ca; Loc. conj. D-apoi = darămite. Și-l ascultau gloatele, că-l iubeau nevoie mare. D-apoi boierii! ISPIRESCU, L. 111. Turturea, de-i turturea, Și tot face-și voie rea, D-apoi eu cum să nu-mi fac Pentru unul ce mi-i drag! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ♦ (După o propoziție optativă) Cu atît mai mult (sau mai puțin). De-am avea pîne și sare pentru noi, da nu să-l mai îndop și pe dînsul cu bunătăți. CREANGĂ, P. 77. %ca; Loc. conj. Nici... dar nici... = nici... și cu atît mai puțin... Nici pe dracul să-l vezi, da nici cruce să-ți faci. CREANGĂ, P. 28. ♦ Altfel, altminteri. Lîna asta ne mînîncă, păcatele noastre, dar n-am mai veni noi! Căci, cum știi... mai mult cu șeiacul ne hrănim. CREANGĂ, P. 110. II. (În propoziții conclusive) Deci, prin urmare, așadar. Vom spune dar cît de frumoasă-i lumea. BANUȘ, B. 90. Revin dar la primele idei. MACEDONSKI, O. IV 5. %ca; (Precedat de «apoi», «deci», «iată» sau «iacă») Apoi dar fă cum știi... numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Iaca dar, pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o așa de grozav. id. ib. 102. Deci dar omule, cunoaște înțeleapta bunătate. CONACHI, P. 269. %ca; (În legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) De-ai făcut cîndva bine, da fă acum și cu mine. RETEGANUL, P. III 15. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. Da deschide ușa, bre omule! ALECSANDRI, T. 198. III. (Introduce o propoziție interogativă) Oare? Ia, ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe mine? CREANGĂ, P. 253. Da ce vrei, mări Cătălin? EMINESCU, O. I 174. Dar Sinziana ce a devenit? ALECSANDRI, T. I 458. Măi bădițo, bădișor, Dar de mine nu ți-i dor? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. IV. (Înaintea unui cuvînt care de obicei se repetă, întărește înțelesul acestuia) Să-i zic două vorbe... da vorbe! ALECSANDRI, T. 397. Acolo voi fi culcat, Dar culcat, și cum culcat?... Cu pușca la cap, Cu pistoale la picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 308. %ca; (Exprimă surprindere față de o acțiune neașteptat de bună, de intensivă etc.) Da greu somn am dormit! ISPIRESCU, L. 119. Bună calea, Ivane, zise dumnezeu. Dar cînți, cînți, nu te-ncurci. CREANGĂ, P. 299. – Variante: da, dáră conj.

FATÁL, -Ă, fatali, -e, adj. 1. Care are urmări nenorocite. Vei vedea cît de fatală-i dușmănia celorlalți Cînd deasupra lor talentul ți-a dat aripi să te-nalți. VLAHUȚĂ, O. A. 75. O, noapte fatală! O, noapte cumplită! ALEXANDRESCU, M. 40. ♦ Care pricinuiește moartea. După un fatal duel, A. Pușkin, poetul rus, a murit. NEGRUZZI, S. I 336. ♦ Nefericit, nenorocit. Sfîrșit fatal. 2. De neînlăturat, inevitabil. Lumea trecutului de prejudecăți... a ajuns la finele evoluției ei fatale, ca toate alcătuirile omenești. SADOVEANU, E. 18. Toate relele ce sînt într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt... Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I 136.

CAP1, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. %ca; Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. %ca; Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi ! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. %ca; Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. %ca; Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. %ca; Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. %ca; Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. %ca; Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. A. I 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). %ca; Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las' să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. %ca; Primejdie de cap = primejdia vieții. %ca; (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE,O.I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pîn’în capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. %ca; Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. %ca; Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, 324. %ca; Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU,O. 1 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. %ca; Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

CAPÁBIL, -Ă, capabili, -e, adj. Înzestrat, valoros, destoinic. Un om capabil. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau de propoziții cu predicatul la modul conjunctiv) Care este în stare, care are posibilitatea de a săvîrși ceva; care posedă însușirile cerute pentru a săvîrși ceva, apt pentru ceva. Am vrut să-i arăt de cită bunătate și jertfă de sine e capabil țăranul acesta. VLAHUȚĂ, O. A. 64. Artiștii... au probat că, bine conduși, sînt capabili de a sui răpide treptele artei dramatice. ALECSANDRI, T. II 54.

COCOÁȘĂ, cocoașe, s. f. 1. Protuberanță anormală pe spatele sau pe pieptul unui om, în urma devierii șirii spinării sau a sternului; gheb. Iorgu... pune mîna în cocoașa ipochimenului. CARAGIALE, N. S. 100. Nu-ți vezi cocoașa ce-o porți în spinare? PANN, P. V. I 8. 2. Protuberanță naturală pe spinarea unor animale (cămila, zebra) formată din rezerve de grăsime. Cămilă cu două cocoașe. %ca; F i g. Coboară din cocoașa munților, Trepte cu trepte. BENIUC, V. 82. Cocoașele dealurilor ascundeau însă. oțelul apei. GALACTION, O. I 295.

CONCLUSÍV, -Ă, conclusivi, -e, adj. (Rar) Care constituie o concluzie, care conchide; care încheie (o discuție). (În forma concluziv) Două vorbe concluzive: – Cine este omul adevărat al acestor întîmplări- Dan ori Dionis? EMINESCU, N. 83. %ca; (Gram.) Propoziție conclusivă = propoziție (introdusă prin conjuncțiile «deci», «dar», «așadar», «prin urmare», «(care) va să zică», «așa că», «de (sau pentru, drept) aceea») care exprimă concluzia acțiunii sau stării din coordonata ei sau concluzia întregii discuții anterioare. Conjuncție conclusivă = conjuncție care introduce o asemenea propoziție. – Variantă: concluzív, -ă adj.

TABLÁ, tablale, s. f. Tavă sau măsuță (de lemn) pe care își poartă marfa plăcintarii, rahagiii etc. Așeza pe o tabla de lemn niște plăcinte mari și frumoase. SADOVEANU, O. VIII 115. Cu ce nerăbdare așteptam să-și puie plăcintarul jos tablaua din cap. NEGRUZZI, S. I 285. Simigiii cu tablalele lor sferice puse pe cap... făceau contrast cu alunarii și cu vînzătorii de șerbet din Fanar. FILIMON, C. 58. ♦ (Mold.) Tavă de servit (mai ales din metal). Urma alt om al lumii răsăritene care purta tablaua cu stacane. SADOVEANU, M. C. 119. Lasă, Anică, tablaua pe masă, zise ea femeii. HOGAȘ, M. N. 27. Intră Marghiolița și după dînsa Ioana, purtînd tablaua cu dulceți. ALECSANDRI, T. I 45.

UNANIMITÁTE s. f. Unitate de idei, de opinii; (rar) totalitate de persoane. Romînia va putea urma pe... căile alese de unanimitatea concetățenilor săi. RUSSO, S. 63. %ca; (Mai ales în loc. adv.) În (sau cu) unanimitate = cu aprobarea tuturor, fără ca nimeni să aibă altă părere, altă atitudine. Curtea l-a condamnat la moarte în unanimitate, fără discuție, atît a fost de vădită crima. REBREANU, P. S. 17. Judecătorii intrară în camera de consiliu. După cinsprezece minute ieșiră și declarară în unanimitate că sînt inocent. BOLINTINEANU, O. 409. Mi-a scăpat din vedere dijma... nădăjduiesc însă că comisiunea în unanimitate o va desființa. KOGĂLNICEANU, S. A. 126.

ÚRMĂ, urme, s. f. I. 1. Semn concret lăsat de un obiect pe locul unde a stat sau pe unde a trecut (mai ales întipărit de piciorul omului sau de laba unui animal pe pămînt, pe zăpadă etc.). Stoicea nu-și mai găsi urmele în pădure și se rătăci. GALACTION, O. I 48. În zidurile caselor vechi se cunosc și azi urmele bombelor. VLAHUȚĂ, R. P. 12. Pe această zăpadă ce se topește acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor ? ODOBESCU, S. III 41. Pe aici a trecut cerbul... Vezi urma, Toroipane ? ALECSANDRI, T. II 70. %ca; Expr. Pe urma (sau pe urmele) cuiva (sau a ceva) = prin locul pe unde a trecut sau a existat cineva sau ceva, după cineva sau ceva. S-a pus la pîndă craiul pe urmele copilei. COȘBUC, P. II 200. Nic’a lui Constantin a Cosmei, din Humulești, se duse și el cu talpele bășicate pe urma lui Oșlobanu. CREANGĂ, A. 102. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta ? id. ib. 50. A merge (sau a călca) pe urmele cuiva = a lua apucăturile cuiva, a imita pe cineva. ♦ Semn sau indiciu despre existența sau trecerea unei ființe (fig. a unui fenomen); amprentă. Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viață omenească. HOGAȘ, M. N. 157. %ca; (În construcție cu verbul «a lăsa») Vijelia... nu lăsase nici o urmă, de parcă nici n-ar fi fost. STANCU, U.R.S.S. 184. Vijelii de patimi își lăsaseră urmele. SADOVEANU, O. I 421. Ah, durere, în ce parte De tine să fug departe ? Urmă-n lume să nu las. ALECSANDRI, P. II 102. %ca; (În construcție cu verbele «a căuta», «a prinde», «a lua» etc.) Banditul sta ascuns și încă nu-i prinsese urma. VORNIC, P. 193. Căutau în țară străină urma fetei Orheianului. SADOVEANU, O. VII 76. Am să le iau urma toată seara, ca un prepelicar. ALECSANDRI, T. I 158. %ca; Expr. A ști de urma cuiva = a ști unde se află și cum trăiește cineva. Ascultați-mă, hatmanul Mihu știe de urma lui Crasneș și a lui Cosma. DELAVRANCEA, O. II 237. A nu mai da de urma cuiva, a pierde (sau a se pierde) urma (sau urmele) cuiva = a pierde (a se pierde sau a face să se piardă) orice știre despre cineva. Ca o salvare posibilă îi licărea numai o mutare subită care să-i piarză urma. REBREANU, R. I 241. Cum ați plecat de la noi, a pribegit din sat și nimeni nu i-a mai dat de urmă. GANE, N. III 51. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele. EMINESCU, O. I 176. A-și pierde urma = a dispărea dintre ai săi, a face ca nimeni să nu știe ce face și unde trăiește. Și se duce tot cîntînd Ca să-și piardă urma. IOSIF, P. 51. Nici urmă = de loc, nici un pic, cîtuși de puțin. Nici urmă de zăpadă pe cîmpuri. STANCU, D. 120. Fără urmă (de...) = fără nici un pic (de... ). Și zorile de-atîtea ori m-au găsit în geam, Fără urma somnului. ISAC, O. 56. Am picat în negru loc Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. 2. Sfîrșit, punct sau stadiu ultim. Urma însă ne va arăta că Andrei Bathori nu era de loc sincer în făgăduielile sale. BĂLCESCU, O. II 219. ♦ (Învechit) Urmare, consecință, rezultat. Și cum să-ndrăznească la o așa faptă Cu totu-mpotrivă și neînțeleaptă ! Nu gîndește urma, nu gîndește răul. PANN, P. V. I 57. %ca; Expr. Urma alege v. alege (1). 3. (Mat.) Punct în care o curbă intersectează o anumită suprafață. ♦ Curbă de-a lungul căreia o suprafață intersectează altă suprafață. II. (În locuțiuni și expresii) Loc. adv. Din urmă = (cu sens local) a) din spate, dindărăt. Ajunse din urmă carul. DUMITRIU, N. 87. Din urmă, vine pe lîngă oameni căpitanul. CAMIL PETRESCU, U. N. 268. Auzind pe cineva cîntînd din urmă, se uită înapoi. CREANGĂ, O. A. 204; b) de la locul unde am rămas. Acum să ne întoarcem iar din urmă. CREANGĂ, P. 174. În urmă = a) (cu sens local) în spate, îndărăt. Se uita mereu în urmă să vadă dacă nu este urmărit. SAHIA, N. 94. Trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22; b) (cu sens temporal) apoi, mai tîrziu, după aceea, ulterior. Mai în urmă, l-am întîlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui. CARAGIALE, O. III 233. În zădar fata moșneagului spunea în urmă că acela este lucrul mînelor sale. CREANGĂ, P. 284; c) (însoțit de o precizare de timp, introdusă prin «cu» sau, pleonastic, prin «acum») înainte de momentul prezent, mai de mult (cu atîta timp). Cu treizeci de ani în urmă era cîmp pustiu pe aici. VLAHUȚĂ, R. P. 32. Cu cinci luni în urmă o văzusem. NEGRUZZI, S. I 50. (Expr.) A rămîne în urmă = a nu ține pasul cu cineva, a se lăsa întrecut de alții pe drum sau, fig., în activitate, în muncă. Flăcăul rămăsese în urmă, ca să puie la adăpost caii. SADOVEANU, B. 69. (Despre ceas) A fi (sau a merge) în urmă = a arăta o oră mai mică decît cea oficială. A rămîne în urmă = a funcționa prost, mergînd mai încet decît normal. Pe urmă = mai tîrziu, după aceea, ulterior. Și pe urmă mi-am mai adus aminte de ceva. C. PETRESCU, C. V. 105. Drumul urcă întîi anevoie... pe urmă însă înaintează vesel. REBREANU, I. 9. Pe urmă au dat foc și pădurii. CARAGIALE, O. III 89. Frunză verde flori domnești Ia tu seama ce iubești Că pe urmă te căiești. HODOȘ, P. P. 104. La urmă = a) în ultimul moment, la sfîrșit de tot, într-un tîrziu. La urmă au venit și muntenii. SADOVEANU, B. 6. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. NEGRUZZI, S. I 67; b) în definitiv. Sînt eu la urmă vinovată Că Leana umblă ca turbată Să-l vadă-n casa lor intrînd Odată ? COȘBUC, P. I 129. Pînă la urmă, în cele din (sau de pe) urmă sau la (rar în) urma urmei (sau urmelor) = la sfîrșitul unui șir, al unei succesiuni, după ce s-a terminat tot, s-au epuizat toate mijloacele; p. ext. în definitiv, așa-zicînd. Toți recunoșteau pînă la urmă că la ei e liniște. REBREANU, R. II 7. Sculîndu-se, Bul Mihai se duse prin acea pădure pe calea apucată mai departe, pînă în urma urmelor dete de marginea acelei păduri. BOTA, P. 31. Tîrziu, la urma urmei, a văzut Fata că de lapte donița e goală. COȘBUC, P. I 248. La urma urmei ele nu ne pot face nici un rău. IONESCU-RION, C. 25. În cele de pe urmă îi zise: văz, luminate împărate, că tot ce-am cerut mi s-a împlinit. ISPIRESCU, L. 29. La urma urmelor Ivan scoate de barbă și pe Scaraoschi și-i trage un frecuș. CREANGĂ, P. 306. (În legătură cu verbe de mișcare) La urmă (sau loc. prep. la urma cuiva) = la locul de baștină al cuiva. Cerinat mai șezu cît șezu la Curte, apoi se întoarse la urma lui. GANE, N. II 89. A opta zi, s-a hotărît Negoiță să se pornească la urma lui, înspre părțile Jiului. CARAGIALE, P. 101. (Expr.) A trimite pe cineva la urmă (sau la urma lui) = a trimite pe cineva (uneori escortat de forța publică) la locul de unde este originar. Am ordin... cînd oi prinde călugări vagabonzi prin satele mele, să-i trimit la urmă. STĂNOIU, C. I. 32. De s-o deștepta domnul ca ieri.. ne trimite la urma noastră. DELAVRANCEA, O. II 153. %ca; Loc. adj. Din urmă = (cu sens temporal) precedent, anterior. Se aflau în Păuna cîțiva refugiați aduși acolo de nenorocirile războiului din urmă. SADOVEANU, P. M. 9. Credinciosul i-a spus cu de-amăruntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopți din urmă. CREANGĂ, P. 99. (Cel sau cel mai) de pe (sau din) urmă = ultimul (dintr-o succesiune). Ogoarele negre și cleioase ieșeau de sub întinderile celor din urmă zăpezi din martie. DUMITRIU, N. 13. Ascultă, Moghilă. Vorba de pe urmă a lui Ștefan e lege ? DELAVRANCEA, A. 79. Scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde. CREANGĂ, P. 99. Acest din urmă argument mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. (Expr.) Ceasul de pe (sau din) urmă = momentul dinainte de moarte. În ceasul de pe urmă mi-oi aduce aminte că-s fiica lui Șoiman bătrînul ! ALEXANDRI, T. II 26. %ca; Loc. prep. În urma cuiva (sau a ceva) = a) (cu sens local) în spatele cuiva. I se păruse că umblă cineva în urma lui. DUMITRIU, N. 14. Călătorii zoreau spre ieșire, cei mulți cu bagajele în mînă, cei puțini cu hamalii în urma lor. REBREANU, R. I 16. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț. EMINESCU, O. I 87. În lături, înainte, în urmă-i totul moare. ALECSANDRI, P. III 290; b) (cu sens temporal) după aceea, mai tîrziu, ulterior. Aici, în urma frigului, au venit călduri uscate. CARAGIALE, O. VII 34; c) ca consecință a... În urma victoriei U.R.S.S. asupra Germaniei fasciste, o serie de țări din Europa centrală și de sud-est s-au desprins din sistemul capitalist. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2903. %ca; Expr. (De) pe urma cuiva (sau a ceva) = rămas, dobîndit, obținut de la cineva, rezultat din cauza cuiva Sau a ceva. Știa pe Traico văduv și fără nici un copil de pe urma primei lui căsătorii. GALACTION, O. I 174. Administra averea lui Mihai și a celor două surori ale lui, Cora și Ralu, rămași orfani acum patru ani pe urma unui accident de automobil. C. PETRESCU, Î. I 11. Am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale. CARAGIALE, O. III 48. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta ? CREANGĂ, A. 50.

SOCOTÍNȚĂ, socotințe, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Opinie, părere. Ion-vodă avea o credință și o socotință: că țara-i mai tare decît oștile năimite. SADOVEANU, N. P. 11. Socotința mea este să închipuim niște întrebări atît de grele, încît să nu le poată tălmăci. NEGRUZZI, S. I 12. Și eu sînt de această socotință, fătul mieu. DRĂGHICI, R. 73. ♦ Idee, gînd. Fiind rupt de foame, venea cu socotință că... poate are vro bucată de pîine să i-o dea. ȘEZ. III 132. 2. Judecată sănătoasă, chibzuială, măsură. V. socoteală (4). Unde nu e socotință, socoteala merge rău. PANN, P. V. II 49. Cum de ai așa răbdare Pentr-un cutezător... Om fără de socotință. TEODORESCU, P. P. 106. 3. Minte, rațiune. Viindu-i în socotință că el... nu cunoștea încă nici cea mai mică parte a acestuia, au zis în sineși. DRĂGHICI, R. 154. 4. Hotărîre, voință. Hotărînd din toată inima că-și va schimba socotința și că niciodată va mai urma lucru ce va cunoaște că nu ar fi spre bine. DRĂGHICI, R. 38.

STACÁNĂ, stacane, s. f. (Și în forma stacan) Cană, ceașcă sau pahar mare (de pămînt); p. ext. conținutul unei astfel de căni. După acesta urma alt om al lumii răsăritene, care purta tablaua cu stacane. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 9/5. Se îmbuiba cu carne friptă dimineața și cu stacană de vin. PAS, Z. I 132. Stacanul mare de rachiu... în care strălucea lichidul prețios. La TDRG. În loc de a ne certa împreună, n-ar fi mai nimerit să ne-nțălegem ca doi oameni de treabă, încălzindu-ne c-o stacană de vin ? ALECSANDRI, T. I 328. – Variantă: stacán s. n.

FI vb. 1. a exista, a trăi, a viețui, (rar) a ființa, (reg.) a lăbădui, (înv.) a dăinui. (Cît ~, omul învață.) 2. a dăinui, a dura, a exista, a se menține, a se păstra, a se perpetua, a persista, a rămîne, a trăi, a ține, (rar) a subzista, (înv.) a locui, a petrece, a sta, a via. (Cît va ~ lumea și pămîntul; vechi obicei care ~ și astăzi.) 3. a se afla, a exista, a se găsi, (pop.) a sta. (~ acolo mărfuri de bună calitate.) 4. a se afla, a se găsi, a sta. (Plicul ~ pe masă nedesfăcut.) 5. a se afla, a figura, a se găsi, a se număra. (~ printre invitați.) 6. a se afla, a se găsi, a se situa, a veni, (înv. și pop.) a cădea. (Satul ~ pe Olt.) 7. a domicilia, a locui, a sta, a ședea, (pop.) a hălădui, a sălășlui, (înv. șl reg.) a băciui, (reg.) a sălăși, (înv.) a sălășui. (Mama ~ la Bacău.) 8. a avea, a exista, a se găsi. (~ cine să m-ajute.) 9. a constitui, a forma, a însemna, a reprezenta, (rar) a prezenta. (Acest capitol ~ partea principală a lucrării.) 10. a însemna, a semnifica. (Ce ~ cînd visezi un porumbel?) 11. a se întîmpla, a se petrece. (Cum a ~?) 12. a proveni, a se trage. (De unde ~?) 13. a trebui, a urma. (Cînd va ~ să plec.) 14. a costa, a face, a reveni, (rar) a prețui, (înv. și reg.) a veni, (înv.) a costisi. (Cît ~ metrul de stofă?)

OTRĂVÍT adj. 1. înveninat, (înv. și reg.) topsicát. (Om ~ în urma mușcăturii unui șarpe.) 2. intoxicat. (Om ~ într-un mediu nociv.)

ÎNSOȚÍ vb. 1. a acompania, a conduce, a duce, a întovărăși, a petrece, (reg.) a întroloca. (L-a ~ până la poartă.) 2. a întovărăși, a urma. (Te ~ oriunde vei pleca.) 3. v. escorta. 4. v. asocia.

ÎNTOVĂRĂȘÍ vb. 1. v. însoți. 2. a însoți, a urma. (Te ~ oriunde vei pleca.) 3. v. asocia.

A ALÉGE alég tranz. 1) (ființe, lucruri, situații) A considera ca fiind mai acceptabil (în raport cu altcineva sau cu altceva); a prefera. 2) (persoane) A desemna prin vot; a vota. 3) pop. A deosebi dintre alții; a distinge. 4) A separa de restul masei. ~ sămânța. ~ untul din zară. 5) A curăța prin selecție. 6) rar A admite cu fermitate; a hotărî; a decide. %ca; Urma alege (sau va alege) la sfârșit se va vedea rezultatul. 7) A face să se aleagă. /<lat. allegere

cît (cîtă; pl. cîți cîte), adj.1. În ce măsură, în ce grad, în ce durată de timp (adj. și adv. inter.) – Cît se poate.Nu știu cît, cine știe cît.Pe cît.2. Ca, precum (servește drept corelație în comparațiile de egalitate în care se ia în considerație aspectul cantitativ): mămîncă cît șapte și bea cît opt (Alecsandri). – Cît negru sub unghie.Cîtă frunză și iarbă.Cît colo.Cît colea.Cît de colo.Cît pe ce.Nici cît.3. În compararea retorică a doi termeni identici, indică ideea de „o vreme, un răstimp”: s-au luptat cît s-au luptat (I. Teodoreanu). – 4. În comparațiile al căror prim termen lipsește, îndică ideea de „cît mai mult posibil”: merinde cît a putut duce calul (Ispirescu); pîinea cît de proaspătă, vinul cît de vechi și nevasta cît de tînără (Alecsandri). – 5. În timpul în care, atîta timp, pînă cînd (indică limita duratei vb. care urmează): cît n-om avea drumuri de fier, tot de-acestea o să pățim (Alecsandri). – 6. Oricît de: marea cîtu-i de lată (Dosoftei). – 7. Enorm: cîtă căciula (Creangă), (rar cu această folosire, se preferă der. cîtămai). – 8. În corelație cu atît, indică o echivalență sau egalitate de cantități: cîți frăgari pe la Arad, atîtea gănduri mă bat (Popular, Trans.). – Cu cît... cu atît.Cît... cît.Cît de cît.Numai cît.Cît pentru, cît despre.9. Astfel încît: mulți au căzut, cît abia au scăpat (Ludescu). – 10. De cînd: cît ieșea omul din straja Bucureștilor (Ghica). – Cît ce.11. (Refl.) În ce număr? În ce cantitate? cu cîți te-ai sărutat? (Popular Trans.). – Cîte toate.Cîte și mai cîte.12. Cu forma art. al cîtelea (f. a cîta), introduce întrebările la care se așteaptă ca răspuns un numeral ordinal. – 13. (S. n.) Numărul rezultat dintr-o împărțire. Mr. cît, megl. cǫt, istr. căt. Lat. quantus, contaminat cu lat. quotus (Procopovici, Dacor., I, 173; cf. Pușcariu, 378; Candrea-Dens., 361; DAR); cf. it., port. quanto, prov., v. fr. quant, sp. quant. Rezultatul normal al lui quantus ar fi *cînt; însă numai Procopovici s-a gîndit la posibilitatea de a explica rom. prin confuzia cu quot. DAR explică forma art. cîtelea prin quotus-libet, care nu este posibilă fonetic. Der. cîtime, cîtățime, s. f. (cantitate). Comp. cîtămai (var. cîtamai), adv. (enorm, foarte mare); cîtuși, adv. (înv., nu contează cît, păstrat în expresia cîtuși de puțin); cîtva, adj. (la sing., cu funcție adv., un timp, o vreme; la pl., cu funcție adj., unii, cîțiva); decît, conj. (corelație a comparațiilor de inegalitate; mai mult ca; numai că, dar); încît, conj. (atît de mult că); întrucît, conj. (deoarece, avînd în vedere că); oarecît (var. oarecîtva), adv. (într-un fel); oricît (var. vericît), adj. (în orice cantitate).

va vb.A merge. Lat. vadĕre (Pușcariu 1847; REW 9117). Ca și în celalate idiomuri romanice este vb. defectiv, practic fără conjug. Se păstrează în expresia mai va „mai este mult” literalmente „merge mai mult”. Înv., în Trans., (sec. XVI) se citează formele de imperativ vă, pl. va(re)ți. Deși există părerea generală că viitorul rom. se formează cu auxiliarul a voi, probabil acest auxiliar este prezentul lui va, confundat pe urmă cu a voi (voi, vei, va, vom, veți, vor). Pentru această formare a viitorului, cf. fr. și sp. (voi cînta, cf. fr. je vais chanter, sp. voy a cantar) și Pușcariu, Dacor., VI, 387-93.

AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpâni, a poseda. Am auzit că ai o furcă de aur (CREANGĂ). %ca; Expr. (Fam.) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am ce pierde; puțin îmi pasă. %ca; Fig. (Complementul este un abstract) Avea o părere proastă despre el (CAMIL PETRESCU). %ca; (În locuțiuni verbale) A avea asemănare = a se asemăna. A avea (de) bucurie = a se bucura. A avea o dorință = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. %ca; (Complementul indică un raport social) A avea un șef energic.A fi autorul a... Alecsandri are multe piese de teatru.A primi, a căpăta. Cine-o zice „Nițu vine” Are-un galben de la mine (TEODORESCU). 2. A dispune de ceva; a se bucura de ceva. Nu-i chip oare... să am un ceas tihnit? (SADOVEANU). %ca; Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deține un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaște (și a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). ♦ A se folosi de serviciile cuiva sau de ceva. Are un doctor bun. 3. A fi compus din..., alcătuit din... Blocul are două corpuri.A fi înzestrat sau prevăzut cu ceva. Șapca are cozoroc. A avea talent.A conține, a cuprinde. Cartea are ilustrații. 4. A ține, a purta. În brațul drept Avea flori albe (COȘBUC). %ca; Expr. A avea pe cineva la mână = a avea pe cineva în puterea sa (știind despre el lucruri compromițătoare). A avea (de-)a face cu cineva (sau cu ceva) = a fi în legătură, în relații cu cineva (sau cu ceva). A avea drag pe cineva sau (refl.) a se avea drag cu cineva = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relații de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dușmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea palton de blană. 5. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vârstă etc. %ca; Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 6. A fi cuprins de o senzație sau de un sentiment. %ca; Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ți s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rău; b) n-are nici o importanță. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală}. 7. A-i trece ceva prin minte, a fi preocupat de... A avea o idee. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Să știi de la mine ce ai să faci când vei ajunge acolo! (CREANGĂ). b) (În formă negativă) A fi destul să... N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face, Și apusul își împinse toate neamurile-ncoace (EMINESCU). %ca; Expr. (Eliptic) N-ai decât! = fă cum vrei! treaba ta!; încearcă! c) (În formă negativă) A nu putea să... N-am a mă plânge de nimic (ISPIRESCU). d) (Rar) A fi în drept; a i se cuveni. Să faci tocmeală... să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu (CREANGĂ). 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A ști (cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Ea-i răspunde: n-am ce face (ALECSANDRI). ♦ Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să mă hrănească (ISPIRESCU). III. (Cu valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) Bine ați venit sănătoși! (ISPIRESCU). 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Dacă m-ați fi anunțat, aș fi putut merge. 3. (Servește, urmat de conjunctiv, la formarea unui viitor popular și familiar) În van aveți să mă chemați (SADOVEANU). 4. (În construcții perifrastice) A urma să..., a fi pe punctul de a... Aici avea să se ridice o fabrică. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au, (III 1) am, ai, a, am, ați, au, (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai și (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.

zi, zile s. f. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui. ♦ Viață. ♦ (Bis.) Ziua Domnului (dies dominica) = a) duminică; b) ziua judecății din urmă, când morții vor învia cu trupurile lor, zi care va încheia acest veac și va începe veșnicia; ziua de apoi, parusie. %ca; Ziua domnească, cea dintâi a sâmbetelor, a soarelui (dies solis), a pâinii, împărăteasa zilelor = duminica. %ca; Ziua Învierii = Paștile. %ca; Zi liturgică = (în cultul creștin) intervalul de timp dintre două seri consecutive, începând seara cu vercernia din ajunul serii respective (care este cea dintâi dintre cele șapte Laude bisericești dintr-o zi). %ca; Zilele morților = zilele când se face pomenirea morților; a treia, a noua, a patruzecea și apoi la trei, șase și nouă luni, precum și la un an de la deces. %ca; Ziua de apoi = momentul când viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu [Var.: zíuă s. f.] – Din lat. dies.

eféct s.n. în sintagmele: ♦ efect de tunel Trecerea unei particule printr-o barieră de potențial %ca; „Aplicare practică a așa-numitului «efect de tunel», aparatul [...] este capabil să pună în evidență [...] asperități de dimensiuni infinitezimale.” Sc. 22 XII 82 p. 5 ♦ efect de seră %ca; „[...] noile cercetări confirmă teoria «efectului de seră» potrivit căreia temperatura atmosferei va crește, ca urmare a acumulării bioxidului de carbon, care captează razele solare, păstrând căldura ca într-o seră.” Sc. 24 I 84 p. 7. %ca; „Activitatea omului [...] va determina creșterea conținutului de bioxid de carbon din atmosferă, producând așa-numitul «efect de seră», ce va provoca o încălzire.” I.B. 6 II 84 p. 8; v. și R.l. 11 I 85 p. 6 (efect de tunel din fr. effet tunnel; DN3; efect de seră din fr. effet de serre)

lácto-bar s.n. Local de consum public cu specific lactat %ca; „În săptămânile care urmează, alte bufete vor fi amenajate în unități lacto-bar și cofetării, iar un bufet «Expres» cu autoservire va fi lărgit cu o secție «Gospodina».” Sc. 15 VI 74 p. 2 (din lacto- + bar; DEX-S)

DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, document internațional adoptat de O.N.U. la 10 dec. 1948. Prevede respectarea drepturilor și libertăților omului și cuprinde o enumerare a acestora. Ziua adoptării declarației se celebrează în fiecare an ca „Ziua drepturilor omului”. PREAMBUL Considerând că recunoaștem demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume, Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie și care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor, Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asuprii, Considerând că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, Considerând că în Carta popoarelor Organizației Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbați și femei și că au hotărât să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață în cadrul unei libertăți mai mari, Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizația Națiunilor Unite respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și respectarea lor universală și efectivă, Considerândo concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament, ADUNAREA GENERALĂ proclamă PREZENTA DECLARAȚIE UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, având această declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor. Articolul 1. Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrare cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității. Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta declarație fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări. În afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o persoană, fie că această țară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome, sau supuse vreunei limitări de suveranitate. Articolul 3. Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea personală. Articolul 4. Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele sale. Articolul 5. Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Articolul 6. Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică. Articolul 7. Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. Articolul 8. Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege. Articolul 9. Nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar. Articolul 10. Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa. Articolul 11. 1. Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale. 2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârșit actul cu caracter penal. Articolul 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondența sa, nici al atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Articolul 13. 1. Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat. 2. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa. Articolul 14. 1. În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări. 2. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 15. 1. Orice persoană are dreptul la o cetățenie. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia. Articolul 16. 1. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei. 2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți. 3. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. Articolul 17. 1. Orice persoană are dreptul la proprietate. atât singură, cât și în asociație cu alții. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Articolul 18. Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și în mod privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor. Articolul 19. Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele unui stat. Articolul 20. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică. 2. Nimeni nu poate fi silit să facă parte din dintr-o asociație. Articolul 21. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși. 2. Orice persoană are dreptul de acces egal la funcțiile publice din țara sa. 3. Voința poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vor secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului. Articolul 22. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale. Articolul 23. 1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condițiile echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului. 2. Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală. 3. Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială. 4. Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Articolul 24. Orice persoană are dreptul la odihnă și recreație, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă și la concedii periodice plătite. Articolul 25. 1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență; în urma unor împrejurări independente de voința sa. 2. Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebite. Toți copiii, fie că sunt născuți în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeași protecție socială. Articolul 26. 1. Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit. cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturor, pe bază de merit. 2. Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii. 3. Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori. Articolul 27. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui. 2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este. Articolul 28. Orice persoană are dreptul la o orânduire socială și internațională în care drepturile și libertățile expuse în prezenta declarație pot fi pe deplin înfăptuite. Articolul 29. 1. Orice persoană are îndatoriri față de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale. 2. În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigur cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. 3. Aceste drepturi și libertăți nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 30. Nici o dispoziție a prezentei declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta declarație.

Palamedes, erou grec care a participat la războiul troian. Palamedes era fiul lui Nauplius și al Clymenei și unul dintre oamenii de încredere ai lui Menelaus. Cu ocazia războiului a făcut parte din mai multe solii: una care avea menirea s-o ceară pe Helena de la troieni, alta care avea drept scop să-l aducă pe Odysseus pe cîmpul de luptă. Cu această ocazie Palamedes a dat în vileag nebunia simulată de Odysseus ca să nu participe la război, fapt pentru care acesta din urmă nu-l va ierta niciodată. Într-adevăr, răzbunarea lui Odysseus atrage moartea lei Palamedes. Odysseus ticluiește o scrisoare, din care reieșea că Palamedes s-ar fi pregătit să-i trădeze pe greci și să treacă de partea lui Priamus. El aranjează ca această scrisoare să cadă în mîinile lui Agamemnon. Planul său perfid izbutește: Palamedes este lapidat de către greci. Moartea sa constituie un exemplu de moarte injustă, iar el însuși e prototipul omului integru care cade victimă uneltirilor mîrșave. Mai tîrziu, uciderea lui Palamedes a fost răzbunată, în parte, de către tatăl său (v. Nauplius).

déspre prep. (de și spre [lat. dé-super, de deasupra deasupra]). Relativ la, în privința unuĭ lucru, de: vorbim despre tine, despre cucerirea Daciiĭ. Din spre (și în acest caz se poate scrie și de spre): bate vîntu de spre mează noapte. Spre, în spre, la (Rar): a început să ploaĭe de spre ziŭă, România se mărginește de spre răsărit cu Rusia și Marea Neagră. Cît despre, în ceĭa ce privește (fr. quant à): cît despre altele, vom vorbi pe urmă. Nu zice asupra stiluluĭ (fr. sur le stylé), ci despre stil!

Polyphemus, ciclop din insula Sicilia și fiul zeului Poseidon. Polyphemus locuia într-o peșteră, în apropiere de muntele Aetna și se îndeletnicea cu păstoritul. Cînd Odysseus a ajuns în Sicilia (v. și Odysseus), el a fost prins împreună cu doisprezece dintre însoțitorii săi de către ciclop și închis în peștera lui. Polyphemus a început prin a-i devora însoțitorii – doi cîte doi – zilnic. El i-a făgăduit lui Odysseus că-l va lăsa la urmă, drept mulțumire pentru faptul că-i dăruise un burduf cu vin. Îngrozit la vederea cruntei morți la care erau supuși ceilalți, Odysseus, împreună cu cei rămași în viață, îi iau vederea ciclopului, orbindu-l cu un par înroșit în foc pe care, în timpul somnului, i-l înfig în unicul ochi. Apoi, cum ciclopul nebun de durere și de furie caută să-i prindă bîjbîind cu mîinile la întîmplare, ei reușesc să iasă din peșteră, ascunși fiecare sub pîntecul cîte unui berbec din turma lui Polyphemus. Ajunși la lumină, aleargă pe țărm, se urcă în corăbii și vîslesc din toate puterile spre larg, în timp ce Polyphemus își strigă în van deznădejdea, neputincios, pe țărm și aruncă în mare cu bolovani uriași, care însă nu-și mai ating ținta. Un alt episod legat de numele lui Polyphemus este cel al dragostei sale nefericite pentru Galatea (v. și Acis).

gîndésc v. intr. (d. gînd). Cuget, socotesc, cred: ce gîndeștĭ despre lumea asta? Am de gînd, am intențiune: gîndesc să plec mîne [!]. V. refl. Cuget, îmĭ trimet [!] gîndu la: mă gîndesc la tine. Am de gînd: mă gîndesc să plec. Hotărăsc ceva relativ la ceva: acuma facem asta, ĭar la cele-lalte ne vom gîndi pe urmă.

*parentéză f., pl. e (vgr. parénthesis, d. parà, alăturea, și énthesis, punere. V. teză). Gram. Vorbă orĭ propozițiune explicativă intercalată într´o frază orĭ alipită la urmă și închisă între doŭă liniĭ curbe: a deschide o parenteză [!]. Cele doŭă liniĭ curbe care arată asta, numite și semnele parentezeĭ. Fig. Fam. Digresiune: A deschide o parenteză, a face o digresiune. În parenteză, subînțelegînd, subînțeles. – Fals parantéză orĭ -téz. – V. scoabă.

*posteriór, -oáră adj. (lat. postérior, -óris, comparativu d. pósterus, posterior, și post, după. V. postum). Care e pe urmă în timp orĭ loc: un testament anterior anulat de altu posterior (saŭ ulterior), osu occipital e în partea posterioară (saŭ din apoĭ) a capuluĭ. S. n., pl. urĭ (Eŭf. iron. saŭ fam.). Partea posterioară a corpuluĭ, șezutu. Adv. Pe urmă, după: e scrisă posterior.

*remórcă f., pl. e, ĭ (fr. remorque, d. remorquer, a remorca). Acțiunea de a remorca: a lua în saŭ la remorcă. Fig. A te pune în remorca cuĭva, a-l urma orbește. V. ĭedec.

urméz v. tr. (lat. *osmare, d. vgr. osmé, odmé, miros, odoare, rudă cu lat. odor, și olor, miros, olére, a mirosi [intr.]; it. ormare, a adulmeca, ven. pg. usmar, vsp. osmar, nsp. husmear. V. urmă, olm și adulmec). Merg orĭ vin după, mă țin saŭ mă ĭaŭ după, escortez, conduc, (fig.) admit părerea cuĭva, fac ce recomandă cineva, mă conformez vorbelor saŭ faptelor cuĭva: apostoliĭ îl urmaŭ pe Hristos pin [!] oraș, a-l urma pe Aristotele, a urma obiceĭurile loculuĭ. Continuŭ: a-țĭ urma drumu, discursu, citirea. Frecŭentez, învăț, mă apuc de: a urma un curs la universitate (și intr. a urma la universitate), a urma cariera armelor. V. intr. Vin să mă aflu după în loc, timp orĭ rang: după ofițer urma trupa, după Grecĭ aŭ urmat Romaniĭ, după general colonelu. Succed, ocup locu: fiu luĭ îi urmă la (saŭ pe) tron. Vin la rînd: să citească elevu care urmează. Rezult: de aicĭ urmează că e așa cum am spus.

venitúră f., pl. ĭ (V. viitură). Iron. Om venit pe urmă (venetic), și decĭ cu maĭ puține drepturĭ de cît [!] precedențiĭ. V. căzătură, slăbitură.

DEBUTÁNT, -Ă, debutanți, -te, s. m. și f. Persoană care face primele încercări într-o carieră, mai ales literară sau artistică; persoană fără experiență; începător, novice. Criticul are bucuria creatorului atunci cînd poemul, prezentat de un debutant la redacție, va cîștiga în urma sugestiilor sale. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 185, 4/1. Ar fi trebuit să-mi aleg un subiect mai puțin greu de tratat pentru ca... să pot obține măcar umbra unui succes, atît de trebuincios debutantului. MACEDONSKI, O. IV 3.

ENÉRGIC, -Ă, energici, -e, adj. (Despre persoane și despre manifestările lor) Plin de vigoare, de energie; care dovedește forță și stăruință în acțiuni; hotărît, viguros. Om energic.Au urmat amenințări energice, amenzi. SAHIA, N. 41. Pînă să se hotărască să deschidă gura, se auzi un ciocănit energic în ușă. REBREANU, P. S. 134. %ca; (Adverbial) Prietenii de literatură găseau în el un scriitor format, pornit să muncească intens și energic. SADOVEANU, E. 172. ♦ Care oglindește energie (2). Pe fruntea sa energică, Un tainic foc străluce. ALECSANDRI, P. II 157. ♦ (Despre medicamente) Cu acțiune promptă, eficace.

FIR, fire, s. n. 1. Produs de torcătorie sau de filatură, de formă lungă și subțire, obținut prin toarcerea împreună a mai multor fibre textile; (prin restricție) fibră textilă. Dintr-o furcă de aur... torcea un fir de o mătasă albă. EMINESCU, N. 8. Colo, lîngă fereastră, stau stativele puse, Pe sul și pe vergele sînt firele aduse. BELDICEANU, P. 68. %ca; Fir cu plumb = dispozitiv, format dintr-un fir avînd atîrnată la un capăt o greutate metalică (de obicei de formă conică), care servește la determinarea direcției verticalei. %ca; Expr. A se ține sau a sta, a-i sta viața (numai) într-un fir de ață = a se afla în primejdie de moarte; a fi aproape de moarte. Văzu ăla că nu e glumă, că-i sta viața numai într-un fir de ață, și, ca să scape de moarte, spuse că la el este inelul. ISPIRESCU, L. 108. (Cu construcția schimbată) Numai o vagă speranță îi susținea încă vieața ca într-un fir de ață. BART, E. 61. Fir călăuzitor (sau conducător) = direcție de urmat, linie (de conduită). Grija față de ridicarea nivelului de trai și cultural al oamenilor muncii în satul colhoznic, pentru creșterea permanentă a bunăstării materiale a poporului constituie firul conducător al măsurilor plenarei C.C. al P.C.U.S. cu privire la dezvoltarea continuă a agriculturii sovietice. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2768. Fir roșu = elementul esențial, ideea conducătoare prezentă tot timpul în cuprinsul unei opere sau în cursul unei preocupări sau al unei acțiuni. Ideea cîrdășiei dintre burghezie și moșierime trece ca un fir roșu prin întreaga operă a lui Caragiale. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 1, 77. %ca; Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», indicînd un lichid) Un fir subțire de apă limpede și rece se scurgea pe un jgheab așezat acolo de ciobani. HOGAȘ, M. N. 201. %ca; Firul apei = linia de-a lungul căreia o apă curgătoare are viteza cea mai mare. În această lume de prunduri întinse, plutașii sosesc aduși de firul cel mare al apei. BOGZA, C. O. 382. Se lăsa pe firul apei la vale, ferindu-se de luminile de pe maluri. BART, E. 184. ♦ Fig. (Urmat de determinări la genitiv) Șir neîntrerupt, desfășurare continuă. Firul întîmplărilor.Și firul gîndurilor i-a fost rupt din nou, de astă dată din afară, de larma stîrnită de vizitiu. GALAN, Z. R. 6. O apoplexie... curmase firul zilelor sale. NEGRUZZI, S. I 309. 2. Sîrmă de telefon, de telegraf etc. Firul ăsta [al telefonului] aveam impresia că mă leagă de tot ce am lăsat în urmă. SEBASTiAN, T. 74. Calul nu să înfrică, ci zbură peste pod cum zboară o rîndunea preste firul de la telegraf. RETEGANUL, P. II 10. %ca; Telegrafie fără fir v. telegrafie. 3. Șuviță subțire de metal strălucitor (aur sau argint) întrebuințată la cusături de podoabă; p. ext. haină cusută cu astfel de șuvițe. V. firet. Ofițerii aveau centurile de fir. SAHIA, N. 119. O droaie de cătane... îmbrăcați numai în fir. CREANGĂ, A. 74. Laibăr subțirel i-aș coase, Tot cu fir și cu mătase. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Fiecare dintre elementele, de forma unui fir (1), lung și subțire, care alcătuiesc o materie continuă (ca părul, iarba etc.); p. ext. un singur exemplar dintr-o specie de plante erbacee. Cinci fire de lalea.Trei pruni frățini ce stau să moară Își tremur creasta lor bolnavă, Un vînt le-a spînzurat de vîrfuri Un pumn de fire de otavă. GOGA, P. 19. Puse mîna pe mustața lui cea albă, smulse cîteva fire dintr-însa. ISPIRESCU, L. 323. Eu, pe-un fir de romăniță, Voi cerca de mă iubești. EMINESCU, O. I 55. %ca; Loc. adv. Fir cu (sau de) fir = bucată cu bucată; (mai ales) floare de floare. A plecat in pădure cu Petruță, să culeagă ultimul mănunchi de flori... Alegea fir cu fir și cîteodată se oprea să asculte tăcerea. C. PETRESCU, R. DR. 92. Încep să scot și din buzunare macii și albăstrelele. Le arunc fir cu fir. SAHIA, N. 26. De-a fir-a-păr sau din fir în păr, de-a firu-n păr, din fir pînă în ață = cu de-amănuntul, cu minuțiozitate. Luă banii și-i ascunse în sîn, și pe urmă făgădui că va face din fir pînă în ață tot ce i s-a poruncit. POPESCU, B. III 85. Cînd vei ajunge și tu o dată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr. CREANGĂ, P. 223. ♦ Bob (de nisip, de mac etc.). Un fir de piper. %ca; Loc. adv. Fir cu fir = fiecare bob în parte, bob cu bob. Pînă mîne dimineață să-mi alegeți macul de o parte, fir de fir, și năsipul de altă parte. CREANGĂ, O. A. 257. ♦ Fig. (Rar) Fărîmă, pic. Toți îmi dau bună ziua respectuoși, fiindcă mă văd bine îmbrăcat și mă cred fără îndoială un fir de oficialitate. SAHIA, N. A. 69.

DIBUÍ, díbui și dibuiesc, vb. IV. 1. Intranz. (Adesea urmat de determinarea «prin întuneric») A merge (cu nesiguranță) căutînd un drum. Se îndreptă spre ieșire, neluat în seamă de nimeni, ciocnindu-se de genunchii spectatorilor și dibuind prin întuneric. DUMITRIU, B. F. 162. În același timp, îndată după leu, a intrat un hoț, tot pentru un catîr, să dibuiască prin întunecime și să aleagă pe cel mai mare și mai gras. SADOVEANU, D. P. 100. Și, dibuind, un gîndăcel Cu poleitele-i antene Coboară de pe-un mușețel. CAZIMIR, L. U. 12. %ca; Fig. Pe ferești se suie noaptea Dibuind încetișor. EMINESCU, O. I 108. ♦ Tranz. A căuta cu nesiguranță, a căuta pipăind (prin întuneric). Caii mergeau înșirați, dibuind cu copita un loc sigur, pe potecile neregulate. VLAHUȚĂ, O. A. 279. 2. Intranz. A căuta (stăruitor, cu meticulozitate, prin încercări), a cerceta. Bănică luă pe Costache. Să dibuie ei, încet, încet, pînă or da de urma căruțelor. DELAVRANCEA, H. T. 276. Voi ca, pînă mai fac umbră pămîntului, să știți și voi de tineri atîtea cîte am aflat eu dibuind și am văzut pînă în vîrsta în care mă vedeți. ISPIRESCU, U. 3. S-au deprins [criticii] să stea mereu la pîndă, drăcoșii, ca și cînd altă treabă n-ar mai avea; caută, miros, se furișează prin cărți și dibuiesc mai rău decît copoiul cînd adurmecă dîra fiarei prin țărînă. ODOBESCU, S. III 147. 3. Tranz. A da de urma cuiva care se ascunde; a găsi, a descoperi, a afla. A fugit într-o noapte pe furiș... Da l-au dibuit oamenii boierului. CAMIL PETRESCU, B. 14. Plutonierul, încremenit în «drepți», declară că el are să-i dibuiască totuși, numai că-i mai trebuie timp, deoarece țăranii sînt mulți și dînsul e singur cu instruirea lor. REBREANU, R. I 118. Un cetățean mai aprins și mai îndrăzneț dibui pe ucigaș în turnul cel înalt și cu o împușcătură îl lovi drept în cap. ODOBESCU, S. I 103.

DOBORÎ́, dobór, vb. IV. Tranz. 1. A da jos (ceva sau pe cineva), a culca, a răsturna, a trînti la pămînt, a prăbuși, a dărîma. [Dihania] dobora în drumu-i copăcei de trei ani, pe care îi atingea cu colții. ISPIRESCU, U. 39. Vîntul... doboară stejari falnici și desfoaie blînde flori. ALECSANDRI, P. A. 132. Pleacă către pădure În mînă cu o săcure Ceva lemne să doboare. PANN, P. V. I 89. %ca; Fig. Ca să dobori poarta robiei, îți trebuie umeri ca ai mei. CAMIL PETRESCU, T. II 598. %ca; Refl. (Rar) Un altar ce se doboară Cînd vin trăsnete de sus ! COȘBUC, P. I 213. Deodat-o bardă crudă prin aer luce, zboară, Lovește !... gios bătrînul c-un vaiet se doboară. ALECSANDRI, P. III 303. ♦ (Regional) A cosi. Scoală, dragul mamii, să te duci să dobori iarba ceea. REBREANU, I. 45. 2. A face să se desprindă și să cadă din locul unde este fixat (atîrnat, agățat). [Piatra] va lovi în pom... și va doborî mere. CAMIL PETRESCU, T. III 509. ♦ (Cu privire la ființe sau obiecte care zboară sau plutesc în aer) A face să cadă, a da jos; a prăbuși. A doborît un avion.Iacă un țînțar a ajuns tocmai la vîntul turbat și voi să-l dobor d-acolo cu săgeata mea. ISPIRESCU, L. 321. [Nobilul pleca la vînătoare] ca să doboare... cocorii, răpezind asupră-le agerii săi șoimi. ODOBESCU, S. III 54. 3. (Cu privire la persoane) A înfrînge, a birui, a supune, a distruge; a răpune. Luminatul împărat... a doborît. pe toți dușmanii. SADOVEANU, D. P. 160. Ești o neroadă dacă îți închipui că e în stare să mă doboare cineva. CAMIL PETRESCU, T. I 259. Pentru cea din urmă oară Aș voi să-l văd cum luptă și pe zmeu cum îl doboară. EFTIMIU, Î. 111. ♦ (Cu privire la stări, situații, împrejurări) A nimici, a desființa, a stîrpi. Pui în lanțuri ai tăi ani, Pe copii ți-i faci orfani, Văduvești soția, De cumva-ndrăznești să zici Că ai drept să te ridici Să dobori hoția. NECULUȚĂ, Ț. D. 42. ♦ (Subiectul e un fapt, un eveniment sau o stare psihică ori fizică) A învinge, a birui, a copleși. Boala și mizeria l-au doborît înainte de vreme [pe Eminescu]. SADOVEANU, E. 83. Ochii i se închideau, somnul îl dobora. GALACTION, O. I 41. Grelele încercări de tot soiul prin care trecuse... ar fi doborît un uriaș. M. I. CARAGIALE, C. 12. Sta s-o doboare cu totul întristarea, ISPIRESCU, L. 59. 4. (Sport; cu privire la recorduri) A depăși. Echipa națională de ștafetă a doborît recordul de 4 x 100 de metri.

MORĂRÍE s. f. (Rar) Morărit. Atunci – urmă dînsa – te vei fi pricepînd și la morărie. SLAVICI, V. P. 12.

PARADÍGMĂ, paradigme, s. f. 1. Ansamblul formelor flexionare ale unei părți de vorbire. Un caz puțin deosebit este acela al verbului romînesc «a vrea», «a voi», care amestecă în paradigmă forme de origine latină și forme de origine slavă. GRAUR, F. L. 170. 2. (Învechit) Exemplu, pildă, model. Dacă voi ați fi urmat paradigma acestei istorioare, nu erați să vă plîngeți acum. FILIMON, C. 167.

RAR, -Ă, rari, -e, adj. (În opoziție cu des) 1. Care se află, unul față de altul, la o distanță mai mare decît cea obișnuită. Plopi cu frunza rară S-au zbătut ușor în vînt Zile lungi de vară. TOPÎRCEANU, S. A. 15. Pe furiș, prin frunza rară, Ca un zgomot de șopîrle, Drăcușorii se strecoară. IOSIF, PATR. 21. Vino, mîndră, sus pe deal, Un' se face grîul rar. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. 2. (Despre un întreg). Care are elementele componente mai depărtate unele de altele decît de obicei. Ai țesut o pînză rară, Patru luni într-o cămară. HODOȘ, P. P. 192. La luncuța rară-n jos, Trece Ghiță cel frumos. ȘEZ. II 80. A scos o sită de sfară Și-i păru că-i prea rară. ALECSANDRI, P. P. 103. 3. Care se petrece, se efectuează sau se succedă la intervale mai depărtate sau într-un timp mai lung decît cel obișnuit, care se desfășoară într-un ritm lent; (despre persoane) care efectuează acțiuni într-un astfel de timp. Făt-Frumos intră-n pădure cu păși rari. EFTIMIU, Î. 108. Și însuși bunicul, cel rar la vorbe, azi rîde și-nchină. COȘBUC, P. II 47. [Mergea] cu pas rar, încet și gînditor. CREANGĂ, A. 133. %ca; (Adverbial) Cînd am plecat un ornic bătea din ceață rar. ARGHEZI, V. 114. Doi țărani îngîndurați oftează rar. REBREANU, I. 11. Ana citește rar și foarte deslușit. VLAHUȚĂ, O. A. III 89. 4. Care este puțin numeros, se găsește numai în puține locuri sau apare la intervale depărtate. Cîte-un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare, între picioarele rarilor trecători. REBREANU, R. I 43. În rar tîrg a Moldaviei nu vei găsi vreo urmă de a lui. NEGRUZZI, S. I 196. %ca; (Adverbial, adesea, la comparativ) În trup [zmeii] erau tare puternici, rar cine se putea trînti cu ei. SBIERA, P. 314. Ehei ! ca dumneata, bobocule, mai rar cineva. CARAGIALE, O. I 90. Mai rar om care să poată lua [din aceste sălăți]. CREANGĂ, P. 211. ♦ Neobișnuit, excepțional. Un urs de o mărime rară se arătă înaintea noastră. BOLINTINEANU, O. 331. 5. Distins, ales, scump, prețios (prin faptul că nu se găsește des); superior (ca merit sau ca valoare). Heliade, Alecsandri, Bolintineanu, Bălcescu, Cezar Bolliac și toți acei rari bărbați, cu ale căror nume literatura noastră... este în drept a se mîndri. MACEDONSKI, O. IV 27. Mai un hotar tot a fost plin De mese, și tot oaspeți rari... De neam străin. COȘBUC, P. I 57. Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar ? EMINESCU, O. I 83. %ca; Piatră rară = nestemată. Pămînturi rare = grup de oxizi metalici ai unor elemente care se aseamănă prin proprietățile lor chimice și au numerele atomice cuprinse între 57 și 71.

RĂMÎ́NE, rămî́n, vb. III. (Și în forma rămînea) 1. Intranz. A sta pe loc, a nu părăsi locul sau localitatea unde se află, a nu pleca (după ce alții au plecat); (despre lucruri) a nu fi mișcate din locul unde se află. Rămîi aicea, printre florile voioase. EFTIMIU, Î. 110. Acum groapa este gata... Tu, Harap-Alb, rămîi aici într-însa toată ziua. CREANGĂ, P. 224. De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi ? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi ? EMINESCU, O. I 137. Cea mai mare parte din tunuri au rămas pe drum. ALECSANDRI, T. II 16. Eu mă duc, mîndra rămîne, Cum s-o fac s-o duc cu mine Barem calea jumătate, Să n-o las așa departe ? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Apa trece, pietrele rămîn (= lucrurile neînsemnate trec și rămîn cele importante). %ca; (Întărit prin «pe loc» sau «locului») Rămaseră pe loc numai morții și răniții. SADOVEANU, O. VII 154. Țăranii rămaseră pe loc. REBREANU, R. I 231. ♦ (Despre lucruri de care cineva se depărtează) Lăsat în urmă. Humuleștii rămîn la stînga, în liniștea și lumina începutului zilei. SADOVEANU, O. VII 200. Odăile rămîneau goale, cu visurile ce au adăpostit. BACOVIA, O. 243. %ca; (În formule de salut, la despărțire) Rămîneți cu bine și cu sănătate. SADOVEANU, N. F. 18. Binecuvîntează-mă, tată, și rămîi sănătos. CREANGĂ, P. 274. De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămîi cu bine. EMINESCU, O. I 187. Rămîneți cu toții-n pace ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 322. %ca; Expr. A-i rămîne cuiva inima la ceva (sau la cineva) sau a-i rămîne cuiva ceva (sau cineva) la inimă = a-i plăcea cuiva foarte mult un lucru sau o persoană; a îndrăgi. Era voinic și tinerel, Înalt și tras ca prin inel; De-atunci și ochii i-au rămas Și inima la el. COȘBUC, P. I 281. A rămîne în urmă = a merge sau a progresa mai încet decît cei cu care te afli împreună, a te lăsa întrecut de alții; (despre ceas) a marca timpul cu întîrziere. Soldații porniră pe șosea îndărăt. Unul rămase mai în urmă. DUMITRIU, N. 141. Tătarii rămaseră în urmă cu prinșii. SADOVEANU, O. VII 8. Merg cot la cot și vai de cel care va rămîne în urmă. C. PETRESCU, C. V. 40. A rămîne mai prejos v. jos1. Să rămînă între noi, se spune ca îndemn pentru păstrarea unui secret. Aș fi vrut să-ți spun ceva... Dacă-mi făgăduiești să rămînă între noi. BARANGA, I. 164. (Popular) A rămîne de ceva = a se răzleți de o ceată, de o tovărășie, a nu mai prinde un vehicul care pleacă. Atîta pot să spun că omul a rămas de oaste ș-a trăit în țara bulgărească o vreme. SADOVEANU, O. VIII 187. Ion.. cum dete de-o cîrciumă în cale, se coborî și rămase de chervan. La TDRG. A rămîne de căruță v. căruță. A rămîne de cineva = a supraviețui celui care trebuie să te susțină, să-ți poarte de grijă. (Cu pronunțare regională) Acum chiar rămîni de mine, dragă nevasta mea. RETEGANUL, P. II 56. ♦ 4 (Despre persoane, urmat de determinări locale) A muri (pe un cîmp de luptă). Frunză verde de sulcină, Mulți ochi fără de lumină, Mulți voinici fără de glas, La Grivița au rămas. BELDICEANU, P. 91. %ca; Expr. (Familiar) A-i rămîne cuiva ciolanele (pe) undeva = a muri în locuri străine. Numai să nu-i rămîie pe-aici ciolanele. SADOVEANU, O. VIII 254. 2. Intranz. (Urmat de un nume predicativ) A fi, a se găsi sau a ajunge într-un anumit loc sau într-o anumită situație (de obicei rea); a se opri într-o anumită atitudine, a se menține sub un anumit aspect sau într-un anumit fel. Gătită masa pentru cină Rămîne pusă de la prînz. ARGHEZI, V. 49. Rămîn pustii în urmă Munții singuri și bătrîni. TOPÎRCEANU, B. 22. Rămîne adevărat ce-am spus. CARAGIALE, O. III 200. Iar rămînem fără slujbă ? ALECSANDRI, T. 299. %ca; (În corelație cu verbul a fi) Cei mai mari poeți din trecut ai noștri, Eminescu și Coșbuc, au rămas și sînt așa de mari tocmai pentru că opera lor este aproape de inima poporului. BENIUC, P. 64. %ca; Expr. A rămîne pe drumuri = a pierde tot, a-și pierde slujba; a deveni foarte sărac. A rămîne pe gînduri = a deveni gînditor; a medita, a reflecta. Bătrîna se ghemui în ungherul ei și rămase pe gînduri, cu buzele strînse. C. PETRESCU, A. 393. Fetele, uitînd de noapte și că e ceasul să se culce, Rămîn pînă tîrziu pe gînduri, oftînd cu dor lîngă ferestre. ANGHEL, Î. G. 14. Îl privi de aproape și rămase pe gînduri. D. ZAMFIRESCU, R. 212. A rămîne de minciună = a se dovedi mincinos. A rămîne de rușine = a suferi o înfrîngere morală, a se face de rîs. Nu cumva... să rămîn de rușine înaintea tovarășilor. CREANGĂ, A. 41. A rămîne ars (opărit sau fript), se zice cînd cineva își pierde cu totul puterea de a reacționa în fața unei situații care îl lovește, îi încurcă planurile. Baba a rămas opărită și nu știa ce să facă de ciudă. CREANGĂ, P. 291. A rămîne bun plătit, se zice cînd nu se mai poate reveni asupra unei plăți considerată de una dintre părți ca insuficientă sau greșit calculată. Simigiul... pentru plăcintele mîncate, rămase bun plătit numai cu cînticelul. ODOBESCU, S. III 10. A rămîne cu zile = a continua să trăiască, a fi lăsat în viață, a nu muri, a nu fi omorît. De rămîne cu zile, tot nu vom avea noi pace de el. RETEGANUL, P. V 83. [Moșneagului] i s-a zbîrlit părul în cap de bucurie c-a rămas cu zile. ȘEZ. II 109. (Despre femei) A rămîne grea = a fi însărcinată. (Despre acțiuni) A rămîne baltă = a fi întrerupt, a nu fi dus pînă la capăt. Aceasta se vede c-a pus pe gînduri pe «infamul calomniator, că lucrul a rămas atunci baltă. VLAHUȚĂ, O. A. III 6. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia, și însurătoarea rămînea baltă. CREANGĂ, P. 142. A rămîne de pomină v. pomină. A rămîne cu gura căscată = a fi cuprins de mirare sau de admirație. Cînd intra prin porturi cu toate pînzele întinse, stîrnea admirația marinarilor care rămîneau cu gura căscată. BART, E. 324. A rămas înțeles (sau rămînem înțeleși), se spune ca încheiere a unei discuții, după ce s-a ajuns la un acord. A rămas înțeles. Spui tuturor că așa a fost recomandația medicilor. C. PETRESCU, C. V. 357. A rămîne cu buzele umflate v. buză. A rămîne literă moartă v. literă. A-i rămîne cuiva pe brațe = a ajunge în sarcina cuiva. Copilul care mi-a rămas pe brațe, pe care l-am slujit cu credință... mă urăște. DELAVRANCEA, O. II 102. A rămîne pe mîna cuiva = a ajunge în stăpînirea sau la discreția cuiva. După moartea mea... toate rămîn pe mîna străinilor. RETEGANUL, P. III 11. Cum rămîne (cu)...? = ce se întîmplă (cu)... ? ce hotărîre luăm (în privința...) ? Omul putea să nu ne deie nimic, și atunci cum rămînea ? CREANGĂ, A. 145. Numai aș vrea să știu cum rămîne cu moșu-tău ? id. P. 187. Dar lasă vorba asta, spune-mi cum a rămas cu balul ? NEGRUZZI, S. I 31. 3. Intranz. A continua să existe, a dăinui, a fi în continuare același, a nu se schimba (după plecarea, dispariția, moartea cuiva). Rămăseseră locurile pe unde sălășluise el, rămăseseră oamenii care-l cunoscuseră. SADOVEANU, E. 101. Căci rămîne stînca, deși moare valul. EMINESCU, O. I 15. ♦ A se menține, a se păstra în conștiința oamenilor prin valoarea pe care o reprezintă. Adesea literații... amestecă, în cercetările lor despre creațiuni intelectuale, întrebarea: opera aceasta rămîne ? CARAGIALE, N. F. 9. Cei învățați, înțelepți, se înseamnă prin faptele care rămîn. RUSSO, O. 90. ♦ A supraviețui. Ca mîne-poimîne te-i trezi că ai îmbătrînit și nu-ți rămîne nici un urmaș. CREANGĂ, P. 154. ♦ A se afla, a ajunge, a trece în posesia cuiva. Toată a lui avere a voastră-a rămînea. ALECSANDRI, T. II 140. Îmbrăcămintea soldatului, după trecerea din slujbă, rămîne a lui. BĂLCESCU, O. I 36. Pe Golea nu vi-l dau vouă, Că numai el mi-a rămas. TEODORESCU, P. P. 586. 4. Intranz. (De obicei cu dativul pronumelui personal) A se menține ca un rest după consumarea părții cu care forma un tot sau care servea ca un tot. Mi se pare însă că nu-mi rămîne nimic din ploton. CAMIL PETRESCU, U. N. 317. Zilele îmi fură multe, dar rămasu-mi-au puține. EFTIMIU, Î. 10. Și pentru tine nu mi-a mai rămas nimic. DELAVRANCEA, O. II 143. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămînea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. Mult a fost, puțin a rămas, se spune ca încurajare cînd dintr-un lucru greu s-a făcut cea mai mare parte. %ca; (În operații aritmetice) Scăzînd pe cinci din șapte, rămîn doi. %ca; (În unele construcții fixe) A rămîne numai cu... = a nu mai avea decît... Am rămas numai cu casa, atîtși cu pușca... SADOVEANU, O. A. II 36. A nu-i (mai) rămîne cuiva decît să... = a nu se găsi pentru cineva altă soluție decît să... Nu ne rămîne decît să alergăm mereu înainte. CAMIL PETRESCU, U. N. 393. Nu-mi mai rămîne decît să ard tot ce-am scris, să rup condeiul și să m-apuc de altceva. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Nu-mi rămîne alta de făcut decit... ALECSANDRI, T. I 288. A rămîne pentru altă dată = a se amîna pentru o dată ulterioară. Așa, acea... călătorie au rămas pentru altă dată. DRĂGHICI, R. 109. A nu (mai) rămîne (nici o) îndoială = a exista siguranța că... Nu rămîne îndoială că «stornei» lui Dante... sînt graurii noștri. ODOBESCU, S. III 31. Nu (mai) rămîne vorbă sau mai rămîne vorbă ? = e sigur, e neîndoios, nu mai e de discutat. Mai rămîne vorbă despre asta ? zise tata posomorît. Are să urmeze cum știm noi, nu cum vrea el. CREANGĂ, A. 120. A rămas treaba pînă la atîta = atît mai este de făcut. Dac-a rămas treaba pînă la atîta, apoi las' pe mine. CREANGĂ, P. 161. A rămîne (tot) pe a cuiva, se zice cînd, într-o discuție, cineva renunță la punctul lui de vedere și primește punctul de vedere al celuilalt. Cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas. CREANGĂ, A. 17. 5. Tranz. (Popular, în expr.) A rămîne pe cineva = a bate, a învinge (la un concurs, într-o întrecere, într-o prinsoare). Și, fiindcă de-aș fi discutat cu moșneagul în contradictoriu mă temeam să nu mă rămînă, schimbai cu meșteșug firul vorbirii. HOGAȘ, M. N. 199. Și luîndu-se la întrecere, Ercule îi rămase pe toți. ISPIRESCU, U. 69. – Prez. ind. și: rămî́i (DELAVRANCEA, O. II 140, ODOBESCU, S. III 19). – Variantă: rămîneá vb. II.

PERÉCHE, perechi, s. f. (Și în forma păreche) 1. Grup de două obiecte de același fel, întrebuințate totdeauna împreună (unul fără altul fiind de obicei nefolositor). Am dat soldatului Rață o pereche de șireturi și tutun. SAHIA, N. 84. Perechile de șine se multiplicau, se apropiau, se întretăiau. REBREANU, R. I 13. Dîndu-ne schimburi și cîte două părechi de obiele de suman alb, ne-am încălțat cu opincile binișor și sărutînd mîna bunicăi, am luat-o prin Bobotești. CREANGĂ, A. 25. ♦ (Adjectival) Cu soț. Numere perechi. 4 Cîte două părți identice și simetrice ale corpului omenesc. M-am întors mînios către dînsa și i-am aruncat o pereche de ochi de voinic. GANE, N. III 58. Iată-mă! Tot eu, cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Fruntea înaintită, galbenă ca ceara, sfîrșită cu o păreche de sprîncene tufoasă ca sacara de la sînta Elena, se lega cu un nas coroietic. RUSSO, S. 28. %ca; O pereche de palme = două lovituri succesive aplicate cuiva cu palma; două palme. Unde ai stat pînă acum, nemernicule? zbiară jupînul... Și șart! part! o pereche de palme fierbinți peste urechile degerate. CARAGIALE, O. I 326. ♦ (Prin analogie) Două exemplare, două bucăți din același fel de lucruri. Și cum era moș Nichifor strădalnic și iute la trebile lui, răpede zvîrle niște coșolină în căruță, așterne deasupra o păreche de poclăzi, înhamă iepușoarele, își ia cojocul între umere și biciul în mină și, tiva băiete! CREANGĂ, P. 114. Mult mi-e dor și mult mi-e sete Să văd frunza-n codru verde... Să mă las iar în cea vale Cu-o pereche de pistoale. ALECSANDRI, P. P. 287. 2. Obiect alcătuit din două părți identice și simetrice. Doi invalizi, lingă cîrjele și desagii lor, așteaptă același tren ca și mine. Unul are o pereche de ochelari negri și nu mișcă de loc. SAHIA, N. 24. Și cum vorbeau ei, numai iaca întră și Chirică pe ușă, cu un ciocan, c-o daltă și c-o păreche de clești în mînă. CREANGĂ, P. 177. O păreche de pantaloni largi... putea ascunde fusele ce-i slujeau de picioare. RUSSO, S. 27. %ca; O pereche de case v. c a s ă. O pereche de cărți (de joc) = pachet cuprinzînd toate cărțile necesare pentru a le putea folosi la un anumit joc. 3. Grup de două persoane de sex opus (de obicei unite prin căsătorie). Lumea ne invidia, ne da ca exemplu de pereche potrivită. BART, E. 224. A fost odată o pereche de oameni. Ei n-aveau copii.. trăiau bine și nevasta nu ieșea din cuvîntul bărbatului. ISPIRESCU, E. 285. Iubiți! și calea voastră va fi tot înflorită, Și-n sînul năluciră, păreche fericită, Cu-o lungă sărutare veți trece pe pămînt. ALECSANDRI, P. I 156. ♦ (La pl.) Parteneri la dans. Pardoseala de bîrne tremura sub tălpile perechilor care dansau. DUMITRIU, V. E. 106. Am trecut printre perechi în sala de bal. C. PETRESCU, S. 106. În ploaie de confeti saltă Părechile dănțuitoare. TOPÎRCEANU, B. 66. 4. Grup format din masculul și femela unor animale (mai ales la unele păsări). O pereche de canari. ♦ Grup de două animale de aceeași specie. O pereche de boi. O pereche de pui.Ziduri vechi, Printre care umblă șoareci strecurîndu-se perechi. MACEDONSKI, O. I 272. 5. Fiecare dintre cele două ființe sau lucruri, care formează o pereche (1, 3, 4), considerată în raport cu cealaltă. Va găsi pe urmă o pereche mai potrivită cu starea lui. REBREANU, R. I 129. El pășea cu ezitare, luînd seama la ce fac alții, și ascultînd instrucțiunile perechii lui de joc, o blondă zveltă, care-l lua de mînă și-l conducea. VLAHUȚĂ, O. A. III 11. O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pîlc întreg de pasări, pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. %ca; Loc. adj. și adv. Fără pereche = fără seamăn, unic în felul său. Radu Comșa ar putea să jure pentru toți, că sînt oameni fără pereche! C. PETRESCU, Î. II 191. Leneș fără păreche mă făcusem, căci mama, după cită minte avea, nu se îndura să mă mai trimită acum nici la o cofă de apă, numai să învăț carte. CREANGĂ, A. 75. %ca; Expr. A fi bună (sau potrivită) pereche cu cineva = a se potrivi (cu cineva, mai ales la cusururi). Tu și cu Talpa iadului sînteți potrivită păreche. CREANGĂ, P. 318. A nu-și avea pereche = a nu avea seamăn, a nu fi la fel cu cineva sau ceva. Colierele, cel mare de briliant și cel cu două rînduri de perle... nu-și aveau poate pereche în țară. DUMITRIU, N. 85. Aista e un leneș, care nu credem să fi mai avînd păreche în lume. CREANGĂ, P. 330. – Variantă: (regional) păréche s. f.

PROPOZÍȚIE s. f. (cf. fr. proposition, lat. propositio, -onis): unitate sintactică de ordin superior cu un singur predicat. Este caracterizată prin conținut de cunoaștere (rezultatul constatărilor vorbitorului în legătură cu realitatea) sau prin conținut afectiv-volițional (atitudinea vorbitorului față de realitate) și prin ideea de predicație unică (referirea sau raportarea conținutului propoziției sau reprezentărilor vorbitorului la realitate, prin intermediul unui singur indice de predicație: verb sau locuțiune verbală la moduri personale, expresie verbală impersonală cu verbul a fi la un mod personal, adverb predicativ, interjecție predicativă, intonație predicativă însoțită uneori de pauză, de topică și de punctuație corespunzătoare). %ca; ~ enunțiatívă: p. care conține relatarea unui fapt real, realizabil sau ireal, ca în exemplele „Munca e ritmul vieții” (V. Pârvan); „Când te-aud, nu m-aș mai duce” (Folclor); „Să fi rămas la coasă” (O. Goga). v. și enunțiatívă. I se mai spune și p. asertivă sau declarativă, fiind opusă interogativei și imperativei. %ca; ~ interogatívă: p. prin care se formulează o întrebare, ca în exemplele „Acum, ce-ai rămas cu capul între urechi?” (M. Preda); „...cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie hăi?!” (Ion Creangă). v. și interogatívă. %ca; ~ neafectívă (neexclamatívă): p. care nu conține sentimente, care nu sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Frații săi prinseseră pizmă pe el” (P. Ispirescu); „Câți ani or fi de atunci?” (Z. Stancu). %ca; ~ afectívă (exclamatívă): p. care conține sentimente, care sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Ce mândri sunt oțelarii de cutezătoarea lor muncă!” (Geo Bogza); „De ce nu moare omul... fericit!?” (I. L. Caragiale). %ca; ~ afirmatívă (pozitívă): p. cu caracter de afirmație, de fapt pozitiv; p. care afirmă ceva, care reprezintă o afirmație, ca în exemplele „Prin ceață – obosite, roșii fără zare – / Ard afumate triste felinare” (G. Bacovia); „În vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini” (I. L. Caragiale); „Ce ne facem, noi, Patrocle?” (M. Sadoveanu). %ca; ~ negatívă: p. cu caracter de negație, de fapt negativ; p. care neagă ceva (acțiunea verbului predicat), care reprezintă o negație, ca de exemplu „Ba eu n-am înțeles!” (Ion Creangă); „Din fericire pentru dânsul, Eminescu n-a fost martor al acestei rătăciri” (N. Iorga); „...și să nu uitați a citi cartea” (Z. Stancu); „Nu-ți dă demâncare?” (I. L. Caragiale); „Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului?” (M. Sadoveanu). %ca; ~ analizábilă: p. care poate fi analizată, care poate fi desfăcută în părțile ei componente, ca de exemplu „Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, / Se văd satele perdute sub clăbuci albíi de fum” (V. Alecsandri). %ca; ~ neanalizábilă: p. care nu poate fi analizată, care nu poate fi desfăcută în părți componente, ca de exemplu „- Așa a spus? – Da” (M. Sadoveanu); „A intrat în pământ! – Nu... E la han” (I. L. Caragiale); „- Te întorci la Pașcani? – Desigur” (M. Sadoveanu); „(Ilinca): Fa, Oană, ție ți-e lene. (Oana): Ba.” (B. Șt. Delavrancea). %ca; ~ símplă: p. alcătuită numai din subiect și predicat sau numai dintr-o parte principală de propoziție, ca de exemplu „Drumețul intră” (V. Alecsandri); „Petre Rădoi nu muncește” (Z. Stancu); „Era o frumusețe!” (I. L. Caragiale); „Apa e lină, adâncă, tăcută” (A. Vlahuță); „Primăvară!”; „Plouă”. %ca; ~ dezvoltátă: p. alcătuită din părți principale (subiect și predicat) și părți secundare (atribut, complement și element predicativ suplimentar), ca de exemplu „Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt” (M. Eminescu); „Patria e... târâm de vis” (Ion Lăncrănjan); „...pădurea înseamnă pentru noi... o parte a ființei noastre sufletești, o notă constitutivă a noțiunii de român” (C. C. Giurescu). %ca; ~ monomémbră: p. care dispune numai de una din părțile sale principale (sau numai de predicat, sau numai de subiect), la care se pot adăuga, bineînțeles, determinantele fiecăreia (poate fi deci simplă sau dezvoltată), ca de exemplu „...dimineața ninge iară” (V. Alecsandri); „De-abia se-nnoptase” (I. Slavici). „Toamnă. Pădurea fumegă” (Em. Gârleanu); „Frumoasă vreme.” (L. Rebreanu). %ca; ~ bimémbră: p. care dispune de ambele părți principale (exprimate sau neexprimate), ca de exemplu „Dormi!” (G. Topârceanu) – cu subiect inclus; „A intrat în baltă” (Em. Gârleanu) – cu subiect subînțeles: „Tăceau acum toți” (L. Rebreanu) – cu subiect exprimat. %ca; ~ verbálă: p. în care există un verb la un mod predicativ, ca de exemplu „Afară tuna... Afară fulgera” (I. Slavici); „Flăcăii tăcură” (Em. Gârleanu); „Lina-i vinovată!” (G. Coșbuc); „Sună clopotele” (I. L. Caragiale); „Scutură ștergarul!” (B. Șt. Delavrancea). %ca; ~ nominálă: p. în care nu există un verb la un mod predicativ, ci numai nume și determinantele acestora, ca de exemplu „Duminecă. Satul e la horă” (L. Rebreanu); „Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curtea boierului – vraiște” (Z. Stancu). %ca; ~ principálă: p. care dispune fie de o anumită suficiență și autonomie semantică, limitate însă prin relațiile ei cu alte propoziții din frază, fie de o insuficiență semantică și de o lipsă de autonomie, completate de relațiile ei cu alte propoziții din frază, ca în exemplele „Maică, mulți te-au dușmănit, / Că ești neam blagoslovit” (T. Arghezi); „Ne dusesem acolo împreună cu ei, ca să cumpărăm niște lemne”; „De când a plecat, noi nu mai avem liniște”; „Oamenii au ieșit la câmp și au început culesul porumbului”; „Cred că are dreptate”; „Trebuie să mai așteptăm”; „E ușor să vorbești”; „Dorința lui este să obțină aprobarea”; „Ziceava veni joi”; „Bineînțeles că nu mai plecăm”. %ca; ~ secundáră: p. cu înțeles insuficient, care depinde lexical (și gramatical) de o altă propoziție din cadrul frazei, al cărei înțeles este completat de o altă propoziție, ea neputând exista ca unitate de sine stătătoare. Astfel: „După ce s-au dus leșii, m-am dus cât colea pe urma lor până la Cotnari” (C. Negruzzi); „Până la o sută de metri am impresia că zbor ca un tren fulger” (Aurel Vlaicu). %ca; ~ regéntă (supraordonátă): p. cu înțeles suficient sau insuficient, principală sau secundară, de care depinde gramatical o propoziție din cadrul frazei. Astfel: „Aici e țara, unde-i brazda ei” (Adrian Păunescu); „Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată” (Folclor); „E firesc să preferați un loc așa de frumos” (M. Sadoveanu); „Desigur că în știință lipsa de documentare supără” (G. Călinescu); „Timpul însă părea că contrariază înadins mania de lux și opulență a fanariotului” (N. Filimon); „Iară Lică era... precum nu fusese mai înainte” (I. Slavici); „...e fermecătoare naivitatea / să crezi / că tu poți îndrepta o țară” (Camil Petrescu). %ca; ~ subordonátă (dependéntă): p. cu înțeles insuficient, care depinde gramatical de o altă propoziție, denumită regentă, și care îndeplinește pe lângă aceasta funcția unei părți de propoziție (de subiect, de nume predicativ, de atribut, de complement, de element predicativ suplimentar). Astfel: „Nu e basm născocit ceea ce spune mătușă-mea Uțupăr” (Z. Stancu); „Doar să te porți de acum tare bine, să mai fiu ceea ce am fost pentru tine” (Ion Creangă); „Până una alta, își căutară culcuș unde să mâie peste noapte” (P. Ispirescu); „În cele din urmă premiantul tuși și începu să spună o poezie” (M. Preda); „Faptul îl împiedica să spuie ce căuta” (I. Al. Brătescu-Voinești). %ca; ~ apozitívă: p. cu funcție de apoziție (v.) pe lângă substantivul explicat din altă propoziție, ca în exemplul „Avea un singur gând1 /: / să meargă până la ei.2 /” %ca; ~ independéntă: p. cu înțeles suficient, cu autonomie semantică și gramaticală, neintegrată în frază, fără relații gramaticale cu alte propoziții. Astfel: „Oamenii din târg trec repede” (B. Șt. Delavrancea); „Eminescu și-a deschis singur calea spre poporul român într-o existență foarte de timpuriu împinsă înspre slujirea unor țeluri mai înalte decât acelea ale unei vieți individuale” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga). %ca; ~ dependéntă: v. p. subordonátă. %ca; ~ coordonátă: p. principală sau secundară, regentă sau subordonată, care se află în raport de coordonare (paratactică sau joncțională) cu o altă propoziție de același fel din cadrul frazei. Astfel: „Patria e conștiință și muncă, / e luptă și cinste, / e adevăr și dreptate, / e durere și bucurie” (Ion Lăncrănjan); „Nu-i simplă misiunea / și / viața nu-i ușoară” (Adrian Păunescu); „...mie îmi părea bine / fiindcă Huțu știa lecția / și / o spunea frumos” (I. Slavici); „Mi se părea / că pământul se scurge în haos... sau / mi se părea / că... niște negre și vaste cercuri concentrice se desfac” (C. Hogaș). %ca; ~ juxtapúsă: p. coordonată, bazată pe o intonație de enumerare în raport cu coordonata ei, ca în exemplul „Uniți-vă în cuget,1 /uniți-vă-n simțiri!2 / (Andrei Mureșanu).◊ ~ copulatívă: p. coordonată care exprimă asocierea față de coordonata ei, cu coordonata acesteia, ca în exemplul „înalță-ți a ta frunte1 / și / cată-n giur de tine!2 / (Andrei Mureșanu); %ca; ~ adversatívă: p. coordonată care exprimă divergența față de coordonata ei, în exemplul „Ca trestia ne-am îndoit sub vânt,1 / dar / nu ne-am rupt2 / (A. Vlahuță). %ca; ~ opozitívă: p. coordonată care exprimă opoziția față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu voi sicriu bogat, / Podoabe și flamuri,1 / Ci-mi împletiți un pat / Din tinere ramuri2 / (M. Eminescu). %ca; ~ disjunctívă: p. coordonată care exprimă excluderea față de coordonata ei, ca în exemplul „Se oprise1 / sau / nu se oprise?2 / (M. Preda). %ca; ~ alternatívă: p. coordonată care exprimă alternarea față de coordonata ei, ca în exemplul „Aci râde,1 / aci plânge2 /. %ca; ~ conclusívă: p. coordonată care exprimă concluzia față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu ne-a trimis nici o veste,1 / deci / vom pleca noi acolo2 /. %ca; ~ elíptică: p. căreia îi lipsește o parte principală (subiectul sau predicatul) ce se subînțelege. De aici: p. eliptică de subiect și p. eliptică de predicat: „Nu a ajuns la timp” (el, ea); „În parc, foarte mulți copii” (erau); „Nu știu1 / când2 / și / unde au plecat”3 / (ei, ele – au plecat). %ca; ~ fără subiect: p. care nu dispune de subiect gramatical (acesta nu e nici inclus, nici subînțeles măcar). Ea are aspectul unei monomembre verbale: „O, cum fulgeră de strașnic” (C. Negruzzi); „Se-nserase bine” (G. Coșbuc); „Ziua plouă” (G. Topârceanu); „Noaptea ninge” (V. Alecsandri). %ca; ~ fără predicat: p. care nu dispune de predicat (care nu este nici presupus, nici subînțeles). Are aspectul unei monomembre nominale: „Iarnă. Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curte dreptunghiulară, de câteșipatru părțile întărită, ca o închisoare” (I. Al. Brătescu-Voinești). %ca; ~ impersonálă: p. realizată cu ajutorul unui verb sau al unei expresii verbale impersonale (v. exemplele date la p. fără subiect). O asemenea p. poate fi de multe ori regenta unei subordonate subiective: „Plouase în ajun” (M. Sadoveanu); „Și ninge ca-ntr-un cimitir” (G. Bacovia); „...acuși se face ziuă!” (Ion Creangă); „Se luminează încet, încet” (Em. Gârleanu); „Cred că în noaptea asta brumează” (Pavel Dan); „Mi se întâmpla din când în când / să mă aflu cu Caragiale într-o cafenea” (I. Slavici); „...trebuie / să ceri de la tată-tău... arcul” (P. Ispirescu); „- Nene Niță... nu e bine / să porți țidula asta în buzunar” (I. L. Caragiale). %ca; ~ hortatívă (imperatívă): p. care exprimă un îndemn prin modul imperativ cu care se construiește sau prin forma de conjunctiv prezent cu valoare de hortativ (imperativ) pe care o include într-un context determinat. Astfel: „Ascultați!... / marea fantomă face semn” (Gr. Alexandrescu); „Dă-mi patru mii de franci” (M. Preda); „...și-ți adă aminte în zilele tale fericite de prietenul tău Dianeu!” (I. Budai-Deleanu); „Să nu vă supărați, cucoane!” (Ion Creangă). %ca; ~ optatívă: p. care exprimă o acțiune sau o stare a cărei realizare este dorită, ca în exemplele „Aș merge în excursie”; „Aș mânca o înghețată”; „M-aș odihni puțin”; „Aș sta pe iarbă”. %ca; ~ potențiálă: p. care exprimă posibilitatea realizării unei acțiuni, fără a preciza dacă aceasta se realizează sau nu, ca în exemplul „Cu prilejul acesta, am vedea și mănăstirile” (am putea vedea...). %ca; ~ condiționálă: p. circumstanțială care exprimă condiția realizării acțiunii din propoziția regentă, ca în exemplele „Dacă mergi pe aici,1 / nu ți se întâmplă nimic rău”2 /; „Să am eu bani,1 / aș face multe”2 /. %ca; ~ dubitatívă: p. care exprimă o îndoială, o nehotărâre, o nesiguranță sau o bănuială, ca în exemplul „Păi, să fi fost așa, la cincisprezece-douăzeci de minute după încetarea bombardamentului” (M. Preda). %ca; ~ intercalátă: p. așezată într-un loc neobișnuit, între componentele unei conjuncții subordonatoare compuse, între conjuncția subordonatoare și predicatul subordonatei pe care aceasta o introduce, între subiectul și predicatul altei propoziții, între predicatul și complementul altei propoziții, între complementul și predicatul altei propoziții etc., ca în exemplele „Asta înseamnă ca, după ce le-ai primit, anunți imediat editura”; „Știu că, dacă întârzie, se va supăra”; „Jupânul, ca să-l îmbărbăteze, i-a dat un pumn în ceafă” (I. L. Caragiale); „...trebuie urmezi – și aceasta îți va fi pedeapsaîntr-o lungă controversă” (Al. Odobescu); „...totdeauna când o pedepseam se uita urât” (M. Sadoveanu). %ca; ~ incidéntă: p. intercalată între părțile unei propoziții sau între propozițiile unei fraze, care aduce o informație suplimentară în comunicare, nelegată însă sintactic de fraza în care este inclusă. Astfel: „În sfârșit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea... m-am frământat” (Ion Creangă); „...numai barba și punga, bat-o pustia, te făcea să calci a popă!” (idem); „Mie, adăugă mătușa mea Caliopi, îmi place mai ales frumoasa poftă de mâncare a domnului Ghenciu” (M. Sadoveanu); „Bagă de seamă, bărbate, – îi zise nevastă-sa cu glasul răgușit de spaimă” (L. Rebreanu); „Poftim, nepoate Grigri, zice, citește și te bucură” (M. Sadoveanu); „Nevastă-sa – că uitasem... – aprinsese o sumă de lumânări” (I. L. Caragiale); „Când a plecat de-acasă... mama lui – de treabă femeie! - l-a sărutat” (idem); „Ce bine ar fi fost – nu e așa, amice? – să-mi fi adus eu mai demult aminte” (Al. Odobescu); „Amicul nostru (mărturisesc astăzi / că acela eram eu însumi)... s-a grăbit a schimba vorba” (idem); „Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă el supărat...” (M. Preda). %ca; ~ relatívă: 1. (rar) p. atributivă introdusă prin pronume, adjective sau adverbe relative (v. atributívă). 2. orice propoziție subordonată introdusă prin pronume, adjective și adverbe relative (v. circumstanțiálă și completívă). %ca; ~ echivócă: p. care conține o construcție ambiguă, neclară, echivocă sau care capătă caracter ambiguu de la un cuvânt echivoc din propoziția anterioară, ca în exemplul „...vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntașii politici (I. L. Caragiale). %ca; parte de ~: v. parte de propoziție (Pentru clasificarea p. v. critériu).

PLOCÓN, plocoane, s. n. 1. Dar, cadou; p. ext. dar oferit cuiva la ocazii solemne, în semn de prețuire sau de respect (în trecut mai ales pentru a obține o favoare). Și-și mai rotunjește starea și cu plocoane și cu mînă de lucru, pe care n-o plătește. PAS, Z. I 155. Lupul în urmă spre tron se duce, Și după vechiul, bun obicei, Măriei-sale plocon îi duce Și înainte-i pune doi miei. ALEXANDRESCU, P. 62. %ca; (În legătură cu persoane; astăzi glumeț sau ironic) Le-a trimis procurorul citații să vină la parchet. S-au dus singuri plocon, în loc să se ascundă. PAS, Z. IV 236. Boierul i-a cumpărat lui Mură o vioară de nu știu cîte sute de galbeni și era boierul gata să-l trimită pe Mură plocon domnului său și rudei sale, măriei-sale vodă. GALACTION, O. I 69. Va crește pe Lya, o va face femeie desăvârșită... și pe urmă i-o va încredința plocon. GHEREA, ST. CR. I 274. 2. Dar oferit în trecut turcilor, în semn de supunere și de recunoaștere a suzeranității lor. Mircea cel Bătrîn, Bogdan și alții au închinat țara la împărăție. închinarea consista în oarecare plocoane și ajutoare felurite, pe care vasalul trebuia să le dea căpeteniei sale morale. ODOBESCU, S. II 17. Trimise pe logofătul Tăut cu un plocon de zece pungi de bani și însoțit de o ceată de pedestrime, ca să meargă la sultanul turcilor să-i închine Moldova. BĂLCESCU, O. I 81. ♦ (Învechit) Impozit, dare, bir. Se hotărî ca boierii și mănăstirile să plătească ploconul, ajutorința, mucarerul, văcărind și oieritul in toți anii. BĂLCESCU, O. I 17. – Variantă: poclón (CREANGĂ, P. 305, ALECSANDRI, T. 184, ȘEZ. XXI 5) s. n.

PUBLICITÁTE s. f. Faptul de a face un lucru cunoscut publicului (prin difuzare scrisă sau prin relatări orale, transmise de la om la om); propagare în public. Cel ce se teme de publicitate știe că are multe păcate, și n-are nici voința, nici dorința de a se îndrepta. BOLLIAC, O. 263. Birou de publicitate = birou unde se pot da, pentru a fi publicate în ziare, anunțuri. Să nu te surprindă dacă ai să-l întîlnești mîine pe scări, urcînd la dantist sau coborînd de la biroul de publicitate. C. PETRESCU, C. V. 281. Mica (rar mică) publicitate = totalitatea anunțurilor, de obicei referitoare la interese personale, pe care le publicau ziarele în rubrici speciale; rubrica în care se publicau astfel de anunțuri. încotro se află ghișeul de mică publicitate? C. PETRESCU, C. V. 160. Agent de publicitate - persoană angajată de o firmă comercială pentru a face reclamă mărfurilor ei. %ca; Expr. A da publicitate = a face cunoscut, a informa publicul. Prea insista să dăm publicitate scandalului. C. PETRESCU, C. V. 131. A da publicității = a publica. Cît pentru odă, am dorit să fac o grațiozitate lui vodă înainte de sărbători... și cred, prin urmare, că domnitorul va da-o publicității. ALECSANDRI, S. 95.

URMÁRE, urmări, s. f. Acțiunea de a urma și rezultatul ei. 1. Consecință, concluzie, rezultat. Cearta de la horă nu va rămîne fără urmări. REBREANU, I. 35. Trebuie să sufăr urmările faptelor mele. BOLINTINEANU, O. 405. Simți urmările nesocotinței sale. NEGRUZZI, S. I 25. %ca; Loc. conj. Prin (sau, învechit, în) urmare = în consecință, în concluzie, așadar, deci. Licitația se va ține prin urmare de bună seamă și ei nu vor mai putea cîrti. VORNIC, P. 190. Eu te-am văzut mititică cît o șchioapă... În urmare, mi se poate trece cîte le zic. ALECSANDRI, T. 995. 2. Ceea ce urmează după...; continuare (a unei lucrări, a unei acțiuni). Iată urmarea istoriei mele. GHICA, A. 407. Spune, ne rugăm, pînă în sfîrșit toată urmarea întîmplării. DRĂGHICI, R. 26. %ca; Expr. A da urmare (unui ordin, unei dispoziții) = a pune în aplicare, a lua în considerare, a da curs, a executa. 3. (Învechit și popular) Mod de a proceda, de a se purta; procedeu, faptă, purtare. Tată-su, care-i om bun și blajin, o mîngîie. Dar el nu știe de urmările ei, ca maică-sa. SADOVEANU, O. VIII 214. Potoliră cîrtirile poporului asupra acestei urmări arbitrare. NEGRUZZI, S. I 241. Să avem milă de nesocotita lui urmare. DRĂGHICI, R. 6.

URMĂTÓR, -OÁRE, următori, -oare, adj. 1. Care urmează (în timp sau în spațiu) după cineva sau după ceva; ulterior. Dumineca următoare primăria se umplu de oameni. REBREANU, R. I 233. Favorizată de împărații următori... colonia romană, in vreme de 160 ani, ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, O. II 11. %ca; (Substantivat) Pagina 4 și următoarele. ♦ (Substantivat, învechit) Urmaș, succesor, descendent. Dorobanții, sub Matei Basarab și sub următorul acestuia, uciseră sute de familii. BOLINTINEANU, O. 423. Să cîștigăm și noi de la următorii noștri mulțumirile ce le aud moșii și strămoșii. GOLESCU, Î. 3. ♦ Care este arătat mai departe, care este așa precum urmează mai jos. Îți urez ca să se poată aplica cărții tale și exametrii următori. ODOBESCU, S. III 12. Scrise răvașul următor. NEGRUZZI, S. I 25. 2. (Astăzi rar) Care urmează un sfat, o poruncă întocmai, care se conformează întru totul. Căpătai încredințarea că m-a înțeles și că va fi următoare sfaturilor mele. HOGAȘ, M. N. 184. Oricum îmi vei porunci, voi fi următor. GORJAN, H. IV 224.

VIITÓR2, -OÁRE, viitori, -oare, adj. 1. Care va veni de aici înainte, care urmează prezentului, care va fi, va exista, va apărea într-un timp mai îndepărtat. Luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Această ochire ne va da înțelegerea revoluțiilor ei de față și a revoluțiilor ei viitoare. BĂLCESCU, O. II 11. Cine îmi va spune Ce-o să aducă ziua și anul viitor? ALEXANDRESCU, P. 77. %ca; (În concepția religioasă) Viața viitoare = viața spirituală care se presupune că ar continua după moarte. Îți răsplătesc, îmi zise, în viața viitoare, O, dă-mi junețea ta. EMINESCU, O. IV 15. Data viitoare v. d a t ă1. (Gram.) Timp viitor (și substantivat, n.) = timp verbal care exprimă o acțiune ulterioară momentului vorbirii. %ca; (Substantivat, f. pl.) Ele nencetat lucrează... pentru o pregătire întru cele viitoare. CONACHI, P. 280. 2. (Învechit) Care vine, care e în drum spre... Pathori... era acum viitor spre hotarele Țării Romînești, cu oști grele. BĂLCESCU, O. II 102.

SÚNET, sunete, s. n. 1. Senzație înregistrată de ureche datorită mișcării ondulatorii a unui mediu cu o frecvență convenabilă. În condițiile unei atmosfere foarte rarefiate, sunetele se transmit cu greu și se aud slab. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 386, 5/4. Din trei în trei ceasuri se schimbau sentinelele pe care nu le vedea, dar le auzea pașii și sunetele armelor. SAHIA, N. 83. Din țîrîitul greierilor, din mii de sunete ușoare și nedeslușite se naște ca o slabă suspinare ieșită din sînul obosit al naturei. ODOBESCU, S. III 17. ♦ Foșnet (al frunzelor). Robinson... văzînd urma acea de om au rămas încremenit de frică, boldind ochii în toate părțile și, in nedumerire, neștiind ce să facă, asculta cu groază sunetul frunzelor. DRĂGHICI, R. 158. 2. Vibrație muzicală. Vorbea tare, încercînd să acopere sunetul pianului. DUMITRIU, N. 41. Sunetul clopotului se împrăștie dulce în sfîrșitul liniștit al zilei. SADOVEANU, O. VII 217. La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă. EMINESCU, O. I 144. %ca; (Poetic) Să smulg un sunet din trecutul vieții, Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri, Cu mîna mea în van pe liră lunec. EMINESCU, O. I 201. ♦ Anunțare, vestire (a unui eveniment); semnalizare, semnal. O suflare de vînt trecu pe la geam, apoi deodată răsunară sunete de țignale în noaptea de afară. DUNĂREANU, N. 26. Auziră un sunet de bucium. ISPIRESCU, L. 275. 3. Răsunet; ecou. Mircea ! îmi răspunde dealul; Mircea ! Oltul repetează; Acest sunet, acest nume valurile îl primesc. ALEXANDRESCU, P. 133. ♦ Vîlvă, gălăgie. În acea clipă sosea și Neagu Leușcan cu mare sunet. A strunit caii, a sărit de la locul lui, a încărcat buclucurile noastre și merindea, a sărit iar pe capră și și-a plesnit cușma pe ceafă. SADOVEANU, O. L. 72. Ura ce hrăni familiei Batoreștilor... fu atît de înfocată, încît arse cu totul această familie și stinse cu sunet pomenirea ei. BĂLCESCU, O. II 73. 4. (Fon.) Element al vorbirii orale care comportă o emisiune cu caracter muzical. Vocalele, consoanele și semivocalele formează sunetele unei limbi.Fonetica nu se poate ocupa numai cu studiul material al sunetelor vorbirii, ci cu forma sonoră a limbii în general și cu funcțiunile sunetelor în limbă. MACREA, F. 27.

ÎNSOȚÍ vb. 1. a acompania, a conduce, a duce, a întovărăși, a petrece, (reg.) a întroloca. (L-a ~ pînă la poartă.) 2. a întovărăși, a urma. (Te ~ oriunde vei pleca.) 3. a escorta. (A ~ un deținut.) 4. a se asocia, a se grupa, a se întovărăși, a se uni, (înv. și pop.) a se prínde, (reg.) a se ortăci, (Mold. și Transilv.) a se însîmbra, (prin Transilv.) a se soți, (înv.) a intra. (Vino să te ~ cu mine.)

ÎNTOVĂRĂȘÍ vb. 1. a acompania, a conduce, a duce, a însoți, a petrece, (reg.) a întroloca. (L-a ~ pînă la poartă.) 2. a însoți, a urma. (Te ~ oriunde vei pleca.) 3. a se asocia, a se grupa, a se însoți, a se uni, (înv. și pop.) a se prínde, (reg.) a se ortăci, (Mold. și Transilv.) a se însîmbra, (prin Transilv.) a se soți, (înv.) a intra. (Vino să te ~ cu mine.)

CÁRE2 pron. rel. (se folosește pentru a indica un obiect neidentificat) Ce. Câinele ~ latră nu mușcă. %ca; ~ va să zică prin urmare. Să nu ~ cumva nu cumva să. /<lat. qualis

DOÁR adv. 1) Numai. ~ tu ai venit. 2) Cum se știe. ~ n-ai plecat! 3) După cum se pare; poate; probabil. Va reuși ~ până la urmă! %ca; Fără ~ și poate fără nici o îndoială; numaidecât; neapărat. Într-o la întâmplare. [Monosilabic] /<lat. de-hora

OWENÍSM s.n. Doctrină socială a lui Robert Owen, care vedea principala cauză a răului social în ignoranța oamenilor, socotind că societatea socialistă va lua naștere ca urmare a cunoașterii adevărului, și nu a luptei de clasă împotriva capitalismului. [Pron. o-ue-nism. / < fr. owénisme, cf. Owen – socialist utopic englez].

al adj. și pron.1. Acela, cel (care): vrăjitorul ăla (Eliade); una din fetele lui Zamfirache, a de s-a logodit cu Ilie bogasierul (Caragiale). – 2. Cel (art. caracteristic al superlativului relativ: a mai frumoasă (Voiculescu) (cu această folosire este fam. și se preferă cel). – 3. Antepus, substituie uneori art. enclitic, cu scopul de a întări semnificația demonstrativă: unde începu reteveiul a le înmuia ale oase (Ispirescu). – 4. (S.) Ceva nedefinit, persoană (cînd este m.) sau obiect (cînd este f.) care nu poate fi descrisă sau desemnată cu nume propriu: numai ce mă pomenesc cu un ăla (Caragiale). – 5. (Vulg.; în Munt.) A (se) ăla, vb. invariabil, poate indica orice acțiune, în cazurile în care nu se găsește la moment cuvînt propriu, sau se dorește evitarea unui cuvînt indecent. ♦ Decl. ca adj. antepus: ăl, gen. ălui, pl. ăi, gen. ălor; f. a, gen. ălei, pl. ale, gen. ălor. Ca adj. postpus și ca pron. primește un -a paragogic; suferă modificări numai f. sing. aia. Multe var. incorecte. Formele mold. substituie de obicei pe ă inițial printr-un a. Lat. ille, illa. Prin originea sa, și în parte prin întrebuințare, se confundă cu cuvîntul precedent, de care s-a separat doar într-o epocă relativ recentă. În limba actuală nu este posibil să se mai confunde, astfel încît al rămîne pentru a desemna relațiile de posesie (și numeralul ordinal), pe cînd folosirea lui ăl se confundă cu a lui acel(a) sau cel(a). Într-adevăr, limba literară confundă constant ăl 1 și 2 cu acel(a) și ăl 3 cu cel(a), și preferă formele acestea din urmă, întrucît consideră cuvîntul ăl ca avînd o anume nuanță de vulgaritate sau, cel puțin, de familiaritate. În sensurile 3-5 este de neînlocuit, fiind vorba în aceste trei cazuri de construcții proprii rom. Sensul 4 răspunde aceleiași necesități ca fr. machin, truc, chose, sau sp. chisme. Pentru sensul 5 cf. sp. aquellar, (a)quillotrar. Complexitatea problemei adj. și pron. dem. în rom. se explică prin numeroasele sale întrebuințări nuanțate diferit, și în același timp prin originea lor unică. Într-adevăr, lat. ille a avut patru rezultate diferite (cf. Găzdaru și DAR, s. v. al): pron. pers. el, f. ea; art. encl. -l sau -le, f. -a; art. pos. al, f. a; și adj. și pron. ăl, f. a. La acestea s-ar putea adăuga seria de compuși de la ille, ca cel și acel. Toate sensurile fundamentale ale seriei coincid cu uzul sp. și romanic în general: muntele; al doilea; al meu; ăl mai frumos. Comp. alde, art. invar. (circumlocuțiune dem., care indică o referință la ceva cunoscut): alde mă-sa (Ispirescu); alde taica (Jipescu); un cioflingariu d-alde tine (Creangă). Este comp. din ăl cu de. Pentru a înțelege comp., trebuie plecat de la expresii cum sînt: săracul ăl(a) de Ion, astfel încît construcția este eliptică, prin suprimarea unui adj. Construcția se reduce la ăl de, unde de are sens relativ: ăl de ieri. DAR dă altă explicație, bazată pe necesitatea de a exprima un pl. indef., ceea ce nu pare a corespunde nici intenției construcției, nici sing. invar. al lui alde. Cf. Philippide, Principii, 138.

urmărétic, urmărétică, adj. (înv. și reg.; despre oi) care merge în urmă.

AGRICOLA (Iulius Agricola, Cneus) (40-93), general și om politic roman. În urma unor campanii grele a învins triburile băștinașe ale Britanniei al cărei guvernator a devenit (78-84). Socrul istoricului Tacitus, care-i dedică o biografie.

ADÍCĂ adv. 1. Și anume, cu alte cuvinte, va să zică. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis, dar. ♢ Expr. (Substantivat) La o adică sau (reg.) la dică = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul; b) în momentul hotărâtor, la nevoie. [Acc. și: ádică.Var.: (reg.) adécă, dícă adv.] – Lat. adde... quod.

priveghi (în folc. rom.), cântec ceremonial funebru, cu arie de răspândire redusă la Transilvania de S, întâlnit sporadic în jud. Năsăud și Cluj, parțial în N Moldovei. Este executat în grup, de femei „numite” (care nu sunt rude ale mortului), la miezul nopții. Moștenire a unei străvechi culturi autohtone (probabil geto-dace) p. are o tematică profană, exprimată în versuri de o mare expresivitate și frumusețe. Temele poetice sunt variate dar perfect cristalizate, intervențiile interpretelor fiind minime: cearta cucului cu moartea, rămasul bun de la rude („strigă moartea la fereastră”), vama, cocoșdaiul (unele cântece poartă acest din urmă nume sau „cântecul ăl mare”). Maica Domnului scrie morții cu cerneală, plecarea rudelor după carul funebru pentru a ruga mortul să mai rămână. Din punct de vedere structural, cântecele aparțin unui strat arhaic: melodii silabice (rareori folosesc melisme*), material sonor redus la pentacordie (v. pentacord) minoră, formă de două, rar trei rânduri melodice*, cu cadență (1) interioară pe 1 sau 2 (A2 BI Ac; AI B2 etc.); în formele contaminate cu melodica altor genuri (de ex. în ținutul Pădurenilor, Hunedoara), forma este mai amplă. Unele teme sau motive poetice („călătoare”) se întâlnesc, puțin modificate, și în alte cântece ceremoniale funebre. V. bocet; cântecul bradului; Zori.

cuptór-tunél s.n. (tehn.) Cuptor continuu construit dintr-un tunel %ca; „Alături, la celălalt cuptor-tunel lucra F.T. Echipele celor două cuptoare erau în întrecere.” Sc. 3 VIII 62 p. 2. %ca; „Acestea vor fi realizate în urma solicitării consumatorilor și ca urmare a intrării în funcțiune la întreprinderea amintită a trei noi cuptoare-tunel de capacitate sporită, cu un înalt grad de mecanizare, în care produsele de patiserie se coc în câteva minute.” Fl. 1 I 74 p. 25. %ca; „Cuptortunel pentru ceramică. Un colectiv de la întreprinderea «Electroceramica» a conceput un cuptortunel pentru produse ceramice și toată tehnologia de fabricație a acestora în noile condiții.» R.l. 15 I 82 p. 5; v. și cuptorar (din cuptor + tunel; LTR)

coádă f., pl. e și cozĭ (lat. cauda și côda, it. coda, pv. coza, fr. queue, cat. coa, sp. cola). Prelungirea spinăriĭ (a coloaneĭ vertebrale) la multe cŭadrupede. La păsărĭ, penele cele marĭ din apoĭa [!] corpuluĭ. La peștĭ, reptile și insecte, extremitatea din apoĭ opusă capuluĭ. La plante, ceĭa ce susține frunzele, florile și fructele pe ramurĭ. Păru capuluĭ împletit, cum poartă femeile, Chinejiĭ, preuțiĭ [!] ortodocși de moda veche ș. a. Mîner: coada toporuluĭ, a lopețiĭ. Partea din urmă a unuĭ lucru: coada ochĭuluĭ (spre tîmplă), coada armateĭ (ariergarda), coada coloaneĭ, coada căruțeĭ, coada rochiiĭ. Șir de persoane care așteaptă să intre undeva pe rînd în ordinea sosiriĭ. Stea cu coadă, cometă. Coadă de topor (fig.), trădător, (fiind-că coada, care e de lemn, ajută să se taĭe lemnu). A face (subînț. semn) cu coada ochĭuluĭ, a face semn din ochĭ fără să observe alțiĭ. A se pune la coadă saŭ în coadă, a lua loc la urmă. A lega cuĭva tinicheaŭa de coadă, a-l face să fugă (ca cînele [!] cînd i se leagă tinicheaŭa de coadă, cum obișnuĭesc uniĭ oamenĭ bárbarĭ). A trage mîța de coadă (pe rogojină) saŭ (barb. fr.) a-l trage pe dracu de coadă (Iron.), a´ndura mare sărăcie. Cu coada´ntre picĭoare, umilit, rușinat (ca cînele [!] bătut). A´ncepe de la coadă, a´ncepe pe dos, jidănește (ca alfabetu lor). A-țĭ vîrî coada´n ceva, a te amesteca ca să stricĭ, ca să´ncurcĭ (cum crede poporu că face dracu). A scăpa scurt de coadă saŭ cu coada retezată, a scăpa cu perderĭ [!]. A călca pe cineva pe coadă, a-l provoca: șarpele, pînă nu-l calcĭ pe coadă, nu se´ntoarce să te muște (Prov.). A pune coada pe spinare, a o rupe de fugă, ca boiĭ speriațĭ. Dacă munceștĭ, nu-țĭ cade coada, nu perzi [!] boĭeria, nu te înjoseștĭ muncind. A lua litra (saŭ și purcica) de coadă, a te face bețiv (Fam.). A împleti coadă albă, a rămînea nemăritată (împletindu-țĭ păru, care ți s´a albit așteptînd măritișu). A pune coadă cuĭva, a scorni o mincĭună despre el. A pune coadă unuĭ lucru, a-l amplifica cu mincĭunĭ. Mincĭună cu coadă, mincĭună gogonată (mare). Numele multor plante: coada bouluĭ saŭ a vaciĭ, lumînărică, corovatică; coada caluluĭ saŭ a mînzuluĭ, o plantă acŭatică (hippúris vulgaris) și alta echisetacee, numită și barba Sasuluĭ (equisetum [arvense și silvaticum]); fasole coada caluluĭ, V. obedez; coada cocoșuluĭ, o plantă liliacee (polygonatum officinale); coada lupuluĭ saŭ a meluluĭ, lumînărică; coada raculuĭ, scrîntitoare; coada pricolicilor, barba popiĭ, o buruĭană rozacee care crește pin [!] pădurile umbroase (spiraea aruncus orĭ aruncus silvester); coada șoriceluluĭ, achilee; coada vaciĭ, 1) lumînărică, 2) o plantă boraginee (échium altissimum), și 3) alta labiată, (salvia silvestris); coada vulpiĭ, codină, o plantă graminee foarte bună p. nutreț (alopecurus pratensis) și o varietate de poamă, de strugurĭ; coada zmeuluĭ, un fel de cactus cu florĭ roșiĭ și cu tulpina tîrîtoare; cincĭ coade (Trans.), căldărușă.

SALEH (SALIH), Ali Abdallah (urmat de o cifră sau de un nume de localitate) născut">n. 1942), ofițer și om politic yemenit. În urma unei lovituri de stat a devenit șeful statului Yemenul de Nord (1978), apoi (din 1990) al Republicii arabe Yemen (stat realizat prin unificarea celor două Yemenuri).

dúpă și (Munt. Pop.) dépă (lat. pe-post, după, apoĭ; it. dopo, pv. depos, fr. depuis, pd. depois). Pe urmă, înapoĭa cuĭva: venițĭ după mine, venițĭ de după zid, stațĭ după zid. Peste: după zece anĭ. Conform formeĭ, vorbeĭ, păreriĭ, științeĭ, gustuluĭ cuĭva: după scripturĭ, poezie imitată după cutare; pictură după natură, după fantezie (V. de 1); după mine, e maĭ bine să nu vă ducețĭ; lumea se îmbracă după Paris. În proporțiune, în raport: după cum (saŭ numaĭ: cum) îțĭ veĭ așterne, așa veĭ dormĭ (Prov); după lucru (adică: după cum e lucru), și plata. Pentru: om vițios moare (adică de dor, de poftă) după o țigară. A te uĭta după cineva, a te uĭta la ceva care se mișcă. A alerga după ceva, a urmărĭ ceva: alerg și eŭ după o pîne (ca să cîștig o pîne). Munt. De pe: dă-mĭ paharu după masă. A-țĭ da fata după cineva, a o mărita cu cineva. A te lua după cineva, a merge după el și (fig.) a-l imita, a face ce zice el. După ce e slută, o maĭ cheamă și Vlada, fiind slută, maĭ are și un nume urît; avînd deja un deferct, i s’a adăugat și altu. – În vest (Ban. Olt.) dupe, vechĭ dupre (din de și pe), de pe: dupe fața pămîntuluĭ; după: dupe cum s’a văzut.

pî́nză f., pl. e (d. lat. *pandia, care ar veni d. pándere, a întinde. V. ex-pansiune). Țesătură făcută din fire de in, cînepă, matasă [!], bumbac (saŭ chear [!] și sîrmă supțire [!]) și întrebuințată la făcut albiturĭ, cearșafurĭ, haĭne de vară, corturĭ, vele ș. a. Țesătura pe care șĭ-o face painjinu [!] ca să prindă muște: pînză de painjin. Gĭulgĭ. Velă, țesătură întinsă pe catarge cao unfle vîntu și să meargă corabia: corabie cu pînze. (V. vapor, probelă). Tabloŭ pictat pe pînză: pînzele unuĭ pictor. Lamă de ferăstrăŭ: pînză de ferăstrăŭ. Ceată armată, detașament (Vechĭ). Fig. Lucru întins ca o pînză, ca o fășie [!] de lumină, o întindere de apă, o mare mulțime de oamenĭ ș. a.: pînză de foc (salvă), pînză de oștĭ. A se întinde pînză, a se întinde ca o pînză, pe o mare întindere și fără întrerupere. Pînă în pînzele albe, pînă unde te va duce furia: a urmări pe cineva pînă în pînzele albe. Ține-te, pînză, să nu te rupĭ (iron.), fă-țĭ curaj și pregătește-te de rezistență. V. pîrlea și teară.

PÉREZ JIMÉNES, Marcos (1914-2001), militar și om politic venezuelan. În urma loviturii de stat din nov. 1952 a condus junta militară din fruntea țării (între dec. 1952 și apr. 1953 a fost președinte provizoriu). Înlăturat de la putere în ian. 1958, în urma unei lovituri de stat și silit să plece în exil (Miami, S.U.A., până în 1963 când a fost retrimis în Venezuela). A patronat un regim corupt, fiind judecat în 1963 și închis până în 1968; reîncarcerat în mai 1994.

șárpe m., pl. șerpĭ (mlat. sĕrpes, format din nom. cl. sĕrpens, gen. -éntis, vrom. șearpe, de unde și mold. lit. șerpe; vgr. ῾erpetón, tîrîtor, scr. sarpa-s, șarpe; it. pg. serpe, serpente, pv. cat. serp, fr. serpent, sp. sierpe, serpiente. Cp. cu rece). Un reptil fără picĭoare (lung ca un cilindru care se supțiază spre coadă) și care înaintează tîrîndu-se, ca: năpîrca saŭ vipera, culubru, naja saŭ cobra, crotalu, boa ș. a. (V. ofidian). Pin [!] anal. Lucru în formă de șarpe, cum îs limbile de foc, flacările. Fig. Om perfid, ingrat și răŭ. Limbă de șarpe, om foarte bîrfitor. Ochĭ de șarpe, ochĭ viĭ, pătrunzătorĭ și iscoditorĭ. A încălzi șarpele la sîn, a face bine unuĭa care-țĭ va face răŭ pe urmă. Șarpele luĭ Faraon, mic cilindru de sulfo-cianură de mercur care, aprins, se desfășoară ca un șarpe. A te mușca de inimă șarpele ambițiuniĭ, a începe să simțĭ ambițiune. – În est lit. șerpe, pop. șărpĭ. V. gîndac.

urmáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a urma: urmarea cursurilor universitare. Continuare: urmarea la acest articul va apărea mîne [!] în jurnal. Consecŭență, rezultat: urmările bețiiĭ îs funeste, acțiunea luĭ n´a avut nicĭ o urmare. Pin [!] urmare, decĭ, așa dar: cuget: pin urmare, exist.

pârtie f. 1. cărare făcută prin zăpadă: a-și deschide o pârtie; 2. cărare în genere: o luară apoi pe pârtie ISP.; a-și da în pârtie, a se face om de treabă (în urma unei pedepse); 3. fig. răritură, gol: lehimea cruntă făcea pârtii grozave´n cetele române AL. [Serb. PRT].

urmă f. 1. loc călcat cu piciorul (de om sau de animale): urmă de vânat; a da de urmă, a descoperi; a călca pe urmele cuiva, a urma exemplul său; 2. semn în pământ ce lasă carul: urme de roate; 3. fig. impresiune ce obiectele fac minții sau memoriei; 4. pl. rămășițe de monumente: urmele unei vechi civilizatiuni; 5.. fig. rezultat, sfârșit: urma alege, a rămas la urmă; la urma urmei, în cele din urmă; pe urmă, după aceea; cel din urmă, ultim: 6. consecvență, cauză finală: a murit în urma unei boale; în urmă, înapoi: a rămas în urmă. [Lat. vulg. ORMA (= VESTIGIUM)].

ANARHÍST, -Ă, anarhiști, -ste, s. m. și f. Partizan al anarhismului, membru al unei organizații care susține anarhismul. Anarhiștii, apărînd ideea distrugerii mașinii de stat, își reprezintă în mod cu totul neclar cu ce va fi aceasta înlocuită de proletariat și cum se va servi acesta din urmă de puterea revoluționară; ei neagă chiar necesitatea întrebuințării puterii de stat de către proletariatul revoluționar, neagă dictatura revoluționară a acestuia. LENIN, STAT. REV. 130. Noi vedem în anarhiști adevărați dușmani ai marxismului. STALIN, O. I 301. ♦ (Adjectival) Propriu anarhiștilor, caracteristic anarhismului. Noi nu sîntem utopiști, noi nu «visăm» să ne lipsim dintr-o dată de orice cîrmuire, de orice subordonare; aceste visuri anarhiste, bazate pe neînțelegerea sarcinilor dictaturii proletariatului, sînt absolut străine de marxism, servind de fapt numai pentru amînarea revoluției socialiste pînă in ziua în care oamenii se vor fi schimbat. LENIN, STAT. REV. 58. Lenin pornea tocmai de la teoria marxistă a «sfărîmării» mașinii de stat burgheze și a «dispariției treptate» a statului proletar, atunci cînd critica teoria anarhistă a «aruncării în aer» și a «suprimării» statului în general. STALIN, O. XII 79.

ARCÁN2, arcane, s. n. (Franțuzism învechit; mai ales la pl.) Taină, secret. Această argumentație păcătuiește mai întîi prin faptul că, numai străbătînd în arcanele cele mai de pe urmă ale naturii, se va putea să i se smulgă de om toate bucuriile sufletești. MACEDONSKI, O. IV 129. Abia unul dintre corifeii științei romînești, veneratul părinte Timotei Cipariu, a reușit... să pătrunză în arcanele străvechii literaturi naționale. ODOBESCU, S. II 400. ♦ Fig. Loc ascuns, tainic. În arcane de pădure întuneric ce spăimîntă. Frunza trece lîngă frunză și copac lîngă copac. MACEDONSKI, O. I 115.

DÁCĂ1 conj. 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că..., presupunînd că..., de cumva..., de... Dacă nu fugeam, îmi crăpa țeasta. STANCU, D. 28. Dacă mărturisești, scapi cu mai puțină pedeapsă. SADOVEANU, M. C. 39. Dacă îl întîlnești pe Pirgu... spune-i că am făcut cum am crezut mai bine și că în noaptea asta plec. M. I. CARAGIALE, C. 109. Dacă tu, tată, nu poți să-mi dai [cele făgăduite], apoi sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. %ca; Loc. conj. Doar dacă. Îl pot vedea doar dacă o veni mîine. Numai dacă. Lucrurile se fac numai dacă le știm face. SLAVICI, O. I 54. %ca; (Cu elipsa propoziției principale) Dacă aș muri, Șerbane? CAMIL PETRESCU. T. I 241. Dac-a afla tată-meu? ALECSANDRI, T. I 77. 2. (Introduce o propoziție optativă) Numai de... Dacă nu m-ar simți nimeni cînd voi fugi. DELAVRANCEA, la TDRG. 3. (Introduce o propoziție temporală) Cînd, în (sau din) momentul cînd, de îndată ce, după ce. Nu durmi toată noaptea bietul om, iar dacă se făcu ziuă... merse-n pădure. RETEGANUL, P. I 45. %ca; (Adesea cuprinzînd și o nuanță condițională) Dacă va fi trebuință de tine, vei fi chemat. DAVIDOGLU, M. 57. %ca; (Cuprinzînd și o nuanță cauzală) Trăsnea, fiind... mai tare de cap, rabdă el cît rabdă și, dacă vede că-l răzbim cu poștele, se mută la altă gazdă. CREANGĂ, A. 102. Se întoarse la sora sa, care, dacă îl văzu, i se făcu frică. ȘEZ. I 162. 4. (Introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că, deoarece. Dacă nu știa scrie, umbla de la unul la altul. CAMILAR, N. I 254. Dacă eu sînt tînăr și sărac, singur cu muierea, voi trebuie să fiți niște hoți? PREDA, Î. 9. ♦ De vreme ce. De ce nu m-aș legăna Dacă trece vremea mea. EMINESCU, O. I 214. 5. (Introduce o propoziție concesivă) Deși, cu toate că. Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau, răspunse Lăpușneanul... și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi. NEGRUZZI, S. I 139. %ca; (În corelație cu «tot», «totuși») Sfîntul soare, dacă-i soare, Și tot după tine moare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. %ca; (Întărit prin «chiar») În casa unui prietin au am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. SADOVEANU, B. 96. 6. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Că, de... (Propoziția este subiectivă) Și dac-a fost pețită des, E lucru tare cu-nțeles. COȘBUC, P. I 54. ȘI dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. Tot una-i dacă astăzi sau mîne o să mor, Cînd voi să-mi piară urma în mintea tuturor. EMINESCU, O. I 127. %ca; (Propoziția este completivă directă) A îmblat pe la vraci și filozofi... să le ghicească dacă or sp facă copii. ISPIRESCU, L. 1. Mam'mare așază frumușel beretul lui Goe... îl întreabă dacă-l mai doare nasul și-l sărută dulce. CARAGIALE, O. II 163. Doamne, nu știu dacă ai la știință ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme. CREANGĂ, P. 313. %ca; (Propoziția este completivă indirectă) După ce-l văzu pe Ionuț trecut la hodină în chilioara lui, stătu gîndindu-se dacă n-ar fi bine să-l afume prin somn cu păr de lup. SADOVEANU, F. I. 62. 7. (Cu valoare adverbială) Cu greu, abia. Ce-i un pol de bani? Dacă mi-oi cumpăra pe ei o mînă de cuie. CAMILAR, N. I 166. %ca; Loc. adv. Abia dacă = cu greu. 8. (În expr.) Las' dacă... v. lăsa.. Variante: ca (ISPIRESCU, L. 6), deácă (ISPIRESCU, L. 12, ODOBESCU, S. III 10, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277) conj.

FÍE1 conj. 1. (În corelație cu el însuși, uneori cu «sau» și «ori» și adesea întărit de «că», introduce propoziții disjunctive, exprimînd nu numai alternanța sau opoziția, ci și o nuanță de condiție) Ori (că)... ori (că)... Tot nimic eu nu voi ști, Fie că-n senin ori nouri, va sta soarele ori luna, Fie că va da zăpadă, ori că iarba va înverzi. VLAHUȚĂ, P. 46. 2. (Urmat de «și» introduce o propoziție concesivă) Chiar (și), măcar. I-ai fi întîlnit, fie și numai cîte pe unul, la un loc cam dosnic. CONTEMPORANUL, IV 134.

DESPICÁ, despíc, vb. I. 1. Tranz. (Uneori determinat prin «în două»; cu privire la un obiect, mai ales un lemn, o parte a corpului etc.) A crăpa, a tăia, a sparge de-a lungul, desfăcînd în două sau în mai multe bucăți. V. spinteca. Parcă i-a despicat cineva țeasta în două. CAMIL PETRESCU, U. N. 429. Mîinile subțiri și aspre despicau anevoios așchiile. C. PETRESCU, S. 31. Iară Dragoș s-aținea, Și cel zimbru cum venea, Ghioaga-n frunte-i arunca, Fruntea-n două-i despica ! ALECSANDRI, P. II 94. %ca; Fig. Cuvintele, lame albe, despică aerul. Prin glasul unuia vorbesc toți, Cei de ieri, de azi, de totdeauna. DRAGOMIR, P. 9. Vezi cel pîrîu care o despică [valea] în lung ? NEGRUZZI, S. I 195. %ca; Expr. A despica părul (firul sau firul de păr) în patru = a cerceta prea cu de-amănuntul, a împinge prea departe analiza unei probleme (adesea fără rezultat pozitiv). %ca; Absol. Strigătul nostru adînc, unit, pătimaș, Să fie car de asalt. Să fie dur. Să despice, să taie, Cum despică și taie un diamant, Și să unească. BANUȘ, B. 110. ♦ Fig. A frînge, a sfîșia (sufletul, inima). Vioara lui despica inima. GALACTION, O. I 74. %ca; Refl. Inima-i în două n-a vrut să se despice. MACEDONSKI, O. I 261. Frageda inimioară se despică de durere. CONACHI, P. 109. Paler despicase surcelele de cu vreme, ca să aibă cu ce face focul cînd s-o scula, în zori. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 229. 2. Tranz. A produce o crăpătură (lungă și îngustă) în ceva; a deschide. Stanuri negre și trunchiete despicau pe ici pe colo negurile. EMINESCU, N. 49. Stoian... făcea el ce făcea Pe Păun că-l aducea Și-n pămînt că mi-l izbea. Cît pămîntul despica, Pîn’în brîu că mi-l băga. ALECSANDRI, P. P. 100. %ca; Fig. Aruncă în sus [buzduganul] de despică bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. ♦ Refl. A se crăpa. Și se făcea că porți de-aramă, Bâtrîne, gem și se despică. BANUȘ, B. 112. Un vînt subțire se ridică, Albastra mare se despică. MACEDONSKI, O. I 59. Pe cînd ei beau și se veseleau... o dată se despică zidul și se ivi o umbră. ISPIRESCU, L. 143. (Fig.) Despică-te, apus și răsărit, miazănoapte și miazăzi, și trimite adevărul mărturie ! DAVIDOGLU, O. 120. ♦ Refl. (Popular, despre frunze) A crăpa, a se rupe. Frunzuță, despică-te, Vino, mîndră-mpacă-te ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 256. Și de doru-i și de jale Să despică frunza-n vale. ALECSANDRI, P. P. 378. ♦ (Despre plug) A brăzda. Plugul despică ogorul.Uite, mergem să arăm, Țelina să despicăm, Că avem să semănăm. Voi aveți să ne urmați Și-nsutit să secerați. ANT. LIT. POP. I 552. ♦ (Neobișnuit) A despărți, a separa, a desface. Își regăsi puterea să despice în lături inelele cosiței și sări afară la lumină. GALACTION, O. I 191. 3. Tranz. A străbate (văzduhul, o mulțime compactă etc.). Se urca pe parapet... făcea un salt în sus și cădea în apătoată un arc, despicînd văzduhul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 41. Comăneșteanu zări de departe statura lui Milescu ce despica ceața, cu sabia în mînă. D. ZAMFIRESCU, R. 261. %ca; Fig. Multă vreme glasul limpede despică sara plină de miresme. SADOVEANU, O. I 107. Numai Prutul despica liniștea cu mersul lui grăbit. DUNĂREANU, CH. 182. 4. Tranz. Fig. A pătrunde cu perspicacitate un lucru complex; a analiza, a interpreta, a explica, a dezlega; p. ext. a expune amănunțit. Ascultam, mic la picioarele Fanei, strîns în mine cu un sentiment nelămurit de spaimă și de apărare zadarnică, incapabil cîteva momente să despic cuvintele și să le lămuresc. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 323. Dezmeticindu-se parcă, începură să-și despice pățaniile și să le cîntărească. REBREANU, R. I 273. 5. Refl. A se desface în bucăți, a se fărîmița, a se destrăma. Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică Și, plutind de-asupra luncii, printre ramuri se despică. ALECSANDRI, O. 187. Dai de piatră, Nu se strică; Dai de apă, Se despică (Hîrtia). GOROVEI, C. 185. %ca; (Poetic) Bolțile [cerului] se rupeau, jumalțul lor albastru se despica. EMINESCU, N. 70. 6. Refl. (Despre muguri) A plesni, a se deschide. Mugurul liliacului se despică și-nverzește subt aburoasele sărutări ale soarelui. ODOBESCU, S. III 77.

HĂITUÍ, hăituiesc, vb. IV. 1. Intranz. A stîrni, a goni vînatul spre vînători. S-au apucat... la hăituit și hăituind așa cît au hăituit, au sărit un iepure sălbatic. SBIERA, P. 145. 2. Tranz. (Cu privire la animale domestice) A goni, a mîna, a alunga. Le-au poruncit... să caute iapa babei și aflîndu-o, s-o hăituiască-ncoace. SBIERA, P. 58. ♦ Fig. (Cu privire la oameni) A urmări, a fugări. Asemenea om se cuvine să fie hăituit ca un lup în codru. SADOVEANU, Z. C. 252. Hăituit de potiră ca o fiară sălbatică și prins de-a doua oară el fu spînzurat în cîmpul de la Frumoasa. ALECSANDRI, P. P. 260. 3. Tranz. (Complementul indică un loc, o regiune) A cutreiera, a străbate, căutînd sau urmărind pe cineva. Ispravnicu !... îi cată ca iarba de leac. Astă-noapte el o mas peste deal, cu o ceată de slujitori de cei noi, de jandari, și are de gînd să hăituiască toți munții. ALECSANDRI, T. 217. – Pronunțat: hăi-.

ÎNSTRĂINÁ, înstrăinez, vb. I. 1. Refl. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A-și părăsi familia, locul de reședință sau de naștere, stabilindu-se în altă parte și rupîndu-se de viața de pînă atunci; a se depărta sufletește de cei de care era legat. Biata maică simțea că iar va rămînea singură și uitată, că puiul se înstrăinează. SADOVEANU, O. I 271. N-a vrut să se înstrăineze de pe locurile unde s-a născut și a îmbătrînit. REBREANU, R. I 150. ♦ Tranz. A face pe cineva să se îndepărteze de ceva. Două strofe... vom mai transcrie... căci urmarea, pînă la sfîrșit, ne înstrăinează cu totul de viața vînătorilor. ODOBESCU, S. III 89. 2. Tranz. (Jur.) A transmite (prin vînzare) un drept de proprietate sau alt drept. Partea din stînga drumului a fost cea dintîi înstrăinată din pămînturile familiei. Un străbunic a înzestrat cu ea o fată. REBREANU, R. I 71. %ca; Absol. Dumneata ai cumpărat. Dînșii au cumpărat... Eu am înstrăinat în deplină stăpînire a facultăților mele. C. PETRESCU, A. 336. ♦ A sustrage, a fura. Cei care înstrăinează bunuri obștești sînt pedepsiți de lege. – Pronunțat: -stră-i-.Prez. ind. și: (rar) înstrăín (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 201). – Variantă: înstreiná vb. I.

RĂMÁS1, rămasuri, s. n. 1. Faptul de a rămîne; rămînere. %ca; (Mai ales în expr.) De ajuns și de rămas = din plin, din belșug, cu prisosință. Rămas bun (sau bun rămas), formulă de salut adresată de cei care pleacă celor care rămîn. Rămas bun, voinice, căci nu știu dacă ne-om mai vedea. POPESCU, B. I 38. Da, nu-ți fie cu bănat, om bun, că am șuguit și eu. Bun rămas !... și s-a tot dus înainte. CREANGĂ, P. 127. A-și lua rămas bun = a se despărți de cineva cu cuvinte de urare sau de afecțiune. Mi-am luat rămas bun de la gospodina casei. SADOVEANU, N. F. 110. Și după ce-și luă rămas bun, fata împăratului își cătă de drum. ISPIRESCU, E. 21. (Glumeț) În urma lor, trenul își luă rămas bun din gară, printr-un fluierat. MIRONESCU, S. A. 133. 2. (Regional) Prinsoare, rămășag. Se jurară amîndouă suratele pe acel rămas că-l vor ținea. MARIAN, O. II 71. %ca; Expr. A pune rămas = a face prinsoare. Un plugar fără științăși pe asta pun rămasE în stare să vă-nvîrte și să vă poarte de nas. COȘBUC, P. II 126. 3. (Învechit) Ceea ce rămîne de pe urma cuiva; moștenire. Caterina va avea zece mii de galbeni zestre din rămasurile mele. BOLINTINEANU, O. 464. Recunoscînd în nenorociții iobagi romîni origina, limba și alte rămasuri ale colonilor romani din Dacia. ODOBESCU, S. III 523. o iei drept simbrie și drept un bogat rămas. PANN, P. V. II 59.

RECONSTRUÍ, reconstruiesc, vb. IV. Tranz. A construi din nou, a reclădi; a reface pe baze noi. ♦ (Lingv.) A stabili forma aproximativă a unui cuvînt neatestat dintr-o limbă, pe baza legilor de corespondență fonetică. El a combătut în mai multe rînduri... pe savanții care reconstruiau cuvinte latine vulgare, cînd graiurile franțuzești puteau oferi explicații pentru cele mai multe probleme etimologice. GRAUR, S. L. 166. ♦ (Poetic) A reconstitui. Dorința mea Din amintiri, din resturi, Să te reconstruiască-ar vrea. CAMIL PETRESCU, V. 92. Urmam deci mai departe să reconstruiesc lanțul impresiilor mele încă fierbinți. CARAGIALE, O. VII 525.

PUFUȘÓR, pufușori, s. m. Diminutiv al lui p u f2. Ei pretind a cunoaște de pe mulțimea sau puțintimea perișorilor sau mai bine zis a pufușorului, cu care e [cărăbușul]... acoperit pe pîntece și picioare, cum va fi vara ce urmează. MARIAN, INS. 21. În adevăr să spui: De m-ai văzut cumva, măcar cu vreun pui? – Nu, dragă cumătră; dar cînd ne întîlneam, Eu cam ades vedeam Că tu pe botișor Aveai și pufușor. DONICI, F. 26.

PUȚINTÍME s. f. (Rar) Puținătate. Pretind totodată a cunoaște de pe mulțimea sau puțintimea... pufușorului cu care e acesta [cărăbușul] acoperit pe pîntece și picioare cum va fi vara ce urmează: călduroasă sau friguroasă. MARIAN, INS. 21.

ÚMBRĂ, umbre, s. f. I. 1. Întunecime provocată de un corp opac care oprește razele de lumină; porțiune de loc întunecoasă (și răcoroasă) unde nu ajung direct razele de lumină. Trecerea norilor acoperă pămîntul cu pete mari de umbră și de răcoare. BOGZA, C. O. 237. E cald și lîngă trunchiuri umbra treptat se face tot mai mică. ANGHEL, Î. G. 21. Colo în depărtare e valea lui natală, Cu codri plini de umbră, cu rîpe fără fund. EMINESCU, O. IV 318. %ca; Fig. Pe tine eu, din umbră, te-oi scoate la lumină, Căci fosta Baba-Rada de-acum e a ta zînă. ALECSANDRI, T. I 402. %ca; Loc. adj. Fără umbră = complet, desăvîrșit, pur. Glasul și înfățișarea învățătorului dovedeau sinceritate fără umbră. REBREANU, R. I 96. %ca; Loc. adv. La umbră = într-un loc umbros. Parcurile sînt pline de oameni care au venit să guste, la umbră, răcoarea plăcută a verii. STANCU, U.R.S.S. 125. Rupt de osteneală... se dete nițel la umbră într-o vâlcea, să se mai odihnească oleacă. ISPIRESCU, L. 214. Pe malul mării, la umbră stînd culcat... Privesc trecînd mulțime de vase călătoare. ALECSANDRI, P. I 240. Din umbră = fără a se da pe față, fără a se face cunoscut; pe ascuns, pe furiș. Zmeul-Zmeilor, sărmanul, ar fi fost de mult învins Dacă mama lui, din umbră, mîna nu i-ar fi întins. EFTIMIU, Î. 92. %ca; Expr. A sta (a fi, a rămîne etc.) în (sau la) umbră = a sta (a fi, a rămîne etc.) ascuns, retras, neștiut; a sta (a rămîne etc.) deoparte. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. De asupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd la umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. (Cu aluzie la chipurile ctitorilor zugrăvite în biserici) Rămîneți în umbră sfîntă, Basarabi și voi Mușatini, Descălecători de țară, dătători de legi și datini. EMINESCU, O. I 149. A lăsa (pe cineva) în umbră = a lăsa (pe cineva) mai prejos de sine; a eclipsa. 2. Întuneric, întunecime, obscuritate. În odaie se făcuse întuneric, și Tudor vedea lucind în umbră ochii Aniței. SADOVEANU, O. VII 125. Focul taberei s-a stins, Neagra umbră s-a întins. ALECSANDRI, P. II 107. %ca; (Urmat de determinarea «serii» sau «nopții») Cind îi văzu că se apropie și se adună în jurul lui prin umbra serii, înțelese numaidecît ce se întîmplă. DUMITRIU, V. L. 97. În umbra nopții armăsaru-i zboară Ca o-nchipuire albă și ușoară. BOLINTINEANU, O. 35. Umbrele nopții acoperiseră pămîntul. ALECSANDRI, O. P. 283. %ca; Fig. (Urmat de determinarea «vremilor» sau «anilor») Privesc din umbra anilor pămîntul Spaniei. BOUREANU, S. P. 6. Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venindca-n vis, așa vii ! EMINESCU, O. I 120. 3. Pată întunecată, nuanță închisă, aspect întunecat. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. ♦ Parte mai întunecată dintr-o imagine plastică. Precum intr-acele cadre ce-s de mînă iscusită, A umbrelor cu lumina unirea cea potrivită, Feliurimi de flori încheagă. CONACHI, P. 284. %ca; Expr. A da umbre = a înnegri cu creionul sau cu cărbunele porțiuni dintr-un desen care trebuie să apară mai întunecate. 4. Fig. Întunecare a feței, cută care apare pe obraji din cauza supărării, a bătrîneții, a oboselii. Vedeai ziua, pe chipul mamei, umbre. PAS, Z. I 249. Badea l-a primit cu umbră între sprîncene. GALACTION, O. I 142. ♦ (Urmat de o determinare în genitiv) Reflex pe fața cuiva, exprimînd un sentiment (mai ales de tristețe). Ochii ei sînt plini de umbra tăinuitelor dureri. EMINESCU, O. I 142. În zădar chipu-ți poartă mîhnirea – Umbra durerii ce m-amăgi. ALEXANDRESCU, M. 62. II. 1. (De obicei urmat de o determinare în genitiv) Forma sau imaginea întunecată a unui lucru, proiectată pe o suprafață luminată. Peste grădiniță se așternea, tot mai mare, umbra casei. SADOVEANU, O. IV 122. O flacără trosni, ațîțîndu-le și pe celelalte. Fața lui Petre se roși. Umbra lui juca pe perete. REBREANU, R. I 206. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. %ca; Umbre chinezești v. chinezesc. %ca; Expr.. Se teme și de o umbră (sau de umbra lui) sau (e) fricos și de umbra lui, se spune despre un om foarte fricos sau laș. Și unde nu s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școală, între care eram și eu, un băiet prizărit, rușinos și fricos și de Umbra mea. CREANGĂ, A. 2. Rău e cînd ai a face tot cu oameni, cari se tem și de umbra lor. id. P. 233. A face (sau a ține) degeaba umbră pămîntului, se spune despre un om care nu-și justifică existența prin muncă. %ca; Compus: umbra-iepurelui = plantă erbacee din familia liliaceelor, cu tulpina înaltă, uneori agățătoare, cu frunzele în formă de ace, cu florile galbene-verzui și cu fructele ca niște boabe roșii (Asparagus scaber). ♦ Imaginea nedeslușită a cuiva, așa cum se vede printr-un geam de sticlă (mată), printr-o pînză etc. Prin perdeaua subțire, la lumina slabă a lămpii, distinge umbre, ca la cinematograf. Umbra Surei e mai lungă decît a tuturor. SAHIA, N. 96. În saloanele de la curtea boierească se zăreau prin ferestrele largi, aburite, umbre lungi, mișcîndu-se in vîlvătaia luminilor de policandre. MIRONESCU, S. A. 30. 2. Ființă care nu se vede bine, nu poate fi deslușită bine, din cauza întunericului, a ceții etc. V. mogîldeață. Deodată tresări. O umbră părea că se mișcă pe fața netedă a cheului gol. BART, E. 185. Din timp în timp el zărea umbre negre ce se furișau de-a lungul galeriilor. ALECSANDRI, O. P. 113. %ca; (În comparații) Ceața iernii ne-a tot depărtat ca pe-o cîmpie Pînă ne-am văzut ca două umbre-n sară. D. BOTEZ, P. O. 77. Trecu ca o umbră și, cînd intră în chilia lui, răsuflă lung. EMINESCU, N. 57. 3. (În superstiții și în basme) Duhul unui om mort; stafie, fantomă, nălucă. Se despică zidul și se ivi o umbră care puse două lumînări aprinse. ISPIRESCU, L. 143. Fug caii duși de spaimă și vîntului s-aștern. Ca umbre străvezie ieșite din infern. EMINESCU, O. I 98. Tot e groază și tăcere... Umbra intră în mormînt. ALEXANDRESCU, M. 17. %ca; Fig. Era un ceas de noapte de toamnă, cînd ies umbrele visurilor noastre. SADOVEANU, O. VI 527. %ca; Expr. Lumea (sau împărăția) umbrelor = lăcașul morților. Se ducea în turburea împărăție a umbrelor. EMINESCU, N. 26. ♦ (Prin exagerare, urmat de determinările «de om», «de femeie» etc.) Ființă foarte slabă (și bolnavă), care și-a pierdut înfățișarea și puterea de mai înainte. Se uita îndurerat la umbra ceea de femeie, un pumn de piele și oase. BART, E. 388. Ce slab ajunsese în urmă, – era mai mult o umbră de om. VLAHUȚĂ, O. A. 149. O umbră de om, un bătrîn cu barba pînă la genuchi. ISPIRESCU, L. 101. 4. Urmă, semn abia perceptibil; cantitate foarte mică de ceva. Era neagră, cu o umbră de mustață, și cu ochii verzi care luminau rece în mijlocul frumuseții aceleia întunecate. DUMITRIU, B. F. 44. E proaspăt bărbierit, cu o ușoară umbră de pudră. C. PETRESCU, C. V. 64. %ca; (În legătură cu abstracte) Zise cu o umbră de părere de rău și de imputare în glas: Pentru asta te cerți tu cu tovarășii tăi ? DUMITRIU, N. 242. Aducîndu-și aminte cît l-au amărît închipuirile, zîmbi în sineși, dar cu o umbră de tristețe. REBREANU, R. I 52. Boala lui era grea de tot și mai nu-i rămînea nici umbră de scăpare. MIRONESCU, S. A. 33. Ești un bărbat devotat și conștiincios, fără nici o umbră de bănuială. CARAGIALE, O. II 175. 5. Fig. Părere, aparență, iluzie. Să pot obține măcar umbra unui succes, atît de trebuincios debutantului. MACEDONSKI, O. IV 3. Ici, umbre de noroade le vezi ocîrmuite De umbra unor pravili călcate, siluite. ALEXANDRESCU, M. 5.

SĂRĂCÁN, -Ă, sărăcani, -e, s. m. și f. Om sărac. N-o lasă taică-său să ia un sărăcan. STANCU, D. 80. %ca; Expr. (Exprimînd compătimire) Sărăcan de mîne = vai de mine. V. îracan. De ce m-ați mai chemat, sărăcan de mine. ȘEZ. XII 39. (Cu pronunțare regională) Și tot eu, săracan de mine, voi căuta să te urmez la groapă, că doară n-ai pe nime pe lumea asta. CONTEMPORANUL, VII 527. Săracan de mine !... Ce-au pățit ? ALECSANDRI, T. 349. – Variantă: sireicán, -ă (CREANGĂ, P. 52) s. m. și f.

ȘÁTRĂ, șetre și șatre, s. f. 1. Cort al țiganilor nomazi; p. ext. grup de corturi alcătuind locuințele unei comunități țigănești nomade. He, he, orașul nostru îți va părea mai pe urmă o șatră de țigani. VORNIC, P. 182. Patru sute de țigani locuiesc în șatrele din vale. STANCU, D. 488. Era de o seamă cu Oleana și, mici copii, se jucaseră împreună în șatra țigănească. GALACTION, O. I 68. %ca; Expr. (Familiar) A umbla (sau a se muta) cu șatra = a se muta cu tot calabalîcul. Uff! suspină Sabina, strîngîndu-și vraful de cărți și caiete. Acum unde mă mai mut cu șatra? C. PETRESCU, C. V. 83. ♦ Comunitate, grup de țigani nomazi. Doisprezece urși are șatra. STANCU, D. 182. Era o viermuială în Amara de parcă satul ar fi pornit să-și mute locul ca o șatră cînd s-a isprăvit popasul. REBREANU, R. II 172. %ca; Țigan de șatră = țigan nomad, de cort; corturar. 2. (Învechit) Cort de tabără. Dumbravă vornicul descălică în fața șatrei domnești. ODOBESCU, S. I 172. Turcii... adunîndu-se de toate părțile, năvăliră dindărătul creștinilor pînă la locul unde erau întărite șatrele (corturile). BĂLCESCU, O. I 48. 3. Construcție primitivă (adesea un simplu acoperiș susținut pe bîrne) care servește ca adăpost pentru vite, pentru uneltele gospodăriei etc. V. baracă, șopron. În șatra din dosul curții ciocanele sună. SADOVEANU, O. I 50. ♦ Baracă de scînduri, acoperită cu pînză, în care negustorii își vînd marfa la tîrg. Printre mii de șatre albe, Vezi fanare în amurg Și prin pulberea de aur oamenii pe uliți curg. IOSIF, v. 53. Porniți de la altă șatră cîțiva săteni se apropiară și maistor Pavel le arătă negoțul. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 92. Șetrele precupeților, scaunele măcelarilor și tarabele gelepilor turci, armeni sau greci, erau închise în ziua aceea. ODOBESCU, S. I 109. Săracele șetrele, Cum mărită fetele! De n-ar fi armean cu șatră, N-ai vedea fată gătată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424.

STÍNGE, sting, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la foc sau la obiecte care ard) A face să nu mai ardă, a opri din ardere. Cucoșul, cum vede și astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; și toarnă el toată apa cea din fîntînă pe jăratec, pînă ce stinge focul de tot și se răcorește cuptoriul. CREANGĂ, P. 65. %ca; (Metaforic) Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. EMINESCU, O. I 199. Ard, ard, ard, mă fac cenușă, căci amorul mă încinge. A ! precum ai aprins focul, fă bine de mi-l și stinge. ALECSANDRI, T. I 416. Cînd ai ști cit foc este în astă ticăloasă inimă ! E un vulcan pe care numai moartea îl va stinge. NEGRUZZI, S. I 51. ♦ Fig. (Complementul indică o senzație dureroasă sau un sentiment puternic) A potoli, a liniști, a astîmpăra. D-na Predeleanu a trebuit să-i vie în ajutor cu un surîs de aur care să-i stingă emoția. REBREANU, R. I 56. Revino ! Lăpușnene, să stingi a mea mustrare. ALECSANDRI, T. II 174. %ca; (Cu determinări instrumentale introduse prin prep. «în») Oftează adînc și-și sting amarul în băutură. MIRONESCU, S. A. 52. (Cu pronunțare regională) Și nu știu gîndirea-mi în ce să o sting: Să rîd ca nebunii ? Să-i blestem ? Să-i plîng ? EMINESCU, O. I 40. %ca; Refl.- Necazul i se stinse ca prin farmec. REBREANU, I. 103. ♦ Refl. (Despre foc sau obiecte care ard) A înceta de a arde, a nu mai arde; a se consuma, a se trece. Focurile s-au stins tîrziu ca după o serbare de noapte. CAMIL PETRESCU, U. N. 272. Făcură legătură că acela care va lăsa să se stingă focul să fie omorît. ISPIRESCU, L. 199. Focul taberei s-a stins, Neagra umbră s-a întins. ALECSANDRI, P. A. 95. ♦ Refl. Fig. A slăbi pînă la totala epuizare; a se topi, a se slei. Mi se rupe inima din mine cînd văz pe buna mea stăpînă cum i se stinge viața din sine. ISPIRESCU, L. 128. Leiba simți că i se sting puterile și se așeză la loc pe prag. CARAGIALE, O. I 290. Și zău, domnule doctor, socoți că bietul cuconul Antohi n-are s-o ducă mult ? – Nu, sermanul !... se stinge văzîndu-l cu ochii. ALECSANDRI, T. 1635. ♦ Refl. (Familiar) A sărăci cu totul, a rămîne sărac lipit; a se ruina. Am făcut aste două odăițe; dar m-am stins. La TDRG. 2. Tranz. (Cu privire la lumină sau la surse de lumină) A face să nu mai lumineze, a nu mai lăsa aprins. Cum s-a culcat ea fără să stingă lampa ? AGÎRBICEANU, S. P. 37. %ca; (Poetic) În cer apune soarele, Stingînd razele lui. ALECSANDRI, P. III 113. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ♦ Refl. A înceta să lumineze, a nu mai da lumină. Iacă acum se stingea de tot lumina ce-i răsărise în cale fără veste. CARAGIALE, O. I 305. %ca; Fig. Gîndurile i se stingeau încetul cu încetul, ca niște raze la asfințit, și ființa i se scufunda într-o odihnă profundă. VLAHUȚĂ, O. A. 102. ♦ Fig. (Cu complementul «ochi», «vedere») A întuneca; a orbi. Moartea venit-a să stingă bătrînului ochii. COȘBUC, AE. 195. A venit poruncă-n țeară Să meargă feciorii iară... Și rămîn măicuțele Blăstămîndu-și zilele, Stingîndu-și vederile, Vărsînd lăcrimuțele Pe toate ulițele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 323. 3. Refl. A deveni întunecos, a se voala, a nu se mai vedea. E seară... Plopii înșirați în zare se sting departeVăpăi de umbră, facle funerare La căpătîiul zilei moarte. TOPÎRCEANU, B. 83. Priveliștea se stinge. În negrul zid s-arată, Venind ca-n somn lunatec, în pasuri line, ea. EMINESCU, O. I 95. ♦ Fig. A se șterge, a dispărea. Se opri, zîmbetul i se stinse pe buze. MIRONESCU, S. A. 35. ♦ (Despre sunete) A slăbi în intensitate, a se auzi tot mai puțin sau de loc. V. amuți. Toate glasurile se stinseră într-o clipire. REBREANU, I. 36. Ca o vecernie domoală Se stinge zvonul de dumbravă. GOGA, P. 23. Bubuitul tunetelor, zguduind cuprinsul, se sparge în depărtări nevăzute, stingîndu-se în fundul pierdut al pustiului plin de întuneric. BART, S. M. 16. %ca; Tranz. (Cu pronunțare regională) Uneori învăluirea vîntului stingea sunetele de bucium. SADOVEANU, O. VII 126. ♦ (Despre aștri) A-și pierde lumina și strălucirea, a se întuneca. O stea dacă lucește stingîndu-se pe loc: Sînt stele mai puține în cerul plin de foc ? MACEDONSKI, O. I 48. O stea pe cer s-a stins. CARAGIALE, O. III 133. Cînd sorii se sting și cînd stelele pică, îmi vine a crede că toate-s nimică. Eminescu, O. I 38. %ca; (Poetic) Soarele negru în ocean se stingea Și peste China, Dinspre Mongolia, se ridica Stea roșie crescînd lumina. BOUREANU, S. P. 10. %ca; Fig. Plăceri ale iubirii, plăceri încîntătoare ! Simțiri ! mărețe visuri de falnic viitor ! V-ați stins într-o clipală ca stele trecătoare Ce las-un întuneric adînc în urma lor. ALECSANDRI, P. A. 62. 4. Refl. A înceta din viață; a muri. Bolnav și în mizerie, Bălcescu s-a stins în Italia în 1852, departe de patria sa pe care o iubea cu înflăcărare. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2540. Își amintea în cîte chipuri văzuse oameni murind: bătrîni stingîndu-se de moarte bună pe patul de-acasă; oameni morți în spitale; unii loviți de moarte violentă. BART, S. M. 77. Craiul cu crăiasa apoi au trăit de aci încolo multe zile dalbe, dar s-or fi stins și ei acum, că e mult de-atuncea. RETEGANUL, P. I 50. S-a stins... lăsînd în adîncă mîhnire pe toată lumea. CARAGIALE, O. III 99. %ca; Fig. E vremea rozelor ce mor, Mor în grădini, și mor și-n mine. Ș-au fost atît de viață pline, Și azi se sting așa ușor. MACEDONSKI, O. I 192. %ca; (Cu subiectul «viața», «sufletul») Multe vieți s-au stins, multe gospodării s-au pustiit din pricina înecului. DUNĂREANU, CH. 69. S-a stins sufletul cel mai generos. CARAGIALE, O. III 11. (Poetic) S-a stins viața falnicei Veneții, N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri. EMINESCU, O. I 202. ♦ Tranz. A omorî, a ucide. Doi feciori, în depărtări, Ți i-a stins războiul ! Și rămas-ai în oftări, Și te bate pe cărări Răul în tot soiul. NECULUȚĂ, Ț. D. 112. %ca; (În amenințări) Nici eu să robesc la tine, Nici tu să robești la mine. Vrei, nu vrei dintr-un cuvînt ? Că te sting de pe pămînt ! ALECSANDRI, P. II 24. %ca; Expr. A stinge pe cineva în bătăi v. bătaie.Tranz. (Cu complementul «viață», «zile») A curma (firul vieții cuiva). Alții, de mirare, Cu mîna la gură capul clătina Și-ncet lîngă dînsul își șopteau așa: «... El să fie Groza, cel ce ca o fiară, Fără nici o grijă de negrul păcat, A stins zile multe și lege-au călcat ?». ALECSANDRI, P. A. 50. Unde sînt atîte vieți ?... Moartea rece le-a cuprins Într-o clipă ea le-a stins, Și pe cîmpul cel de moarte... S-a lăsat acum deodată O tăcere-nfricoșată. id. P. II 18. ♦ (Uneori întărit prin «de pe fața pămîntului», mai rar «de pe fața lumii») A dispărea fără a lăsa urmași. V. pieri. Căta-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici, pe sălbaticii primitivi ai pămîntului... luptîndu-se cu fiare uriașe, ale căror seminții s-au stins acum de mult de pe fața lumei ? ODOBESCU, S. III 78. A încetat producerea cailor și s-au stins numeroasele erghelii ( = herghelii) ce formau înainte unul din izvoarele de bogăție a romînilor. ALECSANDRI, P. P. 119. ♦ Fig. A dispărea fără urmă; a pieri. Mulți voinici au cercat să pețească pe crăiasa zinelor, dar bine n-au umblat, căci zinele i-au fermecat, deoarece, de s-ar mărita cumva crăiasa lor, atunci împărăția lor trebuie să se stingă. RETEGANUL, P. 11 6. %ca; (Despre abstracte) Încetul cu încetul s-a stins toată dragostea mamei ce-o avea mai nainte cătră fiica ei. RETEGANUL, P. IV 4. 5. Tranz. A distruge, a prăpădi, a nimici; a șterge de pe fața pămîntului. Dacă vreun prăpăd de la niscaiva lighioane ori de la ciori cădea peste semănăturile megiașilor, ale lui era stinse cu desăvîrșire. ISPIRESCU, L. 207. Romînii, crezînd a-și asigura libertatea și a stinge aristocrația, se puneau de ucideau la aristocrați și pustiau acareturile lor. BĂLCESCU, O. II 261. %ca; (În propoziții consecutive, exprimînd intensitatea acțiunii din regentă) Ciobanul... începu să-i spună turcului, plîngînd: Ăla, boierule, m-a bătut de m-a stins ! GALACTION, O. I 288. Gîndacii d-tale merg bine ? Ai mei mănîncă de sting pămîntul. DELAVRANCEA, H. T. 133. Fura de stingea cînd intra într-o băcănie. VLAHUȚĂ, la TDRG. Mihai Viteazul încălecă pe bidiviul său, își luă oastea, trecu Dunărea și... bătu oastea potrivnică de o stinse. ISPIRESCU, M. V. 36. 6. Tranz. A pune capăt unei obligațiuni, unei acțiuni penale, unui împrumut, unui privilegiu. Da la trebunal nu mergem ?... Mai întîi să stingem datoriile, fraților. DUMITRIU, B. F. 111. %ca; Refl. Cererea de divorț se stinge prin împăcarea soților. Uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului.În curînd afacerea cu popa se stinse. REBREANU, I. 75. 7. Tranz. A turna apă (sau alt lichid) peste anumite preparate culinare încinse, lăsînd apoi compoziția să fiarbă. 8. Tranz. (În expr.) A stinge var = a turna apă peste piatra de var arsă, pentru a provoca o reacție chimică, în urma căreia se obține var stins.

CLĂNCĂÍ, pers. 3 clắncăie, vb. IV. Intranz. (Despre două obiecte) A produce un zgomot caracteristic în urma lovirii lor. – Clanc + suf. -ăi.

DOÁR adv. 1. (Exprimă ideea unei delimitări sau restricții) Numai. Stai doar o clipă! %ca; Expr. Doar că nu... = aproape că..., puțin a lipsit să nu... 2. Vezi bine, cum se știe; desigur. Doar nu m-ai căutat! 3. Poate; probabil. Va reuși doar până la urmă! %ca; Expr. Fără doar și poate = fără nici o îndoială; neapărat. ♦ În speranța că... L-a întrebat, doar va afla ce să facă. %ca; Expr. Într-o doară = la noroc, la întâmplare, pe nimerite. 4. (Reg., la începutul unei propoziții interogative) Oare? [Var.: doáră adv.] – Lat. de-hora.

DINAPÓI adv. 1. În partea din urmă; în spate, înapoi, dindărăt. ♦ (Adjectival) Care se află în spate; posterior. ♦ (Substantivat; în forma dinapoia) Jumătatea din spate a corpului unui animal sau al unui om. 2. De la spate, din urmă, dindărăt. – De4 + înapoi.

POSTERITÁTE s. 1. descendenți (pl.), urmași (pl.), (înv.) mărădic. (Ce va zice ~?) 2. viitor, viitorime, (înv.) viitorie. (~ va aprecia eforturile noastre.)

A ZÍCE zic 1. tranz. 1) A reda prin cuvinte; a exprima prin grai; a spune. %ca; Ce mai zici? ce mai faci? Va să zică adică; prin urmare. 2) A enunța cu fermitate; a afirma. 3) A aduce ca obiecție; a obiecta. Ai ce zice? 4) A găsi de cuviință; a crede; a considera; a socoti. %ca; Să zicem a) să admitem; b) de exemplu. 5) (piese muzicale) A produce cu vocea sau cu un instrument; a cânta, a interpreta; a executa. 2. intranz. A purta numele; a se numi; a se chema. /<lat. dicere

CAVALÉR s.m. I. (Ist.) Membru al ordinului ecvestru din vechea Romă, format din cetățeni bogați. ♦ Nobil feudal admis într-un ordin militar în cadrul unei ceremonii speciale; (și astăzi în unele țări) membru al unui ordin militar religios. ♦ Membru al unui ordin onorific; posesor al unor decorații. ♦ Cavaler de industrie = îmbogățit în urma speculațiilor, șarlatan, escroc. II. 1. Om generos, nobil, plin de abnegație; om cu purtări alese. 2. Bărbat care însoțește o femeie în societate. 3. Bărbat necăsătorit; holtei, burlac. [< it. cavaliere, fr. chevalier].

CAVALÉR s. m. I. 1. membru al ordinului ecvestru din vechea Romă, din cetățenii bogați. 2. nobil feudal admis într-un ordin militar în cadrul unei ceremonii speciale; (astăzi) membru al unui ordin militar religios. 3. membru al unui ordin onorific; posesor al unor decorații. 4. ~ de industrie = îmbogățit în urma speculațiilor; șarlatan, escroc. II. 1. om generos, nobil, plin de abnegație; om cu purtări alese. 2. bărbat care însoțește o femeie în societate. 3. bărbat necăsătorit; holtei, burlac. ♦ ~ de onoare = tânăr necăsătorit care-i însoțește pe miri la cununie. (< rus. kavaler, it. cavaliere, fr. cavalier)

amartizáre s.f. Acțiunea de a lua contact cu planeta Marte venind de pe Pământ %ca; „Amânarea amartizării sondei spațiale «Viking-1»” R.l. 28 VI 76 p. 6. %ca; „Experții NASA urmează să decidă miercuri dacă vor utiliza sau nu a doua zonă de amartizare pe planeta Marte [...]” R.l. 30 VI 76 p. 6; v. și amartiza (din amartiza)

*anevrízm n., pl. e (fr. anévrisme, d. vgr. [după pronunțarea ngr.] aneúrisma, dilatare). Med. Unflătură [!] a uneĭ artere într' un punct oare-care. (Această unflătură se umple de sînge lichid orĭ coagulat, ĭar dacă, în urma uneĭ emoțiunĭ saŭ încordărĭ, se rupe, moartea se produce fulgerător). – Maĭ bine ar fi anevrizmă, ca prizmă, sofizmă, agheazmă ș. a.

*cártă f., pl. cărțĭ și carte (fr. carte, lat. charta, d. vgr. hártes, hîrtie. V. carte, carton, hartă, hîrtie). Foaĭe de carton p. scris. Lege fundamentală, constituțiune: carta cea mare a libertăților (magna charta libertatum) de la 1215 a devenit baza legilor Anglieĭ. Cartă de vizită saŭ bilet de vizită, mic carton pe care e scris numele uneĭ persoane care, cînd nu te găsește acasă, țĭ-o lasă ca să știĭ cine a fost. Cartă de student, de alegător, hîrtie, bilet, condicuță care arată că eștĭ student, alegător. Cartă de bucate, listă de bucate (listă e maĭ uzitat). Cartă albă (tradus după fr. carte blanche), bilet pe care ți-l dă altu ca să scriĭ în numele luĭ orĭ-ce vreĭ și pin [!] urmare să facĭ ce vreĭ într´un domeniŭ oare-care. Fig. A da cuĭva cartă albă, a lăsa în voĭa luĭ să facă orĭ-ce vrea într´o afacere a ta. Cartă poștală, carton tipărit eliberat de serviciu poștal și care are o față liberă p. corespondență. (La 27 Ĭanuariŭ 1869, doctoru E. Hermann publică în ziaru Neue Freie Presse din Viena un articul [!] în care propunea acest noŭ fel de corespondență în locul scrisorilor în plicurĭ. La 10 Octobre apăru întîĭa serie de cărțĭ poștale în Austro-Ungaria, de la care această practică sistemă de corespondență trecu la cele-lalte state). – Și carte poștală.

gĭolár m. (d. gĭol). Vest. Acela care joacă foarte bine la arșice orĭ la bile și, pin [!] urmare, ĭa toate arșicele saŭ bilele adversaruluĭ. – În est cĭolar. V. nucar și as.

dî́ră f., pl. e și î́ (sîrb. dira, gaură, zgîrietură, drum, trecere a uneĭ armate; bg. dirĕa, d. vsl. dira, despicătură, d. drati-deron, a zgîria, a despica. V. draniță, dîrăsc, odor, puzdere, zdreanță). Urmă continuă: corabia mergînd lasă (orĭ face) o dîră pe apă, în urma animaluluĭ rănit a rămas o dîră de sînge. Fig. A face dîră (pin barbă), a crea un precedent, a începe un lucru.

dulámă f., pl. e și ămĭ (turc. dolomá, manta de ceremonie a ĭenicerilor; ngr. dolomás, sîrb. doloma, rus. pol. dolman. Cp. cu lat. dalmatica [vestis], manta cu mînecĭ lungĭ. V. dolman). Vechĭ. Un fel de redingotă de ceremonie, une-orĭ de catifea. Maĭ pe urmă, un fel de manta lungă pe care o purtaŭ negustoriĭ, preuțiĭ și lăutariĭ. Azĭ. Olt. Un fel de pardesiŭ țărănesc lung de dimie albă ornat cu ceaprazurĭ și găitane negre. V. contuș, ipingea.

* scarlatínă f., pl. e (din latina medicală scarlatina [febris, friguri], it. scarlatto, fr. écarlate, coloare de un roș aprins. V. schirlet). Med. O boală febrilă contagioasă caracterizată pin pete roșiĭ pe pele și pe mucoase. – Scarlatina atacă maĭ ales copiiĭ maĭ micĭ de 15 anĭ și începe cu ferbințeală mare și durere în gît (angină). Incubația e răpede și durează abea patru zile, după care urmează o angină maĭ slabă orĭ maĭ puternică, și peste 24 de ore ĭeșirea petelor roșiĭ netede. Une-orĭ ucide bolnavu în 24 de ore în ferbințeală și aĭurare, alteorĭ în maĭ multe zile, ĭar cine scapă, se vindecă în vre-o patruzecĭ de zile de convalescență cu tot. Ia se termină c’o descuamațiune intensă, în timp e maĭ molipsitoare. Bolnavu de scarlatină trebuĭe să bea numaĭ lapte, maĭ tîrziŭ fertură de carne fără pîne, și să-șĭ ție gura, nasu și gîtu în mare curățenie. Dacă temperatura se ridică, se fac băĭ recĭ orĭ căldicele. Medicu trebuĭe să declare primaruluĭ cazurile de scarlatină și să vegheze la dezinfectarea caselor și haĭnelor. În România veche mureaŭ pe an 2000-4500 de bolnavĭ de scarlatină.

spăl, a -á v. tr. (lat. *ex-péllavo, *-pellavare [ex-per-lavo]. – Spăl, spelĭ, spală: să spele. V. laŭ). Curăț cu un lichid: a spăla rufe, a spăla paharu, îmĭ spăl mînile. Fig. Șterg, fac să se uĭte: a spăla pin sînge o ofensă. V. refl. Mă curăț cu apă: cînd ne sculăm din somn, ne spălăm pe mînĭ și pe față. Fig. Nicĭ cu Dunărea nu te veĭ spăla. A-tĭ spăla mînile, a te descărca de răspundere, a fugi de responsabilitate (ca Pilat). Spală-te (saŭ freacă-te) pe cap cu acest lucru saŭ cu acest om, se zice ironic cînd unu cere cu insistență un lucru și, în sfirșit, i-l daĭ ca să scapi de el saŭ cînd îțĭ aduce pe cap un om importun cu care, la urma urmeĭ, tot el trebuĭe să se plictisească.

CLĂNCĂÍ, pers. 3 clắncăie, vb. IV. Intranz. (Pop.; despre două obiecte) A produce un zgomot caracteristic în urma lovirii lor. – Clanc + suf. -ăi.

DINAPÓI adv. 1. În partea din urmă; în spate, înapoi, dindărăt. ♦ (Adjectival) Care se află în spate; posterior. ♦ (Substantivat; în forma dinapoia) Jumătatea din spate a corpului unui animal sau al unui om. 2. De la spate, din urmă, dindărăt. – De4 + înapoi.

DOÁR adv. 1. (Exprimă ideea unei delimitări sau restricții) Numai. Stai doar o clipă! %ca; Expr. Doar că nu... = aproape că..., puțin a lipsit să nu... 2. Vezi bine, cum se știe; desigur. Doar nu m-ai căutat! 3. Poate; probabil. Va reuși doar până la urmă! %ca; Expr. Fără doar și poate = fără nicio îndoială; neapărat. ♦ În speranța că... L-a întrebat, doar va afla ce să facă. %ca; Expr. Într-o doară = la noroc, la întâmplare, pe nimerite. 4. (Reg.; la începutul unei propoziții interogative) Oare? [Var.: doáră adv.] – Lat. de-hora.

ÁPĂ, (I) ape, s. f. I. 1. Lichid transparent și incolor, care, în stare pură, este o combinație de oxigen și hidrogen. Era nevoie de multă apă – și apa o scotea din gîrla cu care se învecina curtea lui. PAS, L. I 71. %ca; Apă dulce = (în opoziție cu apa sărată a mărilor) apă de izvoare și de rîuri. Pești de mare și pești de apă dulce. %ca; Apă minerală = apă care conține în soluție săruri, gaze și substanțe radioactive. (De obicei eliptic, urmat de numele localității respective introdus prin prep. «de») Apă de Căciulata. Apă de Slănic. %ca; Apă moale = apă care conține foarte puțin calcar (de exemplu apa de ploaie). %ca; Expr. (Familiar) Apă de ploaie = vorbe goale, fără conținut; palavre. (Familiar) A bate apa în piuă sau a bate apa să se aleagă untul = a spune mereu același lucru, a vorbi mult și fără rost. A îmbăta (pe cineva) cu apă rece = a încînta (pe cineva) cu vorbe goale, cu făgăduieli. A fierbe (pe cineva) fără apă = a-i face (cuiva) necazuri, a-l chinui. A fi (toți) o apă = a fi de o seamă, a fi egali. A face o apă din... = a șterge deosebirile dintre..., a face uniform, egal. A face a apă din toate acele popoare... iată ceea ce se frămîntase... în creierii lui Iosif al II-lea. ODOBESCU, S. III 521. A intra la apă = a) (despre țesături) a-și micșora dimensiunile la muierea în apă; b) fig. a ajunge într-o situație grea. A băga (pe cineva) la apă = a-i face (cuiva) un mare necaz sau o mare neplăcere A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. A scoate apă din piatră (seacă) = a reuși într-o întreprindere grea, a dovedi ingeniozitate. Cu una cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. A duce (sau a căra) apă cu ciurul v. ciur. A căra apă la puț = a face un lucru inutil. Apa morților = tremurare a aerului în zilele calde, care dă iluzia unei ape curgătoare pe o cîmpie întinsă. V. miraj, fata morgana. Peste întinderile de la hotarul vederilor jucau valurile apei morților, această fermecătoare și amăgitoare arătare. SANDU-ALDEA, U. P. 57. %ca; Cantitate limitată din acest lichid. A spăla rufele în două ape. %ca; (În basme și în superstiții) Apă neîncepută = apa scoasă prima oară (într-o anumită zi) dintr-o fîntînă sau dintr-un izvor și folosită în descîntece. Să mă spele în toate zilele cu apă neîncepută, să-mi dea orzul fiert în lapte dulce. ISPIRESCU, L. 15. Apă vie = apă care învie morții. Apă moartă = apă miraculoasă care poate închide rănile sau îmbina părțile corpului unui om tăiat în bucăți. Turnă apă moartă peste toate ranele și se ihchegă carnea. ISPIRESCU, L. 330. Să-mi aducă trei smicele de măr dulce șt apă vie și apă moartă, de unde se bat munții în capete. CREANGĂ, P. 272. Apă sfințită v. sfințit. 2. Masă de apă (1) formînd un rîu, un lac, o mare etc.; rîu, fluviu, (mai rar) mare. Se simțea rece, curat, ușor ca o apă de munte, ca un vînt de martie. DUMITRIU, N. 247. Am mers pe malul apei, în valuri să-mi îngrop Și cîntecul și-amarul. COȘBUC, P. I 60. Sub plopii rari apele sună Și plopii rari vîjîie-n vînt. COȘBUC, P. I 64. Numai apele în ropot s-aud din munte coborînd. VLAHUȚĂ, O. A. I 29. Trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari... CREANGĂ, P. 208. Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă. EMINESCU, O. I 147. Urciorul nu merge de multe ori la apă (= cel care persistă în acțiuni nejuste trebuie, pînă la urmă, să suporte consecințele faptelor sale). %ca; (Adesea determinat prin numele rîului, al fluviului, etc. la genitiv) Abia cătră amiază ajunseră la apa Bistriței. SADOVEANU, B. 69. Pe la poalele acestor munți curge apa Dunării. GOLESCU, î. 55. Apă curgătoare = apă care curge pe o albie înclinată și se varsă în altă apă mai mare. Pîrăul, riul șt fluviul sînt ape curgătoare. %ca; Apă stătătoare = apă care se adună în depresiuni ale terenului (baltă, lac, mare). Pești de apă curgătoare Și de apă stătătoare, Cu năvodul pescuiți Și cu undița undiți. ALECSANDRI, P. A. 93. Ape teritoriale v. teritorial. %ca; Loc. adv. În susul apei v. sus. În josul apei v. jos. (în legătură cu verbele «a ști», «a vorbi», «a spune») Ca (de) pe apă sau ca apa = în mod curgător, curent. Parcă ești un zodieri, de le spui toate ca de pe apă! SBIERA, P. 236. Le-ați auzit [cum vorbesc franțuzește]? Ca apa! ALECSANDRI, T. I 166. %ca; Expr. A ști sau a vedea în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva = a cunoaște gîndurile, dispoziția sau apucăturile cuiva. A-l lăsa pe cineva (să se scalde) în apele lui = a-l lăsa pe cineva în voia sa. Orice mîngîiere a mea era de prisos. L-am lăsat în apele lui. SADOVEANU, O. II 232. A pluti în apele cuiva = a fi de părerea cuiva, a-l urma în totul. Sper... că... îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale. ODOBESCU, S. III 155. A nu fi în apele lui sau a nu fi în toate apele = a simți o indispoziție fizică sau psihică, a fi abătut. Iorgule... ai ceva care-mi tăinuiești... Nu ești în apele dumitale. ALECSANDRI, T. 1433. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. CREANGĂ, P. 59. A-i lua sau a-i tăia (cuiva) apa de la moară = a crea (cuiva) condiții nefavorabile de acțiune sau de existență. A pescui în apă tulbure = a șe folosi de împrejurări tulburi, pentru a realiza un cîștig. A se duce pe apa sîmbetei (sau a Dunării, a gîrlei) = a se prăpădi, a dispărea. Cînd să-și deie pușca-n primire, îl chema la cancelarie majurul, și toată bucuria i se ducea pe apa sîmbetei. CAMILAR, N. 118. Dar dacă s-ar duce pe apa Dunării și a sîmbetei toți ciocoii, poate că n-ar fi rău! PAS, L. 1255. Ce pe apă nu curge v. curge. ♦ (Mai ales la pl., determinat prin «a rîului», «a mării» etc.) întreaga cantitate de apă a unui rîu, a unei mări etc.; (poetic) valuri, unde. Au venit apele mari. %ca; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. EMINESCU, O. I 199. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri... Ș-ale rîurilor ape ce sclipesc fugind în ropot. EMINESCU, O. I 76. %ca; Fig. Apele limpezi ale conștiinței. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 4/5. Lumina lunii străbătea apa geamului și, căzînd pieziș în luciul oglinzii, se revărsa in negrul din odaie. DAN, U. 186. 3. Fig. (Mai ales la pl.) Joc de culori, amintind undele apei, pe care îl fac în lumină anumite obiec.e lucioase (pietre prețioase, metale, mătăsuri). Lua fiecare inel, fiecare pereche de cercei, le ridica in fața ochilor, le făcea să-și joace apele și sclipirile în lumina blîndă a flăcării de petrol. DUMITRIU, N. 84. Pe pajiștea verde... se învîrtea hora. Fetele erau în catrințe de lînă, vrîstate în fel de fel de ape. SADOVEANU, O. I 73. Părul... undează, făcind ape-ape. DELAVRANCEA, S. 108. O pală de Taban, cu apele negre pe tăiș și cu mîner de pietre scumpe. ODOBESCU, S. I 132. ♦ Fața, luciul oglinzii. Oglinda era cu rame aurite și cu apa împîclită. C. PETRESCU, A. 338. II. 1. (Urmat de diverse determinări) Denumire dată unor preparate industriale, farmaceutice sau de parfumerie. Apă de trandafir. Apă de melisă. Apă de ochi. %ca; I-am turnat pe gît cîteva lingurițe de apă de colonie. NEGRUZZI, S. I 62. %ca; Apă de clor = soluție de clor în apă, folosită ca decolorant și dezinfectant. Apă de var = lapte de var, v. lapte. Apă tare = numele popular al acidului azotic. Apă regală %ca; amestec de acid clorhidric și acid azotic, care dizolvă toate metalele, inclusiv aurul și platina. Apă oxigenată v. oxigenat. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului omenesc: a) lacrimi. Bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă. EMINESCU, O. I 84; b) salivă. (Numai în expr.) A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a avea o poftă mare de ceva, a dori ceva nespus de mult. Le lăsa gura apă la toți după așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213; c) sudoare. Din cînd în cînd își scotea batista din buzunar, ștergea apa de pe obrajii dogoriți. C. PETRESCU, S. 106. %ca; Expr. A fi (numai) apă (sau o apă) = a fi foarte transpirat; d) lichid seros secretat de organism în anumite boli. Apă la genunchi. Apă la plămîni (= pleurezie). Apă la cap (= hidrocefalie). %ca; Expr. (Familiar) A avea apă la cap = a fi prost, idiot. A lăsa apă (unui animal) = a sparge o umflătură pentru a permite să se scurgă lichidul colectat; e) lichid în care stă fetusul.

FI, sînt, vb. IV. Intranz. A. Verb predicativ. 1. A exista, a avea ființă. Sînt flori care-și înclină boiul și mor topite de visare, Mai sînt și ochi ce plîng în noapte și-adorm cînd soarele răsare! ANGHEL, P. 20. Copilașul nostru nu mai este! CREANGĂ, P. 177. Că-i iarbă de noi, Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. %ca; Expr. (În legătură cu o negație) De cînd sînt (ești etc.) = de cînd mă aflu pe lume, dintotdeauna. N-am sărit peste garduri niciodată, de cînd sînt. CREANGĂ, P. 28. Tu, de cînd ești, nu te-ai îngrijit de toaletă. NEGRUZZI, S. I 64. (Cu accentul frazei pe primul element) E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = treacă-meargă. Aici e cum e, dar să vedem dincolo.De foame ar fi ce-ar fi, dar n-am cu ce mă-nveli. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. 2. (În legătură cu o noțiune locală, exprimată sau subînțeleasă) A se afla, a se găsi. Sînt la pat și copiii ceilalți. PAS, Z. I 215. Cine știe pe unde va fi fiind, singur și flămînd. SADOVEANU, B. 21. Cine-i acolo?Eu.Cine eu?Eu, Ivan. CREANGĂ, P. 308. %ca; (Despre abstracte; construit cu dativul) Gîndul îi era la fiicele sale. ISPIRESCU, L. 51. Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. ♦ A-și avea obîrșia, a se trage, a deriva, a proveni. Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești ? ISPIRESCU, L. 298. 3. (În locuțiuni temporale) A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Om lega frăție de cruce pe cît om fi și om trăi. EMINESCU, N. 7. %ca; (Impersonal, urmat de compliniri temporale, adesea fixînd momentul unei acțiuni) Era... într-o seară de ajun de an nou. PAS, Z. I 72. Era dimineață cînd am intrat în oraș. NEGRUZZI, S. I 67. Cînd o fi de către seară, Să mi te pai ca de ceară... Cînd va fi de dimineață, Să te duci din astă viață. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 259. (În legătură cu noțiuni de durată, exprimă ideea de scurgere a timpului) Ah! e mult de-atunci. COȘBUC, P. I 259. Puțin mai este și ai să ajungi împărat. CREANGĂ, P. 191. 4. A se îndeplini, a se întîmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost, răspunse munteanca. SADOVEANU, B. 276. Vulturul se va duce... să afle ce este pe la frații tăi. ISPIRESCU, L. 330. Nu era joc, nu era clacă în sat, la care să nu se ducă fata babei. CREANGĂ, P. 284. %ca; (Repetat, formează diferite construcții, care exprimă resemnarea în fața evenimentelor sau înfruntarea lor) Ridică, cu un gest de curaj, același gest de «ce-o fi, o fi», receptorul. SEBASTIAN, T. 80. Toți doctorii spuseră că împăratul să lase scaunul împărăției unuia dintre gineri, că așa o fi fost să fie. VISSARION, B. 60. Și-apoi, ce-a mai fi, a mai fi. CREANGĂ, P. 269. %ca; Expr. Fie ! = a) (exprimînd consimțirea) să se facă precum spui, accept. Vino și tu! – Fie, am să viu! b) (exprimînd concesia) admit, aprob, merită, nu e păcat. Destulă muncă avu, dar fie, că izbuti. ISPIRESCU, L. 3. 0 fi! = se poate, posibil. O fi, nu tăgăduiesc. FILIMON, la TDRG. Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întîmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în acest chip. (Familiar) Este ? = nu-i așa ? Da știi, mă simt eu fără carte, că cine n-are carte n-are parte... Este, d-le căpitan? – Da cum să nu fie, d-le Paraipan? D. zamfirescu, R. 88.5. (În legătură cu noțiuni cantitative, în special prețuri) A costa, a prețui, a valora. Cît sînt roșiile? 6. (În explicații superstițioase, în ghicitori etc.) A însemna, a fi semn că. Ce e cînd ți se bate tîmpla a dreaptă? CARAGIALE, O. I 58. %ca; Expr. A nu fi a bine (sau a bună) = a nu fi semn bun. Nu mai plînge, Săftică, nu-i a bine! CONTEMPORANUL, VI 101. B. Cu funcțiune copulativă. 1.Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul. Gălăciuc este a! șaselea. SAHIA, N. 41. Secundul... căpitan cu vechime, era între două vîrste. BART, E. 118. El e flămînd și e-nsetat, Și-i slab, că e bătrîn. COȘBUC, P. I 227. Casa, din care nu vedem decît o bucată de perete... este a lui Marcu Florii Cucului. SLAVICI, N. I 29. Se vede lucru că nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine. CREANGĂ, P. 186. (Expresie de urare) Să-ți fie de bine, verișorule! ALECSANDRI, T. I 39. Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație prielnică, favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. De noi ar fi mai bine în pădure! RETEGANUL, P. IV 8. A fi cu eineva = a fi de partea cuiva, a ține cu cineva, a fi partenerul cuiva. Să fii cu copiii tăi, ori să fii cu mine. ISPIRESCU, L. 272. Trageți toți cîte-o carte! Domnule, ești cu mine. ALEXANDRESCU, P. 89. A fi cu ceva = a avea ceva. Dealul e cu spini acum. COȘBUC, P. I 259. Era cu o stea în frunte. ISPIRESCU, L. 306. 2. (Construit cu dativul) Împreună cu un nume predicativ exprimă o stare sau o acțiune arătată de numele predicativ respectiv. Si de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este. EMINESCU, O. I 147. %ca; Expr. Ce mi-i (ți-i etc.)...= ce importanță are..., ce folos de... Ce mi-i vremea, cînd de veacuri Stele-mi scînteie pe lacuri. EMINESCU, O. I 123. (Familiar) Ți-o fi (i-o fi etc.) = ajunge, destul. Hai, du-te! Ți-o fi! SADOVEANU, P. M. 69. %ca; Impers. (În legătură cu starea timpului) Dar uite nu e vînt – Și-i cald. COȘBUC, P. I 230. Ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om! CREANGĂ, P. 143.3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ, în legătură cu noțiuni exprimînd un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Să spunem că mi-a fost greu; însemna să nu fi plecat la școală ? DAVIDOGLU, M. 8. Lene să ne strici aparatul... nu-ți fuse. SEBASTIAN, T. 12. Se puse pe un plîns de-ți era mai mare jalea de dînsul. ISPIRESCU, L. 287. [Îi] era lehamite de mustrările socrilor. CREANGĂ, P. 89. %ca; Expr. A fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i fi pe plac, a îndrăgi, a iubi. Așa-i fusese drag în tinerețe Lipan, așa-i era drag ș-acum. SADOVEANU, B. 11. Mi-e (ți-e etc.) (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjunctiv) = îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor), îmi bat capul, port grija, sînt interesat. Dacă nu ți-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul [pupezei] ? CREANGĂ, A. 57. (Regional) Mi-e (ți-e etc.) a mînca = simt (simți etc.) nevoia de a mînca. Numai bucatele să fie gata mai devreme, pentru că dumisale îi este a mînca. NEGRUZZI, S. I 82. Mi-e (ți-e etc.) că... (sau să nu... ) (urmat de viitor sau de prezentul cu sens de viitor) = mă tem (te temi etc.) că... (sau să nu... ). Mi-e că n-o să te ia, tovarășe. DUMITRIU, N. 263. Sînt bătrîn... și mi-e să nu poticnesc. ISPIRESCU, L. 21. Mi-i să nu mă scoți din sărite. CREANGĂ, P. 152. 4. (Impersonal, urmat de un infinitiv sau de un conjunctiv) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Cînd fu a se boteza pruncul. ISPIRESCU, M. V. 4. Și de-a fi să mor În cîmp de mohor, Să spui lui Vrîncean. ALECSANDRI, P. P. 2. Cînd este a se face vreo înmormîntare, obiceiul antic cere a se așeza poduri in calea mortului. id. ib. 140. %ca; (Urmat sau precedat de o noțiune temporală; adesea pleonastic) Iar cînd a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit. COȘBUC, P. I 55. Iar cînd fuse într-o zi tocmai cînd copilul împlinea cincisprezece ani... se sculă Făt-Frumos și zise... ISPIRESCU, L. 2. %ca; (Rar, la forme personale) Pîn-eram de nu iubeam, Unde mă culcam dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 12. 5.(De obicei impersonal; mai ales la imperfect urmat de un conjunctiv) A avea putința, posibilitatea, ocazia, chipul să... Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o mai facă. CREANGĂ, P. 86. ♦ A se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult pînă să... Tocmai eram să vă întreb de unde le aveți [salatele]. CREANGĂ, P. 210. Eram șă-ți țes o haină. EMINESCU, N. 9. Mă puse întîi la buchi, dar văzînd că într-o zi era să mă înăduș... hotărî a-mi spune singur tabla [înmulțirii]. NEGRUZZI, S. I 247. %ca; Expr. (Urmat de o propoziție cu verbul la conjunctiv) Era mai (mai) sau aproape, p-aci (p-aci), cît p-aci (sau pe ce), tocmai, (mai rar) puțin era = puțin lipsea să se întîmple (ceva). Cînd era mai să-i ajungă, să uită fata-ndărăpt. RETEGANUL, P. I 39. Strîngîndu-l tare în brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I 80. 6. (Urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. Nici că e de gîndit. ISPIRESCU, L.m 253. Oare nu-i de făcut vreo șmichirie, pănă mai este încă vreme? CREANGĂ, P. 321. C. Verb auxiliar. I. Construit cu un participiu variabil, servește la formarea conjugării pasive. Nemaifiind supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popești. CREANGĂ, P. 303. Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute. ALEXANDRESCU, P. 133. %ca; (Cu repetarea pleonastică a participiului) Fost-am fost trimiși cu bine Din Suceava cătră tine. ALECSANDRI, P. A. 97. II. Construit cu un participiu invariabil formează timpuri compuse ale conjugării active. 1. Cu viitorul I se formează viitorul anterior. Vom putea sta de vorbă numai cînd voi fi terminat de scris. 2. Cu condiționalul prezent se formează perfectul optativ condițional. Zidul pieri ca și cum n-ar fi mai fost. ISPIRESCU, L. 26. Tu ești uitat, uitat ca cum n-ai fi mai fost. NEGRUZZI, S. I 65. 3. Cu conjunctivul prezent se formează perfectul conjunctivului. Frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă așa. CARAGIALE, O. I 45. 4. Cu infinitivul se formează perfectul infinitivului. Se poate lăuda a fi învățat meșteșugul în timp foarte scurt. 5. Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului se formează prezumtivul prezent și perfect. Unde s-a fi găsind acel Împărat-Roș... numai cel de pe comoară a fi știind. CREANGĂ, P. 234. Oare așa fel de tineri să se fi aflînd mulți în lume? DRĂGHICI, R. 7. III. Construit cu un participiu invariabil sau cu gerunziul, servește la alcătuirea formelor perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect. Tocmai pe cînd părerea de rău îl ajunsese și, mai și decît pînă aici, erau trecînd printr-o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 109. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Te-ai fost dus. NEGRUZZI, S. I 6. – Forme gramaticale: prez. ind. sînt (familiar îs, prescurtat -s), ești (pronunțat iești), este (pronunțat ieste, prescurtat e, îi, i-), sîntém (accentuat și sî́ntem), sînteți, sînt; imperfect eram (pronunțat ieram); perf. s. fui (regional fusei); conjunctiv să fiu; imperativ pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost.

ATÚNCI adv. I. (Cu sens temporal; în opoziție cu acum) 1. În momentul acela (despre care este vorba), pe vremea aceea (trecută sau viitoare). Atunci întîi s-au strîns, la Izlaz, Cojocul și surtucul, brațul și gîndul. Tovarăși de zîmbete și de necaz. Să-și depene jelile toate de-a rîndul. DEȘLIU, G. 23. Ce mai chiu și chef prin ramuri Se-ntinsese-atunci ! COȘBUC, P. II 33. Dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. %ca; (În imprecații) Atunci s-ajungi tu, sfrijitule, cînd îi mînca alivenci de la mine. ALECSANDRI, T. 722. %ca; Expr. Atunci și nici atunci = niciodată, nici măcar cînd s-ar întîmpla un lucru imposibil. Cînd îi lăsa focului viața de haiducie?... -Cînd codrii or înfrunzi iarna ca și vara, vara ca și iarna; atunci.;. și nici atunci! DELAVRANCEA, S.177. Să-l văd cînd mi-oi vedea ceafa; atunci și nici atunci. CREANGĂ, P. 227. 2. Într -un moment concomitent cu o acțiune sau urmînd imediat după aceasta. Atunci s-a arătat ce poate Lopata cununată cu condeiul. DEȘLIU, G. 24. Să se adune la ospăț domnesc dregătorii noștri și căpeteniile de răzeși din sate care se vor afla atunci în tîrgul de scaun. SADOVEANU, N. P. 388. Și-atunci de peste larg pridvor... Ieși Zamfira-n mers isteț. COȘBUC, P. I 56. Pun mina pe revolver, atunci auz tare un glas de căpriță. CARAGIALE, O. I 334. %ca; (Precedat de alte adverbe, cu sensul determinat de acestea) Tot atunci = exact în același timp cu... O namilă de om mînca brazdele de pe urma a 24 de pluguri și tot atunci striga în gura mare că crapă de foame. CREANGĂ, P. 241. Chiar (sau tocmai) atunci = cu foarte puțin timp înainte de aceea. Noroc că tocmai atunci sosise pustnicul. ISPIRESCU, L. 30. Alt om venea dinspre tîrg, cu un car nou, ce și-l cumpărase chiar atunci. CREANGĂ, P. 40. %ca; (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe atunci = cam în timpul acela, cam pe vremea aceea. Vezi că pe atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări. GHICA, S. 86. Pe atunci nu era încă nici o fabrică. NEGRUZZI, S. I 13. Pe atunci, cînd țara suna de crunte larme, Stejarul cu voinicul era frate de arme. ALECSANDRI, P. III 327. Pînă atunci = a) pînă în momentul acela (din trecut). În primăvara acestui an, hanul făcea dever ca niciodată pînă atunci. PAS, L. I 143; b) pînă va sosi momentul acela. Să așteptăm venirea primăverii; pînă atunci nu-i nimic de făcut. De atunci = începînd din acel moment sau din acea epocă (și pînă astăzi). E cam mult de atunci. SADOVEANU, N. F. 7. Oh, zice copilul, tata de atunci punea și trei obede nouă de cînd te căznești tu cu aceasta. RETEGANUL, P. I 34. De-atunci negura eternă se desface în fășii, De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii... De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. (Adjectival) Nu pot să uit nici patul de atunci, Patul acela fără saltele. JEBELEANU, C. 14. De (pe) atunci = încă din vremea aceea. De pe atunci se vedea că va ieși ceva din copilul acela. %ca; (În corelație cu «cînd», scoate în evidență momentul sau împrejurarea cînd se petrece acțiunea) Atunci cînd spaima crudă fiori suflă prin lume, Cînd tunetul se poartă vuind din loc în loc, Cînd marea frămîntată s-acopere de spume... îmi place a sta singur. ALECSANDRI, P. A. 70. Cînd tronul era vacant, atunci mitropolitul convoca [adunările] pentru alegerea domnului. BĂLCESCU, O. II 13. %ca; (În corelație cu conjuncții sau cu alte adverbe de timp) După ce răstoarnă carul, atunci vede drumul cel bun.Atunci să mă fi văzut cînd mă iveam pe vîrful urmi munte, cu pletele-n vînt... cu fața rumenită și cu durda pe umere. ALECSANDRI, C. 28. II. (În corelație cu o idee condițională sau concesivă) 1. (Cu rol restrictiv) Numai așa, numai în acest caz, numai astfel. Noi vrem să te vedem la lucru; atunci te vom aprecia. 2. (Cu rol de conjuncție conclusivă) în cazul acesta. Eu nu merg.Atunci plec singur. – Variante: atúnce (ALECSANDRI, P. I 127), atunceá (BENIUC, V. 38, EMINESCU, O. I 94, NEGRUZZI, S. I 145, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 95) adv.

CA2 conj. (Urmat totdeauna de «să», introduce o propoziție subordonată cu predicatul la modul conjunctiv; în propozițiile completive, atributive și predicative, fără o intercalare între «ca» și «să», se întîlnește numai în limba veche și în cea populară). 1. (Introduce o propoziție finală) Oamenii, strîmtorați, se duceau cine știe unde... ca să mai iasă ceva parale. SADOVEANU, O. II 125. Dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. [Lupul] unge toți păreții cu sînge, ca să facă și mai midt în ciuda caprei. CREANGĂ, P. 25. 2. (Introduce o propoziție consecutivă) Auzi, dar cine-i el, păgînul, Ca să-mi sărute fete-n drum? COȘBUC, P. I 89. Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei, Ca să nu s-arate o dată ce sîntețiNiște mișei! EMINESCU, O. I 151. 3. (Introduce o propoziție subiectivă) Era mai bine ca negura să nu se mai ieie pîn’nu vor ajunge ei după zarea aceea vînătă. CAMILAR, N. I 8. Ca să trecem prin pădure e peste poate. ISPIRESCU, L. 6. Nu e destul ca o nație să-și aibă un loc pe harta lumii...; trebuie însă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus și poate aduce lumii. BĂLCESCU,: O. II 11. 4. (Introduce o propoziție atributivă) Dă-mi voie ca să mă duc și eu pe urma fraților mei. CREANGĂ, P. 192. Veți crede c-aveți dreptul și voi ca să trăiți. EMINESCU, O. I 59. Alexandru... avea porunci împărătești către hanul tătarilor... ca să-i deie oricît ajutor. NEGRUZZI, S. I 137. 5. (Introduce o propoziție completivă directă) Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. Să iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alături. EMINESCU, O. I 87. 6. (Introduce o propoziție completivă indirectă) Mă tem ca nu cumva să vină acasă în lipsa mea. 7. (Introduce o propoziție predicativă) Angajamentul nostru este ca, pînă mîine, să terminăm lucrarea.

GLOÁBĂ, gloabe, s. f. 1. (Uneori determinat prin «de cal») Cal slab, prăpădit; mîrțoagă. Tîrgușoarele și satele sărace l-au primit pline de entuziasm... Spectacolele le da în aer liber, neanunțat cu afișe, alături de gloaba și căruța lui. SAHIA, N. 67. Vînători de dropii... mînînd în pas alene gloabele lor de călușei, au dat roată, ore, zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi. ODOBESCU, S. III 14. 2. (Învechit) Despăgubire sau pedeapsă în bani; amendă. Popa dă aldămașul, popa plătește gloaba, strigau toți. HOGAȘ, H. 34. Tata a dat gloabă pentru mine. CREANGĂ, A. 50. ♦ Bir. Socotiră că este mai isteț să-și piardă urma în codri doar-doar vor izbuti să scape de gloaba turcului. GALACTION, O. I 280.

GONÍ, gonesc, vb. IV. 1. Tranz. A lua la goană, a pune pe fugă; a fugări. Iată că un balaur... venea, măre, spre dînsa ca un vîrtej. Pasămite, el gonea o porumbiță. ISPIRESCU, L. 133. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul. NEGRUZZI, S. I 248. %ca; Refl. reciproc. Păsările ciripeau, se goneau printre ramuri; era cald și lumină. DEMETRESCU, O. 144. Și fîlfîie deasupra-i, gonindu-se în roate, Cu-aripele-ostenite un alb ș-un negru corb. EMINESCU, O. I 93. ♦ Fig. (Învechit) A voi să ajungi (ceva), a urmări (o țintă, un ideal). Dreptul meu, alta nu gonesc... Așa m-a învățat soțu-meu din urmă. ALECSANDRI, T. I 383. Idealul ce romînii goniră în organizația lor era egalitatea în drepturi și în stare. BĂLCESCU, O. II 15. ♦ (Despre gonaci sau despre cîini dresați pentru vînătoare) A alunga vînatul spre locul unde stau la pîndă vînătorii; a hăitui. Mergînd la vînătoare, au gonit o ciută sălbatică. CARAGIALE, O. III 89. Chiar pe această zăpadă ce se topește acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor, gonind prin pădure iepurile fricos... ? ODOBESCU, S. III 41. 2. Tranz. A alunga, a izgoni, a da afară. Numaidecît să mergi acolo, că nu iese din ea pînă nu l-ăi goni dumneata. CARAGIALE, O. III 48. Gonit de toată lumea prin anii mei să trec. EMINESCU, O. I 116. %ca; Fig. Toată noaptea îl apăsase un gînd, pe care-l gonea mereu. DUMITRIU, V. L. 39. A ta vorbire dulce mă deșteaptă Și gonește visul ce mă fermeca. BOLINTINEANU, O. 50. Dulcea mîngîiere Gonește-a mea durere. ALECSANDRI, T. I 187. 3. Intranz. A alerga, a fugi. Lanțurile de trăgători se întoarseră, gonind spre întunericul pădurii. CAMILAR, N. I 51. Cobzarul gonea după vagoanele de tramvai. PAS, Z. I 199. Pinteni murgului că da... Și gonea, măre, gonea. TEODORESCU, P. P. 292. %ca; (Despre vehicule) Două bărci de pescari cu pînzele umflate se întorceau gonind spre adăpost. BART, E. 233. 4. Refl. și intranz. (Despre vite cornute) A se împreuna, a se împerechea.

CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume interogativ, întrebuințat pentru a afla despre cine sau ce este vorba și adesea în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru despre care avem oarecare cunoștință) Care n-a înțeles întrebarea? Dintre poeziile acestor autori, a căruia vă place mai mult?Ce faci acolo, măi? Stai! Care esti? DUMITRIU, N. 221. Îmi vine să strig: trăim! E-al nostru veacul acesta de creșteri!... Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? CASSIAN, H. 19. Care-i acolo, măi? strigă argatul. SADOVEANU, B. 55. %ca; (Uneori întregit prin «oare») Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? BĂLCESCU, O. II 9. %ca; (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. *Expr.{Ca întrebare directă sau indirectă) Care alta? = ce altceva ? De asta te plîngi, stăpîne?D-apoi de care alta, măi Chirică? CREANGĂ, P. 155. Care pe care? = care din doi e astfel, încît să poată întrece sau birui pe celălalt ? Să se aleagă care pe care. SADOVEANU, P. M. 229. Acum să vedem, care pe care? Ori el pe draci, ori dracii pe dînsul. CREANGĂ, P. 301. Moș Corbule, să te văd... care pe care... cei bătrîni pe cei tineri sau cei tineri... ? ALECSANDRI, T. 237. %ca; (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Stau în loc și-mi fac de lege, Peste care munte-oi trece? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 150. II. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, însoțind ciumele din propoziția regentă căruia îi ține locul în propoziția subordonată) 1. (Introduce propoziții atributive) Sora mea care mă purta în circă, care-mi dădea cele dintîi vișine pîrguite, care nu mă lăsa să plîng niciodată, pierise dintre noi. DELAVRANCEA, T. 37. Sîntem pe moșia unei gheonoaie, care e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moșia ei fără să fie omorît. ISPIRESCU, L. 4. Se lasă încet-încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Eu n-am uitat nici pe iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai dormit tu adese. ODOBESCU, S. III 14 Găsi felurime de păsări adunate, Care din întîmplare Se-ntreceau la chitare. ALEXANDRESCU, P. 120. %ca; (Popular, la acuz. fără prep. «pe») Parcă se petrecea nu știu ce... poate vreun dor ascuns care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Bade, mîndrulița ta Care-o iubești acuma... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. %ca; (Precedat de «acel», «acela» sau «cel», «cela») Fraților, a cuvîntat el, umpleți iar cupele și beți pentru cei care ar lupta și de acum înainte împotriva asupritorilor și viclenilor. SADOVEANU, N. P. 268. I-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-și alege... pe acelea care îi va plăcea. ISPIRESCU, L. 3. Să-ți scoatem costița ceea care ți-am spus eu. CREANGĂ, P. 174. (Cu valoare emfatică) Unde e omul acela care să mă sperie pe mine ? %ca; (Popular, în locul construcției cu prepoziție a lui «care» se folosește uneori pronumele relativ singur, iar complementul pe care-l exprimă acesta este reluat sub forma pronumelui personal cu prepoziție) Fata, care înghețase sîngele în ea de frică, își pierduse cumpătul. ISPIRESCU, L. 14. Dacă mi-i aduce calul împăratului-Verde, care de atîta vreme mă bat cu dînsul... eu ți-oi da pasărea. ȘEZ. IV 173. Bată-te, bădiță, bată zilele toate deodată, Cele două zile grele Care-i sîmbăta-ntre ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 257. %ca; (Cu reluarea antecedentului) Ia mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fîntîna din grădina ursului, care fîntină era plină cu apă pînă în gură. CREANGĂ, P. 214. %ca; (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală! Dorobanții să ia călăuze din sat, care să le arate ascunzișurile și să bată pe două poște satele vecine și pădurile. CAMIL PETRESCU, 17. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? SLAVICI, O. I 269. 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela... ce... Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192 Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el; Care-a fost voinic mai mare, Acum e legat mai tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ♦ (Du sens neutru) Ceea ce. Dete de-o ospătărie, aci se băgă-nlăuntru și mîncă, bău și trăi cum îi pofti inima, pentru care plăti bani nenumărați. RETEGANUL, P.I 70. Baba își luă cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare. CREANGĂ, P. 4. Un văcar adese tot se mînia, De care sătenii nimic nu știa. PANN, P. V. III 16. %ca; Loc. conj. După care = după aceea. Chemînd și pe Ercule la luptă, acesta numai cu o mînă îi răsuci, îi răbufni la pămînt... După care Ercule se întoarse la Micena. ISPIRESCU, U. 55. «Amin!» zise domnul... după care apoi se depărtă. EMINESCU, N. 16. Care va (sau vra) să zică sau (rar) care cum s-ar prinde = ceea ce înseamnă, ele unde urmează, prin urmare, cu alte cuvinte. Care va să zică, unde nu înțelegeți d-voastră politica, hop! numaidecît trădare! Ne-am procopsit ! CARAGIALE, O. I 125. Orizontul politic s-a posomorit !... Care vra să zică, iar bejănie! ALECSANDRI, T. I 303. N-avea nici cai?... care cum s-ar prinde... te-ademenise... cu vorbe dulci. ALECSANDRI, T. 574. 3. (Cu valoare de pronume nehotărît) a) (De obicei urmat de un alt pronume sau de un adverb) Fiecare. Le porunci să meargă care de unde a venit. RETEGANUL, P. V 64. Oamenii săriră buimaci care dincotro, crezînd că-i foc. CREANGĂ, A. 113. Au început a vorbi care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. V-aș mulțămi ca la frați Dac-ați vrea să-mi arătați Care de unde veniți, Pe nume cum vă numiți. TEODORESCU, P. P. 103. %ca; Expr. (Să) nu car cumva să... = nu cumva să... Îl rugai să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Cînd îi intra la pasăre, s-o iei, dar să nu care cumva să te muște. ȘEZ. IV 172. Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinerețile din închisoarea de la Centrală să le închizi, ca într-o ocnă, în aceste patru ziduri mucigăiete? DELAVRANCEA, S. 111. b) (În corelația «care... care...», exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... Oamenii au început să plece, unul cîte unul, care mirîndu-se... care zicînd că «de! așa e...». BUJOR, S. 45. Poftim, care cu lingurița, care cu furculița. SEVASTOS, N. 284. Să-ți facă o rochie de logodnă, frumoasă ca cîmpul, cu fel defel de flori, care înflorite, care îmbobocite. ȘEZ. VI 171. Fulga masa că-și gătea, Miei de piele că-i jupea, Care prin frigări frigea, Care prin căldări fierbea. ALECSANDRI, P. P. 56. %ca; Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decît altul, pe întrecute. Rîd cu lacrimi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvînt. DELAVRANCEA, H. T. 15. Se adunară... alergînd pe capete, care de care să ajungă la masă mai curînd. ISPIRESCU, U. 51. Ce să fie acolo, ziceau oamenii, alergînd care de care din toate părțile. CREANGĂ, A. 8. 4. (Învechit și popular, raportîndu-se la întreaga propoziție precedentă) Din care cauză...; și..., de un de... Acel împărat zisese: cine se va afla să mă facă să rid, să-și ceară de la mine trei daruri și-i voi da; care mulți s-au ispitit... să facă pe împăratul să rîză. ȘEZ. II 118. – Forme gramaticale: limba literară folosește forma care la nom. și acuz. m. și f., atît la sg. cît și la pl.; (cînd are valoare de pronume interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora, (cînd are valoare de adjectiv interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror.Nom. sg. m. și: (articulat, învechit) carele (COȘBUC, P. I 233, ODOBESCU, S. III 9, GORJAN, H. I 5); nom. sg. f. și: (articulat, învechit) carea (DRĂGHICI, R. 5); nom. pl. m. și f. și: cari (RETEGANUL, P. III 69, CREANGĂ, P, 193, ODOBESCU, S. III 179, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296); nom. pl. m. și: (articulat, învechit) carii (ISPIRESCU, L. 5, PANN, P. V. I 8, DRĂGHICI, R. 5); gen.-dat. sg. f. și: (învechit și regional) căria (CONACHI, P. 271, DRĂGHICI, R. 25, GORJAN, H. I 4) și (cu valoare de adjectiv interogativ-relativ) cării (ALEXANDRESCU, M. 127).

CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce (pe cineva) pe un drum. Cotoșmanul însă o apucă înainte și zise vizitiilor să se ție pe urma lui, că el îi va călăuzi. ISPIRESCU, L. 292. Din cea zare luminoasă vi- ne-un lung șir de cucoare... în văzduh călăuzite de-un pilot, bătrîn cocor. ALECSANDRI, P. A. 119. Toate aceste vechi rămășițe a gloriei strămoșești... te vizitam călăuzit de un bătrîn mazil. NEGRUZZI, S. I 184. %ca; (Poetic) [Luceafărul] tremură ca alte dăți în codri și pe dealuri. Călăuzind singurătăți De mișcătoare valuri. EMINESCU, O.I 181. 2. A îndruma, a învăța, a povățui (într-o acțiune, într-un domeniu de cercetare etc.). P.M.R. a călăuzit muncitorimea în lupta împotriva dușmanului de clasă. REZ. HOT. I 16. Învățătura lui Lenin și Stalin călăuzește Partidul Muncitoresc Romîn, și pe baza acestei învățături el conduce clasa muncitoare și întreg poporul muncitor pe drumul construirii socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1950, nr. 1, 52. Partidul proletariatului poate călăuzi lupta maselor spre victorie pentru că el este înarmat cu teoria revoluționară, cu știința marxist-leninistă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 353, 2/4. %ca; Absol. Faceți să scapere miezul cuvîntului, Bobul adînc de lumină... Care-ndîrjește, care călește, Călăuzește și limpezește! DEȘLIU, G. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după» sau «de») A se orienta, a se conduce după... În lupta pentru întărirea statului democrat-popular, Partidul Muncitoresc Romîn se călăuzește de ideile lui Lenin-Stalin, inspirîndu-se din măreața experiență istorică a construirii socialismului în Uniunea Sovietică. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 669. Partidul nostru se călăuzește în munca sa pe tărîmul învățămîntului public de învățătura leninist-stalinistă, care ne arată că socialismul nu poate fi construit cu analfabeți. LUPTA DE CLASĂ, 1950, nr. 9-10, 51.

DEPRÍNDE, deprínd, vb. III. 1. Refl. A se obișnui, a se deda, a se învăța. La început se pare greu, dar te vei deprinde. NEGRUZZI, S. I 9. %ca; (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») Într-atît mă deprinsesem cu el că, o zi de se întîmpla să nu-l văd, îi simțeam lipsa. M. I. CARAGIALE, C. 35. Ion a fost doar militar, trăiește de atîta vreme în București, i s-a deprins urechea cu... saluturile sergenților și ale caporalilor din armată. SP. POPESCU, M. G. 50. S-a deprins Radu cu toate, pentru că era băiat bun. VLAHUȚĂ, O. A. 96. (Refl. reciproc) Încet, încet, se deprinseră unii cu alții. ISPIRESCU, L. 8. %ca; (Determinarea este o completivă cu verbul la conjunctiv) Duduca Florica se deprinsese să audă asemenea vorbe, așa că nu l-a băgat în seamă. GALAN, Z. R. 87. Am căutat să-mi întocmesc o viață cinstită, să mă deprind din nou să lucrez. ANGHEL-IOSIF, C. L. 85. Din copilărie, cu tine m-am deprins Să-mpart orice simțire de care sînt cuprins. ALECSANDRI, O. 78. %ca; (Cu un complement indirect) De atîția ani de zile s-a deprins a cunoaște vaporul, după catarte și coș. DUNĂREANU, CH. 105. Socoți d-ta c-oi lăsa eu să strici bunătate de casă, unde m-am deprins a veni de douăzeci ș-atîți de ani. ALECSANDRI, T. I 359. %ca; (Rar, eliptic) Fata moșneagului se deprinsese așa de harnică, cît totdeauna gătea toate lucrurile. SBIERA, P. 212. %ca; Tranz. Îl deprinsese ca să n-o întrebe niciodată unde se duce și de unde vine. BART, E. 53. Tu cu școala ta l-ai deprins cu nărav. CREANGĂ, A. 13. Dan... zice maiestos:... Așa m-au deprins Ștefan, ușoară țărna-i fie ! La trai fără mustrare și fără prihănie. ALECSANDRI, P. A. 172. 2. Tranz. (Complementul indică lucrul învățat) A-și însuși cunoștințe (temeinice) într-un domeniu, prin învățătură sau practică organizată, sistematică. Dar tu, fetișcană de făurar... Tu n-ai apucat să deprinzi altă școală Decît slugăreala pe la ușa bogatului. DEȘLIU, G. 53. Coconul împărătesc... deprinsese de la oștenii curții călăria și armele. SADOVEANU, D. P. 15. Deprinsese curînd mecanismul serviciului și era un bun funcționar. GALACTION, O. I 617. El deprindea într-o zi ce alții nu deprindea într-un an de zile. SBIERA, P. 248. %ca; Fig. Slove din carte n-am învățat a ceti, dar sufletul oamenilor l-am deprins. SADOVEANU, Z. C. 224. %ca; (Complementul indică persoana pe care cineva o instruiește) Ne-ai deprins o țîră cu cartea. CAMILAR, N. II 381. ♦ A dresa. Strămoșii noștri aveau obicei de a îmblînzi șoimii și a-i deprinde la vînat. ALECSANDRI, P. P. 60. – Forme gramaticale: perf. s. deprinsei, part. deprins.

DOAR adv. (Și, mai rar, în forma doară) 1. (Exprimînd ideea unei delimitări sau restricții; uneori urmat de «de» sau «că») Numai. Doar pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Să ne întrecem din trîntă.Din trîntă ? Doar de-ți e greude viață. CREANGĂ, P. 52. Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. EMINESCU, O. I 130. Grecul nimic nu zicea, Doar gemea, se văita. ȘEZ. IV 133. %ca; Expr. Doar că nu... = aproape că..., puțin a lipsit să nu... Ședea tocmai înspre partea aceea, încotro era împărăția tatălui său; doară căci nu-i zisese că șade chiar la dînsul. ISPIRESCU, L. 186. %ca; (Adeseori întărind pe «fără» sau «afară de») Afară doar de un briceag, pe care îl cumpărasem din Sibiu, altceva n-am pierdut. GALACTION, O. I 63. Că n-ai... Nici o brazdă de ogor... Făr'doar cioareci cu șinor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 2. (În propoziții cauzale coordonate) Desigur, vezi bine, după cum se știe. De unde să știi dumneata ? Doar nu ești ghicitor. SADOVEANU, P. M. 45. Ce fînațe, măi nebune? Doar pămîntul nu-i al tău. ALECSANDRI, P. P. 99. %ca; (Precedat de o negație) Vedea că i-au fost luat banii prin înșelăciune și tîlhărie, iar nu doar că știau juca mai bine. NEGRUZZI, la TDRG. 3. (Exprimă o posibilitate sau o probabilitate) Poate, probabil. Frații tăi au dovedit că nu au inimă într-înșii și din partea lor mi-am luat toată nădejdea. Doar tu să fii mai viteaz. CREANGĂ, P. 193. Cînd am venit eu cu tata și cu frații miei... din Ardeal în Pipirig... unde se pomeneau școli ca a lui Baloș în Moldova ? Doar la Iași să fi fost așa ceva ! id. A. 19. Un vultur, șezînd într-un loc înalt, pîndea, doară și-ar vina ceva de prînz. ȚICHINDEAL, F. 5. ♦ 4 (Mai ales în propoziții finale; urmat uneori de «de») În speranța că... Citeam zece jurnale pe zi, doar oi afla ceva despre ea. CAMIL PETRESCU, T. I 48. Se țineau de caretă, alergînd după ea... doar de le-o pica vreun gologan. MACEDONSKI, O. III 25. Tot aștepta, doar o veni Flăcăul mai curînd. COȘBUC, P. I 282. Nu știa ce să mai facă, doar va scăpa de cucoș. CREANGĂ, P. 67. %ca; (Repetat) Cu ochelarii pe privirea udă Cată unchiul, doar -doar o să vadă. BENIUC, V. 136. Socotiră că este mai isteț să-și piardă urma în codri, doar-doar vor izbuti să scape de gloaba turcului. GALACTION, O. I 280. Muncea în dreapta și în stîngaă, ca doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140. %ca; Expr. Într-o doară sau (rar) de-o doară = la noroc, la întîmplare, pe nimerite. M-am uitat așa, într-o doară. PREDA, Î. 16. Mai nu crede, mai se-ndeamnă Și răspunde – așa-ntr-o doară. IOSIF, V. 86. Plecă într-o doară, ia așa, peste cîmp, unde o vor duce-o ochii. ISPIRESCU, L. 398. A cerut așa de-o doară lui Albu-mpărat cartea cu care-l trimisese pe mezin. CARAGIALE, O. III 99. Fără doar și poate = desigur, neapărat, necondiționat, fără nici o îndoială. [Căpitanul] are să se lupte cu fiul ei, împăratul, pe care fără doar și poate are să-l omoare. ISPIRESCU, L. 143. Fără doar și poate, te-așteaptă, biata fată ! MACEDONSKI, O. II 154. Hai să fugim împreună... – Ce zici? Vrei să mă furi ?...Fără doar și poate. ALECSANDRI, T. I 55. 4. (Transilv., în fruntea unei propoziții interogative la care se așteaptă un răspuns negativ) Oare. Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci, de nu scrii carte? Doar hîrtia s-a scumpit, Ori pe mine m-ai urît ? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. %ca; (Învechit, precedat de «au», în întrebări retorice la care se așteaptă un răspuns afirmativ) Au doar nu mi-ați jurat și mie credință ? NEGRUZZI, S. I 140. – Variante: doáră, (numai în expr.) dor (ISPIRESCU, L. 376, ODOBESCU, S. I 461) adv.

DRĂCĂRÍE, drăcării, s. f. (Mold.) 1. Ciudățenie, minunăție, drăcie (2), drăcovenie. Toate cîte sînt pe lume le-am știut, dar drăcăria asta abia acum am aflat-o ! SADOVEANU, N. F. 98. Petruță era gata, în fața mașinii, dîndu-i tîrcoale și plecîndu-se cu pumnii pe genunchi, să studieze secretul «drăcăriei». C. PETRESCU, R. DR. 83. Harap-Alb vede altă drăcărie și mai mare: o namilă de om mînca brazdele de pe urma a 24 de pluguri, și tot atunci striga în gura mare că crapă de foame. CREANGĂ, P. 241. 2. Năzbîtie, poznă, șmecherie. Cîte drăcării le vin în cap, toate le fac. CREANGĂ, A. 38. 3. Farmec, vrăjitorie. Stăpîna acestei slujnice era... o vrăjitoare ștrașnică care închega ape și care știa toate drăcăriile de pe lume. CREANGĂ, P. 96. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpînu-său, Făt-Frumos, în purcelul cel ogîrjit. id. ib. 101.

CUM2 conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Mă ierți, te rog, dar tot nu pricep cum ai ajuns dumneata aici... N-am auzit clopoței de sanie. Zgomot... Nimic! C. PETRESCU, A. 281. Privind în urma lor Cum se duceau... Rămase gînditor. COȘBUC, P. I 231. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl. EMINESCU, O. I 132. %ca; Loc. conj. (După verbe de declarație și de simțire) Cum că = că. Să cunoască și ei cum că într-adevăr a fost ucis. SADOVEANU, B. 235. Din inima lui simte un copac cum că răsare. EMINESCU, O. I 142. Ai uitat cum că la vînătorie... eu mă pricep. ODOBESCU, S. III 9. %ca; Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, neobișnuit,, bizar. Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. Tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu știu cum. CREANGĂ, P. 203. %ca; (Substantivat) De-or trece anii cum trecură Ea tot mai mult îmi va plăce, Pentru că-n toat-a ei făptură -un «nu știu cum» ș-un «nu știu ce». EMINESCU, O. I 208. 2. (Urmat de un indicativ sau un conjunctiv, introduce o propoziție modală) M-au văzut cuscrii cum dormeam? CREANGĂ, P. 11. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) a) (Urmat de un indicativ) Precum. Vei rîde, tată, cum ai rîs și de surioarele mele. ISPIRESCU, L. 15. Bună să-ți fie inima, cumătre, cum ți-i cătătura. CREANGĂ, P. 30. Rău îmi pare, cum îți pare și ție și cum trebuie să le fi părînd tuturor. NEGRUZZI, S. I 30. %ca; Loc. conj. După cum = în felul în care, precum. Să-i culce în casa cea de aramei înfocată, ca să doarmă pentru veșnicie, după cum pățise și alți pețitori. CREANGĂ, P. 249. De cum = de cît. Mai bine de cum s-au lămurit lucrurile, nu se poate, era [Lucrurile] nu mi-ar părea nici mai mari nici mai mici de cum îmi par azi. EMINESCU, N. 31. În acea zi [a răscoalei poporului] se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, S. 131. %ca; Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune despre cineva; sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Avea omul acela o fată, dar așa fată frumoasă, cum nu era in toată lumea ca ea. RETEGANUL, P. V 16. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă gingașă, și plăpîndă, și frumoasă cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, L. 35. b) (Urmat de un condițional) Ca și cînd- Omul începe din nou să meargă de la un perete la altul... întinzînd gîtul într-un tic monoton, cum nu i-ar ajunge aerul. C. PETRESCU, C. V. 277. Loc. conj. Ca (și) cum = ca și cînd, (de) parcă. Tu ești uitat, uitat ca cum n-ai fi mar fost. NEGRUZZI, S. I 65. %ca; Expr. Cum s-ar zice = adică, vasăzică. 3. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucît. Tată-său, cum îi supărăcios, are să sică... să iei băietul și să-l dai. CREANGĂ, P. 173. Cum ei, mergînd alături, se ceartă și se-ntreabă, Nu văd în fundul nopții o umbră de roșeață. EMINESCU, O. I 97. 4. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție concesivă) Deși, cu toate că. Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. Și cumu-i de păcătoasă, Tot se ține că-i frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. 5. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție relativă) Care. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. ISPIRESCU, L. 104. 6. În măsura în care, pe cît. D-apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. Nu mă vrea țara ? Nu mă vreți voi, cum înțeleg ? NEGRUZZI S.I 139. 7. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție temporală) Pe cînd, în timp ce. Și cum privesc ei amîndoi, înduioșați, nevoie mare, I-apucă dorul de părinți, Oftînd, se strîng la braț mai tare. IOSIF, V. 31. Cum mergea el gîndindu-se... se pomeni la marginea unui eleșteu. ISPIRESCU, L. 43. Iată, mări, cum grăia, Că-n departe auzea Un nechez ce necheza. ALECSANDRI, P. P. 72. ♦ Îndată ce. Cum trec cei din urmă nouri de omăt și vin zilele calde, pot lepăda cojoacele la un han pe cale și pot rămînea mai sprinteni. SADOVEANU, B. 105. Cum ajunserăm în odaie, Grigoriță iute se dezbrăcă, iute se descălță și iute se trînti în pat. HOGAȘ, DR. 254. Adormi cum puse capul jos. ISPIRESCU, L. 212. Cum ieși din sat, apuci de-a dreptul prin pădurea lupului. ALECSANDRI, T. 606. %ca; (Precedat de «de») De cum se însera, închideau poarta. DUMITRIU, N. 190. Urmărea, însuflețită de speranță mersul fiecărui vapor, de cum apărea la orizont. BART, E. 385. Se îndrăgosti de dînsa de cum o văzu. ISPIRESCU, L. 26. %ca; (Precedat de «care») Care cum venea, înapoi nu se mai întorcea. ȘEZ. II 154. ♦ (Repetat în propoziția următoare sau în corelație cu «îndată», «o dată», «și», «așa», «pe loc», arată că două acțiuni succesive se petrec aproape simultan) Cum ieșiră călăreții în cîmpie, cum se zări sclipind la orizont o grămadă mare mișcătoare, care se apropia din ce în ce. SADOVEANU, O. I 182. Cum zice, și vine la ușă; și cum vine, și începe: Trei iezi, cucuieți, Mamei ușa descuieți. CREANGĂ, P. 21. Cum vor vedea [boierii] că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga și-l vor lăsa [pe Tomșa]. NEGRUZZI, S. I 138. 8. (Rar, urmat de un conjunctiv, introduce o propoziție finală) Pentru ca. Își va pune toate puterile cum să-și sfîrșească slujba. ISPIRESCU, L. 14. 9. (După cuvinte care exprimă noțiuni temporale, introduce o propoziție atributivă) în care, cînd. Din ceasul cum te-am văzut, duducuță Marghioliță, m-ai agiuns la inimă. ALECSANDRI, T. I 54.

JUNCĂNÁȘ, juncănași, s. m. Diminutiv al lui juncan. Doi juncănași, o vacă... DELAVRANCEA, S. 4. În urma aceluia venea un alt om cu carul cu doi juncănași slabi și mititei. ȘEZ. I 258.