62 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 59 afișate)
Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: de
GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.
GURĂ ~i f. 1) (la oameni) Cavitate în partea inferioară a feței, delimitată de buze. * ~-cască a) calificativ dat unei persoane care pierde vremea, manifestând interes pentru toate nimicurile; b) calificativ dat unei persoane care stă nedumerită, neînțelegând ce i se spune; c) calificativ dat unei persoane nepăsătoare și distrate. ~-de-lup defect congenital al feței omului, constând dintr-o fisură la buza și gingia superioară, prin care cavitatea bucală comunică cu fosele nazale. ~-n ~ foarte aproape unul de altul. A fi cu sufletul la ~ a) a respira cu greu (de emoție, de oboseală etc.); b) a fi aproape de moarte. A uita de la mână până la ~ a uita foarte repede. A da cuiva o ~ a săruta pe cineva. 2) (la om și la animale) Organ de alimentare prin care se introduce hrana. * De-ale ~ii alimente; hrană. A pune (sau a lua) ceva în ~ a mânca puțin. A da și bucățica de la ~ a da și puținul pe care-l are. A-i lua pâinea de la ~ a lipsi de mijloace de existență. A da (cuiva) mură-n ~ a da cuiva totul de-a gata. A se duce (drept) ca pe ~a lupului a dispărea fără urmă. A țipa (sau a striga) ca din ~ de șarpe a striga disperat. ~a-leului plantă erbacee decorativă cu flori bilabiate, de diferite culori. ~a-lupului plantă erbacee cu frunze alungite și cu flori violete. 3) Cantitate dintr-un aliment cât se poate apuca cu un asemenea organ de alimentare dintr-o singură dată; îmbucătură. 4) Persoană (membru al unei familii) care trebuie hrănită. 5) Parte a aparatului de vorbire. * A închide (sau a astupa) cuiva ~a a face pe cineva să tacă. A tăcea din ~ a nu vorbi. Cu jumătate de ~ fără mare dorință. A lua vorba din ~ a spune ceea ce vrea să spună altul, în momentul respectiv. A lua (pe cineva) ~a pe dinainte a destăinui ceva involuntar. A avea (sau a fi) ~ spartă a fi prea vorbăreț. A avea o ~ cât o șură a) a avea gură mare; b) a fi guraliv. A fi bun de ~ a vorbi mult; a fi limbut. A fi numai ~a de cineva a promite fără să se țină de cuvânt. A intra în ~a lumii a fi vorbit de rău. A se pune în ~ cu cineva a intra în conflict cu cineva. A se lua după ~a cuiva a acționa după sfatul cuiva. A sări cu ~a la cineva a certa pe cineva. ~ile rele bârfitori. 6) Facultate a omului de a emite sunete articulate; voce; glas. ◊ A nu i se auzi ~a a fi tăcut. A striga (sau răcni, a țipa) cât îl ține ~a, a striga (sau a răcni, a țipa) în ~a mare a striga foarte tare, din răsputeri. A nu avea ~ (să răspundă, să vorbească ceva) a nu îndrăzni să răspundă sau să vorbească. 7) Deschizătură (a unei încăperi, instalații, a unui obiect etc.) prin intermediul căreia se introduce sau se evacuează ceva. ~a cămășii. ~ de canal. ~a beciului. ◊ ~ de foc armă grea de foc. A lega ~a pânzei a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. 8) Loc unde se varsă o apă (curgătoare). ~a râului. ◊ ~ de incendiu gură de apă la care se racordează un furtun pentru a lua apa aflată sub presiune, în caz de incendiu. [G.-D. gurii] /<lat. gula
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nicio gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ Persoană care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer2; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
gură[1] sf [At: COD. VOR. 122/14 / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: ml gula] 1 Cavitate care se deschide în partea anterioară (inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism Si: bot, cioc, clobanț, donț, (irn) fleoancă, fleură, flit, leoapă, plisc, pupăză, rât, tic, (înv) rost. 2 (Prc) Buzele și deschizătura dintre ele. 3 (Prc) Buze. 4 (D. cai; îe) A fi moale (sau tare) în ~ ori a avea ~ra moale (sau tare) A se supune ușor (sau greu) la comenzile ce i se dau prin mișcarea frâului. 5 (Îe) A da ~ra unui cal A-l lăsa să fugă în voia lui. 6 (Pop; îlv) A se duce (ca) pe ~ra lupului A dispărea. 7-8 (Pfm; îe) A scoate (sau a scăpa ca) din ~ra lupului A (se) salva dintr-o mare primejdie ca prin minune (sau în ultimul moment). 9 (Pfm; îe) A țipa (sau a striga) ca din ~ra șarpelui (sau ca din ~ de șarpe) ori cât îl ține (ori îl ia) ~ra A țipa din răsputeri. 10 (Pop; îe) A se zvârcoli ca în ~ de șarpe A se zbate cu disperare. 11 (Îc) ~ de broască Unealtă de dulgherie pentru scobit pe marginile tocurilor de ușă sau de fereastră Cf lamba. 12 (Îc) ~ de lup Ochi dublu al unei parâme cu care se prinde un cârlig de remorcă sau o macara, sau se fixează parâma de o bară. 13 (Îac) Unealtă care servește la îndoirea tablei groase. 14 (Îac) Defect congenital de conformație a feței omului, constând într-o despicătură la buza și la gingia superioară, care se prelungește în cerul gurii și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale. 15-16 (Îc) ~-cască (sau căscată) Persoană care-și pierde vremea în zadar (sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil). 17-18 (Îac) Persoană care stă absentă (sau care nu înțelege ce i se spune). 19 (Bot; îc) ~ra leului, ~-dragă, ~ra-mielului, ~ra-morunului, ~ra-ursului Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor cu flori roșii-purpurii sau albe care se aseamănă cu o glugă deschisă Si: cascate (Antirrhinum majus). 20 (Bot; îc) ~ra-lupului Plantă erbacee din familia labiatelor cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale, alungite și florile de culoare violet închis (Scutellaria altissima). 21 (Bot; îc) ~ra-mâței Linariță (Linaria vulgaris). 22 (Bot; îc) ~ra-porumbului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 23 (Bot; îc) ~ra-paharului Tufănică (Chrysanthemum sinense). 24 (Bot; îc) ~ra-țigăncii Plantă nedefinită mai îndeaproape. 25 Organ cu care se hrănește o ființă. 26 (Îe) A avea (sau a-i fi cuiva) ~ra amară (sau rea) ori a avea fiere în ~ A simți gust amar în gură (de emoție, de frică etc.). 27 (Fam; îe) A uita de la mână pân' la ~ A uita foarte repede. 28 (Îlav) Cu sufletul la ~ Abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală). 29 (Pop; îal) Foarte bolnav, aproape de moarte. 30 (Îe) A nu pune (sau a nu băga, a nu lua) nimic în ~ A nu mânca nimic. 31 (Îe) A pune (sau a lua, a băga) ceva în ~ A mânca (puțin). 32 (Pop; îe) A-și trage (sau a-și da bucățica) de la ~ A se lipsi de cele necesare în favoarea altuia. 33 (Pop; îlv) A-și trage ~ra la cale A mânca. 34 (Îe) A (i se) face (cuiva) ~ra pungă A avea o senzație neplăcută de acreală din cauza unor alimente sau băuturi introduse în gură (1). 35 (Pop; îe) A face ~ra pâlnie A bea mult. 36 (Îae) A se îmbăta. 37 (Fam; îe) A da (cuiva) mură-n ~ A da cuiva ceva de-a gata, fără ca acela să facă cel mai mic efort. 38 (Îls) De-ale ~rii Mâncare. 39 Îmbucătură. 40 Scobitură. 41 (Îlav) Nici o ~ de apă Nimic. 42 (Fig) Membru al familiei pe care trebuie să-l hrănești Si: (pop) mâncător, suflet. 43 Sărut. 44 Organ al vorbirii Si: (pop) cloanță. 45 (Îe) A avea ~ de aur (sau aurită) A prevesti (corect și) de bine. 46 (Fam; îe) A umbla (cuiva) cuvântul prin ~ A nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l afla). 47 (Mai ales pe un ton poruncitor sau amenințător; îe) A tăcea (sau a nu blești) din ~ A nu (mai vorbi) deloc. 48 (Îe) A astupa (sau a închide) ~ra (cuiva) A face pe cineva să nu mai spună (sau să nu mai ceară) nimic. 49 (Îe) A lua (cuiva) vorba din ~ A spune tocmai ceea ce voia să zică altul din clipa respectivă. 50 (Îae) A întrerupe pe cineva, nelăsându-l să termine ce avea de spus. 51 (Pop; îe) A i se muia (cuiva) ~ra A nu mai avea curaj să vorbească. 52 (Îae) A schimba tonul și conținutul celor spuse. 53 (Îe) A-și bate (sau a-și strica, a-și răci, a-și rupe) ~ra degeaba (sau de pomană ori de clacă) A pleda fără nici un folos. 54 (Îe) A-l lua (sau a-l scăpa) ~ra (pe dinainte) A se destăinui fără voie. 55 (Îae) A spune un lucru pe care mai târziu regretă că l-a destăinuit. 56 (Fam; îe) A avea ~ra spartă (sau de cârpă) A divulga orice secret. 57 (Îe) A fi slobod la ~ A fi obraznic sau a folosi cuvinte obscene. 58 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 59 (Îe) A avea o ~ cât o șură A vorbi mult și tare. 60 (Îe) A-și pune lacăt (sau gard) la ~ ori a-și păzi ~ra A fi prudent în tot ceea ce spune. 61 (Îae) A-și impune tăcere. 62 (Îe) A da din ~ (sau cu ~ra) ori a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) (cuiva) ~ra (ca o meliță, ca o fofează, ca o moară stricată, ca o pupăză) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări. 63 (Îe) A nu se uita în (sau la) ~ra cuiva A nu crede ceea ce spune cineva. 64 (Îlav) Din ~ în ~ Prin tradiție orală. 65 (Îlav) ~ în (sau la, cu) ~ Printr-o înțelegere directă Cf între patru ochi. 66 (Îal) Foarte aproape unul de celălalt[2]. 67 (Înv; îlav) Cu o ~ Unanim. 68 (Îe) A vorbi (sau a zice) cu jumătate de ~ (sau cu -ra jumătate) A vorbi fără convingere. 69 (Prt; îe) A fi bun de ~ A fi vorbăreț. 70 (Îae) A ști să pledeze bine cauza cuiva. 71 (Îe) A fi rău de ~ (sau ~ rea) (Îae) A fi bârfitor. 72 A vorbi urât, folosind cuvinte obscene. 73 (Îae) A prevesti (cuiva) ceva nefavorabil. 74 (Fam; îe) ~-spartă Om care nu poate ține un secret Si: flecar, limbut. 75 Ceea ce spune cineva Si: cuvânt, declarație, mărturisire, spusă, vorbă. 76-77 (Îs) ~ra satului (sau a mahalalei ori a lumii) (Persoana care lansează sau duce) bârfe, critici, intrigi care trec apoi de la unul la altul. 78 (Trs; gmț; îs) ~ra satului Pețitor. 79 (Îe) A intra în ~ra lumii (sau satului, mahalalei) A ajunge să fie vorbit de rău (provocând antipatia comunității). 80 (Îe) A te lua după ~ra cuiva A acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. 81 (Îlav) Din ~ Verbal. 82 (Înv) Cerere insistentă. 83 (Înv; mpl) Pâri repetate. 84 (Îe) A se pune (sau a sta) cu ~ra pe cineva A insista mult pe lângă cineva cu scopul de a-l convinge să facă ceva Si: a cicăli. 85 (Pop) Voce. 86 (Îe) A striga (sau a (se) boci, a vorbi) în ~ra mare A striga (sau a (se) boci, a vorbi) pe un ton ridicat. 87 (Îe) A nu i se auzi ~ra A fi liniștit. 88 (Pop) Gălăgie. 89 (Îe) A face ~ (mare sau largă) A face gălăgie Si: a vocifera. 90 (Pfm; îe) A da o ~ A striga. 91 (Pop) Ceartă. 92 (Îe) A se lua în (sau de) ~ (cu cineva) A se apuca de ceartă. 93 (Îe) A sta (sau a sări, a începe) cu ~ra pe (sau la) cineva ori a-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A certa pe cineva. 94 (Pop; îe) A da ~ la câini A porunci câinilor să nu mai latre. 95 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 96 (Pfm; îe) A-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A săruta pe cineva. 97 (Pop) Laudă. 98 (Pop) Putință de a vorbi Si: grai. 99 (Îe) A nu avea ~ (să răspunzi, să spui ceva) A nu avea posibilitatea (sau curajul) de a mai zice ceva. 100 (personificat) Persoană care spune ceva Si: vorbitor. 101 (Îs) ~rile rele Bârfitorii. 102 (Hip; îs) ~ra mea (sau mamei) Drag. 103 (Adesea îoc „fund”) Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. 104 (Îs) ~ra hamului Parte a hamului care se pune peste capul calului când se înhamă Cf pieptul hamului. 105 (Lpl) Panglici cusute cu fir și flori care împodobesc (mai ales) deschizătura de la gât a unei haine. 106 (Îs) ~ra băii Gură (103) a unei mine. 107 (Îs) ~ de vizitare (sau de om) Gaură prin care intră omul care controlează sau curăță interiorul unui rezervor, al unui cazan etc. 108 (Îs) ~ de observare Gaură prevăzută cu sticlă colorată, prin care se poate urmări procesul de topire în interiorul unui cubilou. 109 (Îs) ~ de pod Fereastra podului de casă. 110 (Top) Intrare. 111 (Pop) Gaură în care intră (mai ales) capătul unui obiect. 112 (Pop) Capăt (sau vârf) al unui obiect (mai ales al unei unelte) care intră într-o deschizătură. 113 (Îs) ~ra roții Gaură a căpățânii, prin care intră osia. 114 (Îs) ~ra tejghelei Scobitură în masa dulgherului în care se bagă și se strânge lemnul lucrat. 115 Loc de vărsare al unei ape într-o altă apă. 116 Capătul unui drum. 117 (Îs) ~ra târgului (sau podului) Locul pe unde circulă lumea când vine sau când pleacă de la târg (ori când intră sau când iese de pe un pod). 118 (Pop; îs) ~ra vântului Loc prin care suflă mereu vântul. 119 Deschizătură din capătul unei țevi. 120 (Îs) ~ de foc Nume generic pentru armele de foc (grele). 121 (Îs) ~ de apă Instalație care cuprinde un robinet și unele piese de racord sau de protecție, servind la luarea apei din rețeaua de distribuție pe care e montată Si: hidrant. 122 (Îs) ~ de incendiu Gură (121) la care se montează un furtun sau o țeavă specială servind la distribuirea apei sub presiune în caz de incendiu. 123 (Îs) ~ de stradă Construcție accesorie a unei rețele de canalizare așezată sub rigola străzii pentru a colecta apa de ploaie și a o conduce la rețeaua subterană de canalizare. 124 (Îs) ~ artificială Aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni special alese, astfel încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. 125 (Îs) ~ra oului Spărtură în coaja oului prin care a ieșit puiul. 126 (Țes) Începutul unei țesături Cf rost, piedin. 127 (Îe) A lega ~ra pânzii A înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul. 128 (Îae) A se înstări. 129 (Pop; îe) A prinde pânza ~ A se fi făcut deja începutul. 130 (Îe) A se afla (sau a trimite pe cineva) în ~ra tunului A fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. 131 (Pop; îs) ~ra coasei (sau cuțitului, securei etc.) Tăiș. corectat(ă)
- În original, fără accent — LauraGellner
- călălalt → celălalt — Ladislau Strifler
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
venturimetru s.n. Aparat care măsoară debitul unui fluid într-o conductă pe baza căderii de presiune obținută la curgerea fluidului printr-un tub venturi instalat în conductă. • pl. -e. /<it. venturimetro.
- sursa: DEXI (2007)
- adăugată de claudiad
- acțiuni
SPRINKLER s.n. Extinctor automat în legătură cu un rezervor de apă sub presiune, care, în caz de incendiu, declanșează o stropire abundentă. [< engl., fr. sprinkler].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SPRINKLER s. n. extinctor automat în legătură cu un rezervor de apă sub presiune, care, în caz de incendiu, declanșează o stropire abundentă. (< fr., engl. sprinkler)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
CUTRÉMUR (< cutremura) s. m. 1. Zguduire bruscă și puternică, de scurtă durată, a scoarței Pămîntului, cauzată fie de factori interni (mișcări tectonice, erupții vulcanice), fie de factori externi (forțele mareice, căderi mari de presiune atmosferică, ciocnirea unor meteoriți cu Pămîntul). Îi sunt caracteristice: hipocentrul (locul din interiorul litosferei unde se declanșează energia care provoacă c.) și epicentrul (proiecția hipocentrului la suprafața scoarței Pămîntului). Intensitatea c. se măsoară pe scara Mercalli, iar magnitudinea pe scara Richter. Cele mai dustrugătoare au fost c. din: 24 ian. 1556 – în provincia Shanxi-China, 830 mii victime; 1 sept. 1923 – în provincia Kanto-Japonia, peste 576 mii case; 31 mai 1970 – Perú, 70 mii morți. În România s-au înregistrat pierderi de vieți omenești și mari pagube materiale în c. din 10 nov. 1940 și 4 mart. 1977. 2. Fig. Înfiorare; p. ext. teamă, frică, groază; panică.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CONFUCIANISM (< fr., de la n. pr. Confucius) s. n. Doctrină religioasă, etică și filozofică chineză întemeiată de Confucius, în sec. 6 î. Hr. Învățătura confucianistă este sistematizată în patru mari cărți: „Lun yu” (Întreținerile lui Confucius),„Da xue” (Marele studiu), „Zhong yung” (Invariabilitatea în mediu) și „Meng zi” (după numele lui Meng Zi sau Mencius, c. 372-289 î. Hr.; cel mai de seamă reprezentant al c. după Confucius). Acestea sînt respectate cu strictețe în succesiunea ortodoxă; în cea heterodoxă însă, c. a evoluat într-o direcție materialistă (Xun Qin, c. 298-238 î.Hr; Han Fei, c. 280-234 î. Hr.; Li Si, c. 284-208 î. Hr.). După perioada de maximă înflorire din timpul dinastiei Han, cînd a devenit doctrină filozofică, morală și religie oficială în China, c. a căzut în desuetudine sub presiunea daoismului și budismului. În sec. 10, are loc revirimentul c. sub forma doctrinei spiritualiste a neoconfucianismului, care acordă întîietate legii (li) față de materia primordială (qi), din acest raport rezultatînd forma (xun) care determină realitatea fizică. În prezent, c. cunoaște o nouă formă, noul neoconfucianism, o sinteză între c. clasic și curentele filozofice ale Europei occidentale.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
comoție sf [At: ALECSANDRI, DACIA LIT, 263/11 / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr commotion, lat commotio, -onis, ger Kommotion] 1 Zguduire puternică a unui organ. 2 (Îs) ~țiune electrică Comoție produsă de electricitate. 3 (Pat) Leziune a unei părți a organismului uman, provocată de o presiune puternică asupra unui țesut elastic. 4 (Îs) ~ cerebrală Șoc puternic al creierului, provocat prin cădere, explozie, lovire etc. și manifestată prin tulburări care merg de la amețeală până la pierderea cunoștinței, comă și moarte. 5 (Înv, fig) Emoție puternică. 6 (Gîr) Mișcare pe care o face cineva în scop igienic (mai ales după masă, ca să ușureze digestia). 7 (Înv) Revoluție.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
EMBARGO ~uri n. 1) Interdicție statală asupra importului și exportului de mărfuri în/din alt stat ca sancțiune pentru încălcarea unor reguli sau drepturi internaționale sau ca mijloc de presiune politică. 2) Reținere de către un stat a navelor străine ancorate în porturile sale în caz de conflict cu statele cărora le aparțin. [Art. embargoul] /<fr. embargo
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km2 (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km2. Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km2, populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ecluză sf [At: AR (1830), 4042/3 / S și: (îdt, 2) ~usă / Pl: ~ze / E: fr écluse] 1 Construcție de lemn, de beton sau de fier, înălțată transversal pe cursul unei ape curgătoare și prevăzută cu vane care se pot închide ori deschide pentru a opri sau a lăsa să treacă apa prin ele Si: (îvp) opust, stăvilar, zăgaz. 2 Construcție hidrotehnică specială, pe traseul unei căi navigabile, care permite trecerea navelor dintr-o porțiune a traseului cu nivel de apă mai ridicat în altă porțiune cu nivel de apă mai scăzut și invers. 3 (Îs) ~ de salvare Cameră metalică, tronconică, montată pe corpul unui submarin, care permite ieșirea echipajului în caz de naufragiu, fără inundarea submarinului. 4 (Îs) ~ de aer Cameră metalică, așezată la partea superioară a sasului2 unui cheson cu aer comprimat, pentru menținerea presiunii atmosferice sau a presiunii înalte în interiorul chesonului în timpul intrării ori al ieșirii personalului, materialelor Si: campană.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
vibrație (< it. vibration; < lat. vibratio; it. vibrazione; germ. Schwingung; engl. vibration). (Fiz.) Mișcare periodică* (alternativă) a unui corp elastic sau a particulelor unui mediu elastic (aer etc.), efectuată de o parte și de alta a unei poziții de echilibru, cu frecvență* relativ înaltă (ex.: mișcarea unei coarde de vl. ciupite sau a brațelor unui diapazon (6) lovit). Denumirea de oscilație* se dă de obicei mișcărilor cu frecvență mică (pendulul oscilează, nu vibrează). Mișcarea vibratorie are ca origine: a) perturbarea echilibrului sau deformarea unui corp sau mediu elastic, produse printr-o furnizare bruscă de energie (de ex. lovirea unei coarde de pian sau suflarea unui curent de aer asupra unei ancii* de cl.) și b) tendința de revenire la poziția de echilibru sau la forma inițială, datorită elasticității corpului asupra căruia s-a acționat. V. astfel produse sunt amplificate de v. aerului din spațiul rezonator al instr. muzical respectiv (interiorul pianului, tubul cl.; v. sunet). Ele se transmit aerului înconjurător, în care se propagă din aproape în aproape sub formă de mici variații de presiune, de „pulsații”, care în final acționează asupra timpanului urechii. Propagarea v. de-a lungul întregului lanț care pleacă se realizează sub formă de unde*, frecvența rămânând tot timpul constantă. Durata în care se efectuează o v. completă (un dus-întors al corpului sau al particulelor) este o caracteristică a sistemului vibrator și se numește perioadă (2). Numărul de perioade efectuate într-o secundă determină frecvența de v., care se măsoară în hertzi (simbol Hz). Brațele diapazonului efectuează într-o secundă 440 de mișcări dus-întors, astfel că frecvența lui de v. este 440 Hz, iar perioada de v., 1/440 s. Instr. muzicale produc v. întreținute sau amortizate. În primul caz, furnizarea de energie are loc continuu (de ex. introducerea aerului în tuburile de orgă*). Amplitudinea* de v. poate fi constantă sau variabilă după cum presiunea de suflare este constantă sau variabilă. V. produse de arcuș* sunt practic întreținute, cu observația că fenomenul vibrator este mai complex. În cel de-al doilea caz, energia este furnizată o singură dată (lovirea sau ciupirea unei coarde), astfel că amplitudinea de v. scade de la max. inițial până la anulare. V. sunet, undă.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
NEVROTIC, -Ă adj. 1. (Despre substanțe, alimente, medicamente; adesea substantivat) Care acționează (ca remediu) asupra sistemului nervos; (în dicționarele din trecut) nevritic (1). Cf. NEGULICI, COSTINESCU. 2. Care aparține nevrozei, privitor la nevroză, care are caracterul unei nevroze; (învechit, rar) nevrozic. La unele persoane cu o inerție deosebită a sistemului nervos, obligativitatea de a se adapta la aceste schimbări poate determina chiar o anumită stare nevrotică. v. rom. ianuarie 1960, 105. ♦ Care provoacă nevroză. Personalitatea umană sucomba sub presiunea ritmului nevrotic al tehnicii înaintate pornite să desfigureze, în condițiile capitalismului, psihologia omenească, standardizînd-o. v. rom. ianuarie 1960, 178. ♦ (Despre oameni) Care suferă de nevroză. Cf. cade. – Pl.: nevrotici, -ce. – Din fr. névrotique.
- sursa: DLR - tomul X (2010)
- furnizată de Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați
- adăugată de The Last David
- acțiuni
BARO- „greutate, presiune”. ◊ gr. baros „greutate, presiune” > fr. baro-, engl. id., germ. id., it. id. > rom. baro-. □ ~clin (v. -clin), adj., referitor la calitatea distribuției presiunii și a densității unei mase gazoase sau a aerului atmosferic; ~core (~chore) (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) la care însămînțarea se realizează pe loc, prin simpla cădere a semințelor; ~corie (~chorie) (v. -corie2), s. f., însămînțare pe areal propriu, datorită greutății fructelor și semințelor; ~fil (v. -fil1), adj., (despre viețuitoare) capabil să trăiască la presiuni mari; ~fob (v. -fob), adj., (despre organisme) capabil să trăiască la presiuni atmosferice reduse; ~foreză (v. -foreză), s. f., difuzie a particulelor dintr-o suspensie sub influența gravitației; ~gnozie (v. -gnozie), s. f., posibilitatea de a aprecia, fără a vedea, greutatea obiectelor; ~graf (v. -graf), s. n., aparat care înregistrează presiunea atmosferice; sin. barometrograf[1]; ~gramă (v. -gramă), s. f., curbă care reprezintă variațiile presiunii atmosferice înregistrate la barograf; ~lit (v. -lit1), s. n., carbonat natural de bariu; ~metrie (v. -metrie1), s. f., disciplină care tratează despre tehnicile și aparatele de măsurare a presiunii; ~metru (v. -metru1), s. n., aparat pentru măsurarea presiunii atmosferice; ~narcoză (v. -narcoză), s. f., anestezie generală realizată prin inhalarea unui amestec de gaze la o presiune mai mare decît cea atmosferică; ~scop (v. -scop), s. n., aparat cu care se demonstrează existența presiunii atmosferice; ~stat (v. -stat), s. n., aparat care servește la menținerea unei presiuni constante; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Sensibilitate a organismelor la modificările presiunii mediului ambiant. 2. Stimulare a celulelor vii prin modificarea presiunii mediului în care se găsesc; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament al unor boli cu ajutorul unor presiuni determinante sau al aerului comprimat; ~termograf (v. termo-, v. -graf), s. n., barotermometru înregistrator; ~termohigrometru (v. termo-, v. higro-, v. -metru1), s. n., aparat care înregistrează simultan variațiile presiunii, ale temperaturii și ale umezelii; ~termometru (v. termo-, v. -metru1), s. n., aparat care măsoară concomitent presiunea atmosferică și temperatura aerului; ~trop (v. -trop), adj., (referitor la distribuția presiunii și a densității) în care suprafețele atmosferice sînt izobare.
- Sinonim fără definiție în dicționare. — gall
- sursa: DETS (1987)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
INUNDA, inund, vb. I. Tranz. (Despre ape, rîuri, mări) A acoperi o întindere de pămînt (prin revărsare); a pătrunde într-o sondă, într-o mină (împiedicînd exploatarea); a îneca, a potopi. Apele Siretului și ale Moldovii... au inundat văile. ALECSANDRI, S. 11. (Prin exagerare) Ploaia inundă pădurea. STANCU, U.R.S.S. 171. ◊ Absol. Pluteau rădăcini, bucăți de garduri împletite... unde puhoiul a inundat. C. PETRESCU, Î. II 174. ◊ Fig. Cîteva sute de muncitori au inundat curtea. SAHIA, N. 36. Cît pentru restul acestor poezii, le vom păstra pe iarna viitoare, căci v-am prea inundat cu versuri de-o bucată de vreme. ALECSANDRI, S. 47. ♦ A face să pătrundă o cantitate de apă într-un strat petrolifer, pentru a produce mărirea presiunii interne a zăcămîntului. ♦ Fig. (Subiectul este sudoarea, lumina, umbra etc.) A umple în întregime, a scălda, a acoperi din abundență; a năpădi, a copleși. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi și, în loc de întuneric, o puternică lumină îmi inundă privirea. HOGAȘ, M. N. 17. Noaptea inundase pămîntul. EMINESCU, N. 22. O sudoare rece îmi inundă fruntea. NEGRUZZI, S. I 210. – Prez. ind. și: inundez (ALECSANDRI, S. 35).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CICLON, cicloane, s. n. Vînt puternic, însoțit de furtună și precipitații atmosferice, specific regiunilor tropicale; se manifestă prin vîrtejuri puternice formate în jurul unei regiuni cu presiune atmosferică scăzută. V. uragan. Foarte curînd, ca un ciclon izbucnit pe neașteptate, muntele începe să se ridice spre cer. BOGZA, C. O. 16. Tot mai des se-nalță-n zare trombe Și cicloane pîn’la ceruri sus, Cad apoi cu tunete de bombe Pe talazuri roșii în apus. BENIUC, V. 40. Ei, acolo la institut, știu tot ce se întîmplă pe tot pămîntul. Cum bate vîntul... cum plouă pe Mediterană... Cînd se apropie ciclonul în Pacific. SEBASTIAN, T. 33.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
A COBORÎ cobor 1. intranz. 1) v. A SE COBORÎ. 2) (despre aștri) A se lăsa spre sau după orizont; a se apropia de asfințit; a asfinți; a apune; a scăpăta. 3) fig. (despre întuneric, liniște etc.) A se manifesta prin primele semne caracteristice; a cădea; a veni; a se apropia. 4) (despre voci, tonuri etc.) A trece la note mai grave; a scădea în intensitate. 5) (despre parametri fizici sau despre aparate pentru măsurarea lor) A avea sau a indica valori mai scăzute; a scădea; a descrește. Presiunea atmosferică coboară. Termometrul ~. 6) A fi de o anumită origine; a-și avea obârșia; a proveni. 2. tranz. 1) A muta într-un loc jos; a pune mai jos. ~ sacul din căruță. 2) (forme de relief înalt, scări etc.) A parcurge de sus în jos. ~ dealul. 3) (voce, ton, glas etc.) A face să fie mai puțin intens. * ~ ochii (sau privirea) a se uita în jos (de rușine, de sfială etc.). ~ tonul (sau glasul) a vorbi cu blândețe. 4) (valori ale unor mărimi) A face să scadă. /cf. pogori
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
RELÉU (< fr.) s. n. 1. (TEHN.) Aparat sau dispozitiv caracterizat prin faptul că determină automat o variație bruscă, în salt, a mărimii sale de ieșire când mărimea sa de intrare atinge anumite valori. Principalele elemente funcționale ale r. sunt: elementul sensibil sau organul de excitație, care este supus direct acțiunilor determinate de mărimea de intrare (ex. bobina de excitație și miezul feromagnetic al unui r. electromagnetic); elementul de comparație, care compară mărimea de intrare cu o anumită mărime de referință și împiedică funcționarea r. dacă mărimea de intrare nu a depășit o anumită valoare prestabilită (ex. resortul antagonist care reține armătura mobilă a unui r. electromagnetic), și elementul sau organul de execuție (ex. contactele care deschid sau închid brusc un circuit electric, mărimea de ieșire fiind în acest caz curentul din circuit). După funcționarea pe care o au r. pot fi: de protecție de control, de semnalizare, de blocare, de timp, selectoare, cu program etc. După natura fenomenelor pe care se bazează funcționarea lor, r. pot fi: mecanice (de presiune, de debit, de viteză, de accelerație etc.), termice (de temperatură), optice, chimice și electrice, care, la rândul lor, după principiul de funcționare pot fi: electromagnetice, magnetoelectrice, electrodinamice, de inducție, electronice (cu tuburi electronice sau cu dispozitive semiconductoare), cu miezuri magnetice etc. Se construiesc și relee combinate: termoelectrice, electromecanice, fotoelectrice etc. 2. Instalație intermediară a unui lanț de transmisiune prin care parametrii mesajului, atenuați sau deformați pe parcursul lanțului, se readuc la valoarea inițială. 3. Mod de înlocuire a cailor (în cursul drumului), a câinilor (în timpul vânătorii) sau a ștafetelor (în timpul unei curse); locul în care se face schimbul; animalul sau ștafeta de schimb.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
BEC1, becuri, s. n. 1. Sferă sau pară de sticlă în care se află filamentul unei lămpi electrice; p. ext. Lampă electrică. ◊ Expr. (Fam.) A fi (sau a cădea) pe bec = A fi sau a ajunge într-o situație fără ieșire; a i se înfunda, a o păți. 2. Sita unei lămpi de gaz. 3. Orificiu prin care țâșnește un lichid vaporizat, un jet de gaz sau un amestec de gaze sub presiune, spre a putea fi aprinse. – Din fr. bec [de gaz].
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de paula
- acțiuni
BEC1, becuri, s. n. 1. Balon din sticlă vidat sau umplut cu un gaz inert, având în interior un filament care devine incandescent când este străbătut de curent electric; p. ext. lampă electrică. ◊ Expr. (Fam.) A fi (sau a cădea) pe bec = a fi sau a ajunge într-o situație fără ieșire; a i se înfunda, a o păți. 2. Sita unei lămpi de gaz. 3. Orificiu prin care țâșnește un lichid vaporizat, un jet de gaz sau de amestec de gaze sub presiune, spre a putea fi aprinse. – Din fr. bec [de gaz].
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
MENSUAL, -Ă adj. (Astăzi rar) Care are loc periodic, la interval de o lună, care apare o dată pe lună ; corespunzător unei luni ; lunar, (învechit) menstrual (1). Cf. BREZOIANU, A. 142/3. Cît despre foaia Convorbirilor, planul de a o publica o dată pe lună este bun, însă numărul coalelor îmi pare puțin, pentru o publicare mensuală. ALECSANDRI, S. 57. Toate văduvile. . . și toți bătrînii neputincioși. . . sînt susținuți, ajutați. . . cu pensiuni mensuale. I. IONESCU, D. 339, cf. COSTINESCU, BARCIANU, ALEXI W., ȘĂINEANU, D. U., CADE, DN. Temperatură mensuală = temperatura medie a unei luni. Nimic nu poate suplea observațiunei directe de fiecare zi spre a obține temperatura mensuală sau mediana lunei. MARIN, F. 478/27. Izobare mensuale = curbe imaginare de reunire a punctelor de pe pămînt care au aceeași presiune atmosferică medie în decursul unei luni. Cf. PONI, F. 179. - Pronunțat: -su-al. - Pl.: mensuali, -e. - Și: (rar) mensuár, -ă adj. COSTINESCU. Din fr. mensuel, lat. mensualis, -e.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
JOS2, JOASĂ, joși, joase, adj. 1. Puțin ridicat, scund. Intrai într-o grădiniță și trecui spre o casă joasă, foarte curată. SADOVEANU, E. 127. S-au lovit cu capul într-o grindă de la podul colibei, pentru că coliba aceea era tare joasă. SBIERA, P. 219. ◊ (Substantivat în loc. prep.) În (sau din) josul = în (sau din) partea inferioară a unui loc, a unui obiect. După ce ieși din josul scării, întrebă pe soră-sa: – Cine mai e la dejun? D. ZAMFIRESCU, R. 59. (Expr.) În josul apei = în direcția în care curge apa; la vale. ♦ (Rar, despre persoane) Mic de statură. Se pleca, intra, rămînea o clipă la ușă, uitîndu-se cu un fel de sfială la femeia joasă, voinică. CAMILAR, N. II 136. ♦ (Despre frunte) Îngust. Lumina ferestrelor căzu asupra unei fețe umflate, rătăcite, cu părul căzut pe fruntea joasă. DUMITRIU, V. L. 45. 2. (Despre un teren) Așezat în vale și, de obicei, apătos, mocirlos. O întindere de pămînt joasă. 3. (Despre glas și despre sunetele muzicale în general) Cu note din registrele inferioare; profund, grav. Voce joasă. 4. (Fiz.; despre temperatură, presiune etc.) Scăzut, coborît. 5. (Fiz.; despre frecvențe) Cu un număr mic de perioade pe unitatea de timp.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
BOMBĂ DE AVIAȚIE mijloc de luptă de aviație, constând din încărcătură explozivă (clasică sau nucleară), incendiară, luminoasă sau chimică, introdusă într-un înveliș aerodinamic prevăzut cu ampenaje pentru stabilizare. Bombele de aviație sunt construite într-o gamă largă de calibre și sunt lansate din aeronave prin procedee diferite (zbor orizontal, picaj, cabraj). Bombele de aviație pot fi: fugase, ale căror efect principal constă în acțiunea presiunii crescute în momentul exploziei, iar secundar, în acțiunea schijelor, fiind utilizate pentru nimicirea lucrărilor și instalațiilor militare și pentru lovirea forței vii și mijloacelor tehnice de luptă adăpostite, având un calibru cuprins între 50-100 kg, raza lor de acțiune depinzând de coeficientul de rezistență al mediului în care cade bomba și de greutatea substanței explozive din aceasta; brizante, care au ca efect principal producerea de schije și ca efect secundarsuflul exploziei, sunt utilizate pentru lovirea forței vii neadăpostite sau aflate în adăposturi de tip ușor, pentru lovirea avioanelor la sol, a stațiilor de radiolocație, a artileriei antiaeriene și a altor obiective cu protecție redusă, fiind lansate din casete în care se dispun 8-15 bucăți cu calibrul de 2-30 kg; antitanc, cu efect perforant și cumulativ, utilizate împotriva tancurilor, transportoarelor blindate și a altor mașini de luptă blindate, putând străpunge blindaje cuprinse între 30-200 mm (la lovire directă), fiind lansate din casete în care sunt dispuse 30-50 bucăți, având calibrul de 2,5-10 kg; chimice, care au ca efect infectarea atmosferei, a terenului și a obiectivelor de pe el cu vapori, ceață sau picături de substanță toxică de luptă, în scopul vătămării forței vii sau a îngreunării acțiunilor de luptă ale trupelor inamice, având calibrele cuprinse între 5-500 kg, din care 45-60% din încărcătură este chimică, iar restul exploziv; incendiare, încărcate cu amestec incendiar (termit, electron, amestecuri incendiare de tip napalm) destinat incendierii obiectivelor industriale, depozitelor, construcțiilor, mijloacelor tehnice de luptă, putând fi de calibru mic (până la două kg, încărcate cutermit și având corpul fabricat din electron, fiind aruncate mai multe o dată, zeci de bucăți, cu ajutorul unor casete, creând focare de incendiu mici și numeroase) și de calibru mare (până la câteva sute de kg, încărcate cu amestec incendiar vâscos care se aprinde prin explozie și crează focare de incendiu mari); cu napalm, bombe incendiare având corpul din masă plastică sau din tablă și ca încărcătură un amestec incendiar vâscos care se aprinde de la un amestec pirotehnic având rolul de a rupe capul bombei, fie de la bucățele de fosfor alb introduse în amestecul incendiar, putând fi de calibru mic (încărcătura de 5-10 l) sau de calibru mare (100-800 l); luminoase, încărcate cu un amestec pirotehnic care în timpul arderii produce o iluminare puternică, fiind lansate din aeronavă cu o parașută care asigură o cădere lină și luminarea terenului timp de câteva minute, corespunzător calibrului bombei, utilizându-se în timpul executării misiunilor de cercetare aeriană prin fotografiere noaptea sau pentru iluminarea terenului în cazul executării misiunilor de bombardament noaptea, având un calibru de 50-500 kg; fumigene, destinate orbirii inamicului, pentru mascarea trupelor proprii sau pentru semnalizarea prin fumul creat de încărcătura de luptă, având calibrul de 100-500 kg; încărcate cu diverse materiale de propagandă, au un dispozitiv de împrăștiere a acestora, suprafața de împrăștiere depinzând de înălțimea de lansare, numărul de bombe, greutatea acestora și intensitatea vântului, calibrul lor fiind de 50-150 kg. Bomba atomică (sau nucleară), produce prin explozie efecte de distrugere combinate mari, determinate de unda de șoc a exploziei, emisiunea de lumină, radiația penetrantă, infectarea radioactivă și de fluxul electromagnetic asupra oamenilor, mijloacelor tehnice de luptă, clădirilor și instalațiilor, terenului. Este alcătuită din corpul bombei, încărcătură de material fisionabil (uraniu 235, plutoniu 239 etc.), încărcătură de exploziv care servește unirii maselor subcritice, unul sau mai multe focoase și un sistem de dispozitive pentru împiedicarea exploziei accidentale. Cantitatea de încărcătură fisionabilă este variabilă, calibrul lor ajungând până la echivalentul a câteva Mt. de trotil. Bomba nucleară echivalentă cu 20.000 de t trinitrotoluen este denumită bomba convențională cu fisiune; variante evolutive: termonucleară (cu hidrogen), cu californiu, cu cobalt, cu neutroni. Bomba termonucleară, folosește energia eliberată în reac țiile de fuziune a nucleelor ușoare, reacția termonucleară fiind amorsată de un focos atomic care asigură atingerea unei temperaturi de zeci de milioane de grade. Bomba termonucleară care folosește deuteriul se numește bombă cu hidrogen. Se mai utilizează amestecuri de deuteriu-tritiu sau litiu-tritiu în stare solidă. Energia degajată de explozia unei bombe termonucleare este cu trei-patru ordine mai mare decât cea a unei bombe convenționale cu fisiune. Bomba termonucleară cu californiu este de calibru redus (câteva zeci de tone echivalent de trotil, având drept încărcătură fisionabilă un izotop al californiului și este acționată obișnuit. Datorită neutronilor eliberați la explozie efecte mari se manifestă asupra personalului neadăpostit. Bomba termonucleară cu cobalt are corpul confecționat din oțel cu un conținut mare de cobalt, care la explozia încărcăturii nucleare devine radioactiv, particulele rezultate în urma evaporării învelișului bombei producând o infectare a terenului foarte puternică și persistentă. Bomba cu neutroni, este o minibombă termonucleară de calibrul aproximativ 1 Kt, având un focos special care utilizează elemente transuraniene (californiu) sau un lorsen miniaturizat de putere mare. Factorul destructiv esențial îl constituie fluxul de neutroni rapizi (cu o foarte mare energie) și razele gama, care în interacțiune cu atomii de hidrogen din celulele țesuturilor vii, distrug substanța activă și provoacă la personal boala de iradiere și moartea (sin. bombă cu radiație mărită).
NEREGULAT, -Ă adj. Negativ al lui regulat. 1. Lipsit de regularitate, de simetrie, de uniformitate, de omogenitate; (învechit, rar) necanonisit. cf. tem. gheom. i, 41r, ar (1838), 402/14, asachi, e. iii, 81/9, poenaru, e. a. 74/21, drăghiceanu, c. 121, f (1903), 7, camil petrescu, v. 70, YGREC, m. N, 397, SADOVEANU, O. ix, 38, xrv, 504, bart, s. m. 17, bordeianu, p. 20, C. ANTONESCU, P. 84, BENIUC, v. 27, GALAN, B. ii, 129, t. popovici, se. 538, barbu, ș. n. 128. ♦ (Despre armate, trupe) Care este format din ostași cu instrucție neomogenă, nesistematică, constituiți în unități ocazionale de luptă. Oștile neregulate nu costă mult. Nici o lege nu ne oprește a le forma. bolintineanu, o. 427. Oastea lui Ipsilanti fiind formată din trupe neregulate, fiecare soldat făcea de capul lui și anarhia era grozavă unde se aflau arnăuți. OȚETEA, t. v. 255. Pusese mereu chestiunea organizării trupelor neregulate. camil petrescu, o. ii, 553. ♦ (Despre climă, factori climatici etc.) Variabil, instabil. Curenții calzi... fac clima coastelor pe care le scaldă mai caldă, mai umedă, dar mai neregulată, în ceea ce privește presiunea atmosferică. agrotehnica, i, 248. Debitul rîurilor a devenit foarte neregulat. ib. 553. 2. Care constituie o abatere de la norma, de la forma obișnuită. ◊ Verb neregulat = verb care se abate de la flexiunea obișnuită, avînd forme proprii, specifice. Avem apoi, la aceeași conjugare, verbe așa zise neregulate. iordan, g. 188, cf. graur, i. l. 267. ♦ (Despre terenuri, drumuri) Accidentat. [Bradul] căzu cu vuiet înnăbușit pe pămîntul neregulat al poienii. sadoveanu, o. ix, 194. Coborîm pe un drum neregulat, din stîncă în stîncă. bogza, ț. 61. – Pl.: neregulați, -te. – Pref. ne- + regulat. cf. fr. irrégulier.
- sursa: DLR - tomul X (2010)
- furnizată de Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați
- adăugată de ramona17
- acțiuni
REZERVĂ, rezerve, s. f. 1. Cantitate de alimente, de obiecte, de bani, de materiale etc. pusă deoparte și păstrată pentru a fi întrebuințată mai târziu; depozit. ♦ (Ec. pol.) Rezerve de stat = cantitate de bunuri materiale dintre cele mai importante acumulate și centralizate cu scopul de a asigura continuitatea procesului de producție și necesitățile de consum ale populației, în cazul ivirii unor greutăți neprevăzute. Rezerve interne = posibilități existente într-o întreprindere, a căror descoperire și folosire permit, fără investiții suplimentare mari, să se realizeze cantități sporite de produse. (Fin.) Rezervă-aur = cantitatea de aur pe care o păstrează băncile de emisiune ca garanție pentru biletele de bancă puse în circulație și pentru lichidarea datoriilor către alte țări, în cazul când acestea nu pot fi achitate prin livrări de mărfuri obișnuite. Rezervă lichidă = a) totalitatea mijloacelor bănești, existente sub orice formă, negrevate de nici o sarcină, disponibile la o bancă, la o întreprindere etc.; b) aurul disponibil în monede sau în lingouri, precum și valutele și devizele liber convertibile în aur, destinate operațiilor internaționale. Rezervă bugetară = parte din veniturile unui buget, constituită ca rezervă în scopul acoperirii unor cheltuieli neprevăzute sau în cazul nerealizării integrale a veniturilor. (Jur.) Rezervă succesorală (sau legală) = parte dintr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, fiind rezervată de drept unor anumiți moștenitori. (Fiziol.) Rezervă alcalină = cantitate de bicarbonat de sodiu din plasmă, exprimată în cm3 de bioxid de carbon care se degajează din 100 ml de plasmă la presiunea parțială a bioxidului de carbon de 40 mm mercur și la temperatura corpului. ♦ Cantitate de substanțe minerale utile pe care le conține un zăcământ. 2. Cameră de spital în care se internează un singur bolnav sau cel mult doi. 3. Parte din armată care nu se află sub arme, formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar, și care este solicitată numai în caz de război sau de concentrare; trupe neangajate în luptă, păstrate pentru a interveni la nevoie. ◊ Ofițer de rezervă = ofițer care nu face parte din cadrele active ale armatei. ♦ Persoană, grup de persoane, obiect etc. destinate să ia locul altora în anumite condiții sau împrejurări. ◊ Loc. adj. De rezervă = care poate înlocui, la nevoie, o piesă tehnică, un obiect, o persoană. ♦ Spec. (Sport) Jucător care înlocuiește, la nevoie, pe unul dintre jucătorii titulari angajați în competiție. 4. Obiecție, îndoială, lipsă de încredere. ◊ Loc. adv. Fără rezervă = fără reticențe; cu totul, în întregime. Sub toate rezervele = fără nici o garanție. Cu multă rezervă sau cu toată rezerva = cu îndoială, fără siguranță, fără a-și lua răspunderea pentru autenticitatea, veridicitatea, exactitatea sau oportunitatea unui fapt. ◊ Loc. prep. Sub rezerva... = cu condiția... ♦ (Jur.) Manifestare prin care un stat, devenit parte la un tratat, declară că vrea să excludă sau să limiteze aplicarea anumitor clauze cuprinse în acest tratat, ori să le atribuie un anumit înțeles. ♦ Fig. Prudență, circumspecție; discreție; reticență; p. ext. răceală, indiferență; jenă. – Din fr. réserve.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de IoanSoleriu
- acțiuni
REZERVĂ, rezerve, s. f. 1. Cantitate de alimente, de obiecte, de bani, de materiale etc. pusă deoparte și păstrată pentru a fi întrebuințată mai târziu; depozit. ♦ (Ec. pol.) Rezerve de stat = cantitate de bunuri materiale dintre cele mai importante acumulate și centralizate cu scopul de a asigura continuitatea procesului de producție și necesitățile de consum ale populației, în cazul ivirii unor situații neprevăzute. Rezerve interne = posibilități existente într-o întreprindere, a căror descoperire și folosire permit, fără investiții suplimentare mari, să se realizeze cantități sporite de produse. (Fin.) Rezervă-aur = cantitatea de aur pe care o păstrează băncile de emisiune ca garanție pentru biletele de bancă puse în circulație și pentru lichidarea datoriilor către alte țări, în cazul când acestea nu pot fi achitate prin livrări de mărfuri obișnuite. Rezervă lichidă = a) totalitatea mijloacelor bănești, existente sub orice formă, negrevate de nicio sarcină, disponibile la o bancă, la o întreprindere etc.; b) aurul disponibil în monede sau în lingouri, precum și valutele și devizele liber convertibile în aur, destinate operațiilor internaționale. Rezervă bugetară = parte din veniturile unui buget, constituită ca rezervă în scopul acoperirii unor cheltuieli neprevăzute sau în cazul nerealizării integrale a veniturilor. (Jur.) Rezervă succesorală (sau legală) = parte dintr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, fiind rezervată de drept unor anumiți moștenitori. (Fiziol.) Rezervă alcalină = cantitate de bicarbonat de sodiu din plasmă, exprimată în cm3 de dioxid de carbon care se degajă din 100 ml de plasmă la presiunea parțială a bioxidului de carbon de 40 mm mercur și la temperatura corpului. ♦ Cantitate de substanțe minerale utile pe care le conține un zăcământ. 2. Cameră de spital în care se internează un singur bolnav sau cel mult doi. 3. Parte din armată care nu se află sub arme, formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar, și care este solicitată numai în caz de război sau de concentrare; trupe neangajate în luptă, păstrate pentru a interveni la nevoie. ◊ Ofițer de rezervă = ofițer care nu face parte din cadrele active ale armatei. ♦ Persoană, grup de persoane, obiect etc. destinate să ia locul altora în anumite condiții sau împrejurări. ◊ Loc. adj. De rezervă = care poate înlocui, la nevoie, o piesă tehnică, un obiect, o persoană. ♦ Spec. (Sport) Jucător care înlocuiește, la nevoie, pe unul dintre jucătorii titulari angajați în competiție. 4. Obiecție, îndoială, lipsă de încredere. ◊ Loc. adv. Fără rezervă = fără reticențe; cu totul, în întregime. Sub toate rezervele = fără nicio garanție. Cu multă rezervă sau cu toată rezerva = cu îndoială, fără siguranță, fără a-și lua răspunderea pentru autenticitatea, veridicitatea, exactitatea sau oportunitatea unui fapt. ◊ Loc. prep. Sub rezerva... = cu condiția... ♦ (Jur.) Manifestare prin care un stat, devenit parte la un tratat, declară că vrea să excludă sau să limiteze aplicarea anumitor clauze cuprinse în acest tratat, ori să le atribuie un anumit înțeles. ♦ Fig. Prudență, circumspecție; discreție; reticență; p. ext. răceală, indiferență; jenă. – Din fr. réserve.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SPLENO- „splină”. ◊ gr. splen, splenos „splină” > fr. spléno-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. spleno-. □ ~cel (v. -cel2), s. n., hernie a splinei; ~cit (v. -cit), s. n., element reticulohistiocitar al țesutului splenic; ~gen (v. -gen1), adj., care își are originea în splină; ~grafie (v. -grafie), s. f., radiografie a splinei cu ajutorul unei substanțe radioopace; ~gramă (v. -gramă), s. f., formulă a elementelor celulare splenice; ~id (v. -id), adj., care are aparența splinei; ~liză (v. -liză), s. f., proces de dezintegrare a țesutului splenic; ~manometrie (v. mano-, v. -metrie1), s. f., metodă de determinare prin puncționare a presiunii din interiorul splinei; ~megalie (v. -megalie), s. f., mărire patologică a splinei; ~metrie (v. -metrie1), s. f., evaluare a gradului de mărire a volumului splinei, la bolnavii de malarie; ~patie (v. -patie), s. f., boală a splinei; ~pexie (v. -pexie), s. f., fixare chirurgicală a splinei; ~portografie (v. porto-, v. -grafie), s. f., radiografie a sistemului venos port, realizată după o injectare opacă intrasplenică; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., cădere patologică a splinei; ~rafie (v. -rafie), s. f., sutură operatorie a splinei; ~ragie (v. -ragie), s. f., hemoragie splenică; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., transformare fibroasă a splinei; ~tomie (v. -tomie), s. f., incizie operatorie a splinei.
- sursa: DETS (1987)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
*barométru n., pl. e (vgr. báros, greutate, și métron, măsură). Fiz. Instrument de constatat presiunea aeruluĭ și pin urmare, schimbărĭle atmosferice. – Acest instrument, inventat la 1643 de Toricelli, discipulu luĭ Galileŭ, cuprinde o coloană de mercur care se coboară cu cît te suĭ în atmosferă, fiindcă sus e aeru maĭ ușor. Cu el a măsurat Pascal înălțimile munților. El anunță, pînă la un oarecare punct, timpu frumos orĭ răŭ, căcĭ aeru uscat, fiind maĭ ușor decît cel umed, mercuru se urcă atuncĭ cînd nu va ploŭa și se coboară în caz contrar. Principalele barometre-s cele cu mercur (cu ceșcuță, sifon sau cadran) și barometru aneroid.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
NOR, nori, s. m. 1. (Și în forma nour) Îngrămădire de vapori condensați în picături de apă, cristale de gheață sau fulgi de zăpadă, care se formează în aer, putînd da în anumite condiții de temperatură, presiune etc. ploaie, zăpadă, grindină, ceață etc. În regiunile întinse de șes, norii se formează dacă există o depresiune barometrică. CARAFOLI-OROVEANU, M. F. I 78. Soarele scăpăta spre dealurile de la apus, între pături subțirele de nouri. SADOVEANU, O. II 499. Țin ochii la norul din zare. COȘBUC, P. II 89. Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri. EMINESCU, O. I 201. ◊ Expr. E nor = e înnorat. Trăiește sau e (cu capul) în nori sau parc-ar fi căzut din nori, se spune despre cel care este străin de cele ce se întîmplă în jurul lui, care trăiește într-o lume aparte, de visuri, care nu vrea să țină seama de realitate. ♦ Nor arzător = izbucnire vulcanică frecventă, compusă din gaze, vapori fierbinți și mari cantități de cenușă. ♦ Fig. Ceea ce tulbură, întunecă liniștea, seninătatea; mîhnire, întristare, amărăciune. În nourii care i se frămîntau în minte întrezărise o lucire. SADOVEANU, O. VII 63. De nicăiri o altă rază de lumină nu va mai veni să dea strălucire norilor posomorîți ai vieții! HOGAȘ, M. N. 109. La aceste vorbe... pe fruntea Udrei se lasă un nor. BOLINTINEANU, O. 51. 2. Masă densă și mobilă (de praf, fum, aburi etc.). Se plimba... printre norii groși ai aburilor cocliți. SAHIA, N. 33. Un nor de colb îi cuprinsă, căci Genarul venea în fuga calului, de rupea pămîntul. EMINESCU, N. 15. Nori de praf a răspîndit, Urma i-a acoperit! TEODORESCU, P. P. 625. 3. Fig. Mulțime compactă și mobilă de ființe (care întunecă zarea). Un nor de lăcuste. ▭ Sentinelă! te arată, Norul crunt se sparge!... Iată, iată oardele avane. ALECSANDRI, P. II 14. Un nour de corbi fîlfîia pe deasupra croncăind. RUSSO, S. 139. – Variante: (regional) nour, nuor (DELAVRANCEA, S. 107) s. m.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CIȘMEA, cișmele, s. f. 1. Instalație prevăzută cu o pompă sau cu un robinet din care curge apa adusă prin țevi de la o conductă sub presiune, de la un rezervor sau de la un izvor. Cum însera... pornea încet către cișmea. CAMILAR, N. I 26. Ghiță Brebu poate... să se răcorească, dacă e vară, și să-și încălzească sîngele, iarna, punîndu-și capul sub cișmeaua din curte. PAS, L. II 51. Caii trecură pe la jgheab; căci nu se putea să intre în Iași cal neadăpat la cișmeaua Păcurarului. SADOVEANU, Z. C. 94. ◊ Expr. A curge ca dintr-o cișmea = a curge mult și continuu. 2. Șipot. Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe. MACEDONSKI, O. I 63. ◊ (Poetic) Izvor. Iar unde-mi cădea... Cișmea izvora, Cu apă curată, Trecută prin -piatră. TEODORESCU, P. P. 470.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
duplex a [At: CADE / Pl: ~uri / E: fr duplex] 1 (Teh; com; îs) Sistem ~ Procedeu sau aparat care permite comunicarea simultană bilaterală între două posturi telegrafice sau telefonice. 2 (Ind; îs) Procedeu ~ Operație care folosește două procedee siderurgice pentru obținerea unui produs superior. 3 (Tex; îs) Mașină de imprimat ~ Mașină cu role, pentru mai multe culori, care imprimă desene identice pe ambele fețe ale țesăturii, astfel încât liniile și culorile de pe fețele opuse să fie perfect suprapuse. 4 Procedeu de reproducere în două culori a unor ilustrații monocrome (prin contrast). 5 Hârtie sau carton fabricate prin lipirea a două straturi. 6 Apartament construit pe două niveluri. 7 Parbriz lamelar fabricat din plăci de sticlă specială, unite la cald sub presiune, după ce s-a introdus între ele o folie de polivinil. 8 (Gen) Organism care are două gene dominante pentru același caracter. corectat(ă)
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
UȘOR2, -OARĂ, ușori, -oare, adj. I. (În sens material, în opoziție cu greu) 1. Care are greutate mică, care cîntărește puțin, care exercită o presiune redusă asupra suprafeței pe care stă. Foaie verde lemn ușor, De nimica nu mi-i dor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. ◊ Benzină ușoară v. benzină. (Sport) Categorie ușoară = categorie a boxerilor care au greutatea corpului dela 57 la 61 kg. Industrie ușoară v. industrie. ◊ Expr. Fie-i țărîna ușoară = (formulă întrebuințată la înmormîntări sau, mai rar, cînd se pomenește despre un mort) odihnească-se în pace! aibă parte de deplina odihnă a morții! Soacră-mea – fie-i țărîna ușoară! – așa a făcut cu mine. CREANGĂ, P. 4. Așa m-au deprins Ștefan, ușoară țărna-i fie. ALECSANDRI, O. 220. ♦ (Despre materiale) Cu greutate specifică mică. ♦ (Despre mîncări, alimente) Care nu dă senzația de încărcare a stomacului; care nu cade greu; care se digeră ușor. 2. Care nu poartă sau nu conține greutăți; neîncărcat, neîmpovărat. Vorba ceea: fală goală, traistă ușoară. CREANGĂ, O. A. 215. ◊ Expr. (A fi) cu inima ușoară = (a fi) lipsit de supărări, de griji; a fi vesel, voios. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț, Toți cu inime ușoare, toți șăgalnici și berbanți. EMINESCU, O. I 87. (A fi) îmbrăcat ușor = (a fi) îmbrăcat cu haine subțiri. ♦ (Despre trupe) Care poartă armament puțin și se deplasează cu repeziciune. Călărimea la romîni trebuie să fi fost de două feluri: grea și ușoară. BĂLCESCU, O. I 25. ◊ (Ieșit din uz) Artilerie ușoară = artilerie care cuprinde piese de calibru mic, lesne deplasabile. 3. Iute, sprinten, vioi. Turturica fiind mai ușoară, ajunge mai înainte. CREANGĂ, P. 273. Adese văz pe cronicari a face deosebire între călărimea ce se bătea în linie și gonacii cu cai ușori care se întrebuințau spre... a lua în goană pe vrăjmași. BĂLCESCU, O. I 25. Cîndu-i zi de sărbătoare, Sînt ușoară foarte tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A fi ușor de cap (sau a avea cap ușor) = a pricepe cu ușurință, a fi ager la minte, isteț, deștept. El se vede c-o fost mai ușor de cap, o făcut ce-o făcut și-o scăpat într-un an. MIRONESCU, S. A. 136. A fi ușor la mînă (sau a avea mînă ușoară) v. mînă (l). (Popular, depreciativ) A fi ușor de gură = a fi vorbăreț, flecar. Și p-atunci bărbierii erau... ușori de gură. ISPIRESCU, U. 112. ◊ Fig. Ușoare la pîrjol, acoperișurile de stuf dintr-o dată izbucneau în lungi pălălăi spre cer. SADOVEANU, O. I 550. II. Care pare lipsit de greutate. 1. (În opoziție cu tare, puternic, intens) Mic, puțin, slab (ca volum, amploare, consistență, intensitate). Vîntul ușor le bătea fețele. DUMITRIU, N. 53. Mă izbește în obraz un curent puternic și picături ușoare de ploaie. SAHIA, N. 26. Al ei chip se zugrăvește plin și alb; cu ochiu-l măsuri Prin ușoara-nvinețire a subțirilor mătăsuri. EMINESCU, O. I 79. Un susur noptatic se înalță de pre fața pămîntului; din adierea vîntului... din mii de sunete ușoare și nedeslușite se naște ca o slabă suspinare ieșită din sînul obosit al naturei. ODOBESCU, S. III 17. ♦ (Despre somn) Din care te trezești cu ușurință; fig. liniștit, calm. ♦ (Despre reliefuri) Domol, lin, dulce. Iazul în vale își scînteia apele; o clopotniță a unui sat se arăta după o spinare ușoară de colnic, fulgerînd raze lungi în soare. SADOVEANU, O. VI 209. ♦ (Despre țesături; prin analogie, despre abur, pîclă etc.) Rar, subțire. Sub coastă era împrăștiat satul, într-o ușoară pîclă. SADOVEANU, O. I 369. Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică. ALECSANDRI, P. A. 124. ◊ (Adverbial) Si mă-mbrac în părul galben, ca în strai ușor țesut. EMINESCU, O. I 80. ♦ (Poetic) Fin, gingaș, diafan. Cu cosiță gălbioară, Ea e naltă și ușoară. COȘBUC, P. I 95. Prin hainele-i argintoase îi transpar membrele ușoare. EMINESCU, N. 67. 2. (În opoziție cu adînc, apăsat; despre urme, linii) Care este (sau pare a fi) făcut printr-o apăsare slabă de către un corp cu mică greutate; puțin apăsat, puțin adîncit. La colțul gurii, [avea] cîteva cute ușoare, ca un mănunchi de raze. BASSARABESCU, S. N. 68. Iar împăratul, îndeseară, Zări o urmă ușoară De sprintenă fiară. TEODORESCU, P. P. 173. ♦ (Despre pas, p. ext. despre mers) Care abia atinge pămîntul; p. ext. fără zgomot. Și dreapta mi-e dragă... și mersul tău ușor ca de presură, și toată ființa ta. DELAVRANCEA, O. II 35. Ieși Zamfira... cu pas ușor. COȘBUC, P. I 56. III. (În sens abstract) 1. Care e lesne de suportat, de dus, care nu reprezintă o greutate, o povară (prea mare); (despre boli) lipsit de gravitate; (despre obligații materiale) care nu apasă prea greu, care este puțin împovărător; mic. Îndatorirea romînilor către turci sta într-un ușor tribut de 3000 bani roșii. BĂLCESCU, O. II 13. (Ironic) Nici o boală nu-i ușoară Ca vara la umbrișoară; Nici o boală nu e grea Ca vara cu secerea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 426. ♦ (Despre legi, pedepse) Lipsit de asprime; blînd, indulgent. Legile lui fură și mai ușoare. GHICA, A. 681. ♦ (Despre viață, trai) Fără griji, comod, plăcut. Ah! Viața nu este ușoară. MACEDONSKI, O. I 37. 2. Care nu prezintă dificultăți, care nu cere efort; lesne de înțeles, de realizat; simplu. Problemă ușoară. ▭ Virtutea e ușoară Cînd ai ce-ți trebuiește. EMINESCU, O. I 60. ◊ Muzică ușoară = muzică distractivă. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) Cu ușorul = cu multă ușurință, lesne, fără pericol. Preuteasa însă, văzînd că au scăpat așa de cu ușorul... s-au și dus îndata-mare la morariu. SBIERA, P. 241. ♦ (Despre drumuri) Bun, practicabil. Acuma, cît mai ține omătul, drumurile-s ușoare. SADOVEANU, B. 107. 3. Lipsit de adîncime, de seriozitate (v. superficial); (despre oameni și despre manifestările lor) ușuratic, frivol. S-o vezi... Cum zîmbește tuturora cu gîndirea ei ușoară? EMINESCU, O. I 157. Dumitale îți e lesne a vorbi cu așa ușor ton. D-ta n-ai iubit, nici ai să iubești vreodată. NEGRUZZI, S. I 45. ◊ Expr. Moravuri ușoare = purtare imorală. ♦ Fără importanță, neînsemnat. Magda mai făcu și alte ușoare întrebări, apoi se întoarse la Orheieni. SADOVEANU, O. VII 139.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
UȘOR2, -OARĂ, (I, II) ușori, -oare, adj., (III) adv. I. Adj. 1. Care are greutate mică, care cântărește puțin, care exercită o presiune redusă asupra suprafeței pe care stă. ◊ Industrie ușoară = grup de ramuri industriale care produc bunuri de consum și articole tehnice necesare industriei, agriculturii, transporturilor etc. Categorie ușoară = categorie la box, lupte și haltere, care cuprinde sportivi cu greutatea corpului între 57 și 61 kg. ◊ Expr. Fie-i țărâna ușoară! = (formulă rostită la înmormântarea sau la pomenirea unui mort) să se odihnească în pace! ♦ (Despre materiale) Cu greutate specifică redusă. ♦ Care nu poartă sau nu conține greutăți. ◊ Expr. (A fi) cu inima ușoară = (a fi) vesel, voios. (Adverbial) (A fi) îmbrăcat ușor = (a fi) îmbrăcat cu haine subțiri. ♦ (Despre trupe) Care poartă armament puțin, putându-se deplasa cu repeziciune. 2. (Despre alimente) Care se digeră cu ușurință, care nu cade greu la stomac. 3. Iute, sprinten, vioi. ♦ Suplu, gingaș, fin. ♦ (Despre pas; p. ext. despre mers) Care abia atinge pământul; p. ext. fără zgomot. 4. (Despre urme, linii etc.) Care este (sau pare a fi) făcut printr-o apăsare slabă sau de un corp cu greutate redusă. 5. Mic, puțin, redus (ca volum, amploare, consistență, intensitate). ♦ (Despre somn) Din care te trezești cu ușurință la cea mai mică gălăgie; p. ext. liniștit, odihnitor. ♦ (Despre forme de relief) Domol, lin3, dulce. ♦ (Despre țesături; p. anal. despre aburi, ceață) Rar, subțire, fin. II. Adj. 1. Care este lesne de suportat, de îndurat; (despre boli) lipsit de gravitate; (despre obligații materiale) care nu împovărează; mic. ♦ (Despre legi, pedepse) Lipsit de asprime; indulgent. ♦ (Despre viață, trai) Fără griji; comod, bun. ◊ (Reg.; substantivat; în expr.) Mai cu ușorul = mai bine, mai fără griji. 2. Care nu prezintă dificultăți, care este lesne de înțeles sau de realizat; simplu. ◊ Muzică ușoară = gen muzical cult (vocal sau instrumental) larg accesibil publicului prin caracterul melodios, distractiv, prin tematica direct legată de preocupările, sentimentele, aspirațiile oamenilor. ◊ Loc. adv. (Pop.; substantivat) Cu ușorul = lesne, comod, fără pericol. ♦ (Despre drumuri) Bun, practicabil. 3. Lipsit de seriozitate, superficial; frivol. ◊ Moravuri ușoare = purtări, practici imorale. ♦ Fără importanță; neînsemnat. III. Adv. 1. Încet, domol, lin3; fără zgomot. 2. Cu ușurință, fără efort; lesne, comod. 3. Fără seriozitate; în mod superficial, ușuratic. ◊ Expr. A lua ușor sau a trece ușor peste un lucru = a nu acorda importanța cuvenită unui lucru. 4. Puțin. [Var.: (înv. și reg.) ușure adj., adv.] – Din [mai] iușor (înv. „ușor2” < lat. levis + suf. -ușor).
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
UȘOR2, -OARĂ, (I, II) ușori, -oare, adj., (III) adv. I. Adj. 1. Care are greutate mică, care cântărește puțin, care exercită o presiune redusă asupra suprafeței pe care stă. ◊ Industrie ușoară = grup de ramuri industriale care produc bunuri de consum și articole tehnice necesare industriei, agriculturii, transporturilor etc. Categorie ușoară = categorie la box, lupte și haltere, care cuprinde sportivi cu greutatea corpului între 57 și 61 kg. ◊ Expr. Fie-i țărâna ușoară! = (formulă rostită la înmormântarea sau la pomenirea unui mort) să se odihnească în pace! ♦ (Despre materiale) Cu greutate specifică redusă. ♦ Care nu poartă sau nu conține greutăți. ◊ Expr. (A fi) cu inima ușoară = (a fi) vesel, voios. (Adverbial) (A fi) îmbrăcat ușor = (a fi) îmbrăcat cu haine subțiri. ♦ (Despre trupe) Care poartă armament puțin, putându-se deplasa cu repeziciune. 2. (Despre alimente) Care se digeră cu ușurință, care nu cade greu la stomac. 3. Iute, sprinten, vioi. ♦ Suplu, gingaș, fin. ♦ (Despre pas; p. ext. despre mers) Care abia atinge pământul; p. ext. fără zgomot. 4. (Despre urme, linii etc.) Care este (sau pare a fi) făcut printr-o apăsare slabă sau de un corp cu greutate redusă. 5. Mic, puțin, redus (ca volum, amploare, consistență, intensitate). ♦ (Despre somn) Din care te trezești cu ușurință la cea mai mică gălăgie; p. ext. liniștit, odihnitor. ♦ (Despre forme de relief) Domol, lin3, dulce. ♦ (Despre țesături; p. anal. despre aburi, ceață) Rar, subțire, fin. II. Adj. 1. Care este lesne de suportat, de îndurat; (despre boli) lipsit de gravitate; (despre obligații materiale) care nu împovărează; mic. ♦ (Despre legi, pedepse) Lipsit de asprime; indulgent. ♦ (Despre viață, trai) Fără griji; comod, bun. ◊ (Reg.; substantivat; în expr.) Mai cu ușorul = mai bine, mai fără griji. 2. Care nu prezintă dificultăți, care este lesne de înțeles sau de realizat; simplu. ◊ Muzică ușoară = gen muzical cult (vocal sau instrumental) larg accesibil publicului prin caracterul melodios, distractiv, prin tematica direct legată de preocupările, sentimentele, aspirațiile oamenilor. ◊ Loc. adv. (Pop.; substantivat) Cu ușorul = lesne, comod, fără pericol. ♦ (Despre drumuri) Bun, practicabil. 3. Lipsit de seriozitate, superficial; frivol. ◊ Moravuri ușoare = purtări, practici imorale. ♦ Fără importanță; neînsemnat. III. Adv. 1. Încet, domol, lin3; fără zgomot. 2. Cu ușurință, fără efort; lesne, comod. 3. Fără seriozitate; în mod superficial, ușuratic. ◊ Expr. A lua ușor sau a trece ușor peste un lucru = a nu acorda importanța cuvenită unui lucru. 4. Puțin. [Var.: (înv. și reg.) ușure adj., adv.] – Din [mai] iușor (înv. „ușor2” < lat. levis + suf. -ușor).
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
sarcină sf [At: BIBLIA (1688), 552/14 / V: (înv) ~rcenă, (reg) sac~, salc~ / Pl: ~ni, (îvp) ~ne / E: ml sarcina] 1 Obiect, ființă sau grup de obiecte ori de ființe având o anumită greutate (mare) și fiind transportate cu un animal de tracțiune, cu un mijloc de transport, pe spinarea omului etc. 2 Greutate pe care o reprezintă sarcina (1) Si: povară, încărcătură. 3 (Înv) Presiune. 4 (Spc) (Udp „de”) Legătură sau grămadă (delimitată) (de lemne, de fân, de paie etc.) care poate fi dusă în spinare sau cu brațele. 5 (Înv) Măsură de greutate sau de volum folosită pentru lemne de foc, echivalând probabil cu cantitatea care poate fi dusă cu spinarea. 6 Obligație materială (în bani, în produse, în muncă etc.) față de o autoritate. 7 Ceea ce i se impune cuiva sau își impune cineva să facă într-o anumită situație sau într-un anumit scop Si: îndatorire, misiune, obligație. 8 Activitate de o importanță deosebită pe care trebuie s-o înfăptuiască cineva Si: misiune. 9 Responsabilitate materială sau morală. 10 (Îlav) În ~ În seamă. 11 (Îal) Împotrivă. 12 (Îlpp; adesea în construcție cu verbe ca „a rămâne”, „a sta”, „a cădea”, „a reveni”, „a pune” etc.) În (sau înv, pe) ~na... În atribuția... 13 (Îal) În legătură cu... 14 (Îal) Pe seama... 15 (Îal) Asupra. 16 (Îal) Împotriva. 17 (De obicei articulat; udp „de”) Activitate pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat, într-o întreprindere, instituție etc. Si: slujbă (1). 18 (Rar) Facultate (psihică). 19 Stare a femeii gravide din momentul fecundării până la expulzarea fătului. 20 Perioadă când o femeie este gravidă Si: graviditate (1). 21 Mărime fizică ce produce o stare de solicitare mecanică într-un corp solid deformabil sau într-un sistem fizic ori tehnic. 22 Solicitare mecanică produsă de o sarcină (21). 23 Putere debitată de un sistem generator, transmițător sau transformator de energie. 24 (D. sisteme fizice ori tehnice producătoare de energie; îe) A pune în ~ A pune în funcțiune. 25 (Șîs ~ electrică) Mărime fizică ce caracterizează starea de încărcare electrică a unui corp. 26 Mărime scalară care caracterizează proprietatea unui corp de a crea în jurul său un câmp electric sau de a fi acționat atunci când se află în câmpul electric al altui corp. 27 (Cantitate de) electricitate. 28 (Îs) ~ magnetică Mărime fizică ce caracterizează starea de magnetism a unui corp Si: masă magnetică.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
REACTOR NUCLEAR s. n. (FIZ.) Instalație complexă în care se realizează fisiunea nucleelor elementelor grele printr-o reacție în lanț controlată. Funcționarea unui r.n. se bazează pe faptul că fisiunea unui nucleu atomic, provocată de acțiunea unui neutron, este însoțită de eliberarea altor 2-3 neutroni, precum și de degajarea unei însemnate cantități de energie (îndeosebi ca energie cinetică a fragmentelor de fisiune și a neutronilor emiși), care, în final, apare sub formă de căldură. Fiecare nou neutron poate provoca, la rândul lui, fisiunea unui alt nucleu și astfel numărul neutronilor, ca și cel al fisiunilor, poate crește în avalanșă, procesul dobândind un caracter de reacție în lanț autoîntreținută. Din punctul de vedere al vitezei neutronilor care realizează fisiunile, r.n. se împart în: r. termice, în care viteza predominantă corespunde practic unei situații de echilibru termic al neutronilor cu materialele din zona activă; r. epitermice, în care aproape jumătate din fisiuni se datoresc neutronilor cu viteze superioare celor de agitație termică; r. intermediare, în care majoritatea fisiunilor sunt produse de neutroni ale căror viteze sunt superioare celor de agitație termică și inferioare celor cu care neutronii sunt eliberați în procesele de fisiune; r. rapide, în care fisiunile sunt înfăptuite de neutronii ale căror viteze nu diferă mult de cele cu care ei sunt emiși prin fisiune. Partea cea mai importantă a r.n. este regiunea unde se desfășoară reacțiile de fisiune, numită zona activă. Aici se află materialul fisionabil sau combustiblul nuclear, care poate fi: uraniu natural, uraniu îmbogățit cu izotopul U{235}, plutoniu etc., și moderatorul, care are rolul de a încetini neutronii rapizi și care poate fi: apă obișnuită, apă grea, grafit etc. În r.n. de tip eterogen combustibilul nuclear este dispus sub formă de elemente distincte (de obicei bare) înconjurat de moderator, iar în r.n. de tip omogen combustibilul și moderatorul formează un amestec intim, sub forma unei soluții sau a unei suspensii. Proporția de moderator raportată la cantitatea de combustibil depinde de felul r.n., fiind mai mare la r.n. termice și foarte mică (sau lipsind complet) la r.n. rapide. Zona activă este înconjurată de un reflector, care are rolul de a reduce, prin împrăștiere elastică, scăpările de neutroni în afara zonei active. Pentru reglarea puterii, r.n. este prevăzut cu câteva bare de control (sau de reglaj), care pot fi introduse mai mult sau mai puțin în zona activă și care, fiind făcute din materiale puternic absorbante, acționează asupra cantității de neutroni liberi și, implicit, asupra intensității reacției globale. Alte bare de același tip, numite bare de siguranță, au rolul de a opri automat funcționarea r.n. în caz de avarie. Căldura produsă în zona activă este preluată și transferată în afara r.n. prin intermediul unui agent de răcire, care poate transporta energia termică până la un schimbător de căldură sau direct la un turbogenerator (în cazul unor tipuri de r.n. energetice) ori la un turn de răcire (în cazul r.n. de cercetare). Drept agenți de răcire se folosesc: apă, apă grea, gaze (ex. bioxid de carbon), metale topite (ex. sodiu), substanțe organice (ex. difenil) etc. Uneori agentul de răcire se confundă cu moderatorul (de exemplu la r.n. cu apă). O componentă importantă a r.n. este recipientul, care împiedică substanțele radioactive să iasă în afara zonei active și care uneori este și vas de presiune pentru agentul de răcire. Pentru evitarea iradierii personalului cu radiațiile nocive foarte intense care se formează în zona activă, precum și pentru evitarea contaminării aparaturii și echipamentului auxiliar, recipientul r.n. este înconjurat de un zid gros dintr-un material absorbant (de obicei beton special). R.n. este prevăzut cu un tablou de comandă, care conține comenzile dispozitivelor de reglaj, precum și instrumentele de măsură și de înregistrare pentru temperatura și presiunea din zona activă, fluxul de neutroni, pozițiile barelor de control și ale celor de siguranță etc. Se construiesc r.n. pentru diferite scopuri: a) r. de cercetare, care oferă posibilitatea utilizării fluxurilor intense de neutroni și de radiații gamma și care uneori poate și folosit și pentru producerea izotopilor radioactivi; b) r. energetic, care este destinat producției de energie termică și care poate fi staționar (montat într-o centrală electronucleară) sau mobil (montat pe nave de suprafață, pe submarine etc.); c) r. reproducător, care transformă un material puțin fisionabil (ex. U238)sau nefisionabil (ex. Th232) într-un combustibil nuclear mult mai eficient (în Pu239, respectiv U233), în vederea utilizării ulterioare a acestuia într-un r.n. energetic. Primul r.n. a fost construit la Chicago (S.U.A.), în 1942, de către E. Fermi; era un r.n. eterogen, cu grafit moderator, de putere practic nulă. În prezent puterea r.n. ca și diversitatea de tipuri, este în continuă creștere; cele mai mari r.n. au puteri de ordinul sutelor de megawați. În România a fost dat în funcțiune, în 1954, un r.n. de cercetare, de tip eterogen, care funcționează cu uraniu îmbogățit (10% U235), având ca moderator apa obișnuită; s-a construit, la Cernavodă, o centrală atomoelectrică, în colaborare cu Canada, pe baza conceptului r.n. de tip CANDU (Canadian Deuterium Uranium). Centrala atomoelectrică funcționează cu uraniu natural și utilizează apa grea ca moderator și ca agent de răcire. Primul grup energetic (din cele 5 preconizate) are o putere instalată de 700 MW și a fost inaugurată oficial la 17 apr. 1996 (producția de energie electrică a început în nov. același an).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
sufla [At: COD. VOR2. 47v/4 / Pzi: suflu / E: ml sufflare] 1 vi (D. vânt) A acționa (puternic) prin deplasarea maselor de aer în atmosferă într-o sau dintr-o direcție determinată Si: a bate (77), a trece, (reg) a vântura. 2 vi (Pex; d. curenți de aer, d. aburi etc. din atmosferă) A deplasa într-o sau dintr-o direcție determinată V adia. 3 vi (Pop; îe) ~lă vântu-n paie ude Exprimă convingerea că, într-o anumită împrejurare, nu se mai poate face nimic. 4 vi (Reg; îe) A ~ vântul în urechile cuiva A nu auzi. 5 vi (Reg; îae) A-și întoarce chepeneagul după cum ~lă vântul A fi ușor influențabil. 6 vi (Reg; îae) A-și schimba atitudinea după împrejurări. 7 vt (D. vânt sau d. curenți de aer; c.i. mai ales praf, zăpadă sau pleavă, frunze etc.) A lua cu sine și a face să se miște, să se deplaseze sau să dispară (risipind, împrăștiind, îndepărtând, îngrămădind etc.). 8 vt (Rar; pex; d. vânt sau d. curenți de aer; c.i. mai ales praf, zăpadă sau pleavă, frunze etc.) A împrăștia. 9 vt (Îe) Îl ~lă vântul Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 10 vt (Fam; îe) A ~ cuiva ceva (de sau, rar, pe sub nas) A lua ceea ce i se cuvine de drept altuia. 11 vt (Pex; fam; îae) A fura ceva (profitând de neatenția, de naivitatea sau de încrederea cuiva). 12-13 vit (Adesea urmat de determinări care indică instrumentul) A produce (mecanic) un curent de aer (sub presiune) orientat în direcția dorită pentru un anumit scop. 14-15 vit (Îvp; fam) A respira (1). 16 vi (Îe) A nu (mai) ~ A fi mort. 17 vi (Îae) A muri1 (1). 18 vi (Îae) A rămâne nemișcat (dând impresia că i s-a oprit respirația). 19 vi (Îae) A nu scoate nici o vorbă, a nu protesta. 20 vi (D. oameni și d. animale; de obicei cu determinări modale de felul „greu”, „tare”, „zgomotos” etc.) A respira des și cu dificultate, zgomotos (ca urmare a unui efort, a unei maladii etc.) Si: a gâfâi (1), (reg) a se răsufla. 21 vi (Rar; pex) A pufăi. 22 vi A emite forțat un flux de aer pe gură (sau, rar, pe nări). 23 vi A expira cu forța pentru a executa, a realiza etc. ceva. 24-25 vit (Îe) A(-l) ~ să cadă Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 26 vi (Pop; fam; îe) A (nu) ~ (cuiva) în borș sau în borșul (sau, pfm, în ciorba) cuiva A (nu) se amesteca nechemat în treburile cuiva. 27 vi (Reg; îae) A (nu) răsfăța. 28 vi (Reg; îae) A prevesti lucruri rele. 29 vi (Reg; îae) A (nu) sforăi. 30 vi (Îe) Cine s-a fript (sau s-a ars) cu ciorbă ~lă și în iaurt Exprimă situația când o experiență neplăcută te face mai prudent decât este necesar. 31 vi (Pop; îe) A-i ~ în fund A goli paharul, carafa etc. cu băutură foarte repede sau dintr-o dată. 32 vi(Pop; pex; îae) A se îmbăta. 33 vi (Reg; îae) A (nu) alinta. 34 vr (Reg; pex; îae) A menaja. 35 vi (Reg; îe) A ~ în foc A se îmbăta. 36 vi (Reg; îe) A ~ în (sau din) buze Exprimă supărarea în cazul când se pierde ceva sau nu se dobândește ceea ce s-a sperat. 37 vi (Pop; îe) A ~ a pagubă Exprimă manifestarea părerii de rău, a surprinderii etc. pentru o pierdere suferită sau a nedumeririi în fața unei anumite situații. 38 vi (Reg; îe) A(-i) ~ în lumânare (cuiva) A încurca afacerile cuiva, a-i pune piedici. 39 vi (Reg; îc) ~lă-n-vânt Pierde-vară V pierde. 40 vi (Îrg; îc) ~lă-n-pungă Om sărac. 41 vt (Îe) A(-l) ~ în vânt Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 42-43 vit (În descântece) A sufla (27-28) pentru a îndepărta un rău, pentru a desface o vrajă. 44-45 vit (Pex) A descânta (1-2). 46-47 vit (În credințele religioase și populare) A sufla (23) pentru a da viață, pentru a însufleți. 48-49 vit (Pex) A sufla (23) pentru a face să redevină viu. 50 vt (Înv) A sufla (23) pentru a opri sau anula o acțiune primejdioasă. 51 vt (În religia creștină; fig; complementul este viața sau Duhul Sfânt) A transmite prin faptul de a sufla (23), prin botez etc. 52 vt (Înv; fig) A insufla. 53 vt (Înv; fig) A răspândi. 54 vt (Înv; fig; c. i. scrieri, texte, etc.) A inspira în vederea alcătuirii, întocmirii, compunerii etc. 55 vt (Mai ales cu pronumele în dativ; complementul este nasul) A expira forțat pe nări pentru a curăța de mucozități sau de secreții apoase (la plâns). 56 vt (Îrg; c. i. alimente, băuturi) A bea sau a mânca foarte repede. 57-58 vit (D. oameni) A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a produce sunete muzicale. 59-60 vit (Pex; d. oameni) A cânta (din instrumentul respectiv). 61 vi (D. instrumente muzicale care funcționează cu aerul care circulă prin ele) A produce sunete muzicale. 62 vi (Pex; d. instrumente muzicale care funcționează cu aerul care circulă prin ele) A cânta (2). 63 vt (C. i. o masă de sticlă topită) A introduce, cu gura, printr-o țeavă, o cantitate de aer pentru a dilata și a da formă, fabricând diverse obiecte. 64-65 vtrm (Fșa; c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A pronunța cu voce scăzută, încet (și în secret) Si: (fam) a strecura. 66-67 vtrm (Pex; fșa; c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A informa în ascuns Si: a destăinui (1). 68-69 vtrm (Pgn; fșa, c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A vorbi. 70 vt (C. i. răspunsul pe care trebuie să-l dea cineva la o întrebare) A șopti cuiva la lecție, la examen etc. 71 vt (Mai ales d. sufleori; c. i. replici dintr-o piesă de teatru) A șopti actorilor în timpul reprezentației Si: (îvr) a suflărisi. 72 vtrp (C. i. obiecte de metal; de obicei cu determinările „cu aur”, „cu argint”, rar, „în aur”) A acoperi (în scop decorativ) cu un strat subțire de aur sau de argint Si: a polei4, (îvp) a spoi.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ZVÎNTA, zvînt, vb. I. Tranz. 1. A face să piardă din umezeală, a usca puțin; a zbici. [Vîntul] năvălea furtunos pe cîte o uliță, încrețind apa lăculețelor, zvîntînd noroaiele și vechile cărări. MIHALE, O. 267. O prăjină pe care se scot în zilele senine și cu soare albiturile și șorțurile la zvîntat. PAMFILE, I. C. 441. La mal d-am ieșit, Din nări c-am suflat, Toate le-am zvîntat, Nimic n-am stricat. TEODORESCU, P. P. 56. ◊ Refl. Pe lîngă garduri s-a zvîntat pămîntul. TOPÎRCEANU, B. 4. (În contexte figurate) Drumul nostru tot nu s-a zvîntat De sîngele ce-a curs prin ani de moarte. DRAGOMIR, P. 57. ♦ A șterge un obiect umed, pentru a-l usca. Las’să plouă!... Tu, iubite, Numai tu să-mi vii acasă, Ți-oi zvînta obrajii umezi Cu năframă de mătasă. IOSIF, T. 244. Ș-atunci ea, cînd el glumește, Joacă pumnii și-l stropește Pe obraz, dar drăgălașă Tot ea-l zvîntă-n loc de cîrpă, Mîneca de la cămașă. COȘBUC, P. I 97. ♦ A face să sece (o sursă de umezeală). Puțin stă așa, și odată-i fulgeră prin minte un gind care-i zvîntă izvorul lacrimilor. CARAGIALE, S. 10. ♦ Fig. A secătui, a slei, a epuiza. Bîntuirile cumplite ale turcilor... ce zvîntau țara pe-ntrecutele. VLAHUȚĂ, la CADE. ◊ (În propoziții consecutive, legat de diverse verbe, exprimă intensitatea acțiunilor respective) Bea de zvîntă. ▭ Oameni răi, băiatule. Cum nu ești cu ochii pe ei, fură de zvîntă. SADOVEANU, M. C. 29. Am cunoscut pe crudul Corița, care bătea pe verii mei de-i zvîntă. GHICA, S. 258. 2. (Folosit și absolut) A distruge, a prăpădi, a nimici. Puind mîna pe însuși armele turcilor, deteră în păgîni de-i zvîntară. ISPIRESCU, M. V. 31. Făt-Frumos lovea cu pala de zvîntă, în toate părțile. id. L. 156. ◊ Expr. A zvînta (pe cineva) în bătaie (sau în bătăi) = a bate zdravăn. (Eliptic) Vă zvînt! Vă sparg capetele... Nici unul nu mai prind, dacă mă reped în voi. PREDA, Î. 10. 3. (Neobișnuit)-A ridica, a zvîrli în sus. Guvernul să îndeasă... ca să apese mai greu și, prin presiunea sa, să zvînte în sus pe popor. ODOBESCU, S. III 336. – Prez. ind. și: zvîntez (ALECSANDRI, O. 176).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
strânge [At: LEX. MARS. 169 / V: (înv) ~rin~, (îvr) ~ren~[1] / Pzi: strâng, Ps: ~nsei / E: lat strângere] 1 vt (De obicei d. ființe, mai ales d. oameni sau d. senzații, sentimente etc. ale lor; c. i. obiecte sau ființe, mai ales oameni ori părți ale corpului lor) A exercita, (cu ceva) asupra cuiva sau ceva, o presiune (puternică) din două sau mai multe părți ori din toate părțile, reducându-i volumul, modificându-i forma etc. Si: a apăsa (7), a presa, (îvp) a păsa1. 2 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) cu ușa (sau în balamale, în clește, în chingi, în frâu etc.) A sili. 3 vt (Pex; îae) A lua pe cineva din scurt. 4 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în spate (sau de, între umeri) (de frică ori de frig) A se înfiora de frig sau de frică. 5 vt (Pan) A cuprinde sau a delimita din două sau din mai multe părți ori din toate părțile. 6 vt (D. obiecte de îmbrăcăminte sau de încălțăminte strâmte; c. i. oameni ori corpul lor sau părți ale acestuia) A apăsa continuu într-o parte, în mai multe părți sau în toate părțile, provocând jenă ori dureri. 7 vt (Pop; îe) A-l ~ (pe cineva) opinca (sau carâmbul, cureaua etc.) A avea un (mare) necaz. 8 vt (D. persoane) A fi îmbrăcat într-un obiect de îmbrăcăminte (prea) strâmt. 9 vt A fi jenat de un obiect de îmbrăcăminte (prea) strâmt. 10 vt (Olt; Buc; c. i. oameni) A tortura. 11 vt (Reg; c. i. oameni) A durea (1). 12 vt (Asr; fig; c. i. oameni) A constrânge (1). 13 vt (Rar; îe) A ~ din toate părțile A încolți. 14 vt (Îvr; îe) A ~ de bani (pe cineva) A stoarce. 15 vt (Îvr; c. i. oameni) A încerca. 16 vt (D. oameni; c. i. obiecte sau părți ale acestora ori ființe, mai ales oameni sau părți ale corpului lor) A prinde (foarte) puternic cu degetele mâinii sau ale mâinilor (foarte) apropiate între ele și a ține (cât mai) apropiate de sine, nelăsând un timp, (să se îndepărteze, să scape etc.) din mână Si: a încleșta. 17-18 vtrr (Îe) A(-i sau -și) ~ (cuiva sau cu cineva) mâna (ori mâinile) sau a se ~ de mână A(-și) întinde mâna dreaptă (sau mâinile) și a (se) prinde (puternic) (de) mâna dreaptă (ori de mâinile) cuiva, în semn de salut (la întâlnire sau la despărțire), de afecțiune, de prietenie, de recunoștință, pentru a felicita sau pentru a-și exprima compasiunea etc. 19-20 vtr (Îvp; fam) A ~ (pe cineva) de gât (și, înv, îf a ~ pe cineva de grumaz sau, reg, de gușă, a se ~ de gât) A (se) sugruma. 21 vt (Îae) A nemulțumi. 22 vt (Îae) A supăra (6). 23 vt (C. i. oameni sau corpul lor; de obicei urmat de determinări ca „în brațe”, „la piept” etc.) A cuprinde (cu putere) cu mâna, cu brațele pentru a aduce și a ține (foarte) aproape (la piept), în semn de prietenie, de mare afecțiune etc. Si: a îmbrățișa, a înlănțui, a prinde Vz piept. 24 vt (C. i. sfori, curele etc. înfășurate în jurul cuiva sau a ceva) A trage (foarte) tare de capete, pentru a înnoda, a lega, a fixa, a închide etc. (mai bine) Vz fixa, închide, înnoda. 25 vt (Pfm; îe) A ~ cureaua A răbda de foame. 26 vt (Îae; șîf a ~ baierele pungii) A face economii (limitându-se la un trai mai modest). 27 vt (C. i. lațuri ale unor sfori, curele etc.) A face să ajungă lipit (foarte) mult de obiectul în jurul căruia este înfășurat exercitând asupra acestuia o presiune (foarte) mare din toate părțile. 28 vt (C. i. noduri, lațuri ale unor sfori, curele etc. înfășurate în jurul cuiva sau ceva) A întări, pentru a nu se (mai) desface (ușor). 29 vt (Pex) A înnoda. 30 vt (Complementul este frâul) A trage pentru a stăpâni și a conduce calul. 31 vt (Înv; pex; complementul este calul călărit) A conduce (din frâu). 32 vr (Mol; Mun; d. funia folosită la treieratul cu caii) A se înfășura pe parul din mijlocul ariei de treierat (micșorându-și treptat lungimea). 33 vt (Rar; c. i. năvoade întinse în apă) A apropia mult marginile și a trage capetele pentru a prinde peștele înăuntru. 34 vt (Prt; c. i. obiecte de îmbrăcăminte sau părul oamenilor) A fixa, a lega cu o sfoară, cu un șiret etc. ca să nu se desfacă, să nu cadă, să nu atârne etc. 35 vt (Rar; d. cingători, brâie, curele etc.; complementul este mijlocul) A încinge (bine). 36 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte) A face să aibă o croială foarte apropiată de linia corpului sau de o parte a acestuia. 37 vt A face să fie foarte strâmt. 38 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte, pături etc. sau părți ale acestora) A apropia de corp (petrecând marginile) pentru a-l acoperi (mai) bine (și a-l feri de frig). 39 vt (Rar; pex) A înfășura. 40 vt (Fig; c. i. legături de alianță, de prietenie, de dragoste etc.) A face să devină (mai) apropiat, (mai) puternic, (mai) durabil Si: a cimenta (8), a consolida (3), a întări. 41 vt (C. i. roți de lemn ale vehiculelor) A consolida prin aplicarea unei șine metalice. 42 vt (Trs; c. i. cercul metalic al roții de lemn) A fixa pe obada roții. 43 vt (Îe) A ~ cercul în jurul cuiva A înconjura pe cineva (limitându-i libertatea de acțiune). 44 vr (Asr) A se micșora. 45-46 vtr (Rar; complementul sau subiectul indică malurile sau marginile unei ape sau părți ori porțiuni ale acestora) A (se) strâmta (5-6). 47 vt (C. i. pleoapele, ochii, gura, buzele etc. oamenilor) A închide (tare) ținând lipite între ele părțile mobile. 48 vt (Pfm; îe) A-și ~ gura A se reține (să vorbească). 49 vt (Îae) A tăcea din gură. 50 vi (Îe) Cât ai ~ din ochi Imediat. 51 vt (Pop; pan; c. i. uși, porți etc.) A închide. 52 vt (C. i. fruntea, buzele etc. oamenilor) A încreți (foarte) puternic (în semn de nedumerire, de nemulțumire, de mânie) V încrunta. 53 vt (C. i. dinții, fălcile, pumnii etc. oamenilor) A încleșta (foarte) puternic (pentru a-și stăpâni iritarea, supărarea, furia etc.). 54 vt (C. i. umerii oamenilor) A apropia printr-o mișcare orientată în sus. 55 vi (Îe) A ~ din umeri A-și exprima nedumerirea, nepăsarea, disprețul, nemulțumirea etc. (prin apropierea umerilor printr-o mișcare orientată în sus) Si: a da din umeri, a ridica din umeri. 56 vt (C. i. țesături, hârtie, haine etc.; de obicei cu determinări care arată modul) A aduna laolaltă punând marginile una peste alta sau într-o anumită ordine, într-un anumit fel etc. Si: (reg) a chiti1 (5). 57 vt (Pan; c. i. paturi montate, corturi întinse etc.) (A desface, a demonta și) a aduna la un loc (și într-un anumit fel) elementele componente. 58 vt (Rar; c. i. perdele, cortine etc. lăsate) A ridica. 59 vr (D. instrumente, ustensile telescopice sau d. părți ale acestora) A introduce unul în altul tuburile din care este alcătuit, pentru a face să fie mai mic. 60 vt (Pan; c. i. părți mobile ale corpului ființelor) A aduce (cât mai) aproape de corp sau unul de altul (reducându-i, aparent, dimensiunile, de obicei lungimea) Si: a apropia (11). 61 vt (Fam; îe) Mai ~-ți coada Nu te amesteca în treburi care nu te privesc. 62 vt (Reg; îe) A ~ genunchii de inimă A se restrânge material. 63 vt (Îe) A-și ~ rândurile A se replia. 64 vt (Pex; îae) A forma o masă omogenă, întărindu-și forțele (fizice sau morale). 65 vr (D. materiale textile sau d. obiecte din fibre naturale muiate ori spălate în apă) A-și reduce dimensiunea Si: a intra (la apă). 66 vr (D. ființe) A-și încovoia, a-și îndoi etc. corpul, de frică, de frig etc., apropiindu-i (foarte) mult extremitățile sau părțile distincte unele de altele și făcându-l să devină (aparent) mai mic Si: a se chirci (2), a se ghemui (1), a se zgârci, (pop) a se ciuciuli1 (3), a se zguli, (înv) a se stârci, (reg) a se tâmbuși. 67 vr (Îe) A se ~ în sine (sau, rar) în pielea lui A deveni puțin comunicativ. 68 vr (D. oameni) A se lipi (ghemuindu-se) de cineva (sau de ceva) căutând protecție, alinare, confort etc. 69 vr A se ghemui lângă cineva (sau ceva) Si: a se înghesui. 70 vr (Rar; d. membrele corpului ființelor) A se aduna (lângă corp). 71 vr (Rar; d. organe, țesături, mușchi etc. ale corpului ființelor) A se contracta (10). 72-73 vtr (Îe) A i se ~ (sau a-i ~ cuiva) inima (sau, rar sufletul) A simți (sau a face pe cineva să simtă) neliniște, îngrijorare, emoție (foarte) puternică etc. 74 vr (Rar; pan) A se restrânge (ca spațiu ocupat). 75 vt (C. i. piese filetate ale unui dispozitiv, ale unui mecanism etc.) A fixa (mai) bine printr-o mișcare de învârtire. 76 vt A înșuruba (foarte) tare. 77 vt (Îe) A ~ șurubul A folosi mijloace (abuzive) de constrângere. 78 vt (C. i. părți componente ale unui dispozitiv, ale unui aparat etc.) A apropia și a lipi (foarte) tare unul de altul, prin înșurubarea, până la refuz, a unor șuruburi (și a unor piulițe). 79 vt (C. i. obiecte, ființe etc. răspândite, risipite, împrăștiate etc.) A lua și a pune laolaltă, la un loc sau la locul lor, făcând grămezi etc. Si: a aduna (1), (reg) a strângui (1). 80 vt (Îlv) A ~ (într-un) mănunchi ceva A înmănunchea. 81 vt (C. i. grămezi, movile etc. de obiecte adunate) A face (326). 82 vt (Pop; c. i. grâul împrăștiat pe aria de treierat cu caii; cu determinarea „la stâlp”) A îngrămădi în mijlocul ariei (în jurul stâlpului de care sunt legați, cu o funie, caii care treieră). 83 vt (Îvr; fig) A distruge (1). 84 vt (C. i. obiecte sau părți ori fragmente ale acestora) A lua și a așeza în ceva sau într-un loc sigur, ferit sau special amenajat, pentru menținerea în bună stare (și timp îndelungat), pentru a putea fi găsit ușor la nevoie etc. Si: a pune bine, a păstra. 85 vt (C. i. mâncăruri rămase, resturi, vase, tacâmuri etc.) A aduna și a pune deoparte, pentru a elibera masa1 sau locul respectiv după ce s-a terminat de mâncat. 86 vt (C. i. diverse obiecte împrăștiate, risipite etc. într-o încăpere, undeva etc.) A lua și a pune la loc, așezând în ordine. 87 vt (Pex) A deretica (4). 88 vt (Îe) A ~ patul (sau, reg, așternutul, țoalele) A aduna de pe pat și a pune în ordine. 89 vt (Îae) A face patul Vz face. 90 vt (C. i. obiecte, elemente etc. situate separat, în diferite locuri) A aduce (succesiv) într-un singur loc (luând din mai multe părți și obținând mari aglomerări cantitative) Si: a acumula, a aduna (1), a concentra (1). 91 vt (Pan; c. i. unde, fluide în mișcare) A orienta în cantități (foarte) mari spre același punct Si: a acumula, a aduna (8), a colecta (1), a concentra (3). 92 vt (Rar; c. i. lichide) A absorbi (1). 93 vr (Îvr; d. corpul omenesc) A se fortifica (2). 94 vr (Reg; mai ales în Trs; d. lapte) A se coagula (1). 95 vt (Îvr; c. i. lapte coagulat, brânză, caș etc.) A scurge (14). 96 vt (Reg; mai ales în Trs; complementul este cașul) A jintui. 97 vr (Îvr; d. noroi) A se întări. 98 vt (D. oameni; c. i. roadele pământului, recolta etc.) A lua de pe câmp, din grădini, din livezi etc. și a pune într-un anumit loc, în ceva etc. Si: a aduna (1), a culege (1), a recolta Vz sureti. 99 vt (Pan; d. albine; complementul este nectarul, polenul etc. sau, prin sinecdocă, mierea) A culege (1). 100 vt (Îvp; fșa; c. i. mai ales alimente, hrană etc.) A aduna (spre a face provizii). 101 vt (Înv; c. i. roadele pământului, recolta, alimente, hrană etc.) A depozita (1). 102 vrp (Îvr; subiectul gramatical indică pâinea) A se face (341). 103 vt (C. i. obiecte de aceeași categorie, de obicei de artă sau manuscrise, texte, cărți, mai ales vechi ori rare, producții folclorice etc.) A lua (sau a nota, a înregistra) și a pune la un singur loc, pentru a face o colecție (expusă sau tipărită) Si: a aduna (1), a colecționa, a culege (2). 104 vt (C. i. bunuri materiale, avere, bani etc.) A pune deoparte (puțin câte puțin, încetul cu încetul) pentru (a consuma) mai târziu Si: a acumula, a aduna (9), a agonisi (2), a economisi (4), (pop) a chivernisi (4), (pfm) a prăsi, (reg) a mirui2, a priștipi, a răgădui1, a sclipui2, a scofeli, a stăci, a șporoli, a zorobi. 105 vt (Îe) A ~ bani albi pentru zile negre A fi (foarte) chibzuit și econom. 106 vr (Îvr; d. venituri) A se realiza. 107 vt (Îvp; c. i. dări, impozite, taxe oficiale etc.) A percepe. 108 vt (C. i. bani, obiecte, materiale etc.) A pune la un loc (luând din mai multe părți sau de la alții) cu un anumit scop Si: a aduna (1), a colecta (1). 109 vr (D. ființe, mai ales d. grupuri, eventual organizate, de oameni, dintr-un ținut, dintr-o localitate etc.) A ajunge, împreună cu alții (și în număr mare) într-un anumit loc (dinainte stabilit), la cineva sau în jurul cuiva în vederea unui anumit scop Si: a se aduna (13), a se întruni, a se reuni, (reg) a se închelba, a se închelbăra, a se întroloca, a se soborî, a se strângui (2). 110 vr (Rar; pex) A sosi (1). 111 vr (Îe) A se ~ ca (săracii) la mort (sau la pomană) sau ca lupii la hoit A alerga după un câștig nemuncit. 112-113 vtr (Îe) A (se) ~ de pe drumuri sau (pe) acasă A nu mai fi (sau a face să nu mai fie) hoinar, stabilindu-se (sau stabilindu-l) într-un loc. 114-115 vtr (Îae) A sta (sau a face să stea) acasă. 116-117 vtr (Îae) A (se) face om așezat. 118-119 vtr (Îae) A-și (sau a-i) face o situație (materială) bună. 120 vt (Îe) A nu-și (mai) ~ picioarele (de pe drumuri) A umbla (foarte) mult. 121 vt (Îe) A-și ~ lioarba (sau buzișoarele) acasă A tăcea. 122 vr (Îe) A se ~ laolaltă A se căsători (2). 123-124 vtr (Îe) A (se) ~ în jurul cuiva A (se) mobiliza la ceva. 125-126 vtr (Îe) A ~ (cineva) oaste (sau oștire, armată etc. ori, îvr, a se ~ cu oști asupra cuiva) A (se) mobiliza. 127 vt (Îe) A-l ~ Dumnezeu (sau moartea) pe cineva A muri1. 128 vt (Trs; spc) A intra în ceata feciorilor. 129 vt (Înv; spc; d. organe legislative) A se întruni (în sesiune). 130 vt (Înv; spc; c. i. organe de conducere, legislative etc.) A convoca. corectat(ă)
- În original, fără accent — LauraGellner
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
RIDICARE, ridicări, s. f. Acțiunea de a (se) ridica. I. 1. Luare de jos; săltare. Ridicarea unui pahar. Ridicarea greutăților. 2. Îndepărtare, înlăturare, luare a unui obiect ce stă pe ceva sau acoperă ceva). Ridicarea capacului de pe o oală. ♦ Fig. Încetare; desființare, anulare. Ridicarea stării de asediu. Ridicarea unei pedepse. 3. Ducere sau tragere în sus, săltare într-o poziție mai înaltă. Ridicarea storurilor. Ridicarea cortinei. 4. Încărcare și mutare din loc. Ridicarea gunoiului. ♦ Încasare. Ridicarea unei sume de bani. ♦ Arestare. 5. Punere în poziție (normală) verticală (a unui obiect căzut, aplecat sau culcat). Ridicarea unui scaun. ▭ După cotăritul viei se face ridicarea ei la un harag. I. IONESCU, P. 249. 6. (Top., numai în expr.) Ridicare a unui plan = operație care are drept scop determinarea, prin măsurători de distanțe și unghiuri, a poziției punctelor importante dintr-o regiune și reprezentarea lor pe o hartă. II. 1. Sculare în picioare (de jos, de pe scaun etc.). ♦ Însănătoșire. (Cu pronunțare regională) Văd acuma că nu mai e nici un chip de scăpare, însănătoșire și rădicare. MARIAN, Î. 18. 2. Îndreptare în sus; înălțare. Ridicarea brațelor. ♦ Mișcare, pornire în sus; ascensiune. Ridicarea avionului. 3. (Învechit) ♦ Răscoală, revoltă. Ridicarea lui Tudor fu deșteptarea nației. BĂLCESCU, O. I 325. ◊ Ridicarea gloatelor = punere în mișcare, mobilizare a gloatelor; adunare de oști. (Cu pronunțare regională) La o trebuință neapărată sau cînd patria era în primejdie, se chema «rădicarea gloatelor». BĂLCESCU, O. I 23. III. Fig. 1. Creștere (cantitativă sau calitativă). Ridicarea temperaturii. Ridicarea presiunii unui cazan. 2. Mărire, sporire, urcare. Ridicarea prețurilor. ◊ (Mat.) Ridicare la o putere = calculare a puterii indicate de exponentul unui număr sau al unei paranteze algebrice. 3. Dezvoltare, propășire; îmbunătățire, perfecționare. Plugarilor de la țară li se deschide perspectiva eliberării definitive și a ridicării economice, după care va urma imediat ridicarea intelectuală. SADOVEANU, E. 20. ♦ Creare, formare. Ridicare de noi cadre. ♦ Promovare la o treaptă superioară; trecere într-o funcție mai înaltă, mai plină de răspundere; înaintare. Ridicarea curajoasă a cadrelor tinere la munci de răspundere. IV. Fig. Construire, zidire, edificare. În scurtă vreme Miai avea să înceapă ridicarea căsuței și se hotărî nunta pentru duminica de dinaintea sfîntului Constantin. CAMIL PETRESCU, O. I 83. – Variantă: (învechit) aridicare (PISCUPESCU, O. 260) s. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TĂRIE, (rar) tării, s. f. 1. Forță fizică; putere, vigoare. Apa era strînsă în maluri... ca o putere stăpînită și rea, încordîndu-și tăriile, să se dezlănțuie. C. PETRESCU, Î. II 175. Loviră pe fiecare în cap cu așa tărie, încît rămaseră morți. ISPIRESCU, L. 305. Se îngrozea văzîndu-se... fără tărie prin locașele sălbatice ale fiarelor. ODOBESCU, S. III 209. ◊ (Legat de un substantiv prin prep. «de», exprimă ideea de superlativ) Bre, ce tărie de flăcău. GALACTION, O. I 54. 2. Capacitate de luptă, putere de afirmare, forță morală; dîrzenie, fermitate. Cînd mă cuprinde dor adînc de țară... Iau cartea unde curge sfînt izvorul De-nțelepciune și tărie rară. IOSIF, V. 68. Se sculă în picioare ca să dea mai multă tărie vorbelor lui. VLAHUȚĂ, O. A. 191. Oamenii... nu știu cîtă tărie este în inima unei tinere fete. NEGRUZZI, S. I 27. 3. Putere, autoritate; (învechit) stăpînire. Mircea își dase obștescul sfîrșit pe scaunul domnesc, în mijlocul tăriei sale. ODOBESCU, la TDRG. Afară de aceasta primarii se înjosesc mergînd încinși fiind cu eșarpa tricoloră a tăriei, după ordine la acei ce nu le mai pot da, nici au dreptul a le mai da. I. IONESCU, D. 50. ♦ (Neobișnuit) Forță, presiune, constrîngere. O soluțiune practică... la care am ajuns prin tăria evenimentelor. ODOBESCU, S. III 422. ◊ Loc. adv. (Învechit și regional) Cu tăria = cu forța, cu sila. Eu nu fac pe nime cu tăria să asculte. RETEGANUL, P. I 47. 4. Soliditate, trăinicie, durabilitate; duritate. Tăria munților aspri și stîncoși. BOGZA, Ț. 38. Leul... izbește a temniței tărie Și geme furios. ALEXANDRESCU, M. 68. ♦ Fig. Valabilitate, valoare. Este nevoie... de a cumpăni de acum înainte bunătățile scrierilor și tăria sistemelor. RUSSO, O. 67. 5. (Învechit, concretizat) Întăritură, fortificație. Dunărea forma aici, încă din vechimea cea mai depărtată, o tărie de apărare. I. IONESCU, M. 78. 6. Moment al intensității maxime, moment culminant; mijloc, toi, miez. Toate acele mii de glasuri se-nalță cu răsunet potolit în tăria nopții. ODOBESCU, S. III 19. 7. (Poetic) Boltă cerească, cer, firmament; văzduh. În luminile biruitoare ale focului, umbre mari jucau și se întindeau pînă în tării. REBREANU, R. II 106. Din mijlocul tăriei albastre un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. GÎRLEANU, L. 22. Stele rare din tărie cad ca picuri de argint. EMINESCU, O. I 82. ◊ (Prin analogie) Prin tăria clădită din ramuri și din frunze, soarele pătrundea numai ca niște stele. GALACTION, O. I 281. ♦ Înălțime, altitudine; (concretizat) vîrf, pisc. Mă îndreptam spre tăriile neguroase ale munților. HOGAȘ, M. N. 152. 8. Grad (mare) de concentrație alcoolică, de aromă etc. [Planta] se freacă din nou în mîni... cînd gospodina socotește că încă n-a ieșit toată tăria. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 21. ♦ Putere (calorică) mare. Lumina soarelui își pierduse tăria. CAMIL PETRESCU, U. N. 211. Mai bine ar fi să iei tăria focului și să arzi răul care se întinde. DELAVRANCEA, A. 91. 9. Intensitate auditivă a unui sunet.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
HIDRO-1 „apă, lichid, fluid, ser, serozitate, apos, acvatic”. ◊ gr. hydor, hydatos „apă” > fr. hydro-, germ. id., engl. id. > rom. hidro-. □ ~arheologie (v. arheo-, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază felul de viață și cultura popoarelor vechi pe baza descoperirilor făcute prin săpături sub apă; ~bie (v. -bie), s. f., însușire a organismelor de a trăi și evolua într-un mediu acvatic; ~biolog (v. bio-, v. -log), s. m. și f., specialist în hidrobiologie; ~biologie (v. bio-, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază procesele biologice animale și vegetale din mediul acvatic; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme care cresc și se dezvoltă în mediu acvatic; ~blast (v. -blast), s. n., lăstar acvatic; ~carpie (v. -carpie), s. f., proces de maturizare a fructelor sub apă; ~carpotrop (v. carpo-1, v. -trop), adj., care prezintă mișcări de curbare pentru maturizarea fructelor sub apă; sin. hidrocarpotropic; ~carpotropic (v. carpo-1, v. -tropic), adj., hidrocarpotrop*; ~caul (v. -caul), s. n., ax subțire chitinos, prezent la graptoliții axonofori, care unește rabdozomii într-o colonie complexă; ~cefal (v. -cefal), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de hidrocefalie; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., boală manifestată printr-o acumulare excesivă de lichid cefalorahidian în membranele creierului; ~cel (v. -cel2), s. n., acumulare seroasă în tunica vaginală a testiculului; ~cenoză (v. -cenoză2), s. f., evacuare apoasă a fecalelor; ~centru (v. -centru), s. n., regiune geografică bogată în ape și în energie hidraulică; ~chineziterapie (hidrokineziterapie) (v. chinezi/o-, v. -terapie), s. f., tratament medical cu ajutorul mișcărilor și exercițiilor în apă; ~cit (v. -cit), s. n., celulă vegetală de acumulare și de conducere a apei; ~cleistogamie (v. cleisto-, v. -gamie), s. f., cleistogamie datorită dezvoltării florilor în mediul subacvatic; ~clinie (v. -clinie), s. f., fenomen de curbare a tulpinii sau a frunzelor sub influența apei; ~colecist (v. cole-, v. -cist), s. n., dilatare a veziculei biliare prin acumulări de lichid seros; ~coleretic (v. col/o-3, v. -eretic), adj., s. n., (medicament) care stimulează secreția biliară, mai ales pe seama apei; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) ale căror fructe sau semințe sînt adaptate la diseminare prin intermediul curenților de apă; ~corie (v. -corie2), s. f., mod de răspîndire a plantelor hidrocore; ~corm (v. -corm), s. n., tulpină subacvatică sau plutitoare; ~cratic (v. -cratic), adj., relativ la mișcările suprafeței mărilor și oceanelor, provocate de schimbările volumului de apă; ~criptofite (v. cripto-, v. -fit), s. f. pl., plante cu organele vegetative scufundate complet în apă; ~cultură (v. -cultură), s. f., procedeu de cultivare a plantelor în apă sau în soluții nutritive, renunțîndu-se la pămînt; ~dinamic (v. -dinamic), adj., referitor la legile mișcării lichidelor; ~encefalocel (v. encefalo-, v. -cel2), s. n., hidrocefalie asociată cu hipersecreție ventriculară; ~enterocel (v. entero-, v. -cel2), s. n., enterocel complicat cu hidrocel; ~enteromfal (v. enter/o-, v. -omfal), s. n., hernie ombilicală complicată cu o aglomerare de serozități în sacul herniar; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor față de apă; ~fan (v. -fan), s. n., substanță minerală ușoară și poroasă, constituind o varietate de opal; ~filă (v. -fil2), s. f., frunză a hidrofitelor; ~file (v. -fil1), adj., s. f. pl., 1. adj., Care are afinități pentru apă, care se îmbibă ușor cu apă. 2. s. f. pl., Plante la care polenizarea se face prin intermediul apei; ~filie (v. -filie1), s. f., 1. Proprietate a unei substanțe de a fi hidrofilă. 2. Capacitate a țesuturilor organice de a absorbi apa. 3. Caracteristică a plantelor hidrofile; ~fită (v. -fit), adj., s. f., (plantă) adaptată la viața acvatică; ~fitologie (v. fito-, v. -logie1), s. f., studiul plantelor de apă; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., 1. adj., (Despre substanțe) Care nu intră niciodată în combinație cu apa. 2. adj., (Despre plante) Care nu se poate dezvolta într-un mediu cu un grad ridicat de umezeală. 3. adj., s. m. și f., (Persoană) care suferă de hidrofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., 1. Teamă patologică de apă. 2. Proprietate a unei substanțe de a fi hidrofobă; ~fon (v. -fon), s. n., aparat pentru semnalizarea sub apă cu ajutorul sunetelor, format din microfoane acționate electromagnetic; ~for (v. -for), adj., s. n., 1. adj., (Despre țesuturi) Care înmagazinează sau care conduce apa. 2. s. n., Instalație mecanică pentru împingerea apei din conducte la o anumită înălțime; ~fug (v. -fug), adj., (despre un material) care nu permite pătrunderea umidității sau a apei; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., (plante) la care florile se polenizează în apă sau la suprafața acesteia; ~gamie (v. -gamie), s. f., fertilizare a plantelor sub apă sau deasupra acesteia; ~gen (v. -gen1), s. n., element chimic gazos, incolor, inodor, insipid și inflamabil, obținut prin electroliza apei; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de îmbibare cu apă a rocii-mamă; ~genoliză (v. geno-1, v. -liză), s. f., reacție simultană de hidrogenare și de rupere a unei catene de atomi de carbon; ~geolog (v. geo-, v. -log), s. m. și f., specialist în hidrogeologie; ~geologie (v. geo-, v. -logie1), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul distribuției și genezei apelor subterane; ~grad (v. -grad), s. n., unitate de măsură a nivelului apelor curgătoare, egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă; ~graf (v. -graf), s. m. și n., 1. s. m., Specialist în hidrografie. 2. s. n., Grafic care indică variația nivelului sau debitului unui curs de apă,[1] egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Disciplină care se ocupă cu studiul apelor de suprafață dintr-o regiune. 2. Știință care se ocupă cu elaborarea hărților marine; ~gramă (v. -gramă), s. f., grafic care indică variația nivelului sau debitului unui curs de apă într-o anumită unitate de timp; ~hemartroză (v. hem/o-, v. -artroză), s. f., revărsare de lichid serohematic în cavitatea articulară; ~hematoree (v. hemato-, v. -ree), s. f., pierdere seroasă sau serohematică; ~hernie (v. -hernie), s. f., infiltrare a țesutului conjunctiv cu lichide și reducere a depozitului adipos subcutanat; ~izobată (v. izo-, v. -bat1), s. f., curbă care unește punctele de pe suprafața unui teren în dreptul cărora adîncimea nivelului hidrostatic este constantă între două adîncimi convenționale; ~izodinamă (v. izo-, v. -dinam), s. f., curbă reprezentînd grafic suprafața de depresiune creată într-un strat acvifer sub acțiunea și în timpul drenării acestuia; ~izohipsă (v. izo-, v. -hipsă), s. f., linie care unește punctele de pe un teritoriu avînd aceeași înălțime a nivelului apei freatice; ~izopieză (v. izo-, v. -pieză), s. f., linie care unește punctele cu același nivel hidrostatic la stratele acvifere cu nivel ascendent; ~izotermă (v. izo-, v. -term), s. f., linie care unește punctele cu aceeași temperatură a apei din rocile acvifere respective; ~lacolit (v. laco-, v. -lit1), s. n., formă pozitivă de relief cu aspect circular din zonele subpolare, avînd în substrat o lentilă de gheață acoperită cu un material mineral; ~lit (v. -lit1), s. n., hidrură de calciu; ~liză (v. -liză), s. f., 1. Proces de descompunere a unor compuși prin acțiunea apei. 2. Reacție chimică între un compus organic și apă, care se produce în prezența unui catalizator; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în hidrologie; ~logie (v. -logie1), s. f., disciplină care studiază proprietățile fizice, chimice și mecanice ale apelor de la suprafața scoarței terestre; ~manie (v. -manie), s. f., tendință patologică de a se arunca în apă; ~megaterm (v. mega-, v. -term), adj., (despre plante) care reclamă multă apă și căldură; ~meningocel (v. meningo-, v. -cel2), s. n., hernie în afara cutiei craniene a membranelor creierului, împinse de lichidul cefalorahidian; ~metalurgie (v. metal/o-, v. -urgie), s. f., disciplină care se ocupă cu extragerea metalelor din minereuri cu ajutorul soluțiilor apoase; ~meteorologie (v. meteoro-, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază circulația apei în atmosferă; ~metrie1 (v. -metrie1), s. f., disciplină care studiază metodele tehnice pentru determinarea debitului unui curs de apă sau al unei conducte; ~metrie2 (v. -metrie2), s. f., acumulare de lichid seros în cavitatea uterină; ~metru1 (v. -metru1), s. n., 1. Aparat pentru măsurarea densității și a vitezei de curgere a lichidelor. 2. Manometru metalic cu care se măsoară nivelul unui curs de apă; ~metru2 (v. -metru2), s. n., colecție de serozități în uter; ~microencefalie (v. micro-, v. -encefalie), s. f., asociere de microcefalie cu hidrocefalie internă; ~mielie (v. -mielie), s. f., afecțiune caracterizată prin dilatarea segmentară a canalului ependimar; ~mielocel (v. mielo-, v. -cel2), s. n., mielocistocel*; ~morf (v. -mort), adj., (despre teren) ale cărui caractere se datoresc prezenței temporare sau permanente a apei; ~morfic (v. -morfic), adj., (despre organe vegetale) adaptat la viața subacvatică; ~morfie (v. -morfie), s. f., hidromorfoză*; ~morfologie (v. morfo-, v. -logie1), s. f., ramură a hidrologiei care studiază formele și geneza albiilor apelor curgătoare sau stătătoare; ~morfometrie (v. morfo-, v. -metrie1), s. f., ramură a hidrografiei care se ocupă cu determinarea mărimilor care caracterizează dimensiunile și forma albiilor apelor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor structurale ale organelor plantelor acvatice; sin. hidatomorfie, hidromorfie; ~nastie (v. -nastie), s. f., mișcare de curbare, de închidere sau de deschidere a florilor, frunzelor etc., ca răspuns la variația umidității aerului sau a solului; ~pat (v. -pat), adj., care tratează bolile prin hidroterapie; ~patie (v. -patie), s. f., hidroterapie*; ~pexie (v. -pexie), s. f., 1. Fixare a apei în țesuturile organismului. 2. Însușire pe care o prezintă unele corpuri sau substanțe de a fixa apa; ~planctofite (v. plancto-, v. -fit), s. f., totalitatea vegetalelor planctonice din ape; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., constituent lichid al protoplasmei; ~plast (v. -plast), s. n., formațiune în formă de vacuolă în care se produc granule de aleuronă; ~ragie (v. -ragie), s. f., trecere a apei din plasma sanguină în spațiile interstițiale ale organismului; ~rahiocenteză (v. rahio-, v. -centeză), s. f., puncție chirurgicală și eliminare a unei cantități de lichid în caz de hidropizie a canalului rahidian; ~ree1 (v. -ree), s. f., scurgere cronică a unui lichid apos dintr-o mucoasă inflamată; ~sarcocel (v. sarco-, v. -cel2), s. n., sarcocel complicat cu hidrocel vaginal; ~sferă (v. -sferă), s. f., înveliș de apă al globului terestru; ~spor (v. -spor), s. m., spor diseminat prin intermediul apei; ~static (v. -static), adj., referitor la echilibrul fluidelor; ~taxie (v. -taxie), s. f., mișcare a plasmodiului unor mixomicete sub influența uscăciunii în direcția substratului mai umed sau invers; ~tecă (v. -tecă), s. f., fiecare dintre căsuțele chitinoase în care sînt adăpostiți polipii hidrozoarelor; ~tehnic (v. -tehnic), adj., referitor la studiul folosirii energiei hidraulice; ~terapie (v. -terapie), s. f., folosirea terapeutică a apei la diverse temperaturi, sub formă de băi, aburi, dușuri etc.; sin. hidropatie; ~termoterapie (v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a apelor termale; ~tipie (v. -tipie), s. f., procedeu de realizare a fotografiilor în culori, cu ajutorul unor coloranți solubili în apă; ~tomie (v. -tomie), s. f., procedeu de disecție, constînd în injectarea arterelor cu apă sub presiune; ~trofie (v. -trofie), s. f., dezvoltare inegală a unor părți de organe vegetale datorită diferenței de umiditate; ~trop (v. -trop), adj., referitor la procedeul de fierbere a materiilor prime vegetale, în vederea obținerii de produse fibroase; ~tropic (v. -tropic), adj.[2], despre un fenomen prin care se mărește solubilitatea în apă a combinațiilor greu solubile, organice sau anorganice; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., clasă de celenterate dulcicole și marine, coloniale sau solitare, cuprinzînd hidrele și meduzele; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., totalitate a hidrotecilor care constituie o colonie fixată de hidrozoare. corectat(ă) modificată
- sursa: DETS (1987)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
AERO- „aer, oxigen, atmosferă, gaz”. ◊ gr. aer, aeros „aer” > fr. aéro-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. aero-. □ ~bacter (v. -bacter), s. n., gen de bacterii aerobe, larg răspîndite în natură; ~biologie (v. bio-, v. -logie1), s. f., disciplină care studiază organismele aerobionte; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme a căror viață este condiționată de folosirea oxigenului liber din atmosferă; ~bioscop (v. bio-, v. -scop), s. n., aparat utilizat pentru determinarea conținutului bacterian din aer; ~biotic (v. -biotic), adj., (despre organisme) care poate trăi numai în aer liber; ~bioză (v. -bioză), s. f., formă de viață a unor organisme care consumă oxigenul molecular liber din atmosferă; ~carpie (v. -carpie), s. f., maturizare a fructelor supraterestre în aer liber; ~carpotropic (v. carpo-1, v. -tropic), adj., care prezintă mișcări de răsucire pentru maturizarea fructelor aflate în aer liber; ~cartograf (v. carto-, v. -graf), s. n., aparat pentru realizarea hărților și a planurilor topografice după fotograme aeriene; ~cartografie (v. carto-, v. -grafie), s. f., tehnică a realizării hărților și planurilor topografice după fotograme aeriene; ~cel (v. -cel2), s. n., formațiune tumorală datorată distensiei excesive, cu aer sau cu gaz, a unei cavități anatomice; sin. chist aerian; ~cist (v. -cist), s. n., veziculă aeriană de pe organele vegetale ale unor plante acvatice; ~cistografie (v. cisto-, v. -grafie), s. f., metodă de explorare radiologică a vezicii urinare, care constă în efectuarea unui clișeu după distensia cu aer a acesteia; ~cistoscop (v. cisto-, v. -scop), s. n., instrument utilizat în endoscopia vezicală; ~cistoscopie (v. cisto-, v. -scopie), s. f., examinare a vezicii urinare cu ajutorul aerocistoscopului; ~colie (v. -colie2), s. f., acumulare de gaze în intestinul gros; ~dinamic (v. -dinamic), adj., (despre vehicule) construit astfel încît să întîmpine, la înaintare, o rezistență minimă din partea aerului; ~drom (v. -drom), s. n., teren amenajat pentru decolarea, aterizarea și staționarea avioanelor; ~embolie (v. -embolie) s. f., astupare cu gaz a unui vas sanguin sau limfatic; ~fagie (v. -fagie), s. f., deglutiție exagerată a aerului care pătrunde odată cu alimentul în esofag și stomac; ~fil (v. -fil1), adj. 1. Care conține aer. 2. Care are nevoie de aer pentru creștere și dezvoltare; ~fite (v. -fit), adj., s. f. pl., 1. (Plante) care trăiesc complet în aer, atașate de alte plante, fără a fi însă parazite. 2. (Plante) cu muguri de regenerare aerieni; ~fitobionte (v. fito-, v. -biont), s. n. pl., organisme vegetale cu viața condiționată de oxigenul din natură; ~fob (v. -fob), adj., s. m., care se teme de contactul cu aerul; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de aer; ~for (v. -for), adj., care conține sau care conduce aerul; ~fotografie (v. foto-, v. -grafie), s. f., tehnica fotografierii unui obiectiv arheologic de la bordul unui avion; ~fotogramă (v. foto-, v. -gramă) s. f., fotogramă aeriană; ~game (v. -gam), s. f. pl., fanerogame*; ~gastrie (v. -gastrie), s. f., acumulare excesivă de gaze în stomac; ~gen (v. -gen1), adj. 1. Care este produs prin intermediul aerului atmosferic. 2. De origine respiratorie. 3. (Despre bacterii) Care descompune unele substanțe solide și lichide în substanțe gazoase; ~geneză (v. -geneză), s. f., procesul de producere a aerului; ~geologie (v. geo-, v. -logie1), s. f., ansamblu de informații geologice culese de la bordul unui avion; ~graf (v. -graf), s. n., aparat pentru pulverizarea culorilor lichide sub acțiunea aerului comprimat; ~grafie (v. -grafie), s. f., disciplină care studiază aerul și proprietățile sale; ~gramă (v. -gramă), s. f. 1. Comunicare transmisă prin telegrafie fără fir. 2. Scrisoare cu un format special, destinată poștei aeriene; ~hidroterapie (v. hidro-1, v. -terapie), s. f., utilizare a apei și a aerului în tratamentul unor boli; ~ionoterapie (v. iono-, v. -terapie), s. f., tratament medical cu aer conținînd ioni negativi, pozitivi sau amestecați; ~lit (v. -lit1), s. n., corp mineral incandescent, cu aspect de piatră, care cade pe pămînt din spațiul interplanetar; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în aerologie; ~logie (v. -logie1), s. f., disciplină care studiază păturile superioare ale atmosferei; ~magnetometrie (v. magneto-, v. -metrie1), s. f., metodă de măsurare din avion a prospecțiunilor magnetice terestre, cu ajutorul aeromagnetometrelor; ~magnetometru (v. magneto-, v. metru1), s. n., aparat folosit la ridicările și prospecțiunile magnetice de la bordul unui avion; ~mamografie (v. mamo-, v. -grafie), s. f., radiografie mamară, executată după insuflarea aerului în spațiul retromamar; ~metrie (v. -metrie1), s. f., disciplină care studiază proprietățile fizice ale aerului pe baza efectelor lui mecanice; ~metru (v. -metru1) s. n., instrument pentru măsurarea densității aerului; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., acțiune morfogenetică a aerului asupra dezvoltării organelor animale sau vegetale; ~naut (v. -naut), s. m. și f., persoană care conduce un vehicul aerian; ~nautic (v. -nautic), adj., 1. Referitor la tehnica construirii și conducerii aeronavelor. 2. Relativ la știința navigației aeriene; ~nomie (v. -nomie), s. f., știință care studiază proprietățile fizice și chimice ale straturilor superioare ale atmosferei; ~patie (v. -patie), s. f., maladie provocată de schimbările presiunii atmosferice; ~piezoterapie (v. piezo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a aerului comprimat sau rarefiat în cura de altitudine; ~piezotermoterapie (v. piezo-, v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a aerului cald sub presiune; ~planctofite (v. plancto-, v. -fit), s. f. pl., plante microscopice vii, care plutesc în aerul atmosferic; ~pletismograf (v. pletismo-, v. -graf), s. n., aparat care înregistrează modificările volumului toracic în timpul respirației; ~scop (v. -scop), s. n., aparat pentru măsurarea cantității de praf din aer; ~sialografie (v. sialo-, v. -grafie), s. f., metodă medicală de explorare a glandelor salivare și de înregistrare radiografică după insuflarea cu aer; ~siderolit (v. sidero-1, v. -lit1), s. n., meteorit în a cărui compoziție se află metale și piatră; ~stat (v. -stat), s. n., aeronavă mai ușoară decît volumul aerului dezlocuit; ~taxie (v. -taxie), s. f., mișcare de orientare a microorganismelor din apă în funcție de repartiția oxigenului; ~terapie (v. -terapie), s. f., metodă de tratament a unor boli pulmonare cronice cu ajutorul aerului montan sau marin; ~termoterapie (v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare a aerului cald în scop terapeutic; ~tonometrie (v. tono-, v. -metrie1), s. f., măsurare a tensiunii gazelor din lichidul sanguin și a unor lichide din organism; ~tonometru (v. tono-, v. -metru1), s. n., aparat cu care se măsoară tensiunea gazelor din sînge și a unor lichide din organismul uman; ~topograf (v. topo-, v. -graf), s. n., aparat fotogrammetric pentru executarea unor hărți și a unor planuri topografice la scară mare; ~topografie (v. topo-, v. -grafie), s. f., tehnică a măsurătorilor terestre cu ajutorul fotogramelor aeriene; ~tropic (v. -tropic), adj., (despre plante) care se curbează către o sursă de aer; ~ureteroscop (v. uretero-, v. -scop), s. n., instrument endoscopic pentru examinarea uretrei, după distensia acesteia cu aer.
- sursa: DETS (1987)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
prindere sf [At: (a. 1780) IORGA, S. D. XII, 102 / Pl: ~ri / E: prinde] 1 Luare sau apucare ori înșfăcare cu mâna, cu dinții, cu ghearele, cu ajutorul unui instrument etc., pentru a ține, a duce cu sine, a trece dintr-un loc în altul etc. Si: prins1 (1). 2 (Îvp; spc) Apucare a unui obiect cu scopul de a se servi de el pentru a lucra Si: prins1 (2). 3 (Îvp; pex) Utilizare a unei unelte ținând-o cu mâna Si: prins1 (3). 4 Încleștare a mâinii sau a mâinilor, a ghearelor de cineva sau de ceva pentru a se sprijini Si: agățare, apucare, atârnare, prins1 (4). 5 (Rar) Găsire a ceva în care să se poată sprijini Si: prins1 (5). 6 Petrecere ori întindere a mâinilor, sau a unei mâini, pe după cineva sau ceva pentru a aduce mai aproape, a strânge etc. Si: îmbrățișare, prins1 (6). 7 Luare sau ținere de mână a cuiva pentru a forma un cerc, o horă etc. și a dansa Si: prins1 (7). 8 Antrenare într-o acțiune, atras de mersul evenimentelor Si: prins1 (8). 9 Percepere. 10 Memorare. 11 Învățare. 12 Cuprindere cu privirea Si: observare, vedere. 13 Cuprindere în raza sa de acțiune, în timpul funcționării. 14 Cuprindere în câmpul vizual al obiectivului unui aparat pentru a fotografia ori a filma. 15 (Pex) Fotografiere. 16 (Pex) Filmare. 17 Sesizare și prezentare prin mijloace caracteristice Si: conturare, zugrăvire. 18 Percepere și deslușire cu ajutorul auzului Si: auzire. 19 Oprire cu forța, punând mâna pe o ființă care fuge Si: prins1 (14), prinzare (1). 20 (Spc) Capturare. 21 (Spc) Vânare. 22 (Spc) Capturare ca urmare a unei căutări, a unei urmăriri, a unei lupte etc. Si: prins1 (15), prinzare (2). 23 (Îls) ~ a peștilor Pescuire. 24 Căutare și scoatere din apă pentru a salva, a recupera Si: pescuire, prins1 (16), prinzare (3). 25 Găsire a cuiva sau a ceva înainte de a pleca. 26 Reținere cu mâinile sau cu ceva ținut în mână. 27 Sosire la timp sau în ultima clipă pentru a se putea urca într-un vehicul gata să pornească Si: apucare, prins1 (17). 28 Capacitate sau știință de a folosi, de a valorifica, de a exploata. 29 Fixare de ceva sau unul de altul în cuie, în ace, într-o închizătoare, cosând, legând etc. Si: prins1 (18). 30 (Spc) Coasere. 31 (Spc) Cârpire. 32 (Spc) Unire între ele a unor obiecte textile, însăilând, cosând Si: prins1 (19). 33 Punere sau fixare ori strângere în jurul sau pe o parte a corpului, capului etc. a unui obiect de îmbrăcăminte sau de podoabă, înnodând, prinzând într-o închizătoare etc. Si: prins1 (20). 34 Strângere la un loc sau aranjare a părului, strângându-l într-o anumită pieptănătură Si: prins1 (21). 35 Înhămare a cailor. 36 Înjugare a boilor. 37 Agățare de ceva a părții superioare a unui obiect, lăsându-l să cadă liber în jos Si: atârnare, spânzurare, suspendare, prins1 (27). 38 Legare de gât, de picioare a ceva sau a cuiva, lăsând să atârne Si: spânzurare. 39 Oprire flxându-se, blocându-se, înțepenindu-se, împiedicându-se etc. în ceva ascuțit, ieșit de la locul lui etc. Si: prins1 (28). 40 Fixare ori agățare de ceva a unei plante, crescând în sus. 41 (Înv) Stabilire sau fixare ori rămânere într-un loc Si: prins1 (29). 42 Unire prin atingere. 43 Lipire cu o materie cleioasă sau prin alte mijloace, ori din alte cauze. 44 Lipire la loc reunindu-se cu ansamblul, reintegrându-se în acesta. 45 Găsire a unui mediu prielnic, pentru a se manifesta. 46 (Trs; la jocul de cărți) Câștigare cu o carte superioară. 47 Căpătare a unui strat de... sau acoperire cu ceva. 48 Adaptare a unei plante în locul unde a fost răsădită, dezvoltându-se normal Si: prins1 (30). 49 Apariție a mugurilor sau dezvoltare dintr-un mugur. 50 Impunere a unei idei, a unei teorii etc. 51 (Rar) Îmbolnăvire. 52 (Înv) Cucerire. 53 (Înv) Dominare. 54 (Fig) Atragere a cuiva, facându-l incapabil de altceva. 55 (Fig) Copleșire. 56 Deteriorare. 57 Imobilizare sau reținere ori oprire într-un anumit loc, de către ceva material Si: prins1 (31). 58 (Spc) Exercitare a unei presiuni asupra unui corp surprins într-o anumită poziție, strivindu-l Si: prins1 (32). 59 (Pop) Recepționare a unei transmisii radio. 60 (Pop; pex) Auzire. 61 Surprindere a cuiva asupra unui fapt, de obicei reprobabil Si: prins1 (33). 62 Întâlnire sau găsire a cuiva într-un loc unde n-ar fi trebuit, nu s-ar fi așteptat, n-ar fî dorit să se întâmple acest fapt Si: prins1 (34). 63 Angajare la ceva, învoindu-se sau fiind de acord să îndeplinească anumite condiții. 64 (Rar) Solidificare. 65 Transformare a laptelui dulce în lapte bătut sau în iaurt, căpătând un aspect consistent Si: acrire, închegare, coagulare, prins1 (35). 66 Formare a unei cruste la fundul vasului ori dobândire a unui gust neplăcut, de aliment ars, afumat, în urma expunerii excesive la acțiunea focului Si: prins1 (36). 67 (Reg; la jocul de țintar) Învingere a adversarului Si: (reg) prinsătură (1). 68 (Îrg) Avere. 69 (Îla) Cu ~ Bogat. 70 (Nob) Valoare. 71 (Rar; îe) A avea ~ A avea de lucru, ocupându-se cu ceva. 72 (Trs; îs) ~a postului (Paștelui) Începere a postului Si: lăsata secului. 73 (Rar) Legare. 74 (Rar) Atașare. 75 (Rar; ccr) Ceea ce servește pentru a lega Si: (reg) prinsătură (2). 76 (Rar; ccr) Ceea ce servește pentru a atașa Si: (reg) prinsătură (3). corectat(ă)
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
RWANDA [ruánda], Republica Ruandeză (Republika y’u Rwanda; Républica Rwandaise; Republic of Rwanda), stat în Africa de Est ecuatorială; 26.338 km2; 8,4 mil. loc. (2005). Limbi oficiale: rwandeza (kinyaRwanda), franceza și engleza. Religia: creștină (romano-catolică 51%, protestanți 28,8%, alți creștini 2,1%) 81,9%, islamică 7,9%, credințe tradiționale 9%, alte credințe 1,2%. Capitala: Kigali. Orașe pr.: Gitarama, Ruhengeri, Butare, Gisenyi. Este împărțită în 12 prov. Situată în inima Africii, fără ieșire la mare, R. are un relief înalt dat de un podiș (1500 m – 2000 m) înclinat spre E și dominat de munți vulcanici (alt. max. 4.507 m în Mt. Karisimbi, în masivul Virunga). În V țării la granița cu R.D. Congo se află depr. lacului Kivu ce se înscrie pe linia Marelui Graben est-african. În R. (la S de Ecuator) își are originea Kagera, unul dintre izvoarele Nilului. Situată în apropierea Ecuatorului țara are – datorită alt. ridicate – un climat subtropical, cu temperaturi medii anuale de 18°C și precipitații între 1.000 și 1.500 mm/an; vf. Karisimbi este adesea acoperit de zăpadă. Vegetația dominantă este savana, pădurile acoperind mai puțin de 10% din supr. țării. Fauna include lei, leoparzi, rinoceri, zebre, felurite antilope ș.a., animale ocrotite în cele două parcuri naționale – Kagera (fondat în 1934, 250.000 ha) și Volcans (cu 7 vulcani și în care sunt protejate gorilele de munte). Resurse de subsol – gaze naturale, casiterit, wolfram, niobiu, tantalit, aur. Țara are cea mai mare densitate a populației de pe continentul african (312 loc./km2), R. se numără între statele cele mai sărace ale lumii, având ca principală ramură economică agricultura predominant de subzistență. Se cultivă (2004), manioc (912 mii t), cartofi (1,1 mil. t), batate (908,3 mii t, locul 2 pe glob, la prod./loc.), taro, sorg, porumb, orez, grâu, fasole, mazăre, trestie de zahăr, soia, ceai, cafea, arahide, banane (plantain, 2,41 mil. t – locul 3 pe glob), piretrum (1.000 t, locul 3 pe glob). Producția agricolă nu reușește să asigure consumul intern, R. importând o bună parte din produsele alimentare necesare. Creșterea animalelor – bovine, ovine, caprine, porcine – este apanajul pop. tutsi, în timp ce cultura plantelor este specifică pop. hutu. Produse industriale: energie electrică (167 mil. kWh, 2002), staniu (metal 200 t, 2002), produse chimice, ciment, cherestea, mobilă, încălțăminte, zahăr, lapte, unt. bere ș.a. În prod. de energie electrică atrage atenția ponderea deținută de hidrocentrale (97,7%) – una din cele mai ridicate la nivel mondial. Sunt prelucrate primar și principalele resurse de subsol (minereurile de staniu și wolfram). Metalele rare (niobiu, tantal) au devenit în ultimii ani principalul articol de export. Infrastructura căilor de comunicații este marcată de absența căilor ferate și calitatea redusă a celor rutiere (doar 8,3% din cei 12000 km sunt asfaltați). Principalul aeroport (al capitalei) poate primi orice tip de aeronavă. Poziția geografică (cel mai apropiat port se află la 2000 km) creează dificultăți suplimentare redresării economice după perioada tragediei interne de la mijlocul anilor ’90 ai sec. 20. Balanța comercială este deficitară, importurile acoperind doar 40% din valoarea exporturilor (2005). Turismul este în fază incipientă în pofida unui potențial remarcabil oferit de cadrul natural, dar dezvoltarea sa este periclitată, în mare măsură, de instabilitatea internă. Principalele zone și obiective: parcurile naționale, cascada Ndaba (cu o cădere de 100 m), în apropierea orașului Kibuye, pădurea Nyungwe (arie protejată); capitală țării Kigali, orașul Butare (principalul centru cultural al R.) micile orașe stațiuni de pe malul L. Kivu ș.a. Moneda: 1 franc R. = 100 centimes. Export (2001): niobiu și tantal (45,2%), ceai (25,6%), cafea (20,1%), piei, casiterit ș.a. Pr. p. (2004): Indonezia (64,2%), China (3,6%), Germania (2,7%). Import (2001): bunuri de investiții (22,1%), produse agro-alimentare (19,4%), combustibili (18,7%), semifabricate (18,1%) ș.a. Parteneri (2004): Kenya (24,4%), Germania (7,4%), Belgia (6,6%), Uganda (6,3%), Franța (5,1%). – Istoric. Pe terit. R., populat de triburile autohtone de agricultori sedentari hutu (wahutu, bahutu) de origine bantu, pătrund, în sec. 15-16, triburile de păstori nomade tutsi (watutsi, batutsi) de neam hamit, care, deși sunt minoritari (10-15% din totalul populației țării), reușesc să se impună ca pătură politică hegemonică. Statul creat de ei cunoaște în vremea regelui Kigeri II Rwaabugiri (c. 1865-1895) o epocă de înflorire, dar în 1899 este ocupat de trupe germane și inclus în colonia Africa Germană de Est. În 1916, terit. R. este ocupat de trupe belgiene și și formează împreună cu Urundi (azi Burundi) între 1922 și 1962, Teritoriul Rwanda-Urundi, sub mandat al Societății Națiunilor (din 1946, sub tutelă a O.N.U.), încredințat spre administrare Belgiei. Atât Germania cât și Belgia, cele două puteri coloniale, au menținut neschimbate structurile social-politice din epoca precolonială, care au perpetuat rolul hegemonic al populației tutsi în societate. Sub presiunea mișcării de eliberare națională, condusă de liderii etniei hutu, Grégoire Kabyibanda și Joseph Habyarimana, are loc, printr-un referendum (2 oct. 1961), abolirea monarhiei și proclamarea R., rep. autonomă, iar la 1 iul. 1962, rep. independentă; președinte fiind ales. G. Kabyibanda. Viața politică a țării a fost marcată de confruntări sângeroase (1959, 1963, 1990, 1992, 1994) între etniile hutu (majoritară) și tutsi (minoritară), în care s-au implicat și țările vecine: Uganda, Tanzania, Burundi și R.D. Congo, soldate cu zeci și sute de victime. În urma unei lovituri de stat militare, puterea este preluată, la 5 iul. 1973, de către generalul Juvénal Habyarimana care încearcă o politică de detensionare a conflictelor interetnice, dar se lovește de intransigența cercurilor tutsi din exil. Acestea, regrupate în Frontul Patriotic Rwandez (FPR), încearcă, venind din Uganda, să preia, în oct. 1990, puterea în R. prin forța armelor, dar sunt înfrânte de unități belgiene, franceze și congoleze sosite în ajutorul guvernului rwandez hutu. Din 1993, sunt reluate operațiunile militare ale rebelilor tutsi pe terit. rwandez, apropiindu-se treptat de Capitală. Prăbușirea, la 6 apr. 1994, în momentul aterizării pe aeroportul din Kigali, a avionului care-l transporta pe președintele R., J. Habyarimana, și pe cel al statului vecin Burundi, devine semnalul declanșării unui adevărat genocid împotriva populației minoritare tutsi (în perioada apr.-iul. 1994, c. 1.000.000 de oameni, reprezentând 3/4 din populația tutsi a țării a fost masacrată de către conaționalii hutu). În urma ofensivei victorioase a rebelilor tutsi din Frontul Patriotic Rwandez, la 19 iul. 1994, este instalat la Kingali o nouă conducere a țării – președinte Pasteur Bizimunga (de etnie hutu) și prim-min. Faustin Twagiraramungu. La 6 apr. 1995 se deschide, la Kingali, primul proces în vederea judecării celor 30000 de persoane aflate în detenție sub acuzația de participare la masacrele din 1994. Pentru a elimina acest pericol, forțele rwandeze sprijină rebeliunea armată izbucnită în R.D. Congo împotriva dictatorului Laurent Désiré Kabila, aliatul milițiilor hutu refugiate pe teritoriu congolez, iar Tribunalul internațional, constituit de O.N.U. la Arusha (Tanzania), a trecut la judecarea oficialităților hutu acuzate de genocidul din 1994. Soldați hutu din taberele de refugiați din R.D. Congo și o nouă „Armată Populară de Eliberare a Rwandei”, a etniei hutu, inițiază noi incursiuni pe terit. R., declanșând alte masacre, în pofida politicii de reconciliere promovată de noile autorități de la Kingali. După demisia lui Pasteur Bizimungu, Paul Kagame (de etnie tutsi), este ales de către Parlament, în mart. 2000, președinte al statului. Prin referendumul din mai 2003 se validează cu 93% noua Constituție a țării, care prevede garantarea securității și democrației, în perspectiva evitării conflictelor sângeroase dintre etniile tutsi și hutu. Republică prezidențială.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
rezervă sf [At: (a. 1832) CR. 302 / S și: rese~ / Pl: ~ve / E: fr réserve] 1 Cantitate (de alimente, de obiecte, de bani etc.) pusă deoparte și păstrată pentru a fi întrebuințată mai târziu Si: depozit (1), rezervație (1). 2 (Îc) ~ succesorală (sau legală) Parte dintr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, fiind rezervată de drept moștenitorilor rezervatari. 3 (Îc) ~ de pădure Porțiune de pădure în care nu se pășunează. 4 (Îla) De ~ Destinat să înlocuiască la nevoie o piesă tehnică, un obiect, o persoană. 5 (Spt; spc; îal) Jucător care înlocuiește, la nevoie, pe unul dintre jucătorii titulari angajați în competiție. 6 (Îal) Păstrat pentru a fi întrebuințat în anumite condiții. 7 Obiecție. 8 (Îlav) În ~ La dispoziție pentru a fi utilizat la nevoie. 9 Resursă (neexploatată). 10 (Îc) ~ve interne Posibilități de creștere a capacității de producție a unei întreprinderi prin mai buna folosire a mașinilor, prin reducerea consumului de materiale, prin mai buna organizare a procesului tehnologic etc. 11 Cantitate de substanțe minerale utile, industrializabile, care se găsește în subsolul unui anumit teren. 12 Trupă neangajată în luptă, păstrată pentru intervenții neprevăzute. 13 Parte a armatei formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar și care este chemată sub arme în caz de război sau de concentrare. 14 (D. militari, în special d. ofițeri; îla) De (sau în) ~ Care nu face parte din cadrele active ale armatei. 15 Persoană (sau grup de persoane) destinată să înlocuiască pe altele în anumite condiții. 16 Cameră de spital în care este internat un bolnav sau cel mult doi. 17 Îndoială. 18 Restricție. 19 (Îlav) Fără ~ (sau ~ve) Fără reticențe. 20 (Îlav) Sub toate -vele Fără nici o garanție. 21-22 (Îljv) Cu (multă) ~ Cu îndoială. 23 (Îlpp) Sub ~va Cu condiția. 24 (Îe) A face ~ve A-și exprima îndoielile asupra justeții unei teze. 25 (Fig) Discreție (4). 26 (Pex) Răceală. 27 (Ecp; îc) -ve de stat Cantitate de bunuri materiale, dintre cele mai importante, acumulate și centralizate cu scopul de a asigura continuitatea procesului de producție și necesitățile de consum ale populației, în cazul ivirii unor greutăți neprevăzute. 28 (Fin; îc) ~-aur Cantitate de aur pe care o păstrează băncile de emisiune ca garanție pentra biletele de bancă puse în circulație și pentru lichidarea datoriilor către alte țări, în cazul când acestea nu pot fi achitate prin livrări de mărfuri obișnuite. 29 (Fin; îc) ~ lichidă Totalitatea mijloacelor bănești, existente sub orice formă, negrevate de nici o sarcină, disponibile la o bancă, la o întreprindere etc. 30 (Fin; îc) ~ bugetară Parte din veniturile unui buget, constituită ca rezervă în scopul acoperirii unor cheltuieli neprevăzute sau în cazul nerealizării integrale a veniturilor. 31 (Fzl; îc) ~ alcalină Cantitate de bicarbonat de sodiu din plasmă, exprimată în cm3 de bioxid de carbon, care se degajază din 100 ml de plasmă la presiunea parțială a bioxidului de carbon de 40 mm de carbon și la temperatura corpului. 32 (Jur) Manifestare prin care un stat, devenit parte la un tratat, declară că vrea să excludă sau să limiteze aplicarea anumitor clauze cuprinse în acest tratat, ori să le atribuie un anumit înțeles. 33 (Fig) Prudență. 34 (Pex) Jenă.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
vînt s.n. 1 (meteor.) Deplasare a unei mase de aer într-o direcție anumită, provocată de diferența de presiune atmosferică dintre două regiuni. Vîntul spulbera fulgii de zăpadă în vîrteje și stoluri, repezite în lungul ulițelor (DELAVR.). ◊ Vînt dominant = vîntul cel mai frecvent într-o regiune în cursul anului. (astron.) Vînt solar = flux de protoni și neutroni, emis continuu de Soare. (în superstiții) Vînt rău = vînt care paralizează (parțial) sau îmbolnăvește pe cineva; întîmplare nefericită, nenorocire care lovește pe cineva. (în credințele pop.) Vînt(ul) turbat = vînt care suflă cu putere la o mare înălțime și care face să turbeze păsările care ajung acolo. Și lovindu-l cu aripa, îl făcu un pui de corb și îl vîrî într-un stol de corbi ce se urcase pînă la vîntul turbat (ISP.). ◊ Loc.adv. Ca vîntul = foarte repede. ◊ Expr. Ce vînt te aduce? se spune cuiva care a venit pe neașteptate. Ce vînt te aduce pe aici? (H. LOV.). A se duce pe aripi de vînt = a se duce foarte repede. Bate vîntul, se spune cînd un loc, de obicei populat, este (temporar) pustiu. A-i bate (sau a-i sufla cuiva) vîntul în buzunar(e) = a nu avea nici un ban, a fi foarte sărac. Ce, vrai numaidecît să-ți iasă feciorul condeieriu, ca să-i sufle vîntul prin buzunări? (HOG.). A arunca (cu) banii în vînt = a cheltui fără socoteală. Din (sau de la) cele patru vînturi = din toate părțile, de pretutindeni. Nu-i sufere pe acasă, ci-i trimite, cînd nu-i de lucru, în celea patru vînturi (AGÂR.). A vedea dincotro bate vîntul = a-și da seama de o situație, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate. A-l bate vîntul (pe cineva) = a fi extrem de slab sau de slăbit. A se duce pe vînturi = a se risipi, a se prăpădi. A se da în vînt (după... sau pentru..., ca să...) = a) a desfășură o activitate febrilă, agitîndu-se încoace și încolo (pentru a duce la bun sfîrșit ceva); a face eforturi insistente, a-și da toată osteneala; b) fig. a da curs unui impuls puternic, unei atracții imperioase (față de cineva sau de ceva); a ține foarte mult la cineva sau la ceva. Radu căzuse la pat... Mama Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri (VLAH.). A vorbi în vînt sau a-i rămîne (cuiva) vorba în vînt, a-și bate gura-n vînt = a vorbi fără a fi luat în seamă, degeaba. Vorbesc unui om tare deștept și de neam mare; n-am teamă că vorbesc în vînt (CAR.). Vorbă (spusă sau aruncată) în vînt = vorbă spusă într-o doară, lipsită de importanță; vorbă neluată în seamă. Da, lauda-i frumoasă și-o credem pe cuvînt, Dar pîn' la urma urmei rămîne vorbă-n vînt (ARGH.). A arunca (sau a da, a sufla, a zvîrli) în vînt sau a arunca în cele patru vînturi, a împrăștia la cele patru vînturi = a împrăștia, a risipi; a spulbera. Cenușa morților să fie aruncată în cele patru vînturi (ARGH.). A se risipi (sau a se spulbera, a se împrăștia, a se duce, a merge, a zbura) în vînt sau a se risipi în vînturi, a se duce pe vînturi, a se pustii în patru vînturi = a-și pierde consistența; a pieri fără urmă. Toate nădejdile lui s-ar împrăștia în vînt și ar rămîne tot așa de becisnic ca pînă acuma (REBR.). Încotro (sau dincotro) (îți) bate vîntul sau din ce parte bate vîntul, cum bate vîntul, a bate alt vînt etc., se spune despre modul în care se prezintă o situație, despre cum se manifestă o anumită tendință de evoluție a lucrurilor. În jurul caretei lui Cantacuzino... erau cinci-șase mari boieri care simțiseră cum bate vîntul (CA. PETR.). A-și întoarce mantaua după vînt v. manta. A-i fluiera vîntul prin oase v. os. A-i sufla vîntul în pungă v. pungă. ◊ Compar. Alerga ușor ca vîntul de parcă n-atingea pămîntul (CAR.). ♦ Curent de aer creat pe cale artificială (cu un dispozitiv, cu evantaiul etc.). 2 (pop.) Aer, văzduh. Rămîi cu brațele deschise și nu cuprinzi decît vînt (PAPAD.). ◊ Loc.adv. În vînt = a) în aer, în văzduh. Lănci scînteie lungi în soare, arcuri se întind în vînt (EMIN.); b) în sus. Jean rămîne cu nasul în vînt, interzis, speriat (CA. PETR.); c) fig. fără folos, zadarnic. Ei numai doar durează-n vînt Deșerte idealuri (EMIN.). ◊ Expr. A se hrăni cu vînt v. hrăni. A lătra (ca cîinii) în vînt v. lătra. A umbla (sau a fi, a se ține, a merge) cu nasul în vînt v. nas. 3 Expr. A-i face vînt = a) a împinge, a arunca, a azvîrli. Servitoarea i-a făcut vînt scaunului, cu piciorul, pînă în perete (CE. PETR.); b) (fam.) a izgoni, a pune pe fugă; a expedia, a alunga; a scăpa de cineva; ext. a da afară (dintr-o slujbă). Îi povesti scurt toată întîmplarea și-i făcu vînt acasă (VOIC.). A-și face (sau a lua, a-și da) vînt = a-și lua avînt, a porni cu viteză, cu avînt. Unul din lăutari îl luă în cîrcă și, cînd își făcu vînt, se aruncă drept în slava cerului (ISP.). A-și lua vînt = (despre cai) a porni cu viteză mare (scăpînd de sub controlul conducătorului). 4 Eufem. Gaz intestinal (eliminat prin anus); acumulare excesivă de gaze în stomac și în intestine. Se aducea calul de spinare sub greutatea lui, da drumul la vînturipe sub coadă (STANCU). • pl. -uri. /lat. vĕntus.
- sursa: DEXI (2007)
- adăugată de claudiad
- acțiuni
LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna). ◊ ~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza. ◊ ~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofraze – v.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane. ◊ ~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza. ◊ ~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina. ◊ ~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet. ◊ ~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților. ◊ ~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice. ◊ ~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta. ◊ ~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena). ◊ ~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. greacă). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albaneză). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armeană). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă. ◊ ~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japoneză). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
sări2 vi [At: (cca 1550) CUV. D. BĂTR. II, 457/2 / Pzi: 1: sar și săr, (pop) sai, săi, (reg) ser, sar; 2 sari și (pop) sai, sări, săi, (reg) seri, sei; 3 (pop) saie, (reg) săre; 4 (reg) săim, serim; 5 (reg) săiți, seriți; 6: (pop) săr, (reg) ser, sar / Cj: (pop) să săr, (reg) să sau, 3 să saie / Imt: 2 (pop) sai, sări, săi, (reg) seri; 5 sărizi / E: ml salire] 1 vi (D. ființe) A se desprinde brusc de la pământ (sau de pe un punct de sprijin) avântându-se în sus și a reveni în același loc sau a se deplasa (puțin) (de obicei repetând mișcarea) Si: a sălta (1). 2 vi (Reg; îe) A ~ într-un călcâi A fi vrednic, iute la treabă. 3 vi (Pop) A dansa (1). 4 vt (Pop; d. animale mascule, mai ales d. cai) A efectua monta Si: a fecunda. 5 vi (De obicei urmat de determinări care indică punctul de plecare sau direcția, locul în care se face acțiunea) A se deplasa prin salt2 de sus în jos, de jos în sus sau pe o traiectorie curbă (spre a se plasa undeva). 6 vi (Îe) A ~ din lac în puț A intra dintr-o nenorocire în alta, a scăpa ori a fugi de un caz și a da de altul și mai mare. 7 vi (Rar; îe) A ~ în pod A fi foarte bucuros, fericit. 8 vi (Fig) (Adesea urmat de determinarea „de la una la alta”) A trece brusc, în cursul unei expuneri, de la o idee la alta. 9 vi (Pgn) A sălta (13). 10 vi (Fig; d. puls, temperatură) A înregistra brusc valori ridicate. 11 vi (Reg; pan; d.soare) A răsări1. 12 vit A trece printr-o săritură sau prin escaladare peste un obstacol sau peste ceva care se înterpune Vz escalada. 13 vi (Îe) A ~ peste cal A exagera în manifestările, în acțiunile sale. 14 vt (Pop; îe) A ~ groapa A scăpa (cu greutate) de moarte sau de o boală extrem de gravă. 15 vt (Pfm; îe) A ~ pârleazul A avea purtări ușuratice, imorale. 16-17 vit (Pop; îe) A ~ garduri (ori gardul sau vi peste garduri) A umbla după sau a avea aventuri amoroase. 18 vt (Îc) Sare-garduri Persoana care umblă după sau are aventuri amoroase. 19 vt (Fig; c. i. elemente ale unui ansamblu) A lăsa la o parte (involuntar sau conștient), a trece cu vederea. 20 vi (Olt; Mun) A depăși o anumită cantitate, o anumită greutate, un anumit volum, o anumită dimensiune etc. (considerate ca etalon). 21 vi (Mun) A cere să dea mai mult decât prețul oferit (de cumpărător). 22 vi (De obicei udp „în”, „din”, „de la”, „de pe”) A se ridica brusc de undeva. 23 vi (D. vânat) A ieși brusc (și în salturi2) din culcuș, din ascunzătoare etc. când e stârnit de vânător sau de câine. 24 vi (De obicei udp „din”) A se trezi brusc din somn sau dintr-o stare de somnolență, de visare, de apatie, de neatenție etc. 25 vi (De obicei udp „din”) A tresări din cauza unei emoții puternice și neașteptate. 26 vt (Fig; fam; d. somn, lene) A dispărea. 27 vi (D. obiecte sau părți de obiecte) A se deplasa brusc în sus sau mai sus, de sus în jos, de obicei sub impulsul unei forțe exterioare. 28 vi (Îe) A ~ în aer A se preface în bucăți (în urma unei explozii). 29 vi (Îae) A se desființa. 30 vi (Îe) A ~ în țăndări A se sparge sau a se rupe în mai multe fragmente ca urmare a unei solicitări violente exterioare. 31 vi (Îe) Plânge (sau râde) de sare cămașa de pe el Plânge (sau râde) foarte tare, în hohote. 32 vi (De obicei cu determinări locale introduse prin pp „din”; și prin lărgirea sensului) A se deplasa, a ieși, a cădea etc. (brusc) din locul în care se află sub acțiunea unor forțe exterioare. 33 vi (De obicei cu determinări locale introduse prin pp „din”; și prin lărgirea sensului) A-și schimba brusc poziția datorită unei forțe exterioare. 34 vi (De obicei cu determinări locale introduse prin pp „din”; și prin lărgirea sensului) A se desprinde în mod brusc, neașteptat etc. de... datorită unei forțe exterioare. 35 vi (Îe) A(-i) ~ inima (din loc) A simți în mod brusc o mare frică sau o emoție intensă. 36 vi (Îe) A-și ~ din minți (sau, popular, din fire ori, reg, din urmă) A se comporta ca un nebun Si: a înnebuni. 37 vi (Fam; îe) A-i ~ (cuiva) țandăra (de-a-ndoaselea sau așchia, țâfna, muștarul, bâzdâcul, arțagul) A se enerva. 38 vi (Fam; îe) A-și ~ din țâțâni (sau din balamale, din nituri) ori (reg) a ~ de pe țăncuș A nu mai avea răbdare, a nu mai putea suporta, a-și pierde cumpătul Si: a se enerva. 39 vi (Reg; îe) A-i ~ cheful A se supăra (15). 40 vi (Îac) A-i trece timpul potrivit, favorabil, optim. 41-42 vir (Fam; fig) A înnebuni. 43 vt (Reg; c. i. membre ale corpului) A-și luxa. 44 vt (Înv; d. focuri, incendii) A se extinde. 45 vi A se repezi să facă ceva. 46 vi A interveni prompt, grabnic într-o acțiune. 47 s (Reg; îc) Sai că-l înghit Papanaș. 48 vi (Îe) A-i ~ (cineva) înainte A alerga în întâmpinarea cuiva cu mare grabă. 49 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) (de sau, asr, în) gât A îmbrățișa pe cineva (cuprinzându-l cu brațele pe după gât). 50 vi (Îae; pex) A arăta cuiva o dragoste exagerată sau impudică, senzuală. 51 vi (Spc) A interveni grabnic, prompt pentru a ajuta pe cineva. 52 vi (Spc) A interveni într-o discuție sau a începe discuția brusc, neașteptat sau nedorit. 53 vi (Îe) A ~ cu gura (mare) sau cu vorba la (sau pe) cineva (sau asupra cuiva) A face cuiva reproșuri în mod vehement, cu tonul ridicat. 54 vi (Spc; adesea udp „asupra”, „la”, „pe” etc.) A se repezi la cineva cu dușmănie, cu agresivitate Si: a se năpusti. 55 vi (Îe) A ~ în capul cuiva sau a-i ~ cuiva în cap A se repezi la cineva cu vorbe aspre, violente, critice etc. 56 vi (Reg; îe) A ~ în coada cucoanei A se obrăznici. 57 vi A apărea pe neașteptate, brusc (în salturi2 ). 58 vi (Îe) A(-i) ~ în ochi A(-i) apărea cu evidență. 59 vi (Rar; îae) A se distinge (în mod șocant) Si: a se evidenția. 60 vi (D. elemente de același fel) A se împrăștia brusc (și neîntrerupt) în toate părțile. 61 vi (Pex; d. lichide) A ieși cu presiune printr-o crăpătură, o tăietură, o deschizătură etc. Si: a țâșni.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
IZO- (ISO-) „egal, identic, asemănător, același”. ◊ gr. isos „la fel, asemenea, egal” > fr. iso-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. izo- și iso-. □ ~anizosindeză (v. anizo-, v. -sindeză), s. f., sinapsă parțială în meioza aloploizilor segmentali, cu cromozomi parțial omologi; ~bafie (v. -bafie), s. f., caracteristică a unui corp care nu reflectă decît o singură culoare; ~bar (isobar) (v. -bar), adj., s. f., 1. adj., Cu presiune constantă. 2. adj., (Despre substanțe chimice) Cu aceeași greutate atomică, dar cu numere atomice diferite. 3. s. f., Linie care unește pe o hartă sau pe o diagramă punctele cu aceeași presiune; ~bată (v. -bat1), adj., s. f., 1. adj., De aceeași adîncime. 2. s. f., Linie care unește pe o hartă geologică sau marină punctele cu aceeași adîncime; ~bază (v. -bază), s. f., linie care unește pe o hartă punctele în care un strat geologic apare la aceeași altitudine; ~brontă (v. -brontă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele în care tunetul produs într-un anumit loc este auzit cu aceeași intensitate; ~carp (v. -carp), adj., (despre flori) la care numărul carpelelor este egal cu cel al elementelor periantului; ~cenoză (v. -cenoză1), s. f., asociație vegetală cu fizionomie asemănătoare din cauza condițiilor ecologice similare; ~cerc (isocerc) (v. -cerc), adj., (despre înotătoare) la care ambii lobi au un număr egal de radii; ~chimen (izohimen) (v. -chimen), adj., s. f., 1. adj., Cu temperatură medie de iarnă egală. 2. s. f., Linie care unește punctele de pe suprafața terestră cu aceeași temperatură medie în timpul iernii; ~ciclic (v. -ciclic), adj., (despre flori) cu număr egal de piese în fiecare verticil; ~clin (v. -clin), adj., s. f., 1. adj., Cu aceeași înclinație. 2. s. f., Linie care unește pe hartă punctele cu aceeași înclinație magnetică; ~cont (v. -cont), adj., (despre organisme) cu cili sau flageli de aceeași lungime; ~cor (isocor) (v. -cor), adj., s. f., 1. adj., (Despre transformări de stare) Care se face la un volum constant. 2. s. f., Linie de-a lungul căreia un sistem fizic are același volum; ~corie (v. -corie1), s. f., egalitate a pupilelor la ambii ochi; ~crom (isocrom) (v. -crom), adj., (despre două lumini) care produce aceeași senzație de culoare cînd acționează simultan asupra vederii; ~cromatic (v. -cromatic), adj., 1. De culoare uniformă. 2. Sensibil la toate culorile spectrului; ~cromazie (v. -cromazie), s. f., colorație analoagă a unor obiecte; ~cromocentric (v. cromo-, v. -centric), adj., (despre nuclei) cu număr egal de cromocentre și cromozomi; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom cu brațe omoloage, identice genetic; ~cron (isocron) (v. -cron), adj., s. f., 1. adj., (Despre fenomene) Care se repetă la intervale de timp egale. 2. s. f., Linie care unește punctele egal depărtate în timp de un punct dat; ~dactil (v. -dactil), adj., cu degete egale; ~dimorf (isodimorf) (v. di-, v. -morf), adj., (despre compuși izomorfi) care are proprietatea de a forma cristale mixte; ~dinamă (v. -dinam), s. f., curba care unește punctele cu aceeași intensitate a cîmpului magnetic terestru; ~dinamie (v. -dinamie), s. f., identitate de valoare energetică a două sau mai multe alimente; ~dizomie (v. di-, v. -zomie), s. f., dizomie uniparentală cu secvențe de alele identice; ~drom (v. -drom), s. n., paralelometru dentar de tip special; ~fag (v. -fag), adj., cu un singur fel de nutriție; ~fază (v. -fază), s. f., curbă care reprezintă izotermele și izobarele coincidente pe o diagramă de stare presiune-volum a unui sistem fizico-chimic format dintr-un singur component cu două faze coexistente; ~fen (v. -fen), adj., 1. Care este derivat din același fenotip. 2. Cu aceeași periodicitate biologică în fenologie; ~fenă (v. -fen), s. f., linie care unește punctele cu aceeași dată de apariție a fenofazei; ~fenogamie (v. feno-, v. -gamie), s. f., fecundație între indivizi fenotipic asemănători; ~fenotipie (v. feno-, v. -tipie), s. f., situație în care mai multe gene independente să condiționeze același caracter normal sau patologic, indiferent dacă genele se transmit recesiv; ~file (v. -fil2), adj., s. f. pl., (plante) care formează un singur fel de frunze; ~filie (v. -filie2), s. f., situație în care toate frunzele unei plante sînt asemănătoare; sin. monomorfism foliar; ~fonă (v. -fon), s. f., curbă care unește punctele cu aceeași viteză de propagare a sunetului în apa de mare; ~fotic (v. -fotic), adj., (despre frunze) care este expus uniform la lumină; ~gam (v. -gam), adj., (despre vegetale) la care elementele de reproducere sînt asemănătoare; ~gamă (v. -gam), s. f., linie care unește punctele de egală valoare ale accelerației gravitației; ~gametange (v. gamet/o-, v. -ange), s. m., gametange masculin asemănător din punct de vedere morfologic cu cel feminin; ~gametangiogamie (v. gamet/o-, v. angio-, v. -gamie), s. f., proces de unire a doi gametangi; ~gamie (v. -gamie), s. f., fecundație prin unirea a doi gameți identici sub raport morfologic, dar sexual diferiți sub aspect fiziologic; sin. izogamogonie; ~gamogonie (v. gamo-, v. -gonie), s. f., izogamie*; ~gen (v. -gen1), adj., 1. (Despre țesuturi) Care are aceeași origine embrionară cu un alt țesut. 2. (Despre gemenii monozigoți) Identic din punct de vedere genetic și fenotipic; ~genetic (v. -genetic), adj., (Despre organisme) 1. Cu aceeași origine genetică. 2. Derivat din același genotip; ~genic (v. -genic), adj., (despre un grup de indivizi) care posedă același genotip; ~genotip (v. geno-1, v. -tip), s. n., tip botanic cu două nume genetice; ~geotermă (v. geo-, v. -term), s. f., linie care unește toate punctele terestre cu aceeași temperatură medie a solului; ~gin (v. -gin), adj., 1. Cu pistile similare. 2. Cu carpele în număr egal cu cel al sepalelor; ~glosă (v. -glosă), s. f., linie care arată pe o hartă limitele teritoriale ale unei particularități de limbă; ~gnat (v. -gnat), adj., (despre dinți) care are creste alveolare egale; ~gon (isogon) (v. -gon2), adj., s. f., 1. adj., Cu unghiuri egale. 2. s. f., Linie care trece prin punctele terestre de egală declinație magnetică; ~graf (isograf) (v. -graf), s. n., interpolator de curbe de nivel; ~halin (v. -halin), adj., s. f., 1. adj., Cu aceeași salinitate. 2. s. f., Curbă care unește punctele cu aceeași salinitate marină; ~hasmă (v. -hasmă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele cu aceeași frecvență de apariție a aurorelor polare; ~helie (v. -helie), s. f., procedeu fotografic de separație a tonurilor; ~hemoliză (v. hemo-, v. -liză), s. f., fenomen de dezintegrare a hematiilor provenite de la o anumită specie, de către serul unor indivizi din aceeași specie; ~hemoterapie (v. hemo-, v. -terapie), s. f., procedeu terapeutic bazat pe folosirea sîngelui obținut de la un animal din cadrul aceleiași specii; ~hietă (v. -hietă), s. f., curbă care unește punctele de pe suprafața terestră unde cad cantități egale de apă provenită din precipitații; ~hipsă (v. -hipsă), s t, curbă care unește pe hartă punctele cu aceeași altitudine; ~halogamie (v. halo-, v. -gamie), s. f., conjugare a gameților complet identici ca formă și sexualitate; ~iconie (v. -iconie), s. f., egalitate de mărime a imaginilor retiniene la ambii ochi; ~log (v. -log), adj., (despre substanțe chimice) cu o compoziție analoagă; ~mer (v. -mer), adj., 1. Care prezintă izomerie. 2. (Despre flori) Cu același număr de elemente omoloage în componența unui ciclu. 3. (Despre factori ereditari) Repartizat în aceeași proporție; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Însușire a unor substanțe de a avea proprietăți fizice și chimice deosebite, deși au moleculele alcătuite dintr-un număr identic de atomi. 2. Însușire a nucleelor atomice ale aceluiași element chimic de a avea stări de energie și, deci, proprietăți radioactive diferite. 3. Egalitate a segmentelor sau a părților omoloage la organele aceleiași specii. 4. Influență egală a factorilor ereditari; ~merogamie (v. mero-, v. -gamie), s. f., proces de copulație a doi gameți identici sub aspect morfologic, dar sexual diferiți sub aspect fiziologic; ~metrie (v. -metrie1), s. f., însușire a cristalelor de a avea dimensiuni egale în toate direcțiile; ~metropie (v. metr/o-2, v. -opie), s. f., anomalie a refracției oculare egală la ambii ochi; ~morf (isomorf) (v. -morf), adj., 1. (Despre substanțe) Care prezintă identitate de structură. 2. (Despre cristale) Asemănător ca formă. 3. (Despre organisme sau organe) Care se aseamănă din punct de vedere morfologic; ~morfie (isomorfie) (v. -morfie), s. f., proprietate a substanțelor cu compoziție chimică diferită, dar cu structură înrudită, de a se prezenta în aceleași forme structurale cristalografice; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Uniformitate morfogenetică. 2. Regenerare a organului vegetal în forma inițială; ~nefă (v. -nefă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele cu aceeași nebulozitate; ~nomie (v. -nomie), s. f., analogie în modul de cristalizare; ~osmie (v. -osmie2), s. f., izotonie* (1); ~pagă (isopagă) (v. -pagă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele de pe cursurile de apă cu aceeași durată a podului de gheață; ~patie (v. -patie), s. f., homeopatie care utilizează diluții din chiar agentul patogen; ~pectă (v. -pectă), s. f., linie care unește pe hartă punctele în care înghețul apei se produce în aceeași zi; ~petal (v. -petal), adj., cu petale egale; ~picnă (isopicnă) (v. -picnă), s. f., 1. Curbă care unește pe o hartă toate punctele de egală densitate a apei oceanice. 2. Linie de-a lungul căreia un sistem fizico-chimic are aceeași densitate; ~picnoză (v. -picnoză), s. f., condiție în care autozomii manifestă aceeași stare de condensare în tot cursul diviziunii celulare; ~pieză (v. -pieză), s. f., linie care unește, pe o hartă, punctele cu aceeași presiune a zăcămîntului petrolifer la un moment dat; ~pletă (v. -pletă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele de egală valoare ale diverselor elemente meteorologice; ~pode (v. -pod), s. n. pl., ordin de crustacee acvatice sau terestre, cu șapte segmente toracice și cu toate picioarele la fel conformate; ~polimorf (isopolimorf) (v. poli-, v. -morf), adj., care prezintă izopolimorfie; ~polimorfie (v. poli-, v. -morfie), s. f., proprietate a unor substanțe sau a unor minerale de a cristaliza în forme diferite; ~poliploid (v. poliplo-, v. -id), adj., (despre un organism) care este poliploid cu un număr par de seturi cromozomiale; ~poră (v. -por), s. f., linie care unește punctele de egală variație a unui element fizic ca salinitatea, declinația etc.; ~ptere (v. -pter), s. f. pl., ordin de insecte polimorfe cu corpul moale, cu mandibule puternice și cu aripi egale, incluzînd termitele; ~ritmie (v. -ritmie), s. f., stare a fenomenelor cardiologice care apar și se repetă în același ritm; ~schizomere (v. schizo-, v. -mer), s. n. pl., endonucleaze restrictive, produse de organisme diferite, care recunosc aceeași secvență de nucleotide; ~scop (isoscop) (v. -scop), s. n., tub electronic în care condensatorul orticonului e înlocuit printr-un dispozitiv generator de cîmp magnetic; ~seistă (v. -seistă), s. f., linie care unește pe o hartă punctele cu aceeași intensitate ale unui cutremur de pămînt; ~sindeză (v. -sindeză), s. f., sinapsă a cromozomilor cu aceeași origine în meioza alopoliploizilor; ~spor (v. -spor), adj., s. m. pl., 1. adj., Care formează spori identici din punct de vedere morfologic. 2. s. m. pl., Spori identici care se găsesc la plantele inferioare; ~sporie (v. -sporie), s. f., însușire a unor plante de a produce izosporii; ~stazie (v. -stazie), s. f., teorie potrivit căreia între diversele compartimente ale scoarței terestre ar exista un echilibru relativ datorită diferențelor de densitate ale materialelor lor; ~stemon (v. -stemon), adj., (despre flori) la care numărul staminelor este egal cu acela al petalelor sau sepalelor; ~stenurie (v. sten/o-, v. -urie), s. f., condiție în care se elimina o urină finală cu presiune osmotică constantă; ~steră (v. -ster), s. f., linie în diagrama unui sistem fizico-chimic pentru care volumul specific al, sistemului care se transformă rămîne constant; ~sterie (v. -sterie), s. f., proprietate a unor substanțe de a avea aceleași structuri spațiale fără să aibă compoziții chimice identice; ~stih (v. -stih), adj., (despre rădăcini) cu serii sau rînduri egale; ~stil (v. -stil), adj., cu stile uniforme; ~tahă (isotahă) (v. -tahă), s. f., linie care unește punctele unui curs de apă, unde aceasta arată aceeași viteză; ~teră (v. -teră), s. f., linie care unește punctele cu aceeași căldură medie în timpul verii; ~term (v. -term), adj., s. f., 1. adj., Cu aceeași temperatură medie. 2. s. f., Curbă care unește pe o hartă punctele cu aceeași temperatură medie; ~termobată (v. termos, v. -bat1), s. f., curbă care unește punctele cu aceeași temperatură a apei de mare în adîncime; ~termognozie (v. termo-, v. -gnozie), s. f., sensibilitate patologică în care durerea, frigul etc. sînt percepute ca senzații de căldură; ~tip (v. -tip), adj., s. n., 1. adj., Care prezintă izotipie. 2. s. n., Tip al unei specii de plantă pentru două sau mai multe areale geografice; ~tipie (v. -tipie), s. f., proprietate a unor substanțe chimice de a cristaliza în aceleași forme, fără a forma cristale mixte; ~tom (v. -tom), adj., care este ramificat sau despicat uniform; ~tomie (isotomie) (v. -tomie), s. f., 1. Tip de ramificație în două sau mai multe ramuri egale. 2. Diviziune a unui organ în două părți egale; ~tonic (v. -tonic), adj., cu aceeași soluție osmotică; ~tonie (v. -tonie), s. f., 1. Calitate a mai multor soluții de a avea aceeași presiune osmotică; sin. izoosmie. 2. Proprietate a unor nuclee atomice de a avea același număr de neutroni; ~top (isotop) (v. -top), s. m., element chimic avînd aceleași proprietăți fizico-chimice, dar masă atomică diferită; ~topie (v. -topie), s. f., proprietate a unor elemente chimice de a fi formate din mai mulți izotopi stabili sau radioactivi; ~trop (v. -trop), adj., (despre corpuri) care are aceleași proprietăți fizice identice în toate direcțiile; ~tropie (v. -tropie), s. f., însușire a unui corp de a fi izotrop; ~zime (v. -zimă), s. f., forme moleculare multiple ale aceleiași enzime.
- sursa: DETS (1987)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
VÎNT, vînturi, s. n. 1. Deplasare a unei mase de aer, provocată de diferența de presiune din atmosferă. Frumoasă ești, pădurea mea, Cîndumbra-i încă rară Șt printre crengi adie-abia Un vînt de primăvară. TOPÎRCEANU, B. 8. Codrii-alene cîntă-n drumul Vîntului de-amurg. COȘBUC, P. I 315. Vîntul tremură-n perdele Astăzi ca și alte dăți, Numai tu de după ele Vecinie nu te mai arăți! EMINESCU, O. I 113. ◊ (În comparații, mai ales în basme, pentru a arăta repeziciunea mersului, a mișcării) Se apropia ca vîntul de iute. ISPIRESCU, L. 6. Cum să te duc, ca vîntul ori ca gîndul? CREANGĂ, P. 197. ◊ Fig. Unde l-au minat vînturile întimplării? SADOVEANU, O. I 419. Vînt turbat v. turbat (3). Vînt rău (sau, rar, vînturi rele) = (în superstiții) vînt care ia oamenilor mințile, îi schilodește sau îi ologește; (cu sens atenuat) întîmplare nenorocită care lovește pe cineva. Mai tîrziu, cînd m-am făcut mare, vînturi rele se abătură peste sufletul meu. DUNĂREANU, CH. 59. Un vînt rău pesemne a dat peste dînsa, sărmana! CREANGĂ, O. A. 137. ◊ Expr. A se da în vînt după... v. d a3 (III 4). Ce (sau care) vînt te aduce? = ce întîmplare te-a făcut să vii aici? Care vînt la noi te-aduce? EFTIMIU, Î. 102. Da’ ce vînt te-a adus și cum ai putut răzbate prin aceste locuri? CREANGĂ, P. 90. Da’ ce vînt te-o adus pe la noi, soro dragă? ALECSANDRI, T. 408. A se așterne vîntului = a alerga foarte repede. Fug caii duși de spaimă și vîntuiui s-aștern. EMINESCU, O. I 98. Vorbă-n vînt = vorbă fără temei, fără rost. Am zis și eu, ia așa, o vorbă în vînt. CREANGĂ, P. 133. A se duce (sau a se aduce) pe aripi de vînt = a se duce (sau a fi adus) de vînt, p. ext. foarte repede. Furtuna cînd pe aripi de vînturi se aduce, Ce-i pasă unei frunze de frunza ce se duce? MACEDONSKI, O. I 48. M-am dus Pe aripi de vînt, Pe sus de pămînt. TEODORESCU, P. P. 374. Bate vîntul, se spune cînd un loc, de obicei populat, este pustiu. A-i bate (sau a-i sufla cuiva) vîntul în buzunar = a nu avea nici un ban, a fi foarte sărac. Din (sau de la) cele patru vînturi = de pretutindeni. Lemnele și piatra s-au strîns din cele patru vînturi și satul a început să crească. BOGZA, C. O. 240. Scuipa călugărul de parcă descînta de deochi tuturor stihiilor de la cele patru vînturi. HOGAȘ, M. N. 118. A arunca banii în vînt = a cheltui fără socoteală. A vedea dincotro bate vîntul = a-și da seama de o situație, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate. (Rar) A se duce pe vînturi = a se risipi (ca scrumul); a se prăpădi. [Ale turcilor] oase-n Dunăre cădea, Scrum pe vînturi se ducea. TEODORESCU, P. P. 549. 2. Aer, văzduh. Harapnicul se mlădia în vînt ca un șarpe negru. SADOVEANU, O. I 449. ♦ Loc. adv. În vînt = a) în gol. [Calul] odată se ridica mai sus decît zmeul, și el da în vînt. ISPIRESCU, L. 27; b) fig. fără folos, zadarnic. Ei numai doar durează-n vînt Deșerte idealuri.EMINESCU, O. I 177; c) în sus. Din șanț... se repede un cățel murdar, cu coada în vînt. REBREANU, I. 11; d) în dezordine. Cu pletele în vînt. 3. (În expr.) A face (sau a face cuiva) vînt = a) a pune în mișcare aerul, a produce un curent de aer (de obicei pentru a face cuiva răcoare). Au început să-i facă vînt cu niște apărători de pene mlădioase. CARAGIALE, O. III 73. S-a dus... Din papuci tat pleoscăind, Din rochie vînt făcînd. TEODORESCU, P. P. 153; b) a împinge cît colo, izbindu-l cu putere; p. ex t. a face pe cineva să plece repede, a da afară, a expedia. Le făcu la amîndoi vînt pe ușă. SADOVEANU, O. I 50. I-a făcut vînt scaunului cu piciorul, pînă în perete. C. PETRESCU, Î. II 230. Dă ne ducem la prefect, ne trimite la potropop, de mergem la potropop, ne face și el vînt la mitropolie. STĂNOIU, C. I. 18. A-și face (mai rar a-și da) vînt = a-și lua avînt (pentru a porni cu viteză). Își făcu vînt și cu un pas uriaș, ca pentru dînsul, se repezi spre ladă. HOGAȘ, M. N. 149. Unul din lăutari îl luă în cîrcă și, cînd își făcu vînt, se aruncă drept în slava cerului. ISPIRESCU, L. 110. Ramul tînăr vînt să-și deie Și de brațe-n sus s-o ieie. EMINESCU, O. I 122. (Despre animale de tracțiune, mai ales despre cai) A lua vînt = a porni razna (scăpînd de sub controlul conducătorului). Moșule, ia seama de ține bine telegarii ceia, să nu ieie vînt. CREANGĂ, A. 127.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SUFLA, suflu, vb. I. 1. Intranz. A elimina aer din gură sau din plămîni cu o anumită forță sau presiune; a expira forțat aerul. Își sufla în pumni ca să-și dezghețe degetele. VLAHUȚĂ, O. A. 136. Purcelul... suflînd o dată din nări, s-au făcut ca două suluri de foc, de la bordeiul moșneagului... pînă la palatul împăratului. CREANGĂ, O. A. 169. ◊ A sufla în lumînare (sau în lampă) = a stinge lumînarea sau lampa (expirînd cu putere aerul deasupra flăcării). Am închis ochii. Învățătorul a suflat în lampă și a ieșit din odaie cu pași nesimțiți. SADOVEANU, E. 109. Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. A-i sufla cuiva în borș (sau a sufla în borșul cuiva) = a se amesteca (nechemat) în treburile cuiva. Dar, la urma urmelor, de omorît n-a omorît pe nimeni... în borșul nimănui n-a suflat. SLAVICI, O. I 323. Cine s-a fript cu ciorbă suflă și în iaurt = o experiență neplăcută te face mai precaut decît este necesar. A sufla a pagubă v. pagubă (1). A sufla în buze v. buză (1). ◊ Tranz. Suflă văpaie din gura ei. ISPIRESCU, L. 26. ♦ Tranz. A face ca ceva să se împrăștie, să se risipească (sub acțiunea aerului expirat cu putere). Praful l-a suflat în vînt. RETEGANUL, P. IV 40. ◊ Fig. Pe cîți filozofi nu-i scoate din fire, suflîndu-le sistemele ca pe niște pînze de păianjen. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Expr. A sufla cuiva ceva (sau pe cineva) de sub nas (sau, mai rar, pe sub nas) = a-și însuși cu îndrăzneală, fără a se sfii, lucrul altuia; a șterpeli. Citea gazetele consumatorilor de primprejur – «îmi dai voie un moment?» – și-ți sufla gazeta de sub nas. C. PETRESCU, Î. I 42. Eu mai că suflasem în gînd aproape toate ciupercile din traista călugărului. HOGAȘ, M. N. 116. I-am suflat moșioara de sub nas. ALECSANDRI, la TDRG. ♦ A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a scoate sunete. Astăzi nu e nevoie de țiuitoare. Cu timpul ai să înveți să sufli. SAHIA, N. 102. Adă fluierul ca să suflu în el. ALECSANDRI, T. I 436. ♦ (Despre instrumente muzicale) A suna, a răsuna, a cînta. Bat tobele, suflă trîmbițele. RETEGANUL, P. IV 12. ◊ (În contexte figurate) Deodată, în fericirea ta a suflat trîmbița războiului. SADOVEANU, O. VI 51. 2. Intranz. A respira (cu greu, cu efort); a răsufla. V. gîfîi. Turcii suflau zgomotos și-și pîrpîleau la flăcări mînile și picioarele. SADOVEANU, O. VI 128. În mijlocul drumului picotește cîinele... cu ochii întredeschiși, suflînd greu. REBREANU, I. 10. Abia mai sufla de osteneala goanei; dar era mulțumit și se simțea în stare să fugă ca un om tînăr. POPA, V. 145. (Fig.) Din susul apei vine un vapor. Suflă greoi și pare să fie încărcat. SAHIA, U.R.S.S. 128. ◊ Expr. A nu (mai) sufla = a fi mort; fig. a fi liniștit, a sta cuminte; (în specia!) a nu protesta, a nu crîcni. Animalul nu mai sufla. PREDA, Î. 139. Micuțul... i se suie pe genunchi, i se lipește încetinel de piept și stă așa frumușel, nici nu suflă. La TDRG. Mare a fost... că de mărirea lui nu mai sufla nici un boier. DELAVRANCEA, A. 54. 3. Intranz. (Despre foale, compresoare etc.) A produce (mecanic) un curent de aer sub presiune. 4. Tranz. A fabrica obiecte de sticlă folosind procedeul introducerii de aer într-o mică cantitate de sticlă topită (căreia i se dă apoi forma dorită). 5. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subțire de metal prețios. Icoane înșiruite și îmbrăcate în alamă sau suflate cu aur și argint. DUMITRIU, B. F. 137. Se încinse pe deasupra șalului cu o curea lată acoperită cu ținte aurite în care băgă două pistoale suflate cu aur. NEGRUZZI, S. I 23. Dărui căpeteniei deputației un lanț de aur și la soții săi cîte un pahar de argint suflat cu aur. BĂLCESCU, O. II 266. 6. Intranz. (Despre vînt sau despre curenți de aer) A se manifesta, a acționa, a se face simțit; a bate. Îi suflă în față un vînt așa de tare, că-l azvîrli înapoi. GALACTION, O. I 54. Ieri a suflat întîiul vînt de toamnă. MACEDONSKI, O. I 12. Crivățul suflă aspru din partea munților, ale căror culmi se văd albind de omăt. RUSSO, O. 152. ◊ (În contexte figurate) Pe la finele anului 1846 un vînt de libertate sufla peste toată Europa. GHICA, S. A. 150. Suflă vîntul relei soarte Pe pămîntul îngrozit! ALECSANDRI, P. I 144. Viscolul pustiirei a suflat pe acest pămînt. RUSSO, O. 43. ♦ Tranz. A duce cu sine la distanță, p. ext. a face să dispară (risipind, împrăștiind, îndepărtînd). Urmele noastre le suflase vîntul. DELAVRANCEA, O. II 216. Primăvara, muma noastră, Suflă bruma din fereastră Și zăpada de pe coastă. ALECSANDRI, P. P. 287. ◊ (Poetic) Ce vînt te-a suflat pe sub atîta negureală de pădure... pînă la moară la mine? GALACTION, O. I 47. ◊ Expr. Slab de-l suflă vîntul v. slab (J). 7. Tranz. (Cu complementul «nasul») A curăța de mucozități; a elimina mucozitățile. Dascălul nostru ne privea... Avea ochii umezi. Ca să nu băgăm de seamă că s-a înduioșat, a scos batista din buzunar, și-a suflat nasul tare, și-a șters obrazul și fruntea de sudoare. STANCU, D. 322. Își sufla cu zgomot nasul. SADOVEANU, O. III 582. Își sufla pe urmă nasul. C. PETRESCU, Î. II 161. 8. Tranz. (Adesea întărit prin «la ureche») A vorbi (cuiva) încet, în secret, (strecurînd insinuări sau căutînd să-l cîștige); a informa pe ascuns. V. șopti. I-o fi suflat cineva, ceva, la ureche. C. PETRESCU, O. P. I 220. Toate cele ce am zis mi-au fost suflate de d-lor. NEGRUZZI, S. I 230. ◊ Expr. A nu sufla un cuvînt = a nu spune nimic, a păstra un secret. Nici unul nu suflă un cuvînt. GALACTION, O. I 289. ♦ A șopti actorilor rolul în timpul reprezentației. ♦ A șopti cuiva (în special unui elev, la școală) răspunsul la întrebările la care nu poate răspunde singur. Cei din bancă suflau lecția celor de la tablă. PAMFILE, la CADE.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PLESNI, plesnesc, vb. IV. 1. Intranz. A crăpa cu zgomot, a se despica (și a se sparge) în urma unei lovituri, a unei presiuni prea mari, a unei variații de temperatură etc. Un foc uriaș ținea cîteva zile, pînă ce stîncă devenea incandescentă. Atunci aruncau asupra ei. mari cantități de apă. Piatra plesnea. BOGZA, Ț. 14. A plesnit cazanul! Afurisitul de Palac, iar a dat presiune prea mare la abur. DEMETRIUS, C. 39. Crengile-n flăcări plesnesc, se-ndoaie. BELDICEANU, P. 60. ◊ (Despre ființe sau despre părți ale corpului, de obicei prin exagerare) E voinic, aproape să plesnească. BOGZA, Ț. 32. Suflă în tăciune pînă îi plesnește coșul pieptului, C. PETRESCU, Î. II 3. Fracul îl strînge de-i plesnesc ochii, dar croitorul încredințează că parcă e leit pe trupul său. NEGRUZZI, S. I 238. (În imprecații și jurăminte) Plesnire-ar acolo unde a fi cine m-a învățat să țin arcușul, REBREANU, I. 17. Să-mi plesnească ochii dacă am vrut s-o rup. ALECSANDRI, T. 148. ◊ Expr. A plesni de... = a fi (prea) plin de....; fig. a crăpa (5). Nici așa nu-i drept ca unii să plesnească de prea sătui, iar altora să li se usuce mațele de nemîncare. REBREANU, R. II 90. Cînd doamna îi puse inelul de matostat, plesnea de trufie. DELAVRANCEA, O. II 99. Era bun, de treabă, harnic și cinstit, de plesneai de ciudă. RUSSO, S. 28. A-i plesni cuiva obrazul de rușine = a-i fi cuiva foarte rușine. Îmi plesnește obrazul de rușine cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia cu vorbe de-acestea. CREANGĂ, P. 172. ♦ (Despre abcese) A se deschide, a se desface, a sparge. A plesnit furunculul. 2. Intranz. (Despre învelișuri, benzi și fire) A se rupe brusc prin presiune din interior, prin încovoiere sau prin întindere. Soldatul Omir întinse gîtul să-i plesnească vinele. C. PETRESCU, Î. II 46. Încheie învîrtită cu o apăsare zdravănă de arcuș, încît îi și plesnește o strună la vioară. REBREANU, I. 16. Mi-o plesnit șireturile de la rochie. ALECSANDRI, T. I 113. ◊ Tranz. (Rar) Gruia... Tare ca un leu răcnea, Legăturile-și plesnea. La TDRG. 3. Intranz. A izbi un obiect (sau numai aerul) cu un corp elastic, în special cu un bici, producînd un zgomot șuierător; a lovi, a pocni cu zgomot două obiecte unul de altul. Începu a plesni din degete, chemînd pe cinele cel uriaș. SADOVEANU, P. S. 37. Surugiii plesneau din biciuște. C. PETRESCU, A. R. 9. În mare bucurie și zîmbet, a plesnit din buze cu încîntare și fericire. POPA, V. 216. ◊ (Instrumentul este subînțeles) Surugiii... au încălecat și, chiuind și plesnind, au purces într-un galop furios. NEGRUZZI, S. I 307. ◊ Expr. Cît ai plesni din bici = într-o clipă, pe dată, imediat. Se scula-n revărsat de zori, și cît ai plesni din bici, – casa pahar. VLAHUȚĂ, O. AL. I 274. ◊ Tranz. Plesnea apa cu vîslele. DUMITRIU, P. F. 25. 4. Tranz. A izbi, a lovi, a bate. Palma grea... a plesnit cu sete obrazul bătrînului. VORNIC, P. 17. Dacă-l plesneam, poate-l omoram și înfundam temnițele. REBREANU, I. 37. ◊ (În contexte figurate) Un glas de aproape îl plesni peste față cu o veselie dușmănoasă. DUMITRIU, N. 178. Vorbele grele ce o plesneau în fața oamenilor o chinuiau. REBREANU, I. 58. Neobrăzarea asta l-a plesnit peste ochi, ca o palmă. POPA, V. 11. ◊ Expr. A plesni (pe cineva) în pălărie v. pălărie. Unde-o plesnește (sau plesnești) și unde crapă, se spune atunci cînd se obțin cu totul alte rezultate decît cele așteptate; unde dai și unde crapă, v. crapă. Ei apoi! unde-o plesnește și unde crapă, zic eu în gîndul meu. CREANGĂ, A. 45. (Intranz.) A-i plesni cuiva prin minte (sau în cap) = a-i veni cuiva pe neașteptate o idee neobișnuită sau bizară, a-i da prin. cap. Nici prin gînd nu-i plesnea că întru aceasta era o viclenie. ISPIRESCU, L. 63. Se zice că diavolului... i-ar fi plesnit în minte această obscură idee. EMINESCU, N. 55. Atunci am văzut scriind fiecare cum îi plesnea în cap. NEGRUZZI, S. I 340. A o plesni bine = a spune cuvinte care se potrivesc cu situația, cu momentul. Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesniși dinioare cu cuvinte din scriptură! CREANGĂ, P. 33. ♦ A atinge pentru a mișca, a deplasa. A strunit caii, a sărit de la locul lui, a încărcat buclucurile noastre și merindea, a sărit iar pe capră și și-a plesnit cușma pe ceafă. SADOVEANU, O. A. II 217. ♦ Refl. A se izbi cu zgomot de un obiect. Stoluri de fluturi, insecte mici. se îmbulzeau plesnindu-se de cristalele fierbinți și cădeau în valuri la picioarele farului. BART, E. 251.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
FIERBE, fierb, vb. III. 1. Intranz. (Despre un lichid) A trece în stare de vapori, prin clocotire în toată masa, sub acțiunea căldurii. V. clocoti. Apa fierbe la 100° Celsius, la presiunea atmosferică normală. (Tranz.) Am fiert bine laptele. ◊ (Subiectul e vasul în care fierbe un lichid) Samovarul fierbe. ◊ Expr. Nu-ți băga nasul (sau mîna) unde nu-ți fierbe oala = nu te amesteca în lucruri care nu te privesc. A se amesteca unde nu-i fierbe oala v. amesteca. ♦ Fig. (Despre apa unui rîu, a unei mări etc.) A se agita puternic, a face valuri. În jurul clădirii negre, fierbeau apele spumegînd. SADOVEANU, O. I 406. Marea luă o culoare mai întunecată; se încreți și începu a fierbe. BOLINTINEANU, O. 270. Și valuri peste valuri s-azvîrl spumegătoare, Se sparg țișnind în aer și fierb scoțînd scîntei. ALECSANDRI, P. II 136. 2. Intranz. (Despre mîncări, alimente etc.) A fi supus acțiunii de fierbere a apei (sau a altui lichid) în care e pus pentru a fi preparat. Pune carnea la fiert. ▭ În cetate-aici erau... toți străjerii și așteptau... Chisălița să le fiarbă. COȘBUC, P. I 326. Lasă bucatele la foc să fiarbă. CREANGĂ, P. 30. ◊ Expr. A fierbe toți într-o oală v. oală. ♦ Tranz. A prepara, a găti (un aliment) prin fierberea lichidului în care e pus. Fierb cartofi. ▭ Culege o poală de somnoroasă pe care o fierbe... cu o vadră de lapte dulce. CREANGĂ, P. 214. ♦ Tranz. A supune un corp acțiunii fierberii apei, în anumite scopuri. Am fiert rufele. 3. Intranz. Fig. (Despre oameni) A fi cuprins de un sentiment puternic, de o pasiune; a fi agitat, a fi într-o stare de mare frămîntare. Își aduse aminte de cealaltă obrăznicie, suferită în cursul dimineții din partea prințului. Acum fierbea de rușine și de furie. DUMITRIU, N. 33. Fierbeam de nemulțumire, căci mi-era penibil să aud vorbindu-se cu atîta ușurință despre tata. CAMIL PETRESCU, U. N. 28. Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui cucoanelor. CARAGIALE, O. I 46. ◊ (Cu inversarea construcției) Urmase să fiarbă în ea necazul împotriva omului. DUMITRIU, N. 47. În glasul lui sălbatic fierbea mînia. SADOVEANU, O. I 304. ♦ (Despre sîngele oamenilor) A clocoti, a se înfierbînta din cauza unui sentiment puternic, a unei pasiuni etc. Tomșa tresări cu sîngele fierbînd în vine. SADOVEANU, O. VII 11. Sîngele Mușatinilor n-are astîmpăr, fierbe, năvălește ca haiturile de la munte. DELAVRANCEA, A. 99. ♦ Tranz. (Complementul indică o persoană) A frămînta, a necăji, a chinui. Uite-așa mă fierbe de-un ceas! REBREANU, R. I 193. O fierbe ciuda pe urîta, Că-s mai frumoasă decît ea. COȘBUC, P. I 129. Nu știi cum mă fierbe el pe mine de două săptămîni de zile? CARAGIALE, O. I 45. ◊ Expr. A fierbe (pe cineva) fără apă v. apă. ♦ Tranz. (Rar; cu privire la acțiuni) A pune la cale, a pregăti prin mari agitații. (Refl. pas.) La 1857, pe cînd se fierbea Unirea în Iași... Kogălniceanu și alții au găsit cu cale să cheme la adunare și cîțiva țărani. CREANGĂ, A. 161. 4. Intranz. Fig. (Despre văzduh, despre o întindere etc.) A vui, a răsuna, a clocoti de zgomot. În pulberea lunii cîntecul se înălța înmulțit parcă, – împrejurimile fierbeau, și în răstimpurile de tăcere, de departe se auzeau ca răspunsuri, în hugeaguri și livezi, alte cîntece de privighetori. SADOVEANU, O. VI 331. Fierbea văzduhul ca un iad De boambe, de șrapnele. ALECSANDRI, P. III 441. 5. Intranz. (Despre unele lichide și amestecuri) A fi în stare de efervescență (din cauza fermentării). Vinul aspriu fierbea, cînd țîșnea în cofe. SADOVEANU, O. I 69. Nevastă, du-te, adă Vin de cel ce fierbe-n cadă. ALECSANDRI, P. P. 131. 6. Tranz. Fig. (Cu privire la dansuri, jocuri, cîntece etc.) A executa cu foc, din toată inima. Prinzînd moș Bodrîngă la inimă, să nu înceapă a cînta din fluier o corăbiască de cele frămîntate în loc?... Și așa o fierbeam de tare, de nu ne ajungea casa. CREANGĂ, A. 98. Pe tot drumul, ca să uite de aleanu de acasă... au pe cîte unul ce le fierbe din fluier cîntece de jele, mai rar de joc. ȘEZ. IV 17. – Forme gramaticale: perf. s. fiersei, part. fiert.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
mod (< lat. modus „măsură, regulă, fel”) 1. Formă superioară de organizare a materiei muzicale la nivelul parametrului* înălțime (2), prin dispunerea și succedarea ierarhizată de sunete* și raporturi intervalice (v. interval); m. funcționează – asemenea unui sistem cu autoreglare – pornind în genere de la constantele și variabilele ce decurg din influența unui element cu efect centripetal (centru modal, finală*) și/sau din aceea a unui cadru spațial de congruență (terță*-tricord*, tetracord*, octavă*-octacord*). Aceste elemente, în același timp organizatoare (deci relativ statice) și cu rol de autoreglare (deci preponderent dinamice), nu contrazic implicațiile – încă neelucidate – ale formulelor (I, 3) melodice, care, înaintea afirmării oricăror concretizări grafice sau scalare, au deținut și au reușit să-și mențină și după aceea – uneori prioritar (ca în ehurile* biz.) – menirea funcțională și determinatoare. ♦ În ceea ce privește geneza m., nu se face suficient distincția între o atitudine organicistă și una organizatoare. Cea dintâi se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan instinctiv și de durată imemorială, a rolului ce revine „afinităților” dintre sunete, fie în baza desenului pregnant al formulelor, fie în aceea a forțelor pe care le declanșează tensiunea (chiar micro-tensiunea, ca în cazul ictus(3)-ului) dintre sunete în mișcarea lor (suportul teoriilor atracționiste și energetiste*), fie în aceea a perceperii subconștiente a consonanței (v. consonantic, principiu) sau a (echi-)distanțelor (v. distanțial, principiu) ce se instaurează, începând de la nivelul structurilor minimale (bi-, tri-, tetra-, pentatonice*) și continuând chiar la acela maximal al heptatonicelor*. De remarcat că, evocate în legătură cu stadiile și situațiile de primitivitate ale muzicii, aceste principii beneficiază de o firească punere în ecuație în exclusivitate aproape de către muzicologia* modernă, mai ales cea de orientare comparatistă (v. etnomuzicologie). Cea de-a doua atitudine se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan rațional, a rolului organizator al cadrelor de congruență cum sunt: terțele și cvintele (în sistemul chinez), tetracordul (în m. gr.), octava cu subdividerea sa în tetracord și pentacord* (în m. medievale); de aici, afirmarea imediată a centrelor de referință: mese*, finală, confinalis*, tonică*, dominantă* etc. Îndeajuns de vechi și reflectând în egală măsură apariția însăși reflecției despre structura muzicală, în culturile până acum cunoscute și studiate, fără să fi înlăturat, cum spuneam, datele instinctiv-empirice (subsumate, esențializate dar și lăsate doar pe seama mnemotehniei, ca de ex. silabizările de felul to-te-ta ale teoriei gr. (v. greacă, muzică, noane) sau al tereremurilor biz. (v. și cratimă) (1)), aceste organizări în spațiu* ale structurii modale au reprezentat un pas înainte pe calea sistematizării m., în lumina unei atitudini cu marcate predispoziții raționale. Speculativul a ocupat un loc preferențial în lăuntrul amintitei atitudini, sprijinit de altfel și pe dezvoltarea continuă a notației* muzicale, începând cu ant. gr., trecând prin ev. med. și prin Renaștere* și sfârșind, după o predominare a fizicalismului (de c. două sec.), cu epoca modernă (cea din urmă canalizând organizarea spațială a factorilor de congruență spre o strategie de tip geometric: proporții (I, 3), simetrii*, complementaritate). Pusă în fața alternativei pro sau contra formulelor, exegeza actuală înclină pe alocuri spre ideea acțiunii formative și permanent dinamice (și nu doar mnemotehnice) a formulelor. Cadrele tradiționale de congruență apar, în consecință, numai ca expresii spațializate, căzând în sarcina grafiei, ale mobilității interioare a substanței. Dar chiar și în această ipoteză, nu trebuie eliminat aportul operării fructuoase cu însăși aceste elemente proiective, atâta timp cât simulacrele – numite tetracord, pentacord, octocord – și uneori numai ele sunt, ca în mișcarea browniană, aceesibile practicianului și nu o ideală sau chiar ipotetică, invizibilă existență a formulelor-molecule. Or, tot notația este aceea care, în diversele ei înfățișări istoric-geografice, a declanșat noianul de speculații teoretice ce au contribuit enorm la punerea în evidență a structuralității m. prin proiecție spațială, atribute modale devenind și starea autentică și plagală, succesiunea de tonuri* și semitonuri, diviziunile (4) microintervalice*, sunetele de referință, clausulae*-le, sau, mai târziu, cadențele (1). În felul acesta și, uneori, dincolo de organicitatea lor privind dirijarea unei muzicalități primare, formulele au cedat în favoarea schemei, au fost împinse în sfera inferioară a învățării muzicii, refuzându-li-se, de ce să nu recunoaștem, pentru multă vreme statutul unui semn muzical definitoriu. Ar fi fost totuși posibilă această geometrizare, proprie cu precădere culturii europ., atingerea acelei faze necesare de raționalitate sub imperiul căreia a stat evoluția muzicii din ultimul milen.? 1. În noțiunea gr. a armoniilor (III) este cuprinsă oraganizarea într-un tot a unui material sonor unitar, pornind de la cadrul tetracordal. Dacă „armonia” se referă totuși la intervalul de octavă, atunci am putea admite că reuniunea a două tetracorduri de același fel (doric pe mi, frigid pe re, lidic pe do), într-o succesiune descendentă, în cuprinsul acestei octave, ar echivala cu ceea ce înțelegem astăzi prin m., prin scara acestuia. Dacă însă m. gr. erau „formulare”, cum crede Chailley, atunci pentru sistematizarea pe baza octavei a materialului melodic se recurge, în chip excepțional, la mecanismul tropos*-ului. Supraunitatea sistemului modal este conferită în systema teleion* de succesiunea, în aceeași ordine descendentă, a sunetelor luând ca unic etalon tetracordul doric, ceea ce probează, o dată în plus, rolul fundamental al tetracordului. V. greacă, muzică. 2. În noțiunea de eh* a muzicii biz. sunt cuprinse în egală măsură aspectele scalare ale acestor m. și – într-o stare perfect conservată până în muzica psaltică – aspectele formulare, apropiate principiului maqam*, fără de care aceste m. nu pot fi nici cunoscute și nici practicate. La început în număr de opt (conform octoehului), punând accentul în chiar sistematica lor pe autentic și pe plagal – preluând, se vede, ideea de hipo* din armoniile gr. – aceste ehuri sunt într-un număr mai mare, ținând și de apartenența lor la stilurile* stihiraric, papadic și irmologic. Se spune, pe bună dreptate, că sursa originară a acestor m. este muzica siriacă și unele moșteniri micro-asiatice și din Orientul Apropiat, la care se adaugă influențele târzii arabe, persane și tc. (culminând în sec. 18). Nu se poate contesta totuși, mai ales în ceea ce privește teoretizarea acestor m., subterana dar constanta înrâurire a teoriei gr. O adevărată emulație a avut loc între teoreticienii ev. med. occid. și ai celui biz., cu deosebire între umaniștii renascentiști ai ambelor zone culturale în a raporta realitățile modale la sistematizările elinilor. Dacă occidentalii au preluat din E continentului sistemul celor opt m. (gr. deuteros) sau termenii de authentus (gr. authentos) și plagius (gr. plaghios), bizantinii au preluat, dincolo de ceea ce ei înșiși cercetaseră în vechile scrieri și mss., „elenizările” operate în occid.: etnonimia m. (doric, frigic, lidic, mixolidic). Însăși conceperea ascendentă a m. medievale, ce se instaurează și în muzica biz., deși nu a primit până acum o explicație definitivă și unanim acceptabilă, pare să nu mai fie străină de izvoarele orient. ale muzicii biz. dar nici de cele târziu romane elenizate (Boethius), care la rându-le părăsiseră, sub presiunea aceluiași extrem de prolific Orient, fumdamentele clasicismului elin. 3. (lat. modus; it. modo; fr. mode; germ. Tonard, Modus; engl. mode; key; rus. лад) organizarea înălțimilor într-o succesiune ascendentă pe baza înlănțuirii în cadrul octavei, considerată însă permanentă ca un cuplu pentacord + tetracord sau tetracord + pentacord, proprie muzicii gr. și celei occid. până la cristalizarea tonalității (1). ♦ O discuție cu privire la etimologia și înțelesurile termenului m. și ale celor sin. acestuia are o importanță nu doar istorică ci și una ontologică, dată fiind implicarea lor și mecanismele pe care le-au declanșat în gândirea muzicală modernă. După ce Boethius (De institutione musica, IV, 15) întrebuințează denumirea de modi pentru tropi sau toni, adică pentru genul de octavă al armoniilor gr., ev. med. a aplicat termenul modus pentru aceleași „decupări” octaviante ale scării generale diatonice*, dar și pentru gruparea în formații de cvartă-cvintă (species diatessaron) sau cvintă-cvartă (species diapente) a materilaului melodic. Structurile astfel concepute au devenit m. ev. med. occid. Dată fiind indecizia terminologică dintre modus și tonus, în țările de lb. lat. a fost preluată în general denumirea de m., iar cele în care stăpânesc lb. germanice aceea de „ton” (de unde în germ. familia noțiunilor Ton, Tonart și Tongeschlecht; se remarcă totuși în vremea din urmă preluarea, chiar și în muzicologia germ., a lui Modus – de ex. la Bernhard Meier). ♦ Pare neîndoielnic astăzi faptul că m. occid. au evoluat de la formula melodică spre scară. Mai departe și după modelul octoehului bis., m. occid. vot fi tot în număr de opt, menționate fiind pentru prima dată ca atare la Aurelianus Reomensis (Musica disciplina, scrisă c. 850; cap. 8-18. GS I, 39 b ff; – v. și tratatul tipărit sub numele lui Alcuin, GS I, 26 f). Inițial se pare că au fost numai patru: protus, deuterus, tritus, tetrardus dar, având un ambitus de decimă*, s-a impus necesitatea subîmpărțirii lor în autentice și plagale (primele purtând numerele de ordine 1, 3, 5, 7 iar celelalte 2, 4, 6, 8). Genul de octavă, cel aplicat de Boethius, se convertește – în ciuda autorității teoreticianului și a susținerilor sale – într-o schemă ce asociază, e adevărat, în cadrul octavei în principiu, cvarta sau cvinta, sau invers, în așa fel încât două m. (autenticul și plagalul aferent) au ambitus(2)-uri și repercussae diferite dar aceleași finalis. În funcție de succesiunea tonurilor și semitonurilor, se disting trei specii tetracordale și patru specii pentacordale: 1. species diatessaron 1-1/2-1 2. species diatessaron 1/2-1-1 3. species diatessaron 1-1-1/2 1. species diapente 1-1/2-1-1 2. species diapente 1/2-1-1-1 3. species diapente 1-1-1-1/2 4. species diapente 1-1-1/2-1. Fiecare m. se constituia pe câte o specie de cvartă și de cvintă, astfel încât, în cazul autenticului, cvarta (tetracordul) se află în partea superioară iar, în cazul plagalului, în partea inferioară. Această dispoziție alternantă a celor două specii îi conferă m. caracterul neconfundabil, hotărându-i întreg sistemul tonurilor de referință: astfel, deși se sprijină pe același gen de octavă (re-re1), doricul (protus authentus) și cu hipomixolidicul (tetrardus plagius) nu sunt identice. Numele gr. aplicate m. medievale apar pentru prima dată la Pseudo-Hucbald (De alia musica). Datorită însă confuziei dintre genul de octavă și scările traspozitorii gr., și m. octaviante în accepția medievală, precum și a schimbării de sens (sensul ascendent), etnonimia celor din urmă mai desemnează aceeași zonă a diatoniei. În sec. 16, celor opt. m. li se adaugă încă două autentice și două plagale, căutându-se pentru acestea nume din aceeași lume a triburilor eline: eolic (respectiv hipoeolic) și ionic (respectiv hipoionic); ionicul reprezintă poate, și o asimilare a omonimului ordin din arhitectură, fără, desigur, acoperirea și cu sens etic a respectivei noțiuni, raportate la ceea ce credeau cei vechi despre virtuțile tribului atic. După Glareanus (Dodekachordon) situația structurală a m. este următoarea: doric (starea: aut. nr. tonului: 1 nr. orig.: protus species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: re-re1 finalis: re recperc.: la): hipodoric (starea: pl. nr. tonului: 2 species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: la-la1 finalis: re recperc.: fa); frigic (starea: aut. nr. tonului: 3 nr. orig.: deuterus species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: mi-mi1 finalis: mi recperc.: do1); hipofrigic (starea: pl. nr. tonului: 4 species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: si-si finalis: mi recperc.: la1); lidic (starea: aut. nr. tonului: 5 nr. orig.: tritus species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: fa-fa1 finalis: fa recperc.: do1); hipolidic (starea: pl. nr. tonului: 6 species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: do-do1 finalis: fa recperc.: la); mixolidic (starea: aut. nr. tonului: 7 nr. orig.: tetrardus species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: sol-sol1 finalis: sol recperc.: do); hipomixolidic (starea: pl. nr. tonului: 8 species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: re-re1 finalis: sol recperc.: do1); eolic (starea: aut. nr. tonului: 9 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: la-la1 finalis: la recperc.: mi1); hipoeolic (starea: pl. nr. tonului: 10 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: mi-mi1 finalis: la recperc.: do1); ionic (starea: aut. nr. tonului: 11 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: do-do1 finalis: do recperc.: sol); hipoionic (starea: pl. nr. tonului: 12 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: sol-sol1 finalis: do recperc.: do). În practică, în ciuda sistematizărilor scalare, octaviante, ambitus-ul m. ajungea până la o nonă* sau o decimă: cu un ton sau o terță sub finală și o octavă peste acesta, în cazul autenticului, cu o cvartă sub finală și o sextă* sau septimă* peste aceasta, în cazul plagalului. Insistând într-o zonă sau alta (în funcție de finalis), o melodie este considerată ca aparținând fie autenticului fie plagalului. ♦ Apărută în condițiile monodiei* medievale, teoria m. este aplicabilă, chiar și în condițiile muzicii polif., cu deosebire unei singure voci (2); de obicei tenor(3)-ul sau sopranul (3). În general, regulile contrapunctului* au alte baze (cele ale consonanței* și ale conducerii vocilor) decât bazele structurilor interioare ale m. În plus, renunțarea treptată, în însuși procesul polifonizării (v. musica ficta), la caracteristicile intervalice și funcționale, modale, avea să îndrepte textura muzicală spre dualitatea major*-minoră* cu toate implicațiile decurgând din aceasta. Este și momentul în care se produce și distanțarea terminologică de vechile m., împinse în trecut și devenite astfel m. „eclesiastice” (germ. Kirchentöne). Totuși, cercetările mai noi relativizează dacă nu chiar rectifică această optică, socotind acele dispositiones modorum ale sec. 16 ca fiind o realitate a facturii polif. (Hermelink), iar clausulae-le modale ca ținând seama încă, în același sec., de cuplul autentic – plagal (Meier). 4. Organizări ale înălțimilor în ordine în general heptatonică, parțial diatonică și parțial cromatică*, în ariile de cultură muzicală indiană, persană, arabă și tc., ceea ce mai este cunoscut și sub numele de m. orientale. Două caracteristici sunt relevante în legătură cu aceste m. – ceea ce le deosebește în special de m. (3), dar le apropie întrucâtva de m. (1) și de ehuri: acțiunea principiului maqam și intervenția microintervalelor* (într-o cultură sau alta ca și în epoci succesive) din divizarea octavei. Reperele rămân, ca majoritatea sistemelor modale, pilonii octavei – implicând și sprijinul pe finală și tetracordul. Mai vechi se pare decât impactul teoriei gr. asupra muzicii Orientului Apropiat (cu toate că nu trebuie exclusă preluarea – probantă istoric – de către acestea a pitagoreismului sau a aristoxenismului, știut fiind că, nu numai prin Boethius și Quintilian, ci și prin scriitorii persani și arabi au fost transmise teoreticienilor Europei medievale și renascentiste cu deosebire procedeele de divizare a intervalelor), m. orient. au acceptat de la început atât octava cât și tetracordul drept cadre de congruență*. O teorie a etosului* poate fi descifrată și aici, m. nefiind legat numai de etnos ci și de ordinea cosmică, cu accent suplimentar, specific orient., pe ceea ce am numi astăzi psihologic, pe distingerea de subtile determinări temperamentale și stări sufletești în calitatea lor de componente morfologic-muzicale (ceea ce, să recunoaștem, a dat noi impulsuri ezoterismului medieval). 5. Contextul intonațional al melodiei folc., determinat de scară, ambitus, finală, cadențe interioare și terminale, stabilitate și fluctuație a treptelor, implicit de conturul (ca sumă a formulelor melodico-ritmice) și fluxul melodic descendent și ascendent. Este o definiție ideală și în același timp prolixă. Ideală pentru că, privind cvasitotalitatea datelor microstructurale ale produsului folc., ea nu se aplică, de la înălțimea abstracțiunii ei, nici unei entități muzicale constituite și prolixă pentru că, din latură sistematic-epistemologică, mizează mai mult pe dezideratul elucidării tuturor acestor date în singularitatea și, cu deosebire, în contextualitatea lor (ceea ce în demersul practic-analitic nu s-a făcut, evident, niciodată în chip concertat). Conștientizarea spațiului modal al muzicii folc. pornește nu de la preconcepte, de la scheme și reguli, ci, ca întreg materialul pe care îl reprezintă, de la organicitatea acestuia. Este poate una dintre explicațiile mai firavei conceptualizări a întregului domeniu al muzicii folc., care, din perspectiva culegătorului (v. culegere) și a cercetătorului etnomuzicolog nici nu reprezintă problema principală. O altă explicație este aceea a lipsei punților de legătură cu tradițiile constituite ale teoriei europ. a m. (I, 1, 2, 3), folclorul* și sistemul său modal fiind, indiferent de ascendentul mai mare sau mai mic pe care l-au avut culturile superioare asupra sa, prin definiție spontan, instinctiv, nepragmatic. Aici acționează legile consonanței și ale disonanței, ale afinităților (implicit atractive) dintre trepte, în cadrul unor unor formații melodice care, chiar dacă prin șirul de sunete ating heptatonica, prin osatura și prin forțele interioare își dezvăluie, dimpotrivă, originile pentatonice. De aceea, în m. pop. este dificil, dacă nu imposibil, a găsi principii ordonatoare ce țin de marele ambitus (de octavă, nonă sau decimă), de dipolaritatea autentic-plagal (deși încercări de acest gen nu lipsesc – ex. I. Husti), de raportatea materialului melodic la o dominantă, la o repercussa; dimpotrivă, cu mult mai influente sunt finalele, tendința lor coagulantă pentru restul materialului manifestându-se frecvent în cadrul unui ambitus restrâns, mai ales de cvintă (cadru ce se „deplasează” odată cu centrul – cum arată Paula Carp, Husti, Eugenia Cernea – ceea ce transformă în finale succesive inclusiv acele trepte care, la cadențele interioare, ar putea fi interpretate ca repercussae). Cu toată importanța lor funcțională, finalele unei melodii nu definesc întotdeauna – și tocmai datorită labilității lor – finala m.. Efectul concret al acestei incompatibilități sistematice a m. pop. față de sisteme constituite, cum sunt cele ale m. (I, 3), s-a răsfrânt asupra transcrierii (2) melodiilor pop. Din motive de comparistică urmându-i probabil pe Lach și Hornbostel cu ale lor Gebrauchstonleiter (germ. „scări uzuale”), Bartók propusese transcrierea melodiilor (a tuturora) cu finala sol, ceea ce nu putea să constituie, evident, un mijloc de desemnare a apartenenței lor la un anume m. diatonic originar, pentru a nu mai vorbi doar de minimul beneficiu metodologic în stabilirea înrudirilor melodico-ritmice, a variantelor (I, 1). Resimțindu-i-se schematismul, sistemului de notare cu finala sol i s-au adus în muzicologia românească importante amendamente sau s-a procedat chiar la înlocuirea lui. În primă ipoteză, Drăgoi a propus notarea melodiilor „majore” cu finala sol iar pe cele „minore” relative* cu finala mi. În a doua ipoteză, s-a propus considerarea sfârșitului melodiei ca fiind acela ce posedă finala reală a m., în sens medieval, dar cu deosebire elin (Breazul), considerându-se melosul pop. românesc ca având, prin numeroase trăsături (între care și profilul său precumpănitor descendent) atribute și o filogenie traco-elină; pornind de la constatarea lui Brăiloiu că, în funcție de locul picnonului*, principalele pentatonici sunt perechile pe mi și pe re și perechile pe sol și pe la și acceptându-se ideea osaturii pentatonice a m. heptatonice, s-a optat în transcriere pentru aceste finale. Mai realist decât alte modalități de notare a finalelor, nici acest sistem nu a făcut lumină deplină în natura, organizarea și filogeneza m. pop. În terminologia analitică se întâlnesc cu toate acestea expresii ca: sextă dorică, cvartă lidică, septimă mixolidică, secundă (sau cadență) frigică etc., expresii care, prin convenție, raportează particularitățile modale ale muzicii folc. în exclusivitate la teoria m. (I, 3). O altă problemă ce se găsește numai în faza de început a investigațiilor este aceea a formulelor modale, într-un domeniu în care, chiar dacă formula nu are un caracter normativ sau mnemotehnic, ca în întreg ev. med., are oricum unul generativ și modelator. S-au pus astfel formulele în legătură cu baza pentatonică a m. (prezența acestora fiind marcată de anumite intervale – Brăiloiu) dar și cu funcția lor arhitectonică (Emilia Comișel), cadențial-funcțională (Mîrza) și chiar general-intonațională (Husti). O categorie a m. pop. mult controversată este aceea a m. cromatice, considerate fie constitutive în chiar folc. arhaic, și având în acest caz ca element definitoriu secunda* mărită (Ciobanu), fie de proveniență orient., biz., sau chiar cultă occid. În realitate, marea majoritate a m. constituie pe aceeași finală, prin conexarea disjunctă (v. conjunct) a unor elemente-cadru, de tipul tricordului sau tetracordului natural (ex. tetracordul doric + ionic; lidic + doric etc.) sunt m. cromatice [v. m. (I, 9)]; tot astfel, fluctuația unor trepte, ce nu indică la un moment dat simpla situație de instabilitate a pienului*, canalizează în această măsură m. diatonice spre cele cromatice. ♦ Readucerea modalului în orbita interesului componistic s-a făcut în primul rând pornind de la constatarea naturii modale a muzicii pop. Cântecul și dansul* pop., cu structurile lor fruste, ingenue și aparent inedite la scara valorilor stilistice din imediata apropiere, devenind substanța unei muzici care, în spirit și mijloace, se îndepărta treptat de canoanele tradiționale (Listz, Chopin, Brahms, școlile naționale din sec. 19 și 20), aliniau factura muzicală multivocală* la sugestiile liniei melodice pop. Primul dintre obstacolele ce trebuiau înlăturate era acela al armonizării m., în condițiile predominării unui concept care, născut din însăși negarea prin omofonie* a vechii polif. modale, nu oferea în acea fază (armonia (III, 1) clasic-romantică) decât prea puține soluții practice. Empirismului disocierii în melodic a caracterului modal i s-a adăugat empirismul constituirii unei armonii modale. Nici vechea polif., ea însăși neconformă cu melodia pop., și nici încercările de armonizare – târzii și dogmatice – ale cântului greg. (întreprinse de Școala Niedermeyer) nu au netezit calea unei armonizări modale eficiente, artistice; în afara Școlii Niedermeyer, a unui Respighi sau Stravinski (în faza ultimă a creației sale), muzica greg. nici nu a fost ținta unui interes major care să fi determinat un curs viabil al utilizării modalului, comparativ aceluia declanșat de muzica pop. La rândul lor, armonizările de muzică biz. ( datorate unor Kiriac și P. Constantinescu, ce se numără printre primele din Europa) țin seama de experiența tratării modalului din sfera muzicii pop. – muzică cu care, nu doar prin monodismul ei funciar, cea biz. se și înrudește. Abia școlile naționale ale sec. 20, depășind etapa unui armonism dominant și exclusiv, făcând apel la polif. și în speță la liniarism*, imaginând structuri autonome în care esențele unui m. se pot regăsi la toate dimensiunile și pot influența toți parametrii discursului, au redat modalului, chiar dacă disociat de fundamentul său melodic strict (ex. citatul folc.), un statut independent, l-au pus la temelia unei direcții însemnate de gândire muzicală modernă. 6. Deși, în sine, pentatonica este considerată un sistem (II, 4) se întâlnește, în limbajul uzual, termenul de m. pentatonic, paradoxal, tocmai formațiile cantitativ inferioare acesteia, prepentatonicele, sunt desemnate prin expresia m. prepentatonice. 7. Sin. gamei prin tonuri întregi, gama hexatonică*. 8. Mai vechi decât se crede îndeobște, întâlnit la Glinka, la Rimski-Korsakov și la Ceaikovski, m. ton-semiton pare să aibă origini armonice, mai precis în cromatizarea discursului de această factură. Totuși, frecvența sa în muzica modală a sec. 20 îl apropie încă mai mult și pe bună dreptate, de sfera conceptului modal (la Bartók, Enescu, Messiaen – cel din urmă integrându-l sistemului său de m.) M. ton-semiton (abrev.: t-s) traduce într-o schemă sintetică intervalică specific modală prin tonul* constitutiv și prin semitonul* de conjuncție, provenit în același timp din pien* și din oscilația treptelor modale: formula cromatică întoarsă (v. cromatism) devine un element cu adevărat formular, vehiculator al acestei microstructuri cromatice. 9. Unii cercetători, străini și români (Emilia Comișel, Ileana Szenik) numesc m. acustice trei m. având următoarea scară, de două ori transpozabilă: 1) do, re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do; 2) re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, (re) (un „major melodic”) și 3) mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, re (mi) (denumit de Pfrogner și m. istric). Coincidența apariției în scară a sunetelor fa diez și si bemol – aceleași pe care le generează seria armonicelor* superioare – nu justifică, terminologic, desemnarea acestora ca m. acustice (au fost propuși, în compensație, termenii de m. infradiatonice – Bardos, sau metadiatonice – Ghircoiașiu); ele sunt m. (1, 5) cromatice naturale, cu puternice rădăcini în folc., rezultând din asocierea de tetracorduri alogene. 10. Entități intervalice fixe, constituite inițial și de regulă în cuprinsul octavei, grupate, în unele situații, în funcție de anumite scheme geometrice și supuse unor operații permutaționale și de transpoziție limitată (redistribuire spațială a elementelor componente ce poate avea ca efect și apariția unor formații neoctaviante), proprii compoziției (2) contemporane. M. sintetizate, cum a numit W. Berger aceste structuri-entități, concentrează o întreagă experiență a modalului și se constituie într-o replică importantă din punct de vedere normativ la adresa sistemului (II, 5) dodecafonic-serial. Cu sistemele (II, 2) modale tradiționale, m. sintetizate au, ca principală legătură, preeminența intervalică (după cum opinează Vieru), vădind chiar unele proprietăți formulare, asupra imaginii succesiunii treptelor (scara). Cealaltă legătură o constituie centrarea – în cadrul octavei – pe o „finală” sau pe mai multe puncte de referință (ceea ce le opune hotărât atonalismului*). Legătura cu ansamblul de operații ale dodecafoniei* și serialismului se întrevede într-o anume autonomie de care beneficiază fiecare element al seriei modale (fapt ce nu contrazice, chiar și în aceste condiții, influența, și nu doar simbolică, a centrului modal); de aici tronsonarea segmentelor modale (ce a intervenit indubitabil în urma asimilării tehnicii similare weberniene); de aici tendința supunerii acestor tronsoane unor procedee care să ducă finalmente la atingerea totalului cromatic (principalele procedee fiind acelea ale complementarității și ale transpoziției limitate, procedee ce asociază, de ex., sunetele m. originar și pe acelea rezultate din inversarea acestuia, dar și diversele tronsoane, rezultate din materialul de bază, în diverse alte combinații). Între formațiile modale ce au premers, istoric și constructiv, m. sintetizate se numără gama hexatonică, m. t-s, m. cromatice și cele așa-zise acustice. M. create de Berger, pe baza secțiunii de aur*, sunt m. de tip sintetic, iar sistemul lor devine o expresie convingătoare a reevaluării gândirii de veche sorginte modală. II. Starea majoră* sau minoră* a tonalității (1) în sensul ei restrâns = m. major, respectiv m. minor; gen (II) al tonalității. Termenii în sine provin din lb. romanice și nu din teoria modală a intonaționalului, ci din m. (III) ritmice [v. și prolatio (2)]. Singură lb. germ. a păstrat termenii dur și moll. Genul tonalității (2) este determinat de poziția terței față de tonică*. Starea majoră sau minoră a m. (I, 3), deși o realitate, este aplicată prin retropolare în raport cu gândirea veche, căci caracteristicele acestora erau hotărâte de către un interval aparte; inserarea ionicului și a eolicului în sistemul lui Glareanus au impus terța mare și mică drept caracteristice, rămânând finalmente singurele intervale care „au făcut carieră” după restrângerea tututor m. la cele două amintite, mai bine zis, la dualitate tonală. III. (în Ars Antiqua) Schemă ritmică aplicată unei compoziții (1) și care nu se schimbă în cuprinsul unei voci (2). Una dintre noțiunile foarte puțin clarificate și intens controversate ale teoriei* muzicii, m. se bazau pe cele două valori* ritmice, longa* și brevis* (v. breve (2)), derivate, după unii teoreticieni, din valorile prozodiei* gr. Cu ajutorul ligaturilor, în notația (III) mensurală (numită și notația modală), m. puteau fi supuse combinărilor, prin treceri de la un m. la altul în conformitate cu așa-numita ordo, ce arăta frecvența și succesiunile schimbărilor schemei ritmică de bază (până la o pauză* ce readucea formula schemei inițiale). Cele șase m., stabilite în sec. 13, au fost categorisite în modi perfecti și modi imperfecti; la primele, valoarea de început corespundea aceleia de încheiere, la celelalte, aceste valori erau necorespondente. ♦ În sec. 15-16, noțiunea servea, alături de tempus [v. timp (1)] și prolatio la stabilirea mensurii (2). Astfel relația dintre maxima* și longa* închipuia modus maior (major) (m. maior perfectus: 1 maxima = 3 longae; m. maior imperfectus: 1 maxima = 2 longae), iar relația dintre longa și brevis închipuia modus minor (m. minor perfectus: 1 longa = 3 brevis; m. minor imperfectus: 1 longa = 2 brevis). Ideea de perfecțiune era, se știe, ezoteric atașată în ev. med. aceleia a simbolului numărului trei, de unde prevalența ternarului* asupra binarului*. ♦ Aflate în fond, ca și sistemul gr. al picioarelor (1) metrice sau sistemelor (II, 6) descoperite în folc., sub incidența unui principiu cantitativ de organizare a duratelor (deși raportul dintre valorile lungă și scurtă, constituit într-un șir discret, premerge sistemului divizionar al sec. 17-18), m. ritmice medievale sunt expresia perenității acestui fel de gândire cu și asupra duratelor. Existența sa latentă revine periodic la o viață istorică reală, ca de ex. în m. ritmice ale Messiaen. Surprinzătoare în cazul celor din urmă este nu atât recurgerea la valorile indivizibile (fiind mai aproape deci de sistemul ant. sau de acela parlando giusto), valori ce proliferează, dimpotrivă, prin adițiune, cât gruparea lor în emtități imuabile – m. ritmice – probând reafirmarea în muzica sec. 20 nu numai a constructivismului ci și a unui de mai înainte așteptat spirit normativ.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
prinde [At: (a. 1521) HURMUZAKI, XI, 843 / V: (reg; cscj) ~a, (înv) pren~ / Pzi: prind, (îrg) prinz, (reg) pring / E: ml pre(he)ndere] 1 vt (D. oameni și animale; c. i. ființe și lucruri) A lua, a apuca sau a înșfăca, cu mâna, cu dinții, cu ghearele, cu ajutorul unui instrument etc., pentru a ține, a duce cu sine, a trece dintr-un loc în altul etc. 2 vt (Reg; îlv) A ~ un sărutat (sau o sărutare) A săruta. 3 vt (Îe) A ~ foc cu gura A face tot posibilul pentru a reuși. 4 vt (Îe) A ~ oala de toartă A deveni obraznic și încrezut. 5 vt (Îrg; îe) A-și ~ capul (sau capetele) A se pune la adăpost de primejdii. 6 vr (Îe) A se ~ cu dinții de carte A se apuca serios de învățătură. 7 vt (Îlv) A ~ de urechi (pe cineva) A urechea. 8 vi (Reg; îe) A-și ~ de gură A se abține să spună ceva Si: a tăcea. 9-10 vit (Reg; d. vin; îe) A ~ de limbă A pișca (pe cineva). 11 vt (Îvp; spc; d. oameni; c. i. unelte, instrumente etc.) A apuca cu scopul de a se servi de el pentru a lucra. 12 vt (Îvp; pex) A utiliza ținând cu mâna. 13 vt (Înv; îlv) A ~ (un) lucru A lucra. 14-15 vti (Reg; îe) A-l ~ (pe cineva) sau a-i ~ (cuiva) mâna (la ceva) A se pricepe la ceva, dovedindu-se îndemânatic. 16 vt (Înv; îe) A ~ arme (sau armele) A porni o acțiune militară împotriva cuiva. 17 vt (Rar; cu complementul „pulsul”) A stabili pulsul cuiva punând degetul pe o arteră. 18 vr (Udp „de” care indică locul de unde se apucă) A-și încleșta mâna sau mâinile, ghearele etc. de cineva sau de ceva pentru a se sprijini Si: a se agăța, a se apuca, a se atârna. 19 vt (Rar) A da de ceva în care să se poată sprijini. 20-21 vtrr (C. i. oameni; urmat de determinările „în brațe”, „la piept” etc.) A-și petrece ori a-și întinde mâinile sau o mână pe după ceva sau cineva, pentru a aduce mai aproape, a strânge etc. Si: a îmbrățișa. 22 vra (îe) A se ~ (cu cineva) de păr (sau de piept) A se încăiera cu cineva. 23 vrr (Urmat de determinările „în joc”, „la joc”, „la horă”) A se lua sau a se ține de mână cu cineva pentru a forma un cerc, o horă etc. și a dansa. 24 vr (Reg; îe) A se ~ în horă (sau în joc) A participa pentru prima dată la hora, la dansul etc. din sat. 25 vr (Reg; pex; d. tineri; îae) A ajunge la vârsta când poate ieși la horă, la dans etc. în sat. 26 vr (Îae) A se lăsa antrenat într-o acțiune, atras de mersul evenimentelor. 27 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la joc (sau în horă etc.) A invita sau a lua pe cineva la joc, în horă etc. 28 vt (D. oameni sau d. minte, rațiune etc.) A percepe. 29 vt (D. oameni sau d. minte, rațiune etc.) A reține. 30 vt (D. oameni sau d. minte, rațiune etc.) A învăța. 31 vt (Spc; c. i. obiceiuri, deprinderi, meserii etc.) A-și însuși. 32 vt (Rar; îlv) A ~ obicei A se obișnui. 33 vt (Înv; îlv) A ~ nărav A se nărăvi. 34 vt (D. ființe; urmat de determinările „cu ochii”, „cu privirea”, „în priviri” etc.) A avea în câmpul vizual Si: a observa, a vedea. 35 vt (D. telescoape, aparate de fotografiat etc. sau d. obiectivul acestor aparate) A cuprinde în raza sa de acțiune în timpul funcționării. 36 vt (D. fotografi, reporteri etc.) A face să intre în câmpul vizual al obiectivului unui aparat pentru a fotografia ori a filma. 37 vt (Pex) A fotografia. 38 vt (Pex) A filma. 39 vt (D. pictori, scriitori, critici etc. sau d. diverse domenii ale artei sau științei) A sesiza și a prezenta prin mijloace caracteristice Si: a contura, a zugrăvi. 40 vt (D. ființe; c. i. cuvinte, sunete, zgomote) A percepe și a desluși cu ajutorul auzului Si: a auzi. 41 vt (Îe) A (sau, pop, a-și) ~ de veste (ori, rar, de știre) sau (îrg) a ~ veste A afla la momentul oportun. 42 vt (Îae) A-și da seama. 43 vt (C. i. tonuri, sunete) A executa în mod corect, exact. 44-45 vtrp (C. i. ființe) A opri cu forța din mișcare, alergare, zbor etc. Si: a (se) captura. 46-47 vtrp (Spc; c. i. animale sălbatice, păsări) A (se) vâna. 48-49 vtrp (Spc; c. i. persoane urmărite, răufăcători, inamici etc.) A aresta. 50-51 vtr (Îe) A (se) ~ în cursă (sau în capcană, în laț) ori, îvr, în lațe A face să intre sau a intra din greșeală într-o încurcătură mare, periculoasă etc. din care nu se poate ieși. 52-53 vtr (Îae) A (se) înșela. 54-55 vtr (Îae) A (se) da de gol. 56 vt (Îvp; îe) A ~ (pe cineva) la oaste (sau, reg, la cătane) A duce pe cineva cu forța în armată. 57 vt (Îvr; îe) A-i ~ ochii (cuiva) sau a-l ~ (pe cineva) de ochi A atrage privirile cuiva, datorită aspectului armonios sau ieșit din comun Si: a frapa. 58-59 vtrp (Îe) A ~ (pe cineva) la mână (sau la mâna ori mâinile lui, în mâna lui) sau a se ~ la mâna (cuiva) A (se) ajunge, prin mijloace, în general, căutate, să (se) dispună de soarta, de viața etc. cuiva, care a comis ceva. 60 vt (Îe) A ~ șarpele cu mâna altuia A rezolva o situație dificilă folosindu-se de efortul altcuiva, dar atribuindu-și sieși meritele. 61 vt (Gmț; îe) A ~ vulpea de coadă A fugi pentru a scăpa de ceva sau de cineva. 62 vt (Îe) A ~ prepelița (ori ciocârlanul sau purceaua etc.) de coadă A se îmbăta. 63 vt (Rar; îc) ~-muște Gură-cască. 64 vt (Reg; îcs) De-a ~-mă De-a prinselea. 65 vt (Reg; îcs) ~ barza puișoru Joc de copii în care jucătorii își pun pumnii unii peste alții. 66-68 vtir (Îlv) A ~ pește2 A pescui. 69 vt (Pex) A căuta și a scoate din apă o ființă sau un lucru, pentru a salva, a recupera Si: a pescui. 70 vt A ajunge pe cineva din urmă. 71 vt A apuca să mai găsească ceva, înainte de a pleca. 72 vt (C. i. obiecte sau ființe care cad, sunt aruncate, străbat aerul etc.) A reține cu mâinile sau cu ceva ținut în mână. 73 vt (D. oameni; c. i. vehicule care sunt gata de plecare) A sosi la timp sau în ultima clipă pentru a putea lua, folosi etc. Si: a apuca. 74-75 vt (C. i. ocazii, împrejurări favorabile etc.) (A putea sau) a ști să folosească, să valorifice, să exploateze. 76 vt (C. i. epoci sau evenimente) A trăi într-o anumită perioadă ori a fi martor la cele petrecute în perioada respectivă. 77 vtrp (C. i. obiecte sau părți ale acestora) A fixa de ceva sau unul de altul în cuie, în ace, într-o închizătoare, cosând, legând etc. 78 vt (Reg; îe) A ~ (cuiva) o nevoie A ajuta pe cineva aflat într-o situație materială dificilă. 79 vt (Pop; îe) A-și ~ o (sau vreo) nevoie (sau nevoile cu ceva) A face față unei nevoi materiale. 80 vr (Reg; îe) A se ~ ca nuca (sau ca mazărea) în (sau de) perete A fi total nepotrivit pentru o anumită împrejurare. 81 vt (Spc; c. i. obiecte de îmbrăcăminte) A coase. 82 vt (Spc; c. i. obiecte de îmbrăcăminte) A cârpi. 83 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte, podoabe etc.; la participiu și urmat de determinări care arată locul) A pune sau a fixa ori a strânge în jurul sau pe o parte a corpului, capului etc., înnodând, prinzând într-o închizătoare etc. 84 vt (C. i. părul) A strânge la un loc sau a aranja strângând într-o anumită pieptănătură. 85-86 vtrp (C. i. cai; urmat de determinări care indică felul vehiculului, udp „la”) A (se) înhăma. 87-88 vtrp (C. i. boi; urmat de determinări care arată felul vehiculului, udp „la” sau „în”) A (se) înjuga. 89-90 vtr (C. i. obiecte; udp „de”, „la”, „în” etc.) A agăța de ceva, lăsând să cadă liber în jos Si: a atârna, a spânzura, a suspenda. 91-92 vtr (C. i. ființe) A lega de gât, de picioare, lăsând să atârne Si: a spânzura. 93 vr A se opri fixându-se, blocându-se, înțepenindu-se, împiedicându-se etc. în ceva ascuțit, ieșit de la locul lui etc. 94 vr (D. unele plante parazite sau d. plante agățătoare) A se fixa ori a se agăța de ceva, crescând în sus sau a crește pe ceva. 95 vr (Înv; d. oameni) A se stabili la... sau a se fixa ori a rămâne în... 96-97 vtr A (se) uni prin atingere. 98-99 vtr A (se) lipi cu o materie cleioasă sau prin alte mijloace, din alte cauze. 100 vr (D. țesuturi, părți ale corpului) A se lipi la loc, reunindu-se cu ansamblul, reintegrându-se în acesta. 101-102 vir A adera la ceva sau a se lipi de ceva. 103 vr (Îe) A nu se ~ somnul de cineva A nu putea dormi. 104 vr (Îrg; îe) A se ~ (cuiva) privirile (sau ochii ori ochiul) de (ori pe) cineva (sau de ceva) A se opri cu privirea pe cineva sau pe ceva. 105 vr (Îrg; îae) A alege cu privirea pe cineva sau ceva. 106 vr (Înv; îe) A se ~ mintea după ceva A fi de acord cu cineva sau cu ceva. 107 vr (Mol; d. medicamente, tratamente) A-și face efectul. 108 vi (Ccd; cu determinarea „bine”) A(-i) fi folositor Si: a(-i) folosi, a(-i) servi. 109 vi (Ccd; cu determinarea „bine”) A(-i) aduce un serviciu sau a(-i) fi de ajutor. 110 vi (Îe) A-i ~ rău A-i face un deserviciu sau a-i cauza o neplăcere, un rău. 111 vt (Îrg; ccd; urmat de determinări ca „foamea”, „setea”, „pofta”) A-și potoli1. 112-113 vri (Înv; d. mâncare; îcn) A-i prii1. 114 vt (D. îmbrăcăminte, podoabe, pieptănătură etc.) A-i sta cuiva bine. 115 vt (Pex; d. gesturi, atitudini, manifestări ale oamenilor) A fi adecvat pentru cineva. 116 vt (Îe) A-l ~ rău (pe cineva) A nu-i sta bine. 117 virt (Îvp; d. arme, unelte tăioase, proiectile) A pătrunde, tăind, găurind, vătămând etc. 118-119 vtrp (Îrg; c. i. bunuri materiale sau valori monetare) A intra în posesia a ceva Si: a dobândi, a obține. 120-121 vtrp (Îrg; c. i. valori monetare) A obține contravaloarea a ceva Si: a încasa. 122-123 vtrp (Îrg; c. i. bunuri materiale) A (se) cumpăra. 124 vt (Pex; fig) A reuși să obțină. 125 vti (D. ființe; îe) A ~ putere (ori puteri sau forță) sau (reg) a ~ la putere A începe să capete sau a căpăta mai multă forță, vitalitate Si: a se întări. 126-127 (D. bunuri în mișcare, fenomene fizice etc.) A-și intensifica activitatea. 128 vt (D. oameni; îe) A ~ rădăcini (sau rădăcină) A căpăta stabilitate într-un anumit loc Si: a se fixa, a se stabili. 129 vt (D. acțiuni, deprinderi, idei etc. ale oamenilor) A începe să găsească un mediu prielnic pentru a se manifesta. 130-131 vtr (Îe) A ~ carne (moale sau burtă ori seu etc.) ori a se ~ carnea (pe cineva) A se îngrășa. 132-133 vti (Îe) A ~ limbă (sau glas) ori (pop) a ~ la limbă A căpăta curaj, îndrăznind să vorbească, să-și spună părerile. 134-135 vti (Îae) A-i veni poftă să vorbească. 136 vt (Rar; d. copii; îe) A ~ limbă A începe să vorbească. 137-138 vti (Îe) A ~ viață sau (reg) a ~ la viață A se înviora. 139-140 vti (Îae) A se însănătoși. 141-142 vti (Pop; îe) A ~ inimă ori (reg) a-și ~ inima sau a (mai) ~ la inimă (ori, îrg, la suflet, la fire) A începe să capete sau a căpăta curaj Si: a se îmbărbăta. 143-144 vti (Pop; îae) A-și veni în fire. 145-146 vti (Pop; îae) A-și reface forțele. 147 vt (Îe) A ~ ființă (sau viață) A se naște. 148 vt (Îae) A se contura vizual sau în minte. 149-150 vti (Îe) A ~ nas sau (reg) a ~ la nas A deveni arogant sau obraznic Si: a se obrăznici. 151 vt (D. oameni; îe) A ~ față A începe să arate bine, căpătând culoare, un aspect frumos, sănătos. 152 vt (D. unele alimente; îae) A se rumeni sub acțiunea focului. 153 vt (Îe) A ~ un fir A avea un punct de plecare pentru a afla ceva, cunoscând un amănunt în legătură cu o anumită situație. 154 vt (Îae) A obține firul liber la telefon, pentru a putea avea o convorbire. 155 vt (Îvr; îe) A ~ temei A căpăta stabilitate Si: a se statornici, a se stabili. 156 vt (Îvr; îe) A ~ foc A se înflăcăra. 157-158 vti (Îe) A ~ minte (ori, reg, la minte, la cuminție) A câștiga experiență, devenind mai înțelept. 159-160 vti (Îae) A se face om de treabă. 161-162 vti (Îe) A ~ chef (sau, rar, la chef, ori, înv, la voie bună) A începe să se înveselească. 163 vt (Înv; îe) A ~ partea (cuiva) A lua cuiva apărarea. 164 vt (Înv; îae) A se situa pe aceeași poziție cu cineva. 165 vt (Înv; îe) A(-și) ~ gazdă A poposi la o anumită gazdă. 166 vi (Reg; îe) A ~ la zile A mai crește în vârstă. 167 vt (Pfm; îe) A ~ seu (la rărunchi) A se îmbogăți. 168 vt (Reg; îe) A ~ urechi A auzi. 169 vt (Reg; îae) A înțelege. 170 vi (Reg; îe) A ~ în cap A se îmbăta. 171 vt (Reg; îe) A ~ zburător A se transforma în strigoi. 172 vt (Îvr; spc; c. i. funcții, posturi) A obține. 173 vta (Trs; la jocul de cărți) A câștiga, bătând cu o carte superioară. 174 vt (D. suprafețele corpurilor) A căpăta un strat de... sau a se acoperi cu... 175 via (Îvp; d. femei; urmat de determinarea „grea”) A rămâne însărcinată. 176 vta (Îvp; d. femele) A concepe. 177-178 vti (Îvp) A prăsi. 179 vr (D. plante, semințe) A-și forma rădăcini, dezvoltându-se normal. 180 vr (D. plante) A începe să se hrănească prin rădăcini, după transplantări. 181 vr (D. altoi) A da mugur sau a se dezvolta dintr-un mugur. 182-183 vri (Fig) A (se) impune. 184-185 vri (Fig; d. manifestări sau acțiuni ale omului) A reuși să-și atingă scopul. 186 vrim (Îvr) A se cuveni. 187 vrim (Îvr) A-i fi sortit să... 188 vt (Rar) A contracta o anumită boală. 189 vt (Înv; c. i. teritorii, locuri strategice, construcții, așezări etc.) Apune stăpânire pe... 190 vt (Înv; c. i. teritorii, locuri strategice, construcții, așezări etc.) A domina. 191 vt (Fig) A atrage, făcând incapabil de altceva. 192 vt (Fig; d. stări fiziologice, psihice, afective etc.) A cuprinde (pe neașteptate). 193 vt (Fig; d. stări fiziologice, psihice, afective etc.) A copleși. 194 vt (Îlv) A(-l) ~ mirarea (sau, îvp), mirare, minune, minuni (pe cineva) A se mira tare. 195 vt (Îvr; îlv) A-l ~ otrava A otrăvi. 196 vrim (Îcn) A nu găsi crezare. 197 vt (Rar; îe) Ce te-a (sau l-a, v-a etc.) prins? Se spune pentru a-și exprima mirarea în fața unei atitudini, a unei acțiuni etc. neașteptate, anormale a cuiva. 198 vt (Reg; îe) A-l ~ mințile (pe cineva) A ști. 199 vt (Reg; îae) A pricepe. 200 vt (Îe) A ~ beția (pe cineva) A (se) îmbăta. 201-202 vtr (Îvp; fig; d. boli, farmece, blesteme, descântece) A se abate asupra cuiva, producând un efect negativ. 203-204 vtr (Îvp; pex) A deteriora. 205 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) friguri (sau friguri de moarte) A simți un fior de spaimă, de furie etc. 206 vr (Reg) A se contamina. 207 vt (Înv; d. foc) A distruge prin ardere. 208-209 vtr (A face să fie sau) a fi imobilizat, reținut, oprit într-un anumit loc, de ceva material. 210 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) cu coada între ușă A surprinde pe cineva mințind. 211 vt (Spc) A exercita o presiune asupra unui corp, surprins într-o anumită poziție, strivindu-l. 212 vt (Pop; spc; d. dureri fizice; c. i. părți ale corpului omenesc) A înțepeni. 213 vt (D. vânt, ploaie etc.) A cuprinde și a lua cu sine Si: a antrena. 214 vt (Pop; c. i. posturi de emisie sau ceea ce se emite) A recepționa. 215 vt (Pop; pex) A auzi. 216 vt (Pop; c. i. locuri în spațiu, suprafețe) A ocupa. 217-218 vti (Înv; îlv) A ~ cu chirie A închiria. 219 vt (Îe) A ~ loc A se bucura de considerație. 220 vt (Îae) A fi util. 221 vt (Îvr; îae) A ține loc de... 222 vt (Îe) A nu-l ~ locul (sau starea) pe cineva A nu avea astâmpăr, neputând sta locului sau negăsindu-și locul. 223 vt (Înv; îe) A-i ~ calea cuiva A pândi trecerea cuiva, stând în drumul lui. 224 vt (C. i. oameni) A surprinde asupra unui fapt. 225 vt (C. i. oameni) A descoperi pe cineva care a săvârșit o neregulă, o faptă reprobabilă, o infracțiune etc. 226-227 vti (Rar; îe) A ~ (pe cineva) cu măsura (sau cu litra ori cu ocaua) mică A descoperi minciuna sau înșelătoria practicate de cineva. 228-229 (Reg; îe) A ~ în piuă (sau cu piulița) A da pe cineva de gol. 230 vr (Rar) A se surprinde făcând ceva în mod inconștient sau fără voia lui. 231-232 vtr (Îvp; fam) A (se) încurca în ceea ce spune sau în răspunsuri, fiind determinat să se dea sau dându-se de gol prin ceea ce spune. 233-234 vtr (Pex) A (se) pune într-o situație dificilă, fără ieșire. 235 vt A da într-un loc unde n-ar fi trebuit, nu s-ar fi așteptat, n-ar fi dorit sau ar fi dorit să întâlnească ori să găsească de sau peste cineva. 236-237 vri (Înv) A se produce deodată, contrar așteptărilor, dorințelor etc. 238 vt (C. i. obiecte secrete, ascunse, corpuri delicte sau compromițătoare etc.) A da de urma... 239 vt (C. i. obiecte secrete, ascunse, corpuri delicte sau compromițătoare etc.) A găsi, în mod neașteptat sau nedorit. 240 vt (D. unități de timp, elemente sau fenomene ale naturii, calamități etc.) A se abate, de obicei în mod nedorit, asupra cuiva sau a ceva, surprinzând într-un anumit loc. 241 vt (Rar; îe) A nu-l ~ (pe cineva) vremea în loc Se spune despre un om extrem de ocupat. 242 vr (Îvp) A-și lua obligația ori angajamentul de a face ceva, învoindu-se sau fiind de acord să... 243-244 vrt (Înv; îe) A se ~ chezaș (sau cu chezășie) A garanta pentru sine sau pentru altul. 245 vr A o lua în serios, fără temei, prin inducere în eroare. 246 vr (Înv; îe) Cum s-ar ~ Cum s-ar zice. 247 vra A paria2. 248 vt (Îrg; c. i. valori) A socoti. 249 vrp (Înv) A fi considerat. 250 vtri (Îvp; udp „de”, „la”, „în”) A se angaja. 251 vtri (Îe) A (se) ~ (la sau în) vorbă (ori, reg, vorbe) sau (reg) în cuvinte (cu cineva) ori (reg) a-și ~ vorba (cu cineva) A începe să discute cu cineva sau între ei. 252 vr (Reg; îe) A se ~ la vorbă A se înțelege. 253-254 vit (Îe) A (o) ~ la fugă sau a ~ fuga A o lua la fugă. 255 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) de mușteriu A face pe cineva să devină client. 256-257 vtrp (Reg; îe) A ~ post A începe să (se) postească. 258 vi (Trs; Mol; spc) A începe să vorbească. 259 vi (Înv; spc; d. oameni) A contribui la... 260-261 vrt (Pop; spc) A (se) angaja într-o slujbă. 262 vt (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv, are valoare de verb semiauxiliar) A începe să... 263 vr (Udp „cu”, care indică persoanele cu care se intră sau care intră în concurență, în confruntare etc.) A se măsura Si: a se bate, a se lupta. 264 vr (Reg; îe) A se ~ în câini (cu cineva) A încerca să enerveze pe cineva. 265 vr (Reg; îae) A provoca pe cineva. 266 vt (Reg; îe) A-și ~ mintea (cu cineva) A lua în serios spusele cuiva. 267 vt (Reg; îe) A-și ~ treabă (sau vadul cu cineva) A o păți. 268-270 vtir (Îvp) (A se asocia sau) a face să se asocieze. 271-272 vrt (Îvp; spc) (A intra sau) a face să intre în relații de rudenie, de dragoste, de prietenie cu cineva. 273-275 vtri (Îe) A se ~ în sâmbră sau a ~ în ortăcie (ori în, de sâmbră) sau a ~ tovărășie A se întovărăși. 276 vr (Reg; d. apă) A îngheța. 277 vr (D. gheață) A se forma ca o crustă. 278 vi (Rar; d. anumite substanțe) A se solidifica. 279-280 vrtf (D. laptele dulce) (A se transforma sau) a face să se transforme în lapte bătut sau în iaurt, căpătând sau dând un aspect consistent Si: a (se) închega, a (se) coagula. 281-282 vr (D. unele preparate culinare) (A căpăta sau) a da consistență Si: a (se) închega, a (se) coagula. 283 vt (D. oameni; îe) A ~ cheag A începe să se întărească. 284 vt (D. conversații; îae) A începe să se desfășoare și să devină cursivă. 285 vr (Reg; d. pâine) A se rumeni. 286 vr (Îe) A nu i se ~ (cuiva) colacii A nu reuși ceea ce și-a propus. 287 vr (D. unele mâncăruri) A forma o crustă la fundul vasului ori a căpăta un gust neplăcut, de aliment ars, afumat, în urma expunerii excesive la acțiunea focului. 288 vi A suferi efectul unei acțiuni exercitate asupra lui.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km2) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni