băjenar sm [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 128/9 / V: bej~, (reg) bejăn~ / Pl: ~i / E: băjeni + -ar] 1-6 Persoană care își părăsea, vremelnic, (casa sau) provincia ori (patria) din pricina (invaziilor dușmanului sau a) persecuțiilor politice ori a oprimării fiscale și care se reîntorcea după trecerea primejdiei. 7 (Rar) Emigrant. 10 Persoană reîntoarsă din bejenii (1-3). 11 (Reg) Om sărac lipit pământului. corectat(ă)

BĂJENIE, băjenii, s. f. Fugă (vremelnică) a populației din cauza invaziilor dușmane, a persecuțiilor politice sau a asupririi; timpul petrecut în această situație; băjenărie, băjenărit. [Var.: bejanie, bejenie s. f.] – Din sl. bĕžanije.

băjenie f. V. bejenie.

BĂJENIE ~i f. 1) Fugă în masă a populației, cauzată de năvălirea dușmanilor, de persecuții politice etc.; pribegie. * Vremuri de ~ vremuri de restriște. 2) Timp petrecut în situația de băjenar; pribegie. 3) Mulțime de băjenari. [Art. bejenia; G.-D. băjeniei; Sil. -ni-e] /<sl. bĕžanije

BĂJENIE, băjenii, s. f. (Înv. și arh.) 1. Fugă (în masă) a populației din cauza unei invazii dușmane, a persecuțiilor politice sau a exploatării boierești; pribegie, refugiu; timpul petrecut în pribegie. 2. (Concr.) Șiruri, coloane de băjenari. [Var.: bejănie, bejenie s. f.] – Slav (v. sl. bĕžanije).

BĂJENIE, băjenii, s. f. (Învechit și arhaizant; atestat mai ales în forma bejenie) 1. Fugă (în masă) din fața dușmanilor cotropitori, din cauza jafurilor administrative sau a exploatării boierești; pribegie vremelnică, refugiu; timpul petrecut în pribegie. V. emigrație. Ulițele lui [ale satului], ca în vremuri de bejenie, sînt pustii. BOGZA, C. O. 367. De demult... au purces în bejenie unele sate ale noastre de la apa Moldovei. SADOVEANU, N. F. 28. Bani, argintării, șaluri și scule cîte avuseseră le vîndură și le cheltuiră în băjenii. GHICA, S. 497. 2. (Mai ales la pl.) Șiruri, coloane de băjenari în drum spre locurile de adăpost (codri, mănăstiri etc.). Sîngele curse șiroaie, și în pămînt străin, și pe pămîntul Moldovei...; bejeniile porneau la munte. SADOVEANU, P. 2. ◊ Fig. (în forma bejănie) Peste flori ce cresc în umbră, Lîngă ape, pe potici, Vezi bejănii de albine, Armii grele de furnici. EMINESCU, O. I 100. – Variante: (Mold.) bejănie, bejănie, bejănie s. f.

†BĂJENIE Mold., BEJENIE, ❍BEJĂNIE sf. 1 Pribegie, fugă pricinuită de urgia năvălirii dușmanilor; în spec. fuga poporului în munți după învingerea eteriștilor de către Turci (1821): sărmană bibliotecă! uitată în secriul ei la bejenia anului 1821, toată a slujit de fultuială ianicerilor! (NEGR.) ¶ 2 Loc de scăpare, adăpost în munți, prin codri, prin mănăstiri, etc. unde se retrăgea poporul cu tot avutul de frica năvălirilor dușmane: Moldovenii au purces în răsipă carii cum puteau pre la bejeniile lor (NEC.) [vsl. bežanije].

BĂJENIE, băjenii, s. f. (Înv.) Fugă (vremelnică) a populației din cauza invaziilor, a persecuțiilor sau a asupririi; p. ext. timpul petrecut în această situație; băjenărie, băjenărit. [Var.: bejanie, bejenie s. f.] – Din sl. bĕžanije.

băjénie s.f. (înv.) Fugă vremelnică a populației din cauza unor invazii, a unor persecuții, a unor catastrofe etc.; ext. timpul petrecut în această situație; (înv.) băjenăríe, băjenărít. • pl. -ii. g.-d. -iei. și bejănie, bejenie s.f. /<sl. veche беэние.

BEJENAR s. m. (Mold.) Fugar, pribeag. Dînd peste bejenari peste Trotuș, au luat pre un om să-l petreacă pănă l-a scoate den dumbravă la Domnești. PSEUDO-MUSTE; cf. N. COSTIN. ◊ (Adjectival) Lupu Vornicul … au pus de tot omul bejănar să deie cîte doi lei. NECULCE. Etimologie: bejeni + suf. -ar. Vezi și bejenări, bejeni, bejenie, bejenire, bejenit. corectat(ă)

bejenár (est) și bă- (vest) m. (d. bejenie. Și sîrb. bježunar). Vechĭ. Fugar pribeag, emigrant, refugiat. În est pop. bejă-.

bejenărésc (est) și bă- (vest.) v. intr. (d. bejenar). Mă aflu în bejenie. Vechĭ și refl.

BEJENĂRI vb. (Mold.) A pribegi, a fugi din fața năvălirilor dușmane. Tătarii au mas … prin casele cele pustii, fiind oamenii bejenăriți prin mănăstiri. PSEUDO-AMIRAS, s. v. băjenărit. Etimologie: bejenar + suf. -i. Vezi și bejenar, bejeni, bejenie, bejenire, bejenit. Cf. bejeni. verb

bejenărít (est) și băjenărít (vest) n., pl. urĭ (d. bejenăresc). Vechĭ. Bejenie, bejenărire. – În est. pop. bejă-.

bejenésc (est) și bă- (vest) v. intr. (d. bejenie). Vechĭ. Mă refugiez de frica dușmanilor care năvălesc. V. refl. Satele luĭ nu se bejenea (Cost. 1, 288). – În est. pop. bejă-.

BEJENI vb. (Mold., ȚR) A pribegi, a fugi din fața năvălirilor dușmane. A: Satele lui niceodată den calea lor nu se bejenea, cînd trecea pre la Cernăuți ordele în Țeara Leșască. M. COSTIN. Mulți din prostime, bărbați, fămei și copii, au perit de frig, fiind bejeniți. PSEUDO-COSTIN, 12^v. Sfătuiau unii să fugă într-alte țări, alții sfătuiau să se bejănească la munți. NECULCE, apud CADE; cf. PSEUDO-COSTIN, 14^v; PSEUDO-MUSTE, s.v. băjenit; NECULCE. B: Fiind și țara fugită și băjănită. R. GRECEANU, s. v. băjenit. Cealaltă țară se băjănise toată prin munți. R. POPESCU. Etimologie: bejenie. Vezi și bejenar, bejenări, bejenie, bejenire, bejenit. Cf. bejenări. verb corectat(ă)

bejenie s.f. v. băjenie.

bejénie (est) și bă- (vest) f. (vsl. bĭežaniĭe, fugă, d. bĭežati, bĭegati, a fugi. V. bejenar, pribeag, zbeguĭesc). Fugă, emigrare de frica invaziuniĭ saŭ de jafurile administrațiuniĭ. A face a bejenie, a meni a răŭ, a nenorocire, a emigrare, a da semne de bejenie prin purtări de calic. – În est pop. bejă-.

bejenie sf vz băjenie

BEJENIE s.f. (Mold.) Pribegie. O femeaie ce o luaseră în goană agareanii, cu alți vecini mulți ce fugiia-n bejenii, cătră svîntul, să scape. DOSOFTEI, VS. ♦ Loc spre care fugeau pribegii; ascunzătoare. Moldovenii au purces în răsipă, carii cum putea, pre la bejăniile lor. NECULCE; cf. CANTEMIR, HR. ♦ Anturajul și bagajele unui pribeag. Ștefan-Vodă iarăși s-a fost tras la Ardeal, apoi, după rădicarea tătarilor, și Ștefan-Vodă, cu bejeniile sale, iară s-au întors la Moldova. CANTEMIR, HR.; cf. NECULCE. Etimologie: sl. bĕžanije. Vezi și bejenar, bejenări, bejeni, bejenire, bejenit. Cf. bejenire, bejenit.

bejenie f. 1. fuga dinaintea dușmanului; 2. în special fuga poporului la munți după învingerea eteriștilor de către Turci (1821): din vremea bejeniei AL.; 3. roirea albinelor din stup: vezi bejenii de albine EM. [Slav. BEJENIĬE, fugă].

BEJENIRE s.f. (Mold.) Pribegire. Această poveste cu … bejenirea lui Ștefan-Vodă … în Ardeal, în Hronicul Moldovii … pre larg vom dzice. CANTEMIR, HR. Etimologie: bejeni. Vezi și bejenar, bejenări, bejeni, bejenie, bejenit. Cf. bejenie, bejenit.

BEJENIT s.n. (Mold.) Pribegie. Cetatea Sucevii era plină de avere: arginturi, haine, odoare, bucate boierești și neguțitorești și altor oameni de țară, mistuite în vreme de bejănit. PSEUDO-MUSTE. Etimologie: bejeni. Vezi și bejenar, bejenări, bejeni, bejenie, bejenire. Cf. bejenie, bejenire. substantiv neutru

BUCUROS, -OASĂ, bucuroși, -oase, adj. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau conj. «că», «să») 1. Care este cuprins de bucurie, plin de bucurie, foarte mulțumit; vesel. Și bucuros de jocul vieții năzdrăvan Le voi zîmbi la toate în chipul unei flori. BENIUC, V. 60. Ne-am simțit bucuroși că ne aflăm împreună. SADOVEANU, N. F. 13. Aveai mușterei, de nu erai bucuros. CREANGĂ, P. 109. ◊ Expr. A fi bucuros de oaspeți = a primi cu plăcere musafiri. Bătînd la ușă, l-au întrebat de-i bucuros de oaspeți. NEGRUZZI, S. I 82. A fi mai bucuros să... (sau dacă... sau cînd...) == a prefera să... Osteniți... de spaimele și de greutățile bejeniei și mai bucuroși să sufere ce-o fi să sufere... decît să mai descurce încîlcitele păduri de la Curtea de Argeș la deal, hotărîră să rămînă unde se găseau. GALACTION, O. I 280. Am găsit de cuviință-să te poftesc [la praznic] și pe d-ta... -Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram cînd m-ai fi chemat la nuntă. CREANGĂ, P. 31. ◊ (Întărit prin «bun») Era bună bucuroasă de a putea să scape de zmeu. ISPIRESCU, L. 24. 2. Care face ceva cu plăcere, cu drag, din toată inima. Făcu semne că bucuroasă ar merge cu el oriunde, ci ea e mută. RETEGANUL, P. V 19. I-au pețit fata. Sfînta Duminică i-au dat-o bucuroasă. SBIERA, P. 85. De-o fi una, de-o fi alta... ce e scris și pentru noi. Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. Eu v-aș primi bucuroasă. ȘEZ. I 263. ◊ (Adverbial) Atuncea să ne așezăm la masă, a hotărît tata. – Bucuros, cumnate, numai cît se cuvine să se așeze mai întîi... cumnata. SADOVEANU, N. F. 14. ◊ (întărit prin «bun») Faceți ceva rînduială!... – Cum să nu, finule, bun bucuros! RETEGANUL, P. I 70. ◊ (Adverbial, Transilv.; formulă de politețe cu care se răspunde celui ce mulțumește pentru ceva) Pentru puțin! n-ai de ce! mă rog! Mulțumesc! -Bucuros!

elenșug sn [At: ALR I, h. 1429/231 / V: eleșug / Pl: ~uri / E: mg ellenség] (Mgm; reg) 1 Jaf. 2 (Îf eleșug) Bejenie.

*EMIGRAȚIUNE, *EMIGRARE sf. 1 Faptul de a emigra, pribegie, bejenie ¶ 2 Plecarea regulată, la anumite epoci ale anului, a unora din animale, spre a căuta o climă mai dulce: ~a rîndunelelor [fr.].

* EMIGRAȚIUNE, * EMIGRARE sf. 1 Faptul de a emigra, pribegie, bejenie ¶ 2 Plecarea regulată, la anumite epoci ale anului, a unora din animale, spre a căuta o climă mai dulce: ~a rîndunelelor [fr.].

ÎMPĂRȚIT, -Ă, împărțiți, -te, adj. 1. Divizat, separat în părți. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, care se țin totdeauna: Vatra Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. ◊ Fig. Mama stătea între voi, cu gînduri împărțite, negăsind în ea hotărîrea de-a trece nici de partea îndărătniciei tale, nici de partea împotrivirii tatălui tău. PAS, Z. I 252. 2. Răspîndit, împrăștiat, risipit. Congresul de la Moscova va folosi nu numai scriitorilor sovietici, ci tuturor acelor scriitori împărțiți prin lume, care pot să-și dea seamă de imensele posibilități de creație ale literaturii revoluționare. SAHIA, U.R.S.S. 173.

MEDREA, Corneliu (1889-1964, n. Miercurea Sibiului, jud. Sibiu), sculptor român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la București. Operă de viziune amplă, cu o mare forță expresivă și cu un simț excepțional al monumentalului și plasticității formelor. A abordat toate genurile sculpturii („Pornind în bejenie”, „Michelangelo”, „Ghimpele”, „Dans țărănesc”, „Rugă”, „Părintele Lucaci”, monumentul de la Buzău închinat răscoalei țărănești din 1907). Compoziții premiată în străinătate („Dragoș Vodă și zimbrul”, „Cultura”). Numeroase expoziții în țară, în marile capitale europene și în S.U.A. În București se află muzeul care-i poartă numele, donația sa.

MISTUÍ vb. IV. Tranz. 1. (Folosit și a b s o l.; despre organele digestive sau, ext., despre ființe; complementul indică alimente introduse în organism) A preface substanțe asimilabile, necesare hrănirii corpului; a digera. Jigania aceasta în stomahul seu fierul amistuind. CANTEMIR, IST. 92. Stomahul. . . priimeaște prin grumaz hrana și o mistuia calendariu, (1814), 104/12. Deși mînca foarte puțin, nu putea mistui nimic. NEGRUZZI, S. II, 154. Ea mistuia tot așa, de bine ca și cînd ar fi băut un pahar de apă. GANE, N. III, 32. Avea darul de a înghiți o oștire cît de mare. . . și apoi o da afară ca și mistuită. ISPIRESCU, L. 193. Am să-l înghit de viu și-am să-l mistuiesc în mine o săptămînă întreagă. SBIERA, P. 105, cf. ALR II/I H 101. (R e f l. p a s.) Ce întră în gură, în mațe se amistuiește. TERAEV. (1 574), 226. Într-acela iaste cuvîntul lui Dumnedzău ca nește bucate ce nu să mistuiesc din pîntece. VARLAAM, C. 279. Racii greu se mistuiesc. CONTEMPORANUL, II, 911. ◊ (Figurat sau In contexte figurate) Nu toți amistuiesc cuvîntul acesta, ce cui dat iaste. TETRAEV. (1 574), 233. Cine se hrăneaște cu bucale reale și nedereapte, acela pelin amar amistuiaște. CORESI, EV. 148. Vremea, care în sine mistuiește pre toate, au făcut și între noi dispărțire (a. 1 819). URICARIUL, VI, 73, cf. PANN, E. III, 5/26. Operele lor sînt atît de grele la mistuit, încît preferim a ceti Alesandria. NEGRUZZI, S. I, 335. Un curs care nu poate sâ-i dea decît cunoștințe superficiale, uneori false, totdeauna rău mistuite. MAIORESCU, D. I, 358. Toate ereziile teologice, filozofice sau metafizice erau expuse cu toată seriozitatea și erau înghițite pe de-a-ntregul, mistuite sau nemistuite, de naivul cititor. CANDREA, F. 104. Ahile . . . acum la corăbii își mistuie amarul mîniei. MURNU, I. 83; Această familie ciudată, asupra căreia a apăsat o soartă tragică; începe să fie mistuită de legendă. CĂLINESCU, E. 31. ◊ E x p r. A nu (putea) mistui (pe cineva sau ceva) = a nu putea suporta sau suferi (pe cineva sau ceva), a nu putea înghiți. Era un înfrunt care iubirea mea de sine nu-l putea mistui. NEGRUZZI, S. I, 7. Feciorii de, boieri nu putură mistui vorbele ciobănașului. ISPIRESCU, L. 247, cf. 207. Nu mă mistuia de loc, stafia. CONTEMPORANUL, V₂, 489. Inima le spunea că spînul nu le este văr și de aceea nu-l puteau mistui. CREANGĂ, P. 210. Iată pentru ce moș Nedu nu-l putuse „mistui” pe spînul de Claponea. CONV. LIT. XLIV₂, 78. 2. (Adesea prin exagerare) A face să nu mai existe, să dispară; a nimici, a distruge. Două rele mari care mistuiau împărăția. BĂLCESCU, M. V. 6, cf. 578. Caz sleit de puteri, mistuit de silințele ce fac. id., ap. ODOBESCU, S. III, 494. Parcă nu tot pentru voi îmi mistuiesc viața? SLAVICI, N. II, 66. ♦ R e f l. A înceta să mai existe; a dispărea, a pieri. Atît am gîndit, atît m-am zbuciumat, încît e minune că nu m-am mistuit. SLAVICI, N I, 104 ◊ Ei cred că sufletul celui neînmormîntat. . . rătăcește în timp de mai mulți ani pe unde i s-a mistuit trupul. MARIAN, Î. 351. Se curmă orice luptă . . . se mistuie și focul, Prin porțile deschise în vaet și plînsori Romanii vin în cete. EFTIMIU, Î. 145. Batalioanele s-au mistuit. PAS, Z. III, 261. Ceilalți doi frați se mistuiră: au sărăcit și s-ai prăpădit. RĂDULESCU-CODIN, Î. 350. ♦ S p e c. (Cu subiectul „focul” sau un echivalent a acestuia) A distruge, a nimici prin ardere, í preface în cenușă. Foc va ieși din gura lor carele va amistui pre pizmașii lor. N. TEST. (1648), 311^r/28. Îndată l-au amistuit focu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^r/22. Atîta puteri de fierbințeală și de văpaie. . . nu numai lutu galben, ce și cărămida roșie ar fi amistuit. CANTEMIR, IST. 136, De va porunci el la o scîntec mică, au nu îndată sînt amistuite căsile voastre. MAIOR, P. 151/10. Înalță un jertveanic. . pentru ca să mistuiască dobitocul cel spre jertvă. BELDIMAN, N. P. I, 112/10. Valuri arzătoare si ardică, ca să înghiță și să mistuiască prada lor. MARCOVICI, C. 115/14. Cerul. . . să mă pedepsească Și cu al său trăsnet să mă mistuiască. PANN, E. III, 32/6. S-au întîmplat focuri care au mistuit orașe întregi. BOLLIAC, O. 54. S-a apucat . . . de tras la mahorcă și de chilit la țuică și holercă, de parc-o mistuia focul, CREANGĂ P. 325. Focul . . . mistui într-o clipă pe fiii lu Licaon. ODOBESCU, S. III, 274, cf. I, 183, 194 Au urmat memorabilul foc al Bucureștilor, care au mistuit trei părți ale capitalei. LĂCUSTEANU, A. 18. Vijelioase flăcări vor mistui palate. CERNA, P 87. Focul somnoros mistuia, fumegînd, cel de pi urmă tăciune. HOGAȘ, M. N. 169. Cerul Amare fu însîngerat de jocul flăcărilor ce mistuiau castelu Iuga. REBREANU, R. II, 206. Crescut-au muce gaiuri pe pereți, Hambarul tău i-a mistuit văpaia. TULBURE, V. R. 16. Incendiul mistuia orașul. RALEA, S. T. I, 306. Dogoarea părea c-a mistui orice vietate. V. ROM. mai 1958, 63, cf. octombrie 1 954, 159. (Fig.) Eu sînt Pîrlea cel aprins Care ard în foc nestins Și dau foc și mistuie si Inimile ce-ntîlnesc. ALECSANDRI, T. I, 395. Prin daruri Inima bietei regine-aprinzînd-o, s-o mistuie-n flăcări. COȘBUC, AE. 27. Prorocu se sfiește Și către Cristos grăiește: . . . Tu ești foc care pîrlești și toate le mistuiești. ȘEZ. VIII, 43. ◊ Refl. [Lutul] ca ceara se topi și ca undelemnu în cuptoraș și în para scaunului se amistui. CANTEMIR, IST. 136. (F i g.) Izvorul glumelor secase, aprinderile se potoliseră, se mistuiseră toate în flacăra dragostei. SADOVEANU, O. I, 129 ♦ (Cu complementul „bani”, „avere”, sau un echivalent al acestora) A cheltui (repede ș total); a irosi. Prisoasele veniturilor le mistuiesc călugării. GOLESCU, Î. 68. Învățați a vă mulțumi cu puțin. . . și trebuințele nu vor mistui tot rodul strădaniii voastre. MARCOVICI, D. 58/21. Prietenii junimiști înrnînau lui Eminescu bolnav sumele în rate, ca nu cumva să le mistuie prea repede. CONTEMP. 1948, nr. 111, 8/1. ♦ F i g (Învechit, rar) A revărsa (asupra cuiva). Amistui meserearea ta celor ce știu tire (t i n d e m i l a t a c ă r o r a t e ș t i u D). PSALT. 66. 3. Fig. (Despre gînduri, sentimente, griji suferințe etc.) A chinui; a distruge (încetul cu încetul). Inima cea mistuită de mustrarea cugetului. . . seamănă cu scorpia ce o întețește focul de toate părțile. CR (1833), 124¹/15. De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet. EMINESCU, O. I, 199, cf. IV, 411. Umilințele și rușinea îl mistuiau amarnic. VLAHUȚĂ, O. A. 149, cf. 126, id. D. 185. Petrecea ceasuri întregi singur. . . mistuit de durere, de necazuri și de ură. D. ZAMFIRESCU, T. S. 15. Acest gînd inima-mi va mistui. GORUN, F. 19. O suferință profetică îmi mistuie gîndurile. ARGHEZI, P. T. 23. Maica Rahila făcu din Veronica o cucernică făclie, veșnic aprinsă rugăciunii și mistuită sfînt de dragostea celor veșnice. GALACTION, O. 318. Nedomolitul lui suflet ardea, mistuit de ura veche. SADOVEANU, O. I, 275. După cîtva timp . . . reluă, mistuit de o frămîntare lăuntrică. . . CAMIL PETRESCU, O. I, 306, cf. 327, XII, 30. Avut-a el vreodată o pasiune pămîntească, tinerească, în afară de cea pentru care luptă și-l mistuie? C. PETRESCU, A. R. 47, cf. id. C. V. 100. Astăzi mai avan Mă mistuie un dor. V. ROM. iulie 1 954,196. ◊ R e f l. (Despre oameni) Se mistuia amarnic în necurmatu-i zbucium, se topea de pe picioare. VLAHUȚĂ, O. A. 141, cf. EMINESCU, O. I, 83. Titu se mistuia și se chinuia de însuflețire. REBREANU, I. 294. ♦ (Învechit, rar) A apăsa, a strivi. Și mistuiesc săracii cu dobînda, că le ieu cîte 4 parale de leu pe lună (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 222/10. ♦ A domoli, a potoli, a atenua; a înlătura. Slava. . . cu dulceața ei amistuiește toate supărările și scîrbele. (a. 1656). ap. MÎNDRESCU, UNG. 173. Iubirea mistuiește orișice amărăciune. CONACHI, P. 247. 4. (Complementul indică un bun, o ființă etc.; astăzi mai ales poetic) A pune sau a transporta într-un loc ferit, ascuns; a face nevăzut, a face să dispară; a ascunde, a dosi. Și-l ucisă . . . și-l băgă într-un sac . . . , așteptînd la dzuă să-l mistuiască. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 117^v/3, cf. 117^v/4, 134^r/1, octombrie 98^r/5. 50 de pungi de bani le-u dat la patriarhul de Rusalim să li mistuiască. NECULCE, L. 117, cf. 103, N. COSTIN, LET. II, 85/13, 93/17. Cetatea Socevii era plină de aveare, argintării, haine, odoară. . . , mistuite în vreame de bejenii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. III, 24/15. Oricarele din boieri va mistui niscariva vin. . . (a. 1755). URICARIUL, II, 278, cf. X, 199. Sicriul . . . iaste în colțu zidului cu mulți bani mistuit și-i vei lua și te[-i] îmbogăți (a. 1 773). GCR II, 96/11. Pentru ceale ce epitropul va mistui din ale nevrîstnicului. . . PRAVIL (1814), 29/23. Au mistuit în pădure toate lucrurile ce luasă din corabie. DRĂGHICI, R. 239/26. Unde l-ai ascuns? Unde l-ai mistuit? ALECSANDRI, T. 235. Își mai aruncă. . . ochii spre gura beciului, unde-și știa comorile mistuite. GANE, N. III, 15. Am căutat pe Simconovici în toate părțile, dar nu l-am găsit nicăiri. Poliția îl mistuise. Banu luci numai o clipă, și bătrînă îl mistui în gheara ei. SADOVEANU O. V, 553. Își mai întoarse o dată capul spre cheu urmărind silueta care se pierdea, mistuită îi faldurile nopții. BART, E. 188. Codrul frunza-ș îndesește, Pe voinic îl mistuiește. ALECSANDRI, P. P 92. Vidrușcâ, soția mea, Pune mîna-n cel poclit Este-un cuțit mistuit. BIBICESCU, P. P. 324 Catincuța ce-ai făcut-o, De aici de-ai mistuit-o. PAMFILE, C. Ț. 49. ◊ R e f l. Fugi în țara jidovască și să amistui. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 154^v/15, cf. septembrie 8^v/29. Cunoscînd că nice acolo nu se va pute mistui, au socotit si treacă la țeara Ungurească. URECHE, LET. I 162/8, cf. M. COSTIN, LET. I, 124/17. Umbli mistuindu-să prin Dobrogea din loc în loc. NECULCE, L. 308, cf. 358. Cine pe unde s-ai putut mistui de groaza robiei. MUSTE, LET. III 55/2. Macar la fîntînele Nilului fugind . . . a se mistui va putea? CANTEMIR, IST. 113. L-a lua cu asprime ca să spuie unde s-a mistuit hoțul. FILIMON, O. II, 343. Cine-o vede, o zărește Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește. ALECSANDRI, P. I, 29. Se mistuie-n soare Ragdadu și piere. MACEDONSKI, O. I, 144. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit, de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. cf. 89. La vorbele-aceste El mistuitu-s-a-n zbor. MURNU, I 27, Gura băii răsufla necurmat aburi albi, carI se mistuiau în grabă, li se pierdea urma în cîteva clipe. AGÎRBICEANU, A. 435, cf. 496. În o clipi dispăru și se mistui, ca înghițită de privazul întunecos al unei uși întredeschise. HOGAȘ, M. N 16, cf. 54, 63,130. Da nu știu pe unde s-o mistuit că nu-l văd prin casă. CAZIMIR, GR. 181. Bătrînu se desprinsese dintre oameni pe nebăgate în seamă și se mistuise într-o porumbiște. POPA, V. 110. Mihai, o dată cu plecarea trupei, s-a mistuit și el. CĂLINESCU, E. 91. Acvila s-a amistuit, în stîncării. SADOVEANU, O. XIV, 511, cf. IX, 105, X, 352. Bătrînul sclivisit, cu baston, se mistui în întuneric. V. ROM. martie 1 954, 104, cf. februarie 1 956, 52, L. ROM. 1959, nr. 3, 68. Trenul se mistuise în zare. T. POPOVICI, S. 298. ♦ R e f l. F i g. (Învechit, rar) A se introduce, a se strecura. Hristos mai tare-i întăreaște. . . și nu lasă nice a se turbura cu valurile lumiei aceștia firile lor, nice a se amistui întru ei varece eresure. CORESI, EV. 3. ♦ (Învechit, rar; cu complementu „întîmplare”) A face să nu se știe, să nu se afle. Spre a mistui astă tîmplare, dede foc fagului, care arsă împreună cu tatarul. ASACHI, S. L. II, 67. 5. (Învechit) A salva, a scăpa. Cela ce va petreace pri cel vinovat. . . pentru să-ș poati amistui capul, să va certa după voia giudețului. PRAV. MOLD. 176/9. ◊ R e f l. Și mergînd în Țarigrad, cu altă nu s-au putut mistui, ce s-au închinat. (a. 1 769). GCR II, 81/27. ◊ I n t r a n z (Rar) Toți întru pocăință să amistuiască. CORESI, L. 185/6. - Prez. ind.: mistui și mistuiesc. – Și: (învechit și popular) amistuí vb. IV. – Din magh. emészt.

pribeág, -ă adj., pl. egĭ, ege (vsl. pribĭegŭ, priebĭegŭ, fugar, d, bĭegati, bĭežati, a fugi; rus. pri-bĭegátĭ, a se refugĭa, sîrb. pribegavati; ung. pribég, pribék, fugar, vagabond. V. bejenie). Fugar, rătăcitor: ca o pasăre pribeagă (Al.). Subst. Fugar, emigrant (Vechĭ). – În nord sing. pribag, -ágă. Cp. cu beat, bat.

ȚINE, țin și (regional) țiu, vb. III. (Și în forma ținea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să-i scape. O amenință cu toporul, pe care-l ținea înălțat cu dreapta. SADOVEANU, O. VIII 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă. ISPIRESCU, L. 153. Nănașa pe prag ședea, Cu-o mînă acid ținea, Cu alta lacrimi ștergea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumînarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naș (cuiva) la cununie. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a sta lîngă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumînare aprinsă în mînă (după vechiul obicei creștin). E rece ca gheața, vorbi el încet; am împărtășit-o. Bătrînele îi țin lumînarea. SADOVEANU, O. VIII 31. Cînd era sara la cină, La Vilean ținea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. A ține frînele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpîni, a guverna o țară. Eu țiu frînele crăiei În părțile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. A ține (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. În orele mele de singurătate, cînd mă gîndesc la ce aș voi să scriu, am impresia că țin lumea în mîna mea. TEATRU, I 14. A ține ursita cuiva (în mînă) = a fi stăpîn pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ținîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. A-și ține inima cu dinții v. dinte (1). A ține balanța dreapta v. balanță. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Întîlnii viteaz oștean... Mîna-i dreaptă ținea pală. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «de după» sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfințea soarele, și țineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. VII 294. Sfîntul Chirica șchiopul, care ține dracii de păr. CREANGĂ, P. 149. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuța pînă-n brîu, Și ține murgul de frîu. ALECSANDRI, P. P. 49. (Expr.) A ține (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau... Ca doi copii, ținîndu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. BOTEZ, F. S. 23. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-se pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuși) Maică, ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestalalt. SBIERA, P. 34. [La pescuit] omul ține de nuia și, cînd se cufundă pluta, rădică în sus. ȘEZ. IV 116. ♦ (La imperativ) Ia, primește. Corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule. ISPIRESCU, L. 44. Și odată scoate sfînta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea și, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. CREANGĂ, P. 224. Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ Absol. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ține, aci ai o ceteră... un pieptene și-o cute. RETEGANUL, P. V 37. Ține, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. ♦ (De obicei determinat prin «în brațe» sau «îmbrățișat») A înlănțui pe cineva cu brațele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrățișa. În toată neagra vecinicie O clipă-n brațe te-am ținut. EMINESCU, O. I 212. Toți au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ținea strîns îmbrățoșată. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Determinat prin «în mînă»; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ținut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic și cu înțelepciunea. SADOVEANU, N. P. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pămînt) și a nu-l lăsa să cadă. Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, O. IV 112. Un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid. id. N. 51. ◊ Expr. Cît îl ține pe cineva (sau, rar, intranz.) cît îi ține cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ținea gura. STANCU, D. 27. Strigă tu... cît ți-a ținea gura... că nu te slăbesc. ALECSANDRI, T. 713. Cît îl țin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meșii) v. c. A nu-l mai ține (pe cineva) balamalele v. balama. ◊ (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», «în brațe» etc.) Dacă ești tu așa de tare... putea-mă-vei tu ținea pe mine pe palmă? SBIERA, P. 98. Pe genunche mă țineai. BIBICESCU, P. P. 52. Într-o vreme, peștii care țin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, și atunci pămîntul... a crăpat tare, formînd văile. ȘEZ. I 232. ♦ Fig. A răbda, a suporta, a îndura. În loc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele. – Și tu și astea le-ai ținut? – Ce aveam să fac? Le-am răbdat. RETEGANUL, P. II 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ție, să-l ridice. DUMITRIU, N. 153. Dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care plutește să cadă sau să se scufunde. De undiță stă legată o plută, care ține să nu se cufunde greutatea fierului și a nadei. ȘEZ. IV 116. ♦ (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menține, a nu lăsa să cadă. Codru-i jelnic ca și mine, Că nici frunza nu ș-o ține. HODOȘ, P. P. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ținea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ȘEZ. V 93. Pînă codru frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ◊ Refl. Frunza-n codru cît se ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc și ține patru frați în el (Nuca). GOROVEI, C. 240. ◊ Expr. A nu-l ține pe cineva pămîntul = a nu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; fig. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăților). Așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i putea ține pămîntul. ISPIRESCU, M. V. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ținea pămîntul. CONTEMPORANUL, V_I 296. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (În imprecații) Cine-a sămănat urîtul, Să nu-l mai țină pămîntul. HODOȘ, P. P. 124. A nu-l (mai) ține (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-și mai găsește locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ține locul. COȘBUC, P. I 251. Cînd gîndesc că am să merg la București, ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a nu-l mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăța, crampona. Încălecînd, să te ții bine... de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. De-acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. CREANGĂ, P. 126. M-am ținut de strană ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A se ține cu dinții de ceva v. dinte (1). ◊ Fig. Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcțiunea, a potoli o senzație dureroasă etc.). Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Glumele... te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ♦ A se menține, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten și se ținea tare în șa. SADOVEANU, N. P. 380. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. Refl. A fi fixat ușor de ceva, prins sau legat prea puțin, prea slab. Portița putredă se ținea numai într-o balama. SADOVEANU, la TDRG. Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. EMINESCU, O. IV 107. ◊ Expr. A nu se ține nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrențe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se țin nădragii pe ei. STANCU, D. 43. A se ține (numai) în ață sau a se ține într-un (ori de un) fir de ață = (despre țesături) a fi pe punctul de a se rupe; fig. (despre viață) a fi aproape de sfîrșit, pe punctul de a se sfîrși. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață. CREANGĂ, P. 148. ♦ Intranz. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ține bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A merge în urma cuiva, pășind cît mai aproape de el, fără a-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. ◊ Expr. A se ține de capul cuiva v. cap¹ (I 1). A se ține de coada cuiva sau a se ține coadă după cineva v. coadă (4). A se ține gaie (sau gaiță, grapă, lipcă, mînz, mort) de (sau după) cineva v. c. A se ține de poalele (sau poala) mamei v. poală (I 1). A se ține scai de cineva sau a se ține de cineva ca scaiul de oaie v. scai. A se ține drug (de cineva sau de ceva) v. drug. ◊ (Metaforic) Luna se ține mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar și ziua. IBRĂILEANU, A. 200. ◊ (Mai rar urmat de loc. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură și aramă, Eu mă țineam în urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, B. 94. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului... trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț, și să te ții după dînșii. ISPIRESCU, L. 25. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele, cu insistențele pentru a-i cîștiga simpatia, dragostea. Iar se ține Ion de mine. POPA, V. 311. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ții după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. 4. Refl. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înșirui. La șosea, automobilele se țineau lanț. C. PETRESCU, C. V. 75. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, cari se țin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... Nu spun eu? se țin de vizite. SADOVEANU, B. 193. Cine dracul ți-a șoptit Să te ții tot de iubit? TEODORESCU, P. P. 339. ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. ◊ Expr. A ține de casa cuiva v. casă¹ (3). ♦ (Despre bunuri imobile) A aparține cuiva, a face parte din proprietățile cuiva. Într-o casă ce ținea de primărie... puseseră bănci lungi din trei scînduri. SDUMITRIU, N. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de curînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ține de viața ei. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A fi de datoria, de competința cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte și ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ținea de mine. VLAHUȚĂ, O. A. 150. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; a iubi. Am văzut eu adineaori cît de mult ții tu la munca noastră. BARANGA, I. 190. Căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. ♦ A avea pentru cineva o afecțiune puternică; a iubi. Sătenii țineau mult la bătrînul acela hazos și cuminte. POPA, V. 96. Ținea și ea la Sandu ca la copilul ei. MIRONESCU, S. A. 47. Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult. GANE, N. III 28. Împăratul... ținea mult la cerb. ȘEZ. I 164. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi pentru interesele sau scopul dorit și urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate țin cu tine. COȘBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ții? – Eu țin, Pinteo, cu cei mulți. BIBICESCU, P. P. 319. Oltule! rîu blăstemat!... Să-ți rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ținut cu noi, Și te-ai vîndut la ciocoi! ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Expr. (Regional) A ține la un loc = a fi uniți, solidari. Ei ținea la un loc și sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Tranz.). A-i ține (cuiva) parte (sau, rar, intranz., de parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au și tăbărît bălaurii pe mine și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= țigancă) mai tînără între dînșii, care să-mi ție de parte. CREANGĂ, A. 54.Ți-oi fi ca frate Și ți-oi ținea parte D-acum pîn’ la moarte. TEODORESCU, P. P. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie; a simți imboldul de a face ceva. Țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori. CAMIL PETRESCU, U. N. 146. Iar dacă ții să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. C. PETRESCU, C. V. 329. Ținea morțiș să scoată un personaj literar dintr-un ucigaș banal și etichetat. POPA, V. 93. ◊ (În formule de politețe) Domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. Tranz. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. Mîrtanul ținea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. V 14. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. Trei fete are cîrciumarul Toma Ocî... Țin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barișe. STANCU, D. 40. Nu vezi că cei mai mulți de seama d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? CREANGĂ, P. 162. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-i) ține (cuiva) piept v. piept (1). A ține clanț (sau fuior) cu cineva v. c. ♦ (Cu complementul «ochi»; urmat de determinări introduse prin prep. «la», «către», «spre»; de obicei precizat prin «țintă», «țintit» etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîțișorul... ținea ochii ațintiți drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Te-aș iubi și-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Și ține ochii la mine. HODOȘ, P. P. 149. 2. Tranz. (Cu un complement de loc) A face (pe cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit loc. Nu-l țineți pre copil... aici în casă. DUMITRIU, N. 156. Iar oștile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ținea pe margeni. NEGRUZZI, S. I 143. Ține-o, doamne, lîngă mine, Șă mă-nvețe jocul bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ține (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ține (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ține (pe cineva) la distanță v. distanță (2). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ținut trupa în bordeie. C. PETRESCU, Î. I 58. Un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. ISPIRESCU, L. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-și țin turcii robii. ȘEZ. IV 9. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în») A pune pe cineva să stea, cu forța, într-un anumit loc. (Fig.) Milioane de oameni se smulg din întunericul neștiinței de carte, al ignoranței și lipsei de cultură în care i-au ținut pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2863. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de cînd ești, pupăză ținută în colivie? BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Tatăl fetelor le ținea pe toate închise în cîte un foișor. SBIERA, P. 89. ◊ Fig. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. ISPIRESCU, L. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Și-mi dă cal ca să mă duc... Nu mă ținea fermecat Ca ș-un cal legat de gard. HODOȘ, P. P. 98. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzîndu-l cu mîinile sau legîndu-l); a imobiliza. Ținîndu-l acolo sub picior și cu sabia goală în mînă... îl întrebă despre frații fetei. ISPIRESCU, L. 196. Odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. Țineți-i bine, voinici! ALECSANDRI, T. I 98. Unul ține vaca și altul o mulge, se spune cînd unul duce greul și altul trage folosul. ◊ Expr. A ține (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (Fig.) [Dorința de cîștig] apasă asupra lumii ș-o ține sub picior. MACEDONSKI, O. I 45. A ține (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ține (pe cineva) în (sau din) frîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acțiune sau de mișcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frîu... ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri v. hăț². 4. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. El ținea la casa sa toate în cea mai bună rînduială. SBIERA, P. 246. Țineam ceaslovul deschis. CREANGĂ, A. 4. Îi ținuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în (sau la) curent v. curent². A ține (pe cineva) în (sau la) respect v. respect. A ține (pe cineva) pe mîncate și pe băute v. mîncat. 5. Tranz. (Uneori determinat prin «pe loc» sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său și a-l face să rămînă pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. Măi tatare, ține-ți calul... Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I 74. Caii... Mușcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ținea... pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ș-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Și ținea potera-n loc. ALECSANDRI, P. P. 289. ◊ Fig. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Și nime nu-l poate ține... Numai io, cu inima. HODOȘ, P. P. 36. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul... i-au ținut calea și, cînd au dat zmeul să iasă, i-au și ras capul. SBIERA, P. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ție drumul. CARAGIALE, O. I 58. Sfarmă-Piatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. ALECSANDRI, P. III 237; b) a pîndi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aține calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ține calea... și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. RETEGANUL, P. V 12. Baba... Drumul lui vodă-i ținea, De departe-ngenuchea. TEODORESCU, P. P. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîștiga bunăvoința, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea, Să nu mai am grija ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. A ține drumul (calea sau drumurile) = a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan... ucigașul ce ține drumurile... merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, S. I 31; b) a umbla fără rost, haimana. (Popular) A-i ține (cuiva) drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulți m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut... De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi ținea drumul legat. ȘEZ. II 56. ♦ A nu lăsa pe cineva să plece; a reține. Un gînd o ține-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un pic – Sîntem așa de-aproape-acum... PĂUN-PINCIO, P. 70. Apoi l-au ținut pînă a doua zi demineața. SBIERA, P. 35. Alții adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl țin în Petersburg. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîndu-l să-și vadă de lucru). Dar eu te țin de vorbă, domnule... și poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, Î. II 167. Pîn’ de vorbă i-ei ținea, O sosi și Neculcea. TEODORESCU, P. P. 545. 6. Tranz. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aștepte. Cei doi domni așteptau... – Hai, cît ne ții? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanțial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se ținea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriași. SADOVEANU, O. VII 239. Nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ISPIRESCU, M. V. 33. Mărgărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Expr. A se ține în rezervă (la o parte sau la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91. A se ține locului v. loc (I 1). A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ține sufletu-n mine. SBIERA, P. 239. ♦ A-și duce traiul, a trăi, a viețui (undeva). [Un taur mare] să ține aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV 41. Un sat foarte mic... se cunoștea pe deasupra că nu se pot ținea neguțătorim în el. SBIERA, P. 216. 8. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ținută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ținea înfipt și mut. BART, S. M. 102. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. CR. II 88. Cum ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare în apropierea unei mese, pe care își sprijinea o mînă lungă și despuiată. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ține pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare. ISPIRESCU, L. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă țin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODORESCU, P. P. 302. (La forma afirmativă, în construcție cu adv. «abia») Te rog, privește-l, abia se ține pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. De-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. Obosit și înfierbîntat cum era, de-abia se mai ținea pe picioare. SLAVICI, O. I 169. A se ține pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Pușca] mi-a ros umerile, Sabia șoldurile, Cît de-abia mă țin pe loc Și n-am parte de noroc! ALECSANDRI, P. P. 297. A se ține în poziția de drepți v. drept⁴ (A I 2). 9. Refl. (Determinat prin «mîndru», «mare» sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. Ori te ții mîndră că ți-a fost Anton la congres? DAVIDOGLU, M. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. ◊ (Eliptic; cu pronunțare regională) Cu ce te țîi, bade, tu? Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148. Mihai-vodă... nu-și putu ține mînia și le răspunse îndată. BĂLCESCU, O. II 275. ◊ Expr. A-și ține gura (sau limba) = a tăcea, a se abține să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-și ție gura și a zis așa cam într-o doară... STĂNOIU, C. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, și-apoi să-ți ții gura! SBIERA, P. 254. Da mai ține-ți gura, soro, că mă dai de rușine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul. TEODORESCU, P. P. 169. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui. N-am prea ținut secretul. BARANGA, I. 217. Îl puse de se și jura... că va ține în sine taina aceasta. ISPIRESCU, U. 111. (Eliptic) Bărbierul... ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a nu-și pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn strașnic... dară tot și-au ținut firea pînă-ntr-o bucată de vreme. SBIERA, P. 59. Împăratul... se tînguia... și cît p-aci să-l biruie mîhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mîngîia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, L. 52. Ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup. CREANGĂ, P. 121. A-și ține răsuflarea (sau răsuflul, sufletul) v. c. ♦ Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. «de») A se stăpîni, a se abține. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Doamna M... nu s-a putut ținea de rîs și s-a dus în casă. IBRĂILEANU, A. 74. Mă țineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. VLAHUȚĂ, O. A. 479. ◊ (Eliptic) Boierul... se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ținea. SBIERA, P. 266. Se mai ținu el; dară... parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de» sau «de la») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. (Eliptic) Boierii, cîți i-ai mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga și-l vor lăsa. NEGRUZZI, S. I 138. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau pentru a-l avea la îndemînă în caz de trebuință). Ce face cu ele [cu armele] ? – Nu face nimica. Le ține în cui, deasupra laiței unde doarme. SADOVEANU, O. VIII 254. Copilul nu știa unde țin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase să-și facă un beci... pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. ♦ A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roșii, ouă ținute. DELAVRANCEA, La TDRG. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (Fig.; cu pronunțare regională) Lelicuță de la bălți, Nu da gura pe la tăți, Și mi-o țîne numai mie. ȘEZ. IV 137. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede își scoase inelul din deget și i-l dădu să i-l țină. MIRONESCU, S. A. 50. ♦ A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reține (pe nedrept). Începe Toderaș a să ruga de împăratul... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. Una [dintre săbii] și-a ținut-o sieși, iar celelalte le-a dat fraților săi. id. ib. III 69. Unii săriră ca să ajute... pe Paris, ca să-și ție prada. ISPIRESCU, U. 10. 2. Tranz. A păstra neatins și neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice; a conserva. Cărările-acelea... or ținea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. ◊ (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ține mintea-ntreagă. HODOȘ, P. P. 38. ◊ Expr. A ține supărarea sau a-i ține cuiva (sau, regional, pe cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a rămîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. Îl cuprinse mila de vecina lui și ar fi alergat în grabă, dacă ar fi știut că ea nu mai ține supărarea. DUNĂREANU, CH. 75. El doară știe Că lui nu-i pot ținea mînie. COȘBUC, P. I 185. Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. A ține (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). ♦ A cruța, a nu distruge. Tată, atîția ani l-ai ținut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta. ISPIRESCU, L. 82. ♦ (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndrulița ta... E neagră ca și noaptea... Iubește-o, bade, ș-o ține, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ Absol. Cine iubește și ține, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubește și lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 3. Tranz. (Folosit și absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrînească... Cind se încălzește, apoi ține. SADOVEANU, O. VII 259. ◊ Expr. A ține Umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. REBREANU, I. 11. A-i ține cuiva saț (sau, intranz., de saț) sau a-și ține sațul v. saț. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); fig. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. În noaptea asta ne vin mantăile... Am să-ți opresc și ție una. Una largă și lungă, Serdici, să-ți țină cald. SAHIA, N. 117. Cu obiele de bumbac... Că ține la ger mai cald. TEODORESCU, P. P. 474. (Intranz.) Nu-mi ține nici de cald, nici de rece v. cald. A ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună și preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu țin de foame... C. PETRESCU, Î. II 215. A ține (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-l, pentru a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urît. REBREANU, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ție de urît mă-sii, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul «drum», «cale»; uneori determinat prin «înainte», «drept» etc.) A urma mereu aceeași direcție sau același drum, a nu se abate din drum; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriței. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ținut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Și mergea, mergea, Drumul drept ținea, Nu să mai oprea. ANT. LIT. POP. I 406. Drumul că tăia Și calea ținea, Pîn’ s-apropia. TEODORESCU, P. P. 448. ◊ Absol. [Taurul] ținea drept cătră el. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Expr. A ține dreapta (sau stînga) v. c. A ține marginea v. margine (1). A ține rîndul v. rînd. ◊ Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot ține-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. ♦ (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, și cu complementul «drumul») A-și continua drumul. Tinere hușean... Ia ține-ți drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuți voinicul. TEODORESCU, P. P. 448. ♦ A umbla într-un anumit loc; p. ext. (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. Pe lîngă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținînd poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. V 82. Cei doi frați ținură înainte malul. SANDU-ALDEA, U. P. 48. ◊ Expr. (Învechit) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stîncă despre coastă, căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270. Am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți. GHICA, la TDRG. ◊ Refl. La poalele dealului, drumul se despica în două: unul o lua peste creastă, iar altul se ținea de poală. V. ROM. februarie 1952, 98. 5. Tranz. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu strictețe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leșii n-au ținut învoiala. DELAVRANCEA, O. II 17. Țiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să țină împărăteasa cînd va naște. RETEGANUL, P. II 28. ◊ A ține legea = a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ține post = a posti. ◊ Expr. A-și ține cuvîntul (sau vorba) sau (refl.) a se ține de cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Refl.) A se ține de condiție v. condiție (3). ♦ (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăznui, a cinsti. Ai ținut sărbători multe și nimica n-ai lucrat. PANN, P. V. I 140. ◊ Expr. (Popular) A ține zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorință. Mult, măicuță, te-am rugat... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu zile nu ținuși Și departe mă dăduși. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Absol. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Refl. pas. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Vinerea nu se coase, nu se croiește... se ține, în sfîrșit, ca o zi sfîntă. ȘEZ. III 200. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu... Traducătorul s-a ținut strict de text. ▭ Petrea Voinicul s-au ținut de sfatul prietenei sale și nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Nu știu dacă în ziua de astăzi ei se țin de postu mare și de postul Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. I 378. ◊ Intranz. (În expr.) A ține la vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărîrea. Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare ar fi, ți-l dau. – Nu, pe acesta-l voi – zise Făt-Frumos, ținînd la vorba lui. EMINESCU, N. 22. 6. Refl. și, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine», «tare», «dîrz») A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare și se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii pășeau cuminți și se țineau bine. SADOVEANU, O. I 31. Au încercat ieșiri din împresurare, dar oștile împărăției au ținut bine. id.ib. 6. Tudor cu soața lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. id. ib. VII 173. Dolheștenii de felul lor se țin cam dîrji în apărarea drepturilor. ȘEZ. IV 17. ◊ Expr. A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorința... teama... m-au ținut treaz. STANCU, D. 338. A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ține-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISPIRESCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. id. M. V. 37. Ține-te (sau te ține) bine sau ține bine, formulă de încurajare și de îndemn. Acum ține-te bine și de aci înainte. ODOBESCU, S. III 63. De-acum te ține bine, C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. Apoi, greu el înota... Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să se țină bine, formulă de amenințare. Să se ție bine de aici înainte țopîrlanii, am să-i calicesc pe toți. La TDRG. A se ține drept v. drept⁴ (A I 2). ◊ Tranz. Asta e gîndul care-l bucură, care-l ține tare. STANCU, D. 109. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal și cu rolul stilistic de a anima narațiunea, întrerupînd povestirea obiectivă și introducînd stilul oral) Și tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COȘBUC, P. I 225. ◊ (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează și anunță o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noțiunii respective) De-acu-ncolo, țin’ te, popularitate! CARAGIALE, N. S. 23. După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... id. O. I 280. ◊ Expr. Să te ții, pîrleo, intensifică acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. Abia mă arătam... și, să te ții pîrleo! îi sfîrîia călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te gătești, De murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint Ca să ție la fugit? ȘEZ. I 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate și putere. Se ține încă bine moșneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. ◊ Tranz. Lume, lume... Și d-ai ținea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ♦ (De obicei determinat prin «viu», «în viață» etc.) A se menține în viață; a trăi, a ființa. Te minunai cum se mai ține cu viață o ființă atît de istovită și așa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagă? CONACHI, P. 267. Lasă-mă să beau rachiu, Că cu-atîta mă mai țiu. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Tranz. Acesta numai m-au mai ținut în viață și m-au mîngăiat. SBIERA, P. 229. (Cu complementul «viața», «zilele») De aici inăinte numai cu aceste alunele... și-au ținut ea zilele. SBIERA, P. 297. ◊ Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o țină bunul dumnezeu. RETEGANUL, P. III 4. Încălecînd, pornește spre împărăție, dumnezeu să ne ție, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 216. Ține-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tînăr și curat. BIBICESCU, P. P. 29. ♦ A se păstra, a se conserva. O seminție de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ține înainte: fața gălbăgioară, ochii tulburi. ȘEZ. IV 16. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). Loc puțin eu țiu în lume, Rău puțin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. ◊ Expr. A ține loc de... (sau a ține loc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... Gîtul unui clondir, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. Partea cămeșii de pe umăr ce ține loc altiței. ȘEZ. III 84. A ține locul cuiva = a înlocui, a suplini pe cineva. 2. A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Armata grecească pornește spre Slatina ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi-Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. GHICA, la TDRG. Să ținem codrii și valea Noi vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi. ALECSANDRI, P. I 63. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. Fa, Oană, pe tine te ține degeaba la curte. DELAVRANCEA, O. II 13. Atuncea și eu oi fi boieri și mi-oi ținea și eu porcari ca să-mi pască, turmele de porci. SBIERA, P. 251. Ea ține oameni cari să i le păzească un an. EMINESCU, N. 18. 4. A avea ceva sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi îrsărcinat cu o funcție (și a o exercita). Mă rog, cine ține poștele? ALECSANDRI, T. 397. Nimenea s-adevăra Să se ducă să-l aducă, Făr’ de numai trei beșlii, Care țin raiaua-n Dii. TEODORESCU, P. P. 606. ◊ (Metaforic) Filomele-i țin orchestrul. EMINESCU, O. I 100. ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. A ține socoteală (sau seama) de ceva (sau de cineva) sau a ține în socoteală (sau în seamă) ceva (sau pe cineva) = a lua în considerație, a nu trece cu vederea; a respecta. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Ei nu i-au ținut vorba-n samă. SBIERA, P. 11. Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă? CREANGĂ, P. 212. A ține cont (de ceva) v. cont (2). A ține registrele (sau catastifele) = a fi însărcinat cu evidența registrelor. A ține evidența v. evidență. 5. (Cu complementul «animale» sau un echivalent al acestuia) A poseda, a crește (pentru folosul pe care-l dau). Ține păsări. ▭ Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos, tot de-a dragul să-l ții la curte. SBIERA, P. 33. 6. A avea pe timp limitat în folosință o proprietate, o întreprindere; a deține (ca chiriaș, ca arendaș). Negustori care umblau prin țară îmi spuseră că ține un han în București. SADOVEANU, O. I 424. O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare: – Da bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete? VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. 7. (Complementul indică o marfă) A avea de vînzare (în prăvălie). Mîndruța peste punte... Ține rachiu de frunte. BIBICESCU, P. P. 194. VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei moșii etc. Feciorii să însurau îndată ce chibzuiau că pot ținea casă. RETEGANUL, P. V 81. Cu mica leafă ce avea... își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. Da cu bani de pe hoție Eu țin curte și moșie. ȘEZ. I 140. (Refl. pas.) Obrazul subțire cu (mare) cheltuială se ține v. obraz. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin (una pentru pretențiile pe care le creează, cealaltă pentru pagubele pe care le pricinuiește). ◊ Expr. A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a duce un fel de viață sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care îl ocupă în societate. 2. A da cuiva cele necesare pentru trai (mai ales hrana), a înzestra cu lucrurile de care are nevoie; a întreține. Dar ce soartă, Luminițo, cînd ți-e tot părul alb... să te țină copiii! C. PETRESCU, Î. II 239. Pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. III 7. Eu cred că tocmai acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii. CREANGĂ, P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de» și arătînd felul hranei) Rău v-a mai ținut de ovăz cine v-a avut. SEVASTOS, N. 317. Să-mi ții nevăstuica bine, Cu pîne și cu masline. id. C. 249. Cucule, vin lîngă mine, Că mă giur să te țin bine, Cu vin dulce, strecurat. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Refl. pas. Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe ( = mere pădurețe), Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. Cară-te de-aici, mergi în lume și te ține cum poți. RETEGANUL, P. V 45. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. CARAGIALE, P. 68. Ei avea o casă de copii, dară se ținea hăt binișor, pentrucă cu toții erau harnici. SBIERA, P. 251. Eu mai bine m-oi ținea Cu hrana ce mi-a plăcea. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Expr. A se ține în ființă v. ființă (2). 3. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciuliță Să te țin ca un bădiță! ALECSANDRI, P. I 5. Și-l țineam ca pe-un puiuț, Și-l iubeam ca pe-un drăguț. HODOȘ, P. P. 121. Rado, Rădișoară... Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ținea bine. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ Expr. A ține (pe cineva) ca pe palmă (ca în brațe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i toate dorințele. Bărbatul își iubea nevasta, încît o ținea ziua și noaptea numai în palme și îi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ține bine = a păstra în ordine deplină, a întreține bine. La Brustureni... ea găsi... o grădină bine ținută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militaru, care o ține pe tușa Sorana. STANCU, D. 46. Cumnatul său... ținea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUL, P. III 45. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea. ALECSANDRI, P. P. 99. ♦ (Cu complementul «amant», «drăguț» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-și ținea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învățată Ca să-mi țiu drăguț pe plată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ține, unul Marinache Piele. STANCU, D. 13. A scăpat, nu știi cui, vorba... că domnul Teodoru se ține cu nepoata. PAS, Z. I 111. Și spun așa, că s-a ținut cu văduva din casa aceea. COȘBUC, P. I 243. VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ține decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Gerul ținea de patru săptămîni... și nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I 233. A ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfîrșit. CREANGĂ, P. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Tranz. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ține, ține ziua mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). Nu mult i-au ținut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupești, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult. DELAVRANCEA, la TDRG. El i-a răspuns că tare i-i rău, și de l-a ținea mult așa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, P. 131. Cînd ți-o fi pîinea mai bună, Să te ție boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. ◊ Expr. Cînd te-apucă, mult te ține? v. apuca (I 5). ♦ (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ține coșul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, O. II 362. 4. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). Cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot. GANE, N. III 102. A fost o țară făloasă, care ținea o mie de mii de pași împrejur. La TDRG. Cît ține răsăritul se-nalț-un munte mare. EMINESCU, O. IV 129. VIII. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea lui o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie ținu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Expr. A ține (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul... a ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă, pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Trîntitura... produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. A (o) ține înainte (sau într-una) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... Tu s-o ții înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, la TDRG. Ceilalți zei țineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. ISPIRESCU, U. 7. A o ține (una și) bună v. bun⁴ (III 5). A o ține (tot) una (cu...) = a nu se opri (din... ), a continua (să... ). Afară ninsoarea o ținea una. CONTEMPORANUL, V_II 144. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. A ține pasul cu cineva v. pas. A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să țină pasul vremii. PAS, Z. I 90. A(-i) ține (cuiva) isonul (sau hangul) v. c. A o ține drug (înainte) v. drug (1). ♦ (Urmat de construcții introduse prin locuțiunile «tot în...», «numai în...») A nu mai slăbi pe cineva cu... Mă ține neamțul numai în telegrame. C. PETRESCU, Î. I 8. Îi ieși iar înainte cu paharul plin și tot într-o cinste l-o ținut pănă-n noapte. ȘEZ. I 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuțiuni verbale) A ține o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs) = a vorbi în fața unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ținu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I. 221. Comandantul... ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. A ține judecată = a judeca. Dar noaptea se trezește și ține judecată. EMINESCU, O. I 96. A ține sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii... ținură sfat în ascuns. RETEGANUL, P. I 8. Sfetnici și filozofi au stătut Și sfat au ținut. TEODORESCU, P. P. 163. (În contexte figurate) Florile... ținură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29.A ține război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) =a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon. RETEGANUL, P. I 10. Huniad, cu unguri și cu romîni, au ținut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. BĂLCESCU, O. I 26. Ș-apoi... mergem amîndoi Să ținem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ține strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A ține o adunare (sau o ședință etc.) = a se întruni (într-o ședință etc.). În orice caz, socotesc că va trebui să ținem o adunare cu poporul. VORNIC, P. 155. A ține divan v. divan (II 1). IX. Tranz. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata ești mai tînăr decît moș Neculai? Eu te țineam mai în vîrstă. SADOVEANU, O. V 476. Tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut. ISPIRESCU, L. 301. Țin ei de ocară... numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O. II 176. Să știi, Feciori de domni să ne ții, De domni și de împărați. TEODORESCU, P. P. 104. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău. PANN, P. V. II 5. Măi bădiță Gheorghieș, und’ te duci și cui mă lași... – Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ținea de rău, Tu rămîi în satul tău. ȘEZ. I 73. ♦ Refl. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile întrun anumit fel, a fi de părere că... Nici nu se mai ține rudă cu el. STANCU, D. 115. Se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, U. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, A. 145. Nu înțelegeam nimic, eu, care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ține, Ci-i frumos cui îi stă bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A se ține (sau, intranz., a-și ține) cu bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-și aduce o imputare, a-și face o mustrare. Moșneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate... da mai pe urmă... ș-o zis: dă... îmi țin și eu cu banat. ȘEZ. II 153. Iar d-voastră nu vă țineți cu banat, Că al nostru... împarat Pe aicea a mai umblat. ib. III 42. X. Tranz. A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTION, O. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă... Rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. Doresc... să văz... măcar un măr din acest pom, care m-a ținut atîta sumă de bani. ISPIRESCU, L. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista ține pînă acuma 696 lei? ALECSANDRI, T. 213. ◊ Expr. Gura nu ține chirie v. chirie. – Variantă: ținea vb. II.

zbéguĭ (mă) și -ĭésc (vest) și zbeng- (est) v. refl. (vsl. sŭ-bĭegnonti, a alerga împreună, d. bĭegati, a fugi. V. bejenie, pribeag, zghihuĭ). Zburd, mă joc sărind orĭ alergînd: zbeguindu-se (ChN. I, 14). – În Ban. zbi- (R. C. 258).