ATLAS¹, atlase, s. n. I. (Anat.) Prima vertebră cervicală, care se articulează cu occipitalul și cu axisul. II. Colecție de hărți geografice, sistematizate după anumite criterii. ♦ Colecție de imagini, hărți, grafice etc., folosită ca material documentar ilustrativ într-un domeniu științific. Atlas lingvistic. ♦ (În sintagma) Atlas cultural = emisiune de radio sau televiziune care cuprinde noutăți culturale, informații culturale etc. [Pl. și: (II) atlasuri] – Din fr. atlas.

ATLAS¹ s.n. 1. Lucrare de cartografie care conține hărți geografice (însoțite uneori de explicații și date în legătură cu regiunile respective). ◊ Atlas lingvistic = lucrare care prezintă pe hărți răspîndirea teritorială a diferitelor fapte de limbă. 2. Lucrare care conține o colecție de desene, stampe etc. [Pl. -se, -suri. / < fr. atlas].

ALVAR, Manuel (1923-2001), lingvist și literat spaniol. Prov. univ. la Madrid. Specialist în istoria limbii și a dialectologiei spaniole („Spaniola vorbită în Tenerife”; „Atlasul lingvistic-etnografic al Andaluziei”). A scris „Viața sfintei Maria Egipțianca”. M. de Onoare al Academiei Române (1991).

ATLAS³, atlasuri, s. n. Lucrare care cuprinde colecții de hărți geografice, sistematizate după anumite criterii. ♦ Lucrare care cuprinde o colecție de imagini, hărți, grafice etc., folosită ca material documentar ilustrativ într-un domeniu științific. Atlas lingvistic. – Fr. atlas.

CAZACU, Boris (1919-1987, n. Chișinău), lingvist român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Specialist în dialectologie („Studii de dialectologie română”), stilistică și istoria limbii literare („Istoria limbii române literare”, în colab.). Coordonator al „Noului atlas lingvistic pe regiuni – Oltenia”.

GILLIERON [jilierõ], Jules Louis (1854-1926), lingvist francez originar din Elveția. Specialist în romanistică; s-a ocupat mai ales de dialectologia franceză. Creator al geografiei lingvistice („Atlasul lingvistic al Franței”, în colab. cu E. Edmont). M. de onoare al Acad. Române (1923).

PAȘCA, Ștefan (1901-1957, n. Crișcior, jud Hunedoara), lingvist și filolog român. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Cluj. Redactor responsabil al revistei „Cercetări de lingvistică” (1957). Studii de onomastică („Nume de persoane și nume de animale din Țara Oltului”) și de literatură română veche („O tipăritură munteană necunoscută din sec. al XVII-lea: cel mai vechi ceaslov românesc”). Colaborator sau coordonator al unor lucrări de sinteză ale Acad. („Dicționarul limbii române”, „Atlasul lingvistic român”).

PĂTRUȚ, Ioan (1914-1992, n. sat Ohaba-Forgaci, jud. Timiș), lingvist român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări privind istoria și structura limbii române („Studii de limba română și slavistică”), onomastică („Onomastică românească”), dialectologie (redactor pr. la „Atlasul lingvistic român” II, serie nouă).

PETROVICI, Emil (1899-1968, n. Toracu Mic, Iugoslavia), lingvist român. Acad. (1948), prof. univ. la Cluj și București. Rector al Universității din Cluj (1945-1951). A fondat revistele „Cercetări de lingvistică” (1956) și „Romano-slavica” (1963). Cercetări în domeniul foneticii românești (aplicând, printre primii în România, metoda foneticii experimentale), al fonologiei, dialectologiei române și slave și al relațiilor istorice și lingvistice româno-slave și al geografiei lingvistice („Despre nazalitate în limba română”, „Studiu fonematic al limbii române”, „Graiul carașovenilor”, „Atlasul lingvistic român”, partea a II-a, în colab. cu S. Pușcariu, și serie nouă, vol. I-IV, în colab. cu I. Pătruț). Membru al mai multor academii și societăți științifice străine.

POP, Sever (1901-1961 n. Poiana Ilvei, jud. Bistrița-Năsăud), lingvist român. Stabilit în Belgia. Prof. univ. la Cluj. Cernăuți, București și Louvain. Specialist în dialectologie generală și românească („Atlasul lingvistic român”, partea I, în colab. cu S. Pușcariu, „Dialectologia, privire istorică și metode de anchete lingvistice”). Fondator al centrului internațional de dialectologie generală de la Louvain. Membru al mai multor academii străine.

PUȘCARIU, familie de cărturari români: 1. Ioan P. (1824-1911, n. sat Sohodol, jud. Brașov), jurist, scriitor, istoric și om politic român. Acad. (1900). Participant la Revoluția de la 1848-1849 din Țara Românească și Transilvania. Animator al vieții culturale din Transilvania. Documente de arhivă („Date istorice privitoare la familiile nobile române”, „Fragmente istorice despre <boierii din Țara Făgărașului> dimpreună cu documente istorice”). Memorii („Notițe istorice despre întâmplările contemporane”). 2. Ilarion P. (1842-1922, n. sat Sohodol, jud. Brașov), cărturar român. Frate cu P. (1). Carieră de prelat. M. de onoare al Acad. (1916), prof. univ. la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu. Președinte al filialei Sibiu a ASTREI (1889-1901). Luptător pentru drepturile naționale ale românilor din Transilvania. Lucrări de teologie, pedagogie și istorie („Principii de pedagogie generală”, „Documente pentru limbă și istorie”, „Mitropolia românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania”). 3. Emil P. (1859-1928), histolog și bacteriolog român. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la Iași. A colaborat cu V. Babeș la metoda românească de vaccinare antirabică. 4. Sextil P. (1877-1948, n. Brașov), lingvist li filolog român. Nepotul lui P. (1). Acad. (1914), prof. univ. la Cernăuți și Cluj. Primul rector (din 1919) al Universității din Cluj. A întemeiat (1919) Muzeul Limbii Române, primul institut de lingvistică din România care a editat (1920-1940; 1941-1948) revista „Dacoromania”. A condus (1906-1940) lucrările de elaborare a Dicționarului Academiei Române. A inițiat și condus colectivul de alcătuire a Dicționarului Academiei (primele 3 vol.) și a „Atlasului lingvistic român” (3 vol. – conceput în 10 vol.). Specialist în istoria limbii („Limba română”) și literaturii române („Istoria literaturii române. Epoca veche”). Lucrări de lingvistică generală și romanistică („Studii de lingvistică românească”), de lexicografie („Dicționar etimologic al limbii române. I: Elementul latin”), de dialectologie („Studii istro-române”, în colab.). Proză scurtă și memorialistică (Călare pe două veacuri).

JABERG [jáberk], Karl (1877-1958), lingvist elvețian. Prof. univ. la Berna. Specialist în romanistică. Cercetări de dialectologie; importante contribuții la dezvoltarea geografiei lingvistice („Atlasul lingvistic și etnografic al Italiei și al Elveției meridionale”, în colab. cu J. Jud).

JUD [jut], Jakob (1882-1952), lingvist elvețian. Prof. univ. la Zürich. Specialist în romanistică; s-a ocupat mai ales de geografia lingvistică („Atlasul lingvistic și etnografic al Italiei și al Elveției meridionale”, în colab. cu K. Jaberg).

KLAPROTH [klápró:t] 1. Martin Heinrich K. (1748-1817), chimist german. Prof. univ. la Berlin. Unul dintre pionierii chimiei analitice. A descoperit zirconiul și uraniul (1789), titanul (1795) și cromul (1797). Cercetări privind pământurile critice sau referitoare la descoperirea telurului. 2. Heinrich Julius K. (1783-1855), orientalist german. Fiul lui K. (1). Prof. univ. la Sankt Petersburg. Stabilit la Paris (1815). Cercetări etnografice și lingvistice în Caucaz („Asia poliglotă pe baza atlasului lingvistic”), constituind o importantă sursă de informații pentru limbile caucaziene dispărute.

ATLAS¹, atlase, s. n. I. (Anat.) Prima vertebră cervicală, care se articulează cu occipitalul și cu axisul. II. Colecție de hărți geografice, sistematizate după anumite criterii. ♦ Colecție de imagini, hărți, grafice etc., folosită ca material documentar ilustrativ într-un domeniu științific. Atlas lingvistic. ♦ (În sintagma) Atlas cultural = emisiune de radio sau televiziune care cuprinde noutăți culturale, informații culturale etc. [Pl. și: (II) atlasuri] – Din fr. atlas.

ANCHETA, anchetez, vb. I. Tranz. A supune (un fapt sau o persoană) unei cercetări amănunțite pentru a scoate la iveală adevărul și a stabili eventuale răspunderi și vinovății; a face o anchetă. Procurorul anchetează cazul. ◊ Absol. Cel care anchetează nu face parte din corpul didactic, e un inspector special. SADOVEANU, N. F. 175. ♦ A face o cercetare științifică pe teren. Pentru «Atlasul lingvistic romîn» au fost anchetate peste 350 de localități.

ANCHETATOR, -OARE, anchetatori, -oare, s. m. și f. Persoană însărcinată cu facerea unei anchete. Persoană care face o cercetare științifică pe teren. Anchetatorii «Atlasului lingvistic romîn».

ATLAS³, atlasuri, s. n. (Uneori determinat prin «geografic») Lucrare care cuprinde colecții de hărți geografice, sistematizate după anumite criterii. Atlasul Europei. ◊ Lucrare cuprinzînd o colecție de imagini, desene, hărți, grafice, tabele etc., folosite ca material documentar-ilustrativ într-un domeniu științific. Atlas istoric. Atlas astronomic. Atlas lingvistic.

ATLAS LINGVISTIC s. n. + adj. (cf. fr. atlas linguistique): corpus(colecție)de hărți lingvistice prezentate fie în ordinea alfabetică a cuvintelor-titlu, fie în ordinea întrebărilor din chestionarul folosit la culegerea materialului, fie pe sfere semantice etc. A.l. poate fi publicat într-unul sau în mai multe volume. El poate cuprinde: o introducere (expunere de principii), transcrierea fonetică utilizată, hărți introductive, hărți propriu-zise, material necartografiat (sub formă de liste) și hărți interpretative (analitice și sintetice). După natura materialului înfățișat, a.l. sunt de mai multe feluri: fonetice, fonologice, lexicale și morfologice. După întinderea domeniului explorat ele sunt: regionale (cum este Noul atlas lingvistic român – NALR), naționale (cum este Atlasul lingvistic român – ALR), zonale (cum este Atlasul lingvistic mediteranean – ALM) și continentale (cum este Atlasul lingvistic ai Europei – ALE). De obicei, a.l. regionale elaborate în prezent sunt și atlase etnografice, datorită datelor de acest gen pe care le cuprind. În general, a.l. au un caracter onomasiologic, în sensul că hărțile prezintă termenii folosiți pentru denumirea anumitor noțiuni; câteva hărți din aceste a.l. sunt hărți semasiologice (prezintă sensurile unor cuvinte și expresii, mai ales arhaice). În mod obișnuit, anchetatorii sunt și autori ai a.l. Sunt recunoscute ca modele ale genului următoarele a.l.: Atlas linguistique de la France (ALF) („Atlas lingvistic al Franței”) de Jules Gilliéron și Edmond Edmont (1902-1910) pe baza anchetei dialectale efectuate între 1897-1901 de Edmont în 639 de localități, cu un chestionar de 1400 de cuvinte și fraze; Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutschland („Atlas lingvistic al Germaniei de Nord și de Centru”), primele 6 hărți, de G. Wenker (1881), pe baza unui chestionar de 40 de fraze-test, în 4.000 de localități anchetate. Primul a.l. românesc (fonetic) este Lingvistischer Atlas des dacorumänischen Sprachgebietes („Atlas lingvistic al graiurilor dacoromâne”), Leipzig, 1909, de Gustav Weigand, realizat prin anchete pe teren, întreprinse între 1896 și 1909, cu un chestionar de 114 cuvinte, care a permis atunci înregistrarea celor mai importante particularități de pronunțare ale graiurilor românești. Au urmat apoi Atlasul lingvistic român (ALR), publicat de Muzeul limbii române din Cluj, Partea I (ALR I) de Sever Pop, Vol. I, Cluj, 1938 și Vol. II, Sibiu – Leipzig, 1942, iar Partea a II-a (ALR II) de Emil Petrovici, Vol. I, Sibiu – Leipzig, 1940; Micul atlas lingvistic român (ALRM), publicat de Muzeul limbii române din Cluj, Partea I (ALRM I), Vol. I de Sever Pop, Cluj – Brașov, 1938, iar Partea a II-a (ALRM II), Vol. I de Emil Petrovici, Sibiu – Leipzig, 1940; Atlasul lingvistic român, Serie nouă (ALR, s. n.) întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Române, sub redacția lui Emil Petrovici, Vol. I și II, 1956, și Vol. III, 1962; Micul atlas lingvistic român, Serie nouă (ALRM, s. n.) întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Române, 1956, sub redacția lui Emil Petrovici; Atlasul lingvistic român, Partea II (ALR II). Serie nouă, Voi. IV, București, EA, 1965 și Vol. V, București, EA, 1966, ambele sub redacția lui Emil Petrovici; Micul atlas lingvistic român, Partea II (ALRM II), Serie nouă, Vol. II și III, București, EA, 1967, sub redacția lui Emil Petrovici; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. I. Oltenia, de Teofil Teaha, Ionică Ion și Valeriu Rusu, sub redacția lui Boris Cazacu, București, 1967; Atlasul lingvistic român, Serie nouă, Partea II, Vol. VI, sub redacția lui Emil Petrovici, București, 1969; Atlasul lingvistic pe regiuni. Maramureș, Institutul de lingvistică al Filialei Cluj a Academiei Române, de Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan, București, 1969; Noul atlas lingvistic pe regiuni. Oltenia. II, de Teofil Teaha, Ionică Ion și Valeriu Rusu, Centrul de cercetări fonetice și dialectale al Academiei Române, București, EA, 1970; Atlasul lingvistic român Serie nouă; Verbul, Institutul de lingvistică din Cluj al Filialei Academiei Române, Vol. VII, Cluj-Napoca, EA, 1972.; Noul atlas lingvistic pe regiuni. Oltenia. III, de Teofil Teaha, Ionică Ion și Valeriu Rusu, sub redacția lui Boris Cazacu, Centrul de cercetări fonetice și dialectale al Academiei Române; București, EA, 1974; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Banat I, sub redacția lui Petru Neiescu, Institutul de lingvistică din Cluj, Cluj-Napoca, EA, 1980; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Banat. Date despre localități și informatori, de Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc și Nicolae Mocanu, sub conducerea lui Petru Neiescu, Cluj-Napoca, 1980; Noul atlas lingvistic român pe regiuni, Oltenia IV, de Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu, București, EA, 1980; Micul atlas lingvistic român, Partea II (ALRM II), Serie nouă, Vol. IV, Institutul de lingvistică din Cluj. Redactor principal: Ioan Pătruț. Redactori: Doina Grecu, Ion Marin și Rodica Orza, București, EA, 1981; Noul atlas lingvistic pe regiuni. Oltenia. V., de Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu, București, EA, 1984; Noul atlas lingvistic al României. Moldova și Bucovina. Vol. I, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuță și Adrian Turculeț, București, EA, 1987; Noul atlas lingvistic al României. Moldova și Bucovina. Date despre localități și informatori, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuță și Adrian Turculeț, București, EA, 1987; Atlasul lingvistic român. Transilvania. Date despre localități și informatori, de Grigore Rusu, Viorel Bidian și Dumitru Loșonți, București, EA, 1992; Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova și Bucovina. Texte dialectale, Vol. I, Partea I. Culese de Stelian Dumistrăcel și publicate de Doina Hreapcă și Ion-Horia Bârleanu, Iași, EA, 1993; Atlasul lingvistic român pe regiuni. Transilvania (I), de Grigore Rusu, Viorel Bidian și Dumitru Loșonți, București, EA, 1993.

CHESTIONAR s. n. (cf. fr. questionnaire): listă de întrebări întocmite de lingviști cu scopul de a obține răspunsuri privitoare la fenomenele de limbă; corpus de întrebări și fraze, prezentate de un anchetator (v.) informatorului (v.) într-o anumită ordine (alfabetică, pe sfere semantice, pe capitole etc.), în vederea obținerii datelor preconizate de pe teren. Mărimea unui c. este variabilă, în funcție de scopul cercetării, de interesul față de domeniul studiat, de timpul și mijloacele tehnice de care dispune anchetatorul etc. C. folosite la elaborarea atlaselor lingvistice cuprind câteva mii de întrebări și sunt organizate în mai multe părți; c. introductiv (cu date despre localitatea studiată, despre informator, despre condițiile în care are loc ancheta etc.); c. general (cu termenii generali, cunoscuți în toate graiurile, în legătură cu care trebuie să se obțină anumite răspunsuri); c. speciale (cu termeni specifici anumitor ocupații, din anumite zone și localități, pentru care, de asemenea, trebuie obținute răspunsuri). După problemele urmărite pe teren, se întocmesc c. fonetice, c. lexicale, c. gramaticale (morfologice și sintactice) etc. Structura unei întrebări-tip din aceste c. este următoarea: numărul întrebării (în chestionar); cuvântul-titlu (sau forma-titlu) al cărui fonetism e urmărit de cercetător; modul de obținere a răspunsului (întrebare indirectă, întrebare directă, gest, indicație, mimică, foto, desen, schiță etc.).

DIALECTOLOGIE s. f. (< fr. dialectologie, cf. gr. dialektos „grai”, „dialect” + logos „știință”): ramură a lingvisticii care studiază și descrie dialectele și graiurile unei limbi sau ale unui grup de limbi, formele particulare în care un idiom se diversifică geografic (în spațiu). Aceasta se realizează prin observarea și înregistrarea faptelor pe teren și apoi prin interpretarea lor. D. evidențiază aspectul originar și fundamental de existență a limbajului, aspectul vorbit. Pentru aceasta sunt folosite diverse metode: cercetarea monografică a graiurilor și dialectelor, metoda geografiei lingvistice (în special atlasele lingvistice), arhivele fonogramice etc. D. se diversifică în: a) d. istorică: studiul dialectelor, pe baza atestării formelor în documente și în texte vechi, în glosare etc., adică în perspectivă diacronică. b) d. socială: studiul dialectelor sociale, utilizate de sau referitoare la anumite grupuri sociale. c) d. structurală (structuralistă): studiul dialectelor cu ajutorul unor metode moderne, structurale, care permit o prezentare la diverse niveluri de abstractizare și o evidențiere a elementelor constante și variabile ale unităților luate în discuție. D. a fost uneori echivalată – intenționat sau neintenționat – cu geografia lingvistică, ceea ce nu corespunde adevărului (v. geografie lingvistică).

GEOGRAFIE LINGVISTICĂ s. f. + adj. (cf. fr. géographie linguistique): metodă de cercetare care înregistrează pe hărți varietățile dialectale ale unei limbi și le interpretează în perspectivă geografică. Pe baza ei se realizează un corpus de lucrări (atlase, studii și monografii lingvistice), care constituie o componentă a dialectologiei (v.). Există o deosebire netă între g.l. și monografia lingvistică: prima studiază răspândirea și evoluția formelor (fonetice, morfologice, lexicale, sintactice etc.) într-o perspectivă largă, cu o capacitate explicativă mai mare, în câteva sau în toate graiurile unei limbi, reconstituind istoria acestora pe baza repartiției geografice, în timp ce a doua studiază graiul într-o perspectivă închisă, de „celulă lingvistică”, cu o capacitate explicativă mai mică. Ea a fost folosită pentru prima oară de către lingvistul german G. Wenker în lucrarea sa Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutschland („Atlas lingvistic al Germaniei de Nord și de Centru”), apărută în 1881, dar s-a impus prin lucrarea lui Jules Gilliéron și Edmond Edmont, apărută la Paris în 1902-1910, Atlas linguistique de la France („Atlas lingvistic al Franței”) și prin studiul fundamental al lui Jules Gilliéron, apărut în 1918 la Paris, Généalogie des mots qui désignent l’abeille („Genealogia cuvintelor care desemnează albina”), consacrat examinării primei hărți din atlas. Una dintre constatările fundamentale pe care Gilliéron le face pe baza materialului interpretat este călătoria formelor, a cuvintelor care explică evoluția graiurilor (v. și metodă).

GLOSAR s. n. (< fr. glossaire, cf. lat. glossarium): 1. listă de cuvinte însoțite de explicația lor, concepută ca anexă sau ca lucrare independentă. 2. (înv.) dicționar, vocabular. ◊ ~ dialectal: repertoriu de cuvinte, forme și sensuri lexicale înregistrate prin anchete speciale, monografii și atlase lingvistice ca particularități ale unui grai, subdialect sau dialect. El reprezintă o selecție a elementelor amintite, bazată pe o verificare cu atestări în dicționare și în alte g. dialectale. În redactarea acestui tip de g. se folosesc normele lexicografice utilizate și în dicționarele obișnuite. G. dialectal se publică fie independent, în volume separate și în reviste, fie ca anexe la monografii și studii monografice (dialectale, folclorice, etnografice) sau la opere literare cu o coloratură dialectală pronunțată.

HARTĂ LINGVISTICĂ s. f. + adj. (după fr. carte linguistique): hartă rezultată din cartografierea faptelor de limbă (v. și cartografiere); reprezentare (în transcriere fonetică, în scriere normală, prin simboluri, linii, culori, hașuri etc.) pe harta naturală a unui anumit domeniu (regiune, provincie, țară, continent) a formelor de limbă înregistrate prin anchete dialectale sau în texte. Prin h.l. se înfățișează deci o imagine geografică – limitată la un anumit teritoriu – a fenomenelor lingvistice. În principiu, într-o h.l. se notează tot materialul cules într-o anchetă dialectală ca răspuns la o întrebare din chestionar. Ea cuprinde: limitele și centrele administrative cele mai importante; particularitățile fizice (munți, văi și ape), localitățile anchetate (notate prin cifre, în transcriere fonetică sau în scriere obișnuită), formele dialectale (înregistrate în transcriere fonetică), note marginale (cu materialul neindus în harta propriu-zisă și cu observațiile anchetatorului). H.l. alcătuiesc, în mod obișnuit, conținutul atlaselor lingvistice (v.). Ele pot însoți însă ca material documentar și monografiile lingvistice, dar în număr redus (numai cu valoare exemplificatoare a unor fenomene mai interesante). Există mai multe tipuri de h.l., în raport cu anumite criterii: a) după natura materialului înregistrat: fonetice, lexicale, morfologice și sintactice; b) după modul de înfățișare a materialului: simple și interpretative (cu evidențierea trăsăturilor dominante ale unui fenomen, a intensității sau frecvenței acestuia).

IDIOLECT s. n. (< fr. idiolecte): totalitatea particularităților de grai ale unui vorbitor, într-un moment determinat. În raport cu limba standard, i. este un caz particular, un uzaj specific; în raport cu atlasele lingvistice, care prezintă un sumum de i., el este un etalon al varietății dialectale respective. Și i. (unui vorbitor) poate constitui obiectul unui studiu monografic. Noțiunea de i. implică existența unei varietăți nu numai de la o țară la alta, de la o regiune la alta, de la o clasă socială la alta, ci și de la o persoană la alta.

METODĂ s. f. (< fr. méthode, germ. Methode, lat., gr. methodos < meta „după” + hodos „cale”): mod organizat de a studia fenomenele de limbă; totalitatea procedeelor folosite în cercetarea unei limbi. ◊ ~ comparativ-istorică: m. de cercetare care constă în compararea faptelor similare din limbi care derivă din aceeași limbă de bază. Ea este folosită în reconstituirea limbii de bază (comune), atunci când pentru aceasta nu există texte, ca în cazul limbii indo-europene comune și a străromânei (a protoromânei) sau pentru studierea evoluției formelor din limbile derivate, atunci când pentru limba de bază există texte, ca în cazul limbilor romanice. Aplicarea ei în studiul evoluției limbilor înrudite este condiționată de existența a două trăsături ale acestor limbi: a) aspectul complexului sonor al cuvintelor nu e determinat de sensul acestuia; b) regularitatea schimbărilor fonetice. M. comparativ-istorică a fost folosită întâia oară în primul sfert al secolului al XIX-lea, în mod independent, de către lingviștii germani Franz Bopp și Iacob Grimm și de lingvistul danez Rasmus Kristian Rask în lucrările lor despre limbile germanice, sanscrită, greacă și latină. După ei, lingvistul și filologul german Friedrich Diez a folosit-o în studierea limbilor romanice, iar lingvistul și filologul rus Alexandru Hristoforovici Vostokov în studierea limbilor slave. Această m. a rămas până astăzi principala m. de cercetare lingvistică și numai datorită aplicării ei lingvistica a devenit o știință. ◊ ~ geografiei lingvistice: m. de cercetare a fenomenelor de limbă prin stabilirea, pe bază de anchete, pe teren, a ariilor de răspândire în care se încadrează. A fost folosită pentru prima oară de către lingvistul german G. Wenker, la sfârșitul secolului al XIX-lea (1881) în alcătuirea unui atlas lingvistic al limbii germane (Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutsch), cu scopul de a demonstra existența granițelor dialectale așa cum preconizaseră neogramaticii. El s-a folosit de anchete prin corespondență și de chestionare mai ales fonetice. În ciuda lipsurilor, a reușit să demonstreze tocmai contrariul: că nu există granițe dialectale, limite precise între graiuri. În primul deceniu al secolului al XX-lea, m. a fost mult îmbunătățită de către lingvistul francez Jules Gilliéron (1854-1926) în alcătuirea Atlasului lingvistic al Franței (Atlas linguistique de la France) între 1902-1910, în colaborare cu Edmond Edmont. Din materialele adunate pentru atlas, Gilliéron a tras următoarele concluzii, valabile și pentru studiul altor limbi: a) o inovație lingvistică pornește dintr-un punct oarecare al teritoriului unei țări și se răspândește treptat, aproximativ circular, pe suprafețe variabile; b) ariile laterale (marginale sau periferice) ale punctului din care pornește inovația lingvistică au șansa de a evita această inovație; c) ariile laterale păstrează fazele anterioare ale limbii (pronunțarea, cuvintele sau formele gramaticale vechi), prin aceasta având un caracter conservator, arhaic; d) una din cauzele principale ale dispariției cuvintelor este omonimia; e) isoglosele – liniile care arată pe harta lingvistică limitele aproximative ale răspândirii unui fenomen de limbă – nu se suprapun, ci se întretaie, deci nu există granițe absolute între dialecte; f) unele cuvinte migrează dintr-o zonă în alta; g) este necesar ca fiecare fapt de limbă să fie studiat separat, deoarece fiecare își are istoria lui. Pe bună dreptate el a fost socotit „creatorul geografiei lingvistice”, lucrarea lui atrăgând atenția tuturor marilor lingviști din Europa. Astfel, m. geografiei lingvistice a fost adoptată și folosită de lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936) și de lingvistul italian Matteo Bartoli (1873-1946). Sub influența atlasului întocmit de Gilliéron, în multe țări s-a inițiat munca de elaborare a atlaselor lingvistice. Au apărut astfel: Atlasul lingvistic al limbii italiene (în 8 volume), sub conducerea romaniștilor elvețieni Karl Jaberg (1877-1958) și Jakob Jud (1882-1952), între 1919-1928; Atlasul lingvistic și etnografic italian al Corsicei (în 10 volume), sub conducerea lingvistului Gino Bottiglioni, între 1933-1942; Atlasul lingvistic al limbii ruse (un singur volum), sub conducerea lingviștilor F. P. Filin și M. D. Malțev, între 1936-1940; Atlasul lingvistic al limbii ruse (proiectat în 13 volume, primul apărând sub conducerea lui R. I. Avanesov în 1957) etc. Pentru limba română au folosit m. geografiei lingvistice: lingvistul german G. Weigand (1860-1930), în alcătuirea primului atlas lingvistic al limbii române – Lingvistischer Atlas des daco-rumänischen Sprachgebiets, Leipzig, 1898-1909; I.-A. Candrea, în proiectul pentru alcătuirea unui atlas lingvistic al Banatului, în legătură cu care a publicat un studiu teoretic însoțit de câteva hărți (1924); Muzeul limbii române, în alcătuirea Atlasului lingvistic român început în 1921 -1922 și Institutul de lingvistică din Cluj, care a continuat publicarea acestui atlas (ALR I, Vol. I și ALRM I, Vol. I, apărute in 1938, iar ALR I, Vol. II și ALRM I, Vol. II, apărute în 1942, toate sub conducerea lui Sever Pop; ALR II, Vol. I și ALRM II, Vol. I, apărute în 1940 sub conducerea lui Emil Petrovici; ALR II, Vol. II și III (1956), IV (1961) și ALRM II, Serie nouă, Vol. I, apărute în 1956 sub conducerea lui Emil Petrovici și I. Pătruț; ALR II, Serie nouă, Vol. I și II (1956), III (1961), IV (1965), V (1966), VI (1969) și VII (1972), apărute sub redacția lui Emil Petrovici și I. Pătruț; Micul atlas lingvistic român, Partea II (ALRM II), Serie nouă, Vol. II și III (1967) sub redacția lui Emil Petrovici, iar Vol. IV (1981) sub redacția lui I. Pătruț; Texte dialectale, Suplement la ALR II, apărute în 1943 la Sibiu și Leipzig, sub conducerea lui Emil Petrovici etc.; lingviștii clujeni S. Pușcariu, E. Petrovici, D. Macrea, I. Pătruț și R. Todoran, în elaborarea unor studii fonetice, de vocabular și de repartiție a graiurilor daco-române; lingviștii bucureșteni B. Cazacu, Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu în elaborarea și publicarea Noului atlas lingvistic român pe regiuni (NALR) – Oltenia I (1967), II (1970), III (1974), IV (1980), V (1984), a Textelor dialectale. Oltenia (1967), Muntenia I (1973), II (1975) și III (1986); lingviștii clujeni Petru Neiescu, Gr. Rusu și Ionel Stan în elaborarea și publicarea NALR. Maramureș I (1969), II (1971), III (1973); lingviștii clujeni Gr. Rusu, Viorel Bidian și Dumitru Loșonți în elaborarea și publicarea NALR. Transilvania I (1993); lingviștii moldoveni Stelian Dumistrăcel, Doina Hreapcă și Ion-Horia Bârleanu în elaborarea și publicarea NALR. Moldova și Bucovina, I (1987) și a Textelor dialectale din aceeași zonă (1993); lingviștii bănățeni sub conducerea lui Petru Neiescu, în elaborarea și publicarea NALR. Banat I (1980) etc. Pe lângă atlasele și textele dialectale amintite trebuie să mai menționăm și numeroasele monografii lingvistice asupra unor dialecte (subdialecte) și graiuri (mai ales) românești, în elaborarea cărora s-a folosit, de asemenea, m. amintită: Graiul din Țara Oașului (în Buletinul Societății de filologie, II, București, 1907) de I.-A. Candrea; Graiul din Țara Hațegului, București, 1915, de Ovid Densusianu; Graiul din Țara Oltului (în „Grai și suflet”, I, 1924, pp. 107-139) de G. Șerban Cornilă; Graiul și folklorul Maramureșului, București, 1925, de Tache Papahagi; Ținutul Vrancei, București, 1930, de I. Diaconu; Graiul putnean (în „Ethnos”, 1941, I, p. 91 și urm.) de Iorgu Iordan; Graiul de pe valea Crișului Negru, București, 1961, de Teofil Teaha; Graiul, etnografia și folclorul zonei Chioar, Baia Mare, 1983, coordonatori: Gheorghe Pop și Ion Chiș Șter etc. M. geografiei lingvistice a permis cunoașterea mai amănunțită și mai exactă a faptelor de limbă, căci cercetarea atentă a modului în care pronunțările, cuvintele și formele gramaticale se propagă de la un punct la altul ne ajută să pătrundem mai adânc în mecanismul evoluției limbii. ◊ ~ de anchetă: ansamblu de procedee prin care un anchetator obține, culege și înregistrează pe teren datele necesare descrierii unui grai, subdialect sau dialect. Fazele preliminare momentului aplicării acesteia sunt: fixarea scopului cercetării și a tipului de lucrare ce urmează a fi realizată în urma anchetei; alegerea localității și a informatorului, pe baza unor criterii dinainte stabilite etc. M. de anchetă are în vedere două etape ale cercetării pe teren: stimularea dirijată prin chestionar a informatorului și înregistrarea informației. Ea poate fi: directă (când dialectologul înregistrează datele obținute la fața locului) sau prin corespondență (când dialectologul înregistrează datele obținute ulterior anchetei); monografică (când se descrie graiul, subdialectul sau dialectul în ansamblu) sau a geografiei lingvistice (v. mai înainte). Sarcina fundamentală a dialectologului este ca – în spiritul m. de anchetă – să culeagă cu răbdare faptele de pe teren, să le clasifice metodic și să le interpreteze corect. ◊ ~ foneticii instrumentale: m. care presupune folosirea mijloacelor mecanice perfecționate pentru înregistrarea vorbirii oamenilor, în vederea cercetărilor lingvistice. Creatorul acestei metode este abatele francez Jean Pierre Rousselot (1846-1924). Ea a permis cunoașterea mult mai amănunțită și mai exactă a modului de pronunțare a sunetelor (nici un cuvânt nu este pronunțat la fel de doi vorbitori; nici un vorbitor nu poate pronunța de două ori la fel același cuvânt etc.). Printre lingviștii români care au acceptat și au folosit m. foneticii instrumentale se numără Sextil Pușcariu (1877-1948), Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Andrei Avram, Emanuel Vasiliu etc. ◊ ~ reconstrucției: m. care vizează reconstruirea unei limbi-bază pornind de la trăsăturile comune ale limbilor derivate din aceasta. A fost folosită pentru prima dată în determinarea trăsăturilor indo-europenei comune de către lingvistul german August Schleicher (1821-1868) care i-a stabilit și principiile fundamentale. M. reconstrucției presupune obligatoriu comparația istorică. ◊ ~ statistică; m. folosită în lingvistica contemporană (matematică sau aplicată); ea presupune cercetarea limbii cu mijloace matematice, cercetarea aspectelor algebrice, cantitative și formale ale fenomenelor de limbă, în vederea folosirii lor în traducerea automată. Prin folosirea m. statistice se urmărește stabilirea frecvenței, a modului de distribuție și a importanței pe care o au în limbă cuvintele și alte elemente de ordin lingvistic (v. și gramatică, lingvistică).

SISTEM s. n. (cf. fr. système, it. sistema, engl. system, lat., gr. systema < gr. syn „cu” + istemi „a așeza”): ansamblu de elemente lingvistice (unități, clase, categorii, criterii, principii, reguli etc.) dependente între ele și formând un tot organizat. ◊ ~ fonetic: totalitatea sunetelor articulate ale unei limbi, a criteriilor de clasificare a acestora, a relațiilor dintre ele etc. ◊ ~ fonologic (fonematic): totalitatea fonemelor unei limbi, a criteriilor de clasificare a acestora, a relațiilor dintre ele etc. ◊ ~ consonantic: s. alcătuit din consoane încadrate în clasificări riguroase și dependente între ele. ◊ ~ vocalic: s. alcătuit din vocale încadrate în clasificări precise și dependente între ele. ◊ ~ lexical: totalitatea cuvintelor unei limbi, a criteriilor de clasificare a acestora, a modalităților de formare etc. ◊ ~ gramatical: totalitatea părților de vorbire, a criteriilor de clasificare a acestora, a relațiilor dintre ele, a părților de propoziție, a tuturor tipurilor de propoziții și de fraze etc. ◊ ~ cazual: totalitatea cazurilor, a relațiilor dintre ele, a caracteristicilor și funcțiilor acestora etc. ◊ ~ morfologic: totalitatea părților de vorbire, a criteriilor de clasificare a acestora, a caracteristicilor și relațiilor dintre ele etc. ◊ ~ nominal: s. care cuprinde părțile de vorbire declinabile, din grupa numelui (substantivul, adjectivul, numeralul). ◊ ~ pronominal: s. care cuprinde părțile de vorbire declinabile, din grupa pronumelor (toate tipurile de pronume cu clasificările și subclasificările lor). ◊ ~ verbal: s. care cuprinde verbele organizate în conjugări și în clasificări după diverse criterii, categoriile gramaticale proprii verbelor etc. ◊ ~ sintactic: totalitatea părților de propoziție, a tipurilor de propoziții și de fraze, a criteriilor de clasificare a acestora, a caracteristicilor și relațiilor dintre ele, a tuturor tipurilor și relațiilor sintactice și a mijloacelor de realizare a lor etc. ◊ ~ ortografic și de punctuație: totalitatea semnelor de ortografie și de punctuație, a regulilor de folosire a acestora etc. ◊ ~ binar: s. de clasificare a sunetelor, a părților de vorbire, a părților de propoziție și a propozițiilor, care este compus din două părți, care are două elemente de clasificare. Astfel, după criteriul morfologic, părțile de vorbire se clasifică în flexibile și neflexibile, alcătuind un s. binar de clasificare; la fel, după criteriul structurii morfematice, părțile de vorbire pot fi simple și compuse, formând tot un s. binar de clasificare; după scopul comunicării, propozițiile sunt împărțite în enunțiative și interogative, reprezentând alt s. binar de clasificare etc. ◊ ~ de articulare: s. alcătuit din nas, buze, dinți, limbă, vălul palatin și din alte părți ale organelor articulatorii antrenate în realizarea vorbirii. ◊ ~ de notare (de transcriere): s. convențional de notare a unor entități lingvistice totdeauna prin aceleași simboluri. Se folosește la alcătuirea atlaselor lingvistice, la explicarea unor fenomene de limbă, la notarea și clasificarea riguroasă a sunetelor limbii.

SUBIECT s. n. (cf. lat. subjectum): 1. parte principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. Răspunde la întrebările cine? sau ce? și poate fi exprimat prin substantiv, prin pronume, prin numeral, prin verb la modurile infinitiv, supin și gerunziu sau prin interjecție: „Copiii plângeau pe vatră” (Folclor); „Dar Manole sta / Nici că mai lucra” (Folclor); „Luca Moșneagu, însă, mâna cum știa el” (Ion Creangă); „În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi” (V. Alecsandri); „Se auzea fâșâitul unui câine” (I. Al. Brătescu-Voinești); „El pin tei va viscoli” (M. Eminescu); „Mă rog, ce doriți dumneavoastră?” (M. Sadoveanu); „Bine, bine, firește, șopti dânsul cu o voce ca un suspin prelungit” (L. Rebreanu); „Ale noastre sunt flori la ureche...” (Ion Creangă); „Acela avea două părți din oi” (M. Sadoveanu); „Soarele însuflețea picăturile de rouă care atârnau pe vârful frunzelor mici și ascuțite de brad” (C. Hogaș); „Dar aste decorații cum, cine ți le-a dat?” (V. Alecsandri); „N-apucă să isprăvească vorba și se auzi ceva” (Folclor); „Totuși nici unul nu m-a mișcat așa de mult, frate dragă...” (M. Sadoveanu); „Unde-s doi, puterea crește” (V. Alecsandri); „Al doilea n-a mai avut răbdare”; „Sosind la locul unde trebuia a priimi moartea, gâdea cu satârul în mână se apropie de osândit” (N. Bălcescu); „Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit” (G. Topârceanu); „S-a auzit strigând;” „S-a auzit buf!” etc. ◊ ~ simplu: s. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire; printr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu „Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari” (M. Eminescu); „Și au dzis Purice aprodul...” (I. Neculce). ◊ ~ complex: s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de exclusivitate, ca în exemplele „Chiar eu l-am văzut”; „Tot lemnul este mai bun”; „Numai Ștefan îl poate convinge”. ◊ ~ multiplu: s. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire; prin două sau mai multe unități de expresie, aflate într-un raport de coordonare, ca în exemplele „...încet-încet, pocnetele și strigătele s-au pierdut, s-au stins” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Jder și Nicoară au prins a bate și a mâna înapoi coada” (M. Sadoveanu). ◊ ~ dezvoltat: s. alcătuit dintr-o construcție infinitivală relativă subiectivă, dintr-o construcție de supin nominală, dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate între ele prin cratimă și formând o unitate, sau dintr-un numeral cardinal, cu care, de asemenea, formează o unitate, ca de exemplu în „Nu-i cine povesti;” „E greu de ajuns cosmonaut;” „Soru-sa a plecat acolo”; „Până aici sunt zece metri.” ◊ ~ exprimat: s. concretizat în context sub forma unei părți de vorbire. El poate fi la rândul lui, determinat (când se referă exclusiv la persoana reprezentată de partea de vorbire prin care este exprimat) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana pe care o reprezintă partea de vorbire prin care este exprimat, ci la toate persoanele), ca în exemplele „Da’ tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul” (I. L. Caragiale); „Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate” (M. Eminescu). ◊ ~ neexprimat: s. neconcretizat în context sub forma unei părți de vorbire. El poate fi, la rândul său, inclus în forma verbală (dedus din desinențele persoanelor I și a II-a ale acesteia) sau subînțeles din context (dedus din propozițiile anterioare în care a fost exprimat, ca reprezentant al persoanei a III-a): „Dacă văzui și văzui, / Șoim de codru mă făcui” (Folclor) – eu; „Ce să stai așa? Îmbătrânești” (I. Agârbiceanu) – tu; „N-avem nevoie de nici o hârtie” (M. Sadoveanu) – noi; „Zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă” (M. Eminescu) – voi; „Se apropie încet de el și începe să-i care la pumni în cap” (I. L. Caragiale) – el, arendașul despre care s-a vorbit mai înainte, în alte propoziții. S. inclus, corespunzător persoanei a II-a singular, poate fi și el determinat (când se referă exclusiv la persoana a II-a, exprimabilă printr-un pronume personal) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana a II-a, exprimabilă printr-un pronume personal, ci la toate persoanele), ca în exemplele „Degeaba te mai sclifosești, Ioane” (Ion Creangă) – tu; „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu” (N. Bălcescu) – tu (= eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele). ◊ ~ anticipat: s. care anticipează, care anunță structura de bază cu această funcție. El este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal, așezate înaintea părților de vorbire care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale): „Vine el tata și-ai să vezi tu!”; „Vorbește ea Maria așa, dar tot îi pare rău”. ◊ ~ reluat: s. care reia, care subliniază structura de bază cu această funcție. El este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal așezate după cuvintele care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale): „Virtutea pentru dânșii ea nu există” (M. Eminescu); „Interesul pentru efort el nu se prea vede”. În limba română nu există o corespondență perfectă între s. gramatical (definit mai sus) și s. logic (autorul real al acțiunii exprimate de un verb), în sensul că termenul corespunzător s. logic în cazul folosirii diatezei pasive, a reflexivului pasiv, a participiului pasiv, a unui anumit verb unipersonal sau impersonal și a unui anumit tip de expresie verbală reprezintă în planul gramatical fie complementul de agent, fie complementul indirect: „Elevii sunt ajutați de profesor”, „Blocurile se construiesc (= sunt construite) de către muncitori”, „Desenul făcut de tine este reușit”; „îmi plac florile”, „Îmi vine amețeală”, „Nu-i trebuie nimic”, „Mi-e teamă de apă”, „Ți-e foame mereu” etc. ◊ ~ gramatical: partea principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. El este punctul de plecare în comunicare și intră în relație gramaticală, prin acord, cu predicatul propoziției: „Elevul citește” (acord în persoană și număr: a III-a singular). ◊ ~ logic: s. al judecății, primul ei membru, obiectul gândirii noastre, despre care spunem ceva cu ajutorul predicatului logic. El este punctul de plecare al judecății. Nu întotdeauna există o identitate între s. gramatical și s. logic, fiindcă nici planul logic nu corespunde întotdeauna planului gramatical. Astfel: în exemplul „Elevul citește”, există o identitate între s. gramatical și cel logic, pe când în „Elevul este ascultat de profesor.” nu există această identitate (elevul este s. gramatical, iar profesor s. logic). ◊ propoziție fără ~: v. propoziție. Pentru clasificarea s. v. criteriu. 2. persoană anchetată de către un anchetator (v.), pe baza chestionarului lingvistic, în vederea alcătuirii unei lucrări de dialectologie sau a unui atlas lingvistic; informator folosit de către anchetator în geografia lingvistică, în cercetarea dialectelor (v. informator).

TEXT s. n. (< fr. texte, cf. lat. textus): 1. scriere originală, autentică. Se caracterizează prin autonomie și limitare. 2. fragment dintr-o scriere. ◊ ~ descriptiv: t. care are la bază o descriere. ◊ ~ narativ: t. care are la bază o narațiune, o istorisire, o povestire. ◊ ~ dialogat: t. care are la bază o conversație între două sau mai multe persoane; t. alcătuit sub forma unui dialog. ◊ ~ dialectal: t. în care termenii de circulație locală sunt preponderenți. T. dialectal este o relatare, într-un anumit grai, a unui subiect narativ (întâmplări, obiceiuri, ocupații etc.) cu ocazia unei anchete lingvistice (v.) pe teren. El reprezintă o mostră de vorbire dialectală. T. dialectale se culeg pe baza unui chestionar tematic, pentru a se oferi elemente comparabile din diferite localități. Textele-convorbiri, pe teme sociale sau economice actuale, redau mai bine spiritualitatea populară. Ele sunt notate de anchetator cu creionul sau sunt înregistrate pe bandă de magnetofon și apoi transcrise selectiv. Cele transcrise se publică în volume sau ca anexă a unui studiu monografic, la sfârșitul cărora se atașează, de obicei, un glosar de cuvinte. T. înregistrate cu mijloace mecanice sunt conservate pe benzi și pe discuri în cadrul unor arhive fonogramice (v.). T. dialectale sunt folosite mai ales în studierea intonației, a lexicului, a sintaxei dialectale și a stilisticii. În elaborarea atlaselor regionale românești, aceste t. reprezintă o sursă de bază pentru informarea dialectologului asupra registrului de variante ale graiului studiat. Pentru limba română sunt cunoscute culegerile de texte următoare: Texte dialectale, Supliment al ALR II, apărute în 1943 la Sibiu și Leipzig sub conducerea lui Emil Petrovici; Texte dialectale, Oltenia, apărute în 1967, redactate de Cornelia Cohuț, Galina Ghiculete, Maria Mărdărescu, Valeriu Șuteu și Magdalena Vulpe, sub conducerea lui Boris Cazacu; Texte dialectale. Muntenia I, București, 1973, redactate de Galina Ghiculete, Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Ruxandra Pană și Magdalena Vulpe, sub conducerea lui Boris Cazacu; Texte dialectale. Muntenia II, București 1975, redactate de Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană și Magdalena Vulpe, sub conducerea lui Boris Cazacu; Texte dialectale. Muntenia III, București 1968, redactate de Costin Bratu, Galina Ghiculete, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Marilena Tiugan și Magdalena Vulpe; Texte dialectale și glosar. Bistrița-Năsăud, București, 1987, redactate de Maria Marin și Marilena Tiugan; Texte dialectale și glosar. Dobrogea, București, 1987, redactate de Paul Lăzărescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană și Nicolae Saramandu; Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova și Bucovina. Texte dialectale, Vol. I, Partea I, Iași, 1993, Culese de Stelian Dumistrăcel și publicate de Doina Hreapcă și Ion Horia Bârleanu. ◊ ~ rotacizant: t. vechi românesc (din secolul al XVI-lea), localizat în Maramureș și caracterizat prin prezența rotacismului (v.). Sunt considerate t. rotacizante următoarele: Psaltirea Hurmuzaki, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană, Codicele Voronețean și Codex Sturdzanus. ◊ ~ accesibil (inteligibil): t. clar, limpede, ușor de înțeles, la îndemâna oricui. ◊ ~ inaccesibil; t. neclar, confuz, neinteligibil, greu de înțeles, care nu poate fi la îndemâna oricui. ◊ ~ poetic (beletristic, literar); t. extras dintr-o operă literară, specific stilului poetic (beletristic). ◊ ~ științific: t. extras dintr-o operă științifică, specific stilului științific. ◊ ~ tehnic: t. extras dintr-o lucrare cu caracter tehnic. ◊ ~ juridic: t. extras dintr-o lucrare cu caracter juridic, care privește dreptul și legislația unei țări; t. specific stilului juridico-administrativ. ◊ ~ administrativ: t. extras din dispozițiile, ordonanțele și decretele unui organ administrativ de stat; t. specific stilului juridico-administrativ. ◊ ~ publicistic: t. extras din articolele de ziar, specific stilului publicistic. ◊ ~ unilingv (monolingv): t. scris într-o singură limbă. ◊ ~ bilingv: t. scris în două limbi diferite. ◊ ~ trilingv: t. scris în trei limbi diferite. ◊ ~ multilingv (polilingv, plurilingv): t. exprimat sau scris în mai multe limbi diferite. ◊ ~ agramat: t. care conține multe greșeli de ortografie și de gramatică, dovedind incultura sau ignoranța autorului. ◊ ~ epistolar: t. specific scrisorilor literare. ◊ ~ stilizat: t. supus unei revizii pentru a căpăta un aspect mai corect, mai îngrijit. ◊ ~ ideografic: t. scris cu ideograme (v.). ◊ ~ hieroglific: t. scris cu ideograme hieroglife (v.). ◊ ~ incoerent: t. lipsit de o legătură logică între cuvinte, între propozițiile din frază sau între fraze. ◊ ~ descifrabil (lizibil): t. care se poate descifra și citi ușor; t. citeț. ◊ ~ indescifrabil (ilizibil): t. care se descifrează foarte greu sau deloc, de nedescifrat și de necitit; t. neciteț. 3. (în terminologia lui Louis Hjelmslev) sistem conotativ, în care cuvintele își restrâng sau își extind sensurile, în funcție de context. 4. (în accepțiunea structuralistă) mod de funcționare a limbajului, înțeles ca mijloc de creare, de producere și transformare a sensului.

TRANSCRIERE s. f. (< transcrie, cf. fr. transcrire, lat. transcribere): copiere. ◊ ~ fonetică: notare a pronunțării sunetelor unei limbi, ale unui dialect sau ale unui grai cu ajutorul alfabetului fonetic; înregistrare cât mai exactă a formelor sau a textelor dialectale cu ajutorul unui repertoriu de semne, care reproduce principalele realizări fonetice ale unei limbi. În general, sistemele de t. fonetice au la bază alfabete tradiționale. Cel mai cunoscut este alfabetul fonetic internațional (API), elaborat în 1888 de către Asociația fonetică internațională. Pentru graiurile și dialectele românești au fost folosite mai multe sisteme de t. fonetică, elaborate de Gustav Weigand, Ovid Densușianu și Al. Rosetti. Sistemul folosit astăzi de dialectologii români este cel elaborat de autorii Atlasului lingvistic român (ALR), cu unele mici modificări. Într-o t. fonetică notarea accentului și fenomenului de fonetică sintactică este obligatorie. Există două feluri de t. fonetică: directă, mai ușor de realizat (când dialectologul notează direct, pe teren, în momentul desfășurării anchetei, formele sau textele obținute de la informator) și indirectă, mai costisitoare (când se face mai întâi înregistrarea cu magnetofonul sau cu casetofonul, permițând apoi audiția formelor și a textelor, oricând este nevoie, în vederea t. acestora în laborator). În cazul t. indirecte, este preferabil ca aceasta să fie efectuată chiar de cercetătorul care a făcut ancheta dialectală. T. textelor dialectale ridică o serie de probleme speciale, cum sunt; notarea intonației, a sintagmelor, a grupurilor ritmice etc. Pentru o t. fonetică exactă se cer îndeplinite următoarele condiții: informatorul să aibă pronunțarea bună; anchetatorul să aibă dicție bună și să cunoască perfect sistemul de t.; contextul în care se lucrează (fizic, psihologic și material) să fie pregătit cu atenție etc.

TRANSCRIERE, transcrieri, s. f. Acțiunea de a transcrie și rezultatul ei. ◊ Transcriere fonetică = notare a pronunțării unei limbi, a unui dialect sau a unui grai cu ajutorul unui alfabet fonetic. «Atlasul lingvistic romîn» întrebuințează transcrierea fonetică. ♦ (Jur.) Transcripție (2).

boreasă, borese, s.f. – (reg.) 1. Soție, nevastă. 2. Stăpâna casei, găzdoaie. În Maramureș, este utilizat predilect în zona Săpânța și Borșa-Moisei; rar în alte localități: „Căpitanul nu mă lasă / La copii și la boreasă” (Papahagi, 1925: 187; Borșa, 1920; v. și Bârlea, 1924, II: 127; Brediceanu, 1957: 39). Autorii Atlasului Lingvistic îl semnalează doar în Săpânța: la „soție”, în Săpânța i se spune boreasă (inf. din Berbești); „nevastă i se spune până pe la 40 de ani, de la 40 în sus i se spune boreasă” (inf. din Săpânța) (ALRRM, 1969: 174). Termenul are înțelesul de „nevastă, femeie măritată, soție, muiere” și (rar) de „femeie” (în general). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (loc. Apșa de Jos, Strâmtura), cu sensul de „femeie măritată, soție”. Aria de răspândire (cf. ALR, s.n.) este Târnava Mare și Făgăraș. Atestările din texte arată că odinioară cuvântul a avut o arie mai mare și mai compactă. În luptă cu celelalte sinonime, termenul apare ca o relicvă a unor stări sociale vechi. În Maramureș are și sensul de „stăpână”. Patria lui rămâne Transilvania sau aproape exclusiv această provincie. Moldovenii îl socotesc un „ardelenism”. În graiul popular din Maramureș și Ugocea se întrebuințează frecvent. ALR atestă derivarea (masc. refăcut din fem. boreasă) boresar cu sensul de „tânăr însurat” în Maramureș (Scurtu, 1966: 192). Termen specific subdialectului maramureșean (Farcaș, 2009: 155). – Din boiereasă (< boier „nobil” [< sl. boljarinŭ] + suf. -easă) (Șăineanu, DLRM, MDA); din germ. bauer „țăran” (Scriban); din alb. burrë „om, bărbat” + suf. -easă (Dan Alexe); cuvânt autohton, comun cu albaneza (TILR).

broască, cîrtiță În diverse părți ale țării, cârtiță are înțelesul de „buboi”, „umflătură sub piele” (pentru atestări, vezi DA; vezi și MCD, p.62 : cîrtițoi „”abces, buboi mai mic„). Descoperind acest sens în Atlasul Lingvistic român, M. Sala, într-o notă din SCL, VIII (1957), p. 239, îl explică prin credința că umflătura ”se vindecă dacă locul bolnav este atins de mîna unui om care a omorît o cârtiță„, cum declară martorii interogați. Scriban arată că ”poporul crede că o capeți dacă strici moșoroaiele de cîrtiță„. În același articol, M. Sala discută și cuvîntul broască, cu înțelesul de ”umflătură„”, atestat tot în Atlas, și arată că acest înțeles „n-a apărut, așa cum s-ar putea crede, datorită unei asemănări exterioare între forma animalului și cea a umflăturii, ci din cauza unei superstiții populare”. Dar nu totdeauna este recomandabil să accepți ideile etimologice ale vorbitorilor. În cazul de față, este greu de admis „că umflăturile s-au numit cîrtiță și broască pornindu-se de la un intermediar între boală și animal, după cum nu e de crezut că o boală se numește cu numele animalului cu ajutorul căruia se vindecă sau din vina căruia se produce. Explicația cea mai simplă este aici cea mai plauzibilă: umflătura se aseamănă cu o cîrtiță sau cu o broască. De ce crupul se mai numește și gușter ? Tot din cauza asemănării de formă. Vezi și șorecel ”umlătură„ (MCD, p. 96). Din alte limbi cunoaștem fapte aproximativ similare ; lat. lacertus ”șopârlă„ capătă înțelesul de ”mușchi„ ; musculus ”șoarece„ devine și el ”mușchi„ ; gr. μῦς are aceleași înțelesuri ; cf. și rac ”cancer„ în limbile slave și în romînă. Vezi Și în romînește broască ”biceps„ (MCD, p. 57); arici ”o umflătură la picioarele cailor". În DA se găsesc numeroase explicații de felul celei propuse de Sala, de exemplu se folosește șopîrla pentru a vindeca crupul. Aceste explicații nu valorează mai mult decît leacurile: de fapt avem de-a face cu încercări de a adapta realitatea, la limbă, și ele trebuie puse alături de celelalte exemple similare pe care le-am adunat mai demult, vezi mai jos sub holeră.

ATLAS¹ s. n. culegere de hărți, planșe, planuri, grafice, stampe etc. ◊ ~ lingvistic = lucrare care prezintă pe hărți răspândirea teritorială a unor fapte de limbă. (< fr. atlas)

atlas² sn [At: DA / Pl: ~e și (înv) ~uri / E: fr atlas] 1 Lucrare de cartografie care conține hărți geografice, cu explicații și date în legătură cu regiunile respective. 2 (Îs) ~ lingvistic Lucrare care reprezintă pe hărți răspândirea teritorială a diferitelor fapte de limbă. 3 (Pex) Culegere de stampe sau desene folosită ca material ilustrativ într-un domeniu științific. 4 (Îs) ~ cultural Emisiune de radio sau televiziune care cuprinde informații culturale.

ATLAS ~e n. 1) anat. Prima vertebră a gâtului. 2) Lucrare conținând hărți geografice ale unei țări, ale unui continent etc. ◊ ~ lingvistic colecție de hărți în care se reprezintă răspândirea teritorială a diferitelor fapte de limbă. [Sil. a-tlas] /<fr. atlas

ATLÁS¹ (< fr.; {s} gr. Atlas) s. n. Culegere de hărți, grafice, planșe, desene asupra unui subiect dar, sistematizată după diferite criterii, cu scopul de a da un ansamblu coerent (a. geografic, geologic, ceresc, istoric, folcloric, lingvistic). Primul a. geografic a fost întocmit în doua jumătate a sec. 16 de către G. Kremer (Mercator); primul a. geografic românesc a fost întocmit de Gh. Asachi în 1838.

ANCHETATOR s. m. (< ancheta + suf. -tor, după fr. enquêteur): persoană care obține de la informator (v.) date despre graiul avut în vedere. A. poate fi un specialist (lingvist) sau un nespecialist (un om cu o anumită pregătire în acest sens), originar din zona anchetată sau non-originar (dintr-o altă zonă). El înregistrează și verifică pe teren datele necesare cercetării întreprinse; de obicei, tot el prelucrează și publică datele înregistrate (atlase, monografii etc.). A. se îngrijește ca în timpul deplasărilor pe teren să fie asigurate cele mai bune condiții de lucru; el trebuie să aibă mereu în minte mediul în care lucrează, să stabilească cu informatorii un contact propice desfășurării discuțiilor, să dovedească permanent interes atât pentru forma sau expresia lingvistică a comunicării, cât și pentru conținutul acesteia (v. și anchetă).

HARTĂ, hărți, s. f. Reprezentare grafică a suprafeței pămîntului, a unui continent, a unei țări, regiuni sau localități, executată din punct de vedere geografic, istoric, geologic etc. Harta Republicii Populare Romîne. Harta Europei. ▭ Privește neclintit pionierul în hărțile atlasului deschis. D. BOTEZ, F. S. 20. Am găsit o hartă minunată a ostrovului. CARAGIALE, O. VII 71. Nu e destul ca o nație să-și aibă un loc pe harta lumii... trebuie însă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus și poate aduce lumii. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ (Urmat de determinări arătînd domeniul care face obiectul cercetării) Hartă astronomică. Hartă lingvistică. Hartă marină. Hartă meteorologică.