ARMONIE s. 1. acord, împăciuire, înțelegere, pace, unire, (livr.) concert, concordie, (pop.) potriveală. (~ ce domnea între ei.) 2. concordanță, echilibru, potrivire, proporție, proporționalitate, simetrie, (fig.) simfonie. (O perfectă ~ a elementelor unui ansamblu.) 3. v. acord. 4. melodie, muzicalitate, sonoritate. (~ interioară a versului.) 5. (FON.) armonie vocalică = sinarmonie, sinarmonism.

SINARMONIE s. v. armonie vocalică.

SINARMONISM s. v. armonie vocalică.

SINARMONISM n. Fenomen de limbă care constă în asimilarea progresivă a vocalelor în cadrul unui cuvânt de către vocala primei silabe; armonie vocalică. /<fr. synharmonisme

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultană a mai multor sunete în conformitate cu anumite legi. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziție. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură sau chiar printr-un singur cuvînt onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcătuiesc un întreg; concordanță, acord – v. proporționalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalică = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu altă vocală din același cuvînt. ♦ Bună înțelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].

SINARMONISM s.n. Asimilare progresivă a vocalelor dintr-un cuvînt, întîlnită în limbile turco-tătare; armonie vocalică. [< fr. synharmonisme].

sprinceană (-ene), s. f. – 1. Fire de păr crescute în linie arcuită deasupra ochiului. – 2. Muche, contrafort. – 3. Bombeu, vîrf de încălțăminte. – Var. sprînceană. Mr. suprăceană. Lat. *supercenna în loc de *supergenna, cf. geană și sp. sobreceño (Batistti, II, 953; cf. Cipariu, Gram., 48; Cihac, I, 107). Urmașul rom., *spriceană (cf. mr.), a primit un infix nazal, ca în port. sobrancelha; î în loc de i este recent, puțin răspîndit și pare să răspundă unei preocupări de armonie vocalică, ca de ex. în obrinteală › obrînteală. În general se propune etimonul lat. supercĭlium (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 111; Pușcariu 1629; Tiktin; REW 8459; Candrea), care pare mai dificil fonetic și care, în orice caz, necesită ipoteza unei contaminări cu geană. Confuzia cu sufruncea (Șeineanu, Semasiol., 105; Meyer, Alb. St., IV, 120; Tiktin) nu pare posibilă. După Byck-Graur, 21, i din sprinceană se explică prin influența pl. Uz general (ALR, I, 21). – Der. sprincenat, adj. (cu sprîncene mari).

*vocálic, -ă adj. (d. vocală; fr. vocalique). Gram. De vocală, relativ la vocale: armonie vocalică.

spăĭmînt și însp- saŭ -éz și (vechĭ, azĭ Ban. și Serbia) spămînt, la Dos. înspămînt v. tr. (lat. expaventare, d. expavens, -éntis, part. prez. d. expavire, a se spăĭmînta. Formele cu ăĭ infl. de spaĭmă. It. spaventare, fr. épouvanter, sp. pg. espantar. V. speriĭ și epavă). Umplu de spaĭmă, speriĭ, înfricoșez. V. refl. Mă umplu de spaĭmă. – Vechĭ și spemintez, spămintez, spămîntez. În Ps. S. 90, 5, spemenți(spe- minti), ca peminte, cuvinte, morminte (e-i-e asimilare saŭ armonie vocalică). Și spomînt (Serbia), ca pomînt.

ARMONIE¹, armonii, s. f. 1. Potrivire desăvîrșită a elementelor unui întreg; concordanță, acord. V. proporționalitate. Toate spectacolele lui [Stanislavski] au o armonie desăvîrșită între cîntec și mișcarea de pe scenă: SAHIA, U.R.S.S. 151. Armonia asta este marele secret al artei. CARAGIALE, O. III 251. Peste-a nopții feerie Se ridică mîndră lună, Totu-i vis și armonie, Noapte bună! EMINESCU, O. I 207. ◊ Armonie între fond și formă = concordanță între conținutul de idei și sentimente care stau la baza unei opere de artă și mijloacele de expresie. Armonie vocalică = fenomen fonetic existent în unele limbi (de exemplu în limbile fino-ugrice) potrivit căruia diferitele vocale ale aceluiași cuvînt își orientează în general timbrul după cel al vocalei din silaba inițială. ♦ Bună-învoire, înțelegere, concordie. Ne-am despărțit ca să ne întîlnim a doua zi. Mă miram singur cum am putut ajunge să stabilim, în armonie, atîtea puncte importante. GALACTION, O. I 232. ◊ Expr. A trăi în (perfectă) armonie (cu cineva) = a trăi în bună înțelegere, în concordie (cu cineva). ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie), care impresionează plăcut urechea. V. melodie. Degetele... deșirate calcă clapele sonore... Armonia se deșteaptă, lenevoasă la-nceput. MACEDONSKI, O. I 86. În toată acea armonie de sunete se simțea perfect tehnica maestrului. VLAHUȚĂ, O. A. 395. Răpită de armonia acestor suave versuri, ciripite în dulcea limbă toscană, inima se avîntă și dînsa pe urmele amoroase ale păsării ușoare. ODOBESCU, S. III 35. ◊ (Poetic) Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. ◊ (Ironic) Atunci [măgarul] începu cu bucurie Un cîntec jalnic și necioplit, Încît de aspra lui armonie Toată pădurea s-a îngrozit. ALEXANDRESCU, P. 75. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete evocă un sunet din natură. Versul lui Alecsandri «Un tropot de copite, potop ropotitor» este un exemplu de armonie imitativă. 2. Concordanță fonică între sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu formarea și înlănțuirea acordurilor în compoziții, după anumite reguli.

ARMONIE VOCALICĂ s. f. + adj. (< fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia + it. vocalico, fr. vocalique): fenomen fonetic existent în limbile fino-ugrice (maghiara, finlandeza, estona, lapona, livona etc.) și turco-tătare, potrivit căruia vocala din sufixul (silaba ultimă) unui cuvânt își orientează, în general, timbrul după cel al vocalelor din silabele anterioare. Astfel, în cuvântul embernek („omului”), din limba maghiară, sunetul „e” din sufixul de dativ -nek își orientează timbrul după timbrul vocalei „e” din silabele cuvântului ember („om”); de asemenea, în cuvântul anyának („mamei”), din aceeași limbă, sunetul „a” din sufixul de dativ -nak își orientează timbrul după timbrul vocalei „a” din silabele cuvântului anya („mamă”).

FINLANDEZĂ s. f. (< fr. finlandais, it. finlandese): limbă ugro-finică vorbită de finlandezi, locuitori ai Finlandei, și cei din diaspora (în Suedia, Norvegia, Federația Rusă). I se mai spune și suomi, după numele unui trib și al locului ocupat de acesta. În secolul al XVI-lea s-au pus bazele limbii literare finlandeze. Aceasta a înlocuit treptat limba suedeză care fusese folosită ca singura limbă de civilizație în Finlanda. F. literară a avut la bază mai întâi dialectele din răsărit (regiunea Turku), apoi, prin secolul al XIX-lea, ea a fost mult influențată de dialectele din apusul țării. În acest secol, a fost consemnată în scris marea epopee finlandeză Kalevala, care circulase oral multe secole. Limba f. prezintă o importanță deosebită pentru studiul limbilor ugro-finice, deoarece a păstrat bine formele vechi din structura fonetică, neîntâlnite la celelalte (fonetismul este dominat de armonia vocalică și de alternanțele consonantice, de deosebirea cantitativă a vocalelor și a consoanelor). Armonia limbii f. seamănă cu aceea a limbii italiene prin bogăția vocalelor și a diftongilor și prin frecvența silabelor deschise.

MAGHIARĂ s. f. (< magh. magyar): limbă din familia ugro-finică (împreună cu estona, finlandeza, karela, lapona etc.), ramura uraliană, subgrupul ugric, vorbită de locuitorii Ungariei și de ungurii care trăiesc în alte țări din Europa (Iugoslavia, Austria, Croația, Slovacia, România și Ucraina) și din America. Este caracterizată din punct de vedere fonetic printr-un număr relativ mic de sunete și prin fenomenul armoniei vocalice (v.), printr-un accent care cade pe prima silabă, printr-un sistem morfologic, bazat pe aglutinare (pentru evidențierea valorilor gramaticale), rădăcina se combină cu diferite afixe: ház „casă” – házban „în casă”, házak „case” házakban „în case”, házam „casa mea”, házad „casa ta”; kérem „eu cer”, kéred „tu ceri” etc.) și prin ordinea relativ liberă a cuvintelor. În istoria limbii maghiare există trei perioade: a) perioada veche, între secolele al VIII-lea și al XIV-lea, perioadă în care m. a împrumutat un mare număr de cuvinte din limba turcilor bulgari (între secolele al VIII-lea și al X-lea, când erau stabiliți în regiunea Caucazului și a Donului) și din limba slavă (între secolele al X-lea și al XII-lea, după stabilirea lor în Panonia). Tot din perioada aceasta, există primele atestări de limbă maghiară (cuvinte izolate, păstrate în documente latine din jurul anului 1000, data trecerii la creștinism a ungurilor). Primul text de limbă maghiară datează din secolul al XIII-lea (e vorba de un discurs funebru de vreo 300 de cuvinte); b) perioada medie, între secolele al XV-lea și al XVI-lea, în care se duce lupta de emancipare a limbii maghiare de sub influența latinei, care era folosită ca limbă oficială, luptă ușurată de Reformă, de introducerea tiparului și de traducerea Bibliei; c) perioada nouă, care începe în secolul al XVII-lea, prin dezvoltarea limbii literare maghiare. În secolul al XVIII-lea, m. împrumută multe cuvinte din germană și din franceză; ca o reacție, începe lupta pentru „reînnoirea limbii” prin crearea unui mare număr de cuvinte, prin elaborarea de gramatici și de dicționare și prin introducerea în limba literară, în locul cuvintelor străine, a unui număr însemnat de termeni dialectali și arhaici. În secolul al XIX-lea s-a dezvoltat limba poeziei și a prozei, răspândirea limbii literare maghiare fiind legată acum în primul rând de creația marelui poet Petöfi Sándor. Existența unor elemente lexicale maghiare în limba română și a unor elemente lexicale române în limba maghiară – pe baza vecinătății statale și a conviețuirii istorice dintre cele două popoare – i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență maghiară asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii maghiare (v. influență).

TURCĂ s. f. (cf. tc. türk): limbă turcică din familia limbilor altaice, ramura turco-mongolă, grupa oguză (venită din Asia), subgrupa oguzo-seldjucă, vorbită de turci – actualii locuitori ai Turciei, urmași ai osmanlâilor (osmanilor, otomanilor, anatolilor) – și de turcii care locuiesc în unele state din Peninsula Balcanică sau din Asia (în România este vorbită de turcii din Dobrogea). Se caracterizează prin: armonie vocalică; rădăcină formată din consoană + vocală + consoană; lipsa genului gramatical; aglutinarea afixelor lexicale din derivare și a celor gramaticale; folosirea largă a numeroaselor forme nominale ale verbului; lipsa conjuncțiilor; existența propozițiilor nominale etc. Cele mai vechi atestări de limbă t. datează din secolul al XI-lea. Influențată de limbi cu mare prestigiu (araba, care i-a oferit terminologia administrativă și științifică, și persana, care i-a pus la dispoziție bogăția ei literară), t. a folosit până în 1929 alfabetul arab, după care, prin reforma lui Kemal Atatürk, scrierea veche a fost înlocuită cu alfabetul latin (astăzi chiar Coranul este editat cu litere latine, adaptate pentru limba t.). Din amestecul elementelor altaice (turcești), semitice (arabe) și indo-europene (persane, bizantine, slave, italiene, germane, franceze etc.) a rezultat, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, limba literară turcă. Aspectul vorbit al acesteia are un caracter conservator, în sensul că a păstrat multe din trăsăturile limbii t. vorbite de vechii osmanlâi (osmani). Limba literară turcă s-a desăvârșit după revoluția din 1919-1923, pe baza dialectului din Istanbul și Ankara. Limba t. a exercitat o puternică influență asupra limbilor din sudul, centrul și răsăritul Europei, asupra limbii tătare din Dobrogea și asupra unor limbi din unele zone ale Asiei (krâm-tătara din R. Uzbekă; gruzina și zana din R. Gruzină). Încă din secolul al XIII-lea se poate vorbi de o influență a limbilor turcice asupra limbii române, exercitată în două etape: a) prin venirea pecenegilor și cumanilor în țările române (Moldova și Țara Românească); b) prin desele incursiuni ale turcilor osmani în țările române, timp de câteva secole. Influența turcă s-a exercitat asupra limbii române atât în vocabular (mai ales), cât și în domeniul formării cuvintelor (sufixele -iu, -lâc și -giu împrumutate), mai ales în Moldova și în Muntenia. În același timp însă, se poate vorbi și despre o influență a limbii române asupra limbii turce (mai ales asupra celei vorbite de turcii din România). O contribuție importantă la cunoașterea limbii turce, vorbită la noi în Dobrogea, a adus cercetătorul român Vladimir Drimba.

VOCALIC, -A, vocalici, -e, adj. Privitor la vocale. Limba romînă este printre limbile cu mare frecvență vocalică. MACREA, F. 36. Armonie vocalică v. armonie.

ARMONIE s. 1. acord, împăciuire, înțelegere, pace, unire, (livr.) concert, concordie, (pop.) potriveală. (~ ce domnea între ei.) 2. concordanță, echilibru, potrivire, proporție, proporționalitate, simetrie, (fig.) simfonie. (O perfectă ~ a elementelor unui ansamblu.) 3. (MUZ.) acord, consonanță, unisonanță. 4. melodie, muzicalitate, sonoritate. (~ interioară a versului.) 5. (FON.) armonie vocalică = sinarmonie, sinarmonism.

SINARMONIE s. (FON.) sinarmonism, armonie vocalică.

SINARMONISM s. (FON.) sinarmonie, armonie vocalică.

AGLUTINANT, -Ă Tip de limbă identificat după criteriul structurii morfologice a cuvintelor. Limbile aglutinante sunt limbi neizolante (vezi IZOLANT), care exprimă semnificațiile gramaticale prin afixe distincte, atașate în succesiune radicalului*. Un anumit afix exprimă o singură semnificație, întotdeauna aceeași; afixele au un grad ridicat de independență. Specifică limbilor aglutinante este și armonia* vocalică. Sunt aglutinante, limbi ca: maghiara, turca, basca etc.. Vezi și CLASIFICARE (A LIMBILOR). L.I.R.

aliterație (fr. allitération „repetarea aceleiași litere”), repetiție a unor consoane (sau a unor silabe), de obicei din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic, imitativ (onomatopeic) ori expresiv (simbolic); efectul a. se datorește și accentului afectiv pe care îl poartă sunetele repetate (R). În versul-refren eminescian, cons. v aliterată sugerează nu numai senzația auditivă, ci și dinamica zbuciumată a destinului uman: „Dintre sute de catarge / care lasă malurile / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile? [...] Valurile, vânturile?” Efectul eufonic e mai greu de analizat; el constituie o „senzație” lingvistică idiomatică – este vorba de o armonie vocalică și consonantică, în esență, o simetrie acustică, în cuvinte și enunț, percepută, în mare măsură, subiectiv de vorbitorii unei limbi. Întrucât a. se percepe, ca și asonanța, ca un element de analogie interlexicală de ordin fonetic (nu semantic), între imaginea poetică și structura fonică a secvențelor versului (enunțului), ea este nu numai o figură onomatopeică (imitativă), ci și una expresivă („simbolică”, zice Verhaeren, M., p. 3), deoarece poate „corespunde obiectivului zugrăvit, fie printr-o analogie de timbru, fie printr-un raport de identitate” (id.): „A zânelor crăiasă Venea cu părul râurind, Râu galben de mătase.” (Coșbuc) Se pot repeta și câte două consoane, ca în următorul exemplu de a. imitativă: „Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie.” (Eminescu) dar și o întreagă silabă, ca a. expresivă: „Mi-ai dat un trup și mie, înalt și zvelt, de floare Ca fragile de fraged, ușure și plăpând.” (T. Arghezi) Sin. paragramatism, sin. metaforă fonetică.

ARMONI/E ~i f. 1) Potrivire perfectă a elementelor unui întreg; acord. 2) Înțelegere bună între două persoane sau colectivități. 3) muz. Ramură a teoriei muzicii care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziție. 4): ~ vocalică potrivire de timbru a vocalelor dintr-un cuvânt. [G.-D. armoniei] /<lat. harmonia, fr. harmonie

vocalic, ~ă a [At: CUV. D. BĂTR. I, 35 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr vocalique] (Fon) 1 Care aparține vocalelor (1). 2 Privitor la vocale (1). 3 (Îs) Armonie ~ă Fenomen fonetic care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt.

ALITERAȚIE (< fr. allitération ; cf. lat. ad, la și littera, literă) Repetarea aceluiași sunet sau a unui grup de sunete la începutul sau în interiorul mai multor cuvinte succesive, cu scopul de a sugera o mișcare sau de a crea efectul unei armonii imitative. Teoreticienii atribuie denumirea de aliterație jocului consoanelor, prin opoziție cu asonanța. Ex. 1 Care vine, vine, vine calcă totul în picioare... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) 2 Prin vulturi vîntul viu vuia... (G. COȘBUC, Nunta Zamfirei) 3 Argint e pe ape și aur în aer... 4 Cînd sorii se sting și cînd stelele pică... (M. EMINESCU, Mortua est) Primul exemplu, prin reluarea aceluiași verb vine, sugerează ideea de repetiție a mișcării: aliterație simplă. În al doilea exemplu, prin repetarea sunetului v inițial, în patru cuvinte succesive, se evidențiază, onomatopeic, vuietul vîntului (aliterație expresivă imitativă), iar în al treilea, prin frecvența vocalei a, care sugerează un înțeles mai adînc, acela al unui cadru feeric, de vis și lumină, găsim o expresivă aliterație vocalică. În al patrulea exemplu, repetarea consoanei s susține imaginea sumbră a stingerii sorilor și a căderii stelelor: aliterație expresivă simbolică. Datorită efectului său muzical, aliterația e numită de unii teoreticieni armonie imitativă. Procedeu folosit de poeții greci și latini, pentru a imprima cadenței versului o mai mare vigoare. Un rol deosebit l-a avut în poezia scandinavă și germană, precum și în cea simbolistă. În poezia românească întîlnim aliterații izbutite în Mihnea și Baba de D. Bolintineanu, în Dan, căpitan de plai de V. Alecsandri, în Nunta Zamfirei de G. Coșbuc. Șt. O. Iosif, în traducerea poemei Cataracta Lodorei a lui Southey, realizează o amplă aliterație numai din folosirea verbelor la gerunziu, reușind sa evoce mișcarea învolburată a apelor: Galopînd și săpînd, și rupînd și surpînd Unduind, șerpuind și suind și vuind, Spumegînd, fumegînd, răpăgînd și strigînd Dănțuind, chefuind, duduind și huind... Mereu, mereu coboară, domoală sau zglobie, Bătrîna cataractă, vulcan de apă vie. (ȘT.O. IOSIF, Tălmăciri)

ARMONIE s. f. 1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi. ◊ parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens. ♦ ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. înțelegere deplină între persoane, colectivități etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

armonie¹ sf [At: DOSOFTEI, V. S. 119/ S: (înv) h~ / Pl: ~ii / E: fr, it armonia, lat harmonia] 1 Potrivire desăvârșită a părților unui întreg. 2 Bună înțelegere între două persoane, două colectivități etc. 3 (Fiz; la Leibniz; îs) ~ prestabilită Raport mutual între monade, care nu rezultă din acțiunea uneia asupra celeilalte, ci din dezvoltarea lor paralelă, stabilită mai dinainte de puterea divină. 4 (Spc; muz) Consonanța sunetelor concomitente și în succesiune produse de voci sau de instrumente muzicale. 5 (Îvr) Concert de orchestră. 6 Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziție. 7 (Fon; îs) ~ vocalică Fenomen fonetic de potrivire a timbrului vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. 8 Succesiune de unități prozodice care produc un efect armonios Si: cadență. 9 Eufonie. 10 (Îs) ~ imitativă Frază, vers care, printr-o anumită eufonie, sugerează un zgomot din natură, un obiect Vz onomatopee. 11 (Îvr; fig; îs) ~iile trupului Echilibru organic. corectat(ă)

voce (it. voce; fr. voix; germ. Stimme; engl. voice; rus. golos). 1. Ansamblul sunetelor emise de om datorită unei energii sonore create la nivelul aparatului fonator. Organele participante la actul fonației sunt: plămânii, diafragma, traheea, laringele, glota, corzile vocale, cavitatea laringo-bucală și cea nazală. Motorul este respirația. V. cântată este rezultatul a două forțe asociate și integrate: cea musculară-laringeană și cea aeriană, respiratorie. Sediul fonației* este în laringe. Trecând prin laringe, curentul de aer ieșit din plămâni, sub presiune, este debitat „în valuri” succesive, punând în vibrație* corzile vocale care delimitează deschiderea glotei. Teoria clasică susținea că v. este realizată de vibrația corzilor vocale sub efectul respirației și de mușchii laringeali ajutători. Teoriile moderne stabilesc că vibrația corzilor vocale este un act neuro-muscular, comandat exclusiv de influxul motor al creierului și, deci geneza vibrațiilor corzilor vocale este una cerebrală (Husson, 1950). Presiunea subglotică nu modifică înălțimea* sunetului, ci reglează intensitatea*. Aerul ieșit prin glotă și supus variațiilor de presiune în cavitatea faringo-bucală constituie v. propriu-zisă. După configurația cavității, v. ia un timbru* vocalic, adică apare sub forma unei anumite vocale. Consoanele se formează în câteva puncte strangulate ale cavității. Amplificarea sunetului astfel emis se produce în rezonatori (cutia toracică și cutia craniană). În funcție de calitatea vibrațiilor corzilor și de sediul rezonanței, teoria clasică considera trei registre (I) (de piept, de falset*, de cap) iar teoria modernă două, eliminând falsetul. Diferența între v. vorbită și cea cântată este foarte mare, din punct de vedere al presiunii subglotice, al numărului de foni* și ca solicitare a centrilor nervoși ce comandă (la nivelul subcortical vorbirea, la nivel cortical cântul). De aceea cântul creează un complex de senzații vibratorii intense care pot fi controlate; întrate în conștiință, aceste senzații devin schema corporală vocală a cântărețului și, în funcție de ea, se stabilesc caracteristicile tehnicii sale vocale. Acesta este scopul educației, al învățării tehnicii vocale. Tehnica vocală tinde să facă controlabil și conștient actul fonator, să sensibilizeze subiectul la calitatea emisiei, să creeze reacții voluntare adaptate la cerințele frumuseții vocale: precizie a sunetului, puritate, penetranță, egalitate pe toată întinderea, conține poza de glas, dezvoltarea respirației, a agilității, perfecționarea dicției și interpretarea muzicală. ♦ Întinderea și timbrul specific al unei v. sunt date de lungimea corzilor și de caractere anatomo-fiziologice și neurohormonale determinate. Timbrul este fizionomia personală a fiecărei v., nedefinibil, indescriptibil și nerepetabil. O tehnică bună îl pune în valoare. În funcție de extensie și timbru, v. se împart după schema: V. feminine: soprana (1) (do-mi₃), V. bărbătești: tenor (1) (Si-do₂), bariton (I, 1) (La₁-la), bas (I, 1) (Do₁-mi). În funcție de exigențele repertoriului liric, tipurile fundamentale s-au divizat în tipuri secundare (numeroase, cu granițe fluide și denumiri variate). Cităm câteva: s. acută (legeră, de coloratură*), lirică, dram., spinto; mezzosopr. dramatică; c. a. falcon, dugazon; t. leger, liric, dram., eroic, de mezzo carattere; bar. liric, verdian, dram. Spiel-bar; b. cantabil, profund etc. Arta cântului are o istorie străveche. Grecii și romanii cunoșteau termeni tehnici, aveau pedagogi (fonascus*) și acordau atenție culturii v. în vederea cântului, teatrului și oratoriei. Dificultățile muzicii liturgice medievale dovedesc stăpânirea artei vocale (evident, după alte canoane estetice – ca de ex. v. nevibrată). O dată cu apariția operei* în sec. 17 se dezvoltă bel-canto (v. canto), care explorează toate posibilitățile v., codificându-le. Sec. 19 preia această moștenire, adusă de Rossini la culmi – dar transformă idealul estetic al belcantoului prin poetizarea lui (Bellini, Donizetti) și apoi înlocuirea lui cu ideea expresivității și veridicității dram. (Verdi, Puccini), punând pe primul plan cerințele declamației (Wagner, Debussy, Musorgski), ceea ce impune schimbarea metodelor de cânt, amplificarea volumului v. și renunțarea la hedonismul belcantoului. Sec. 20 extinde până la extreme zona vocalului, incluzând forme de expresie și sonorități nebănuite (Berg, Schönberg, Stravinski, Nono etc.). 2. (în polif. și în armonia clasică) Partea care revine unui interpret (sau partide (1)) având un sens complet și oarecum independent, dar și dependent de structura multivocală*. Pornind de la discantus* și duplum (v. motet), cele 2 v. ale polif. vocale din sec. 12 – până la forma renascentistă la cinci v. principale (cantus*, altus, contraltus, tenor (3), bassus) sau până la muzica fr. din sec. 16-18 (desus – 1 și 1 – haute-contre, taille, concordant, basse-taille și basse-contre – v. bas (I, 2)) terminologia ca și componența propriu-zisă a formațiilor s-a schimbat permanent, îmbogățindu-se prin divizări și adăugiri. În polif. vocală timpurie, denumirea v. nu a corespuns, până în sec. 17, cu întinderea lor fiziologică. În sec. 18-19 s-a stabilit structura devenită clasică a formației pe patru v. (s., a., t. și b.). 3. Partea scrisă, reprezentând o v. (2), extrasă dintr-o partitură de cor* sau de orchestră*. Sin.: partidă (2); știmă.