ANGEL s.m. (Liv.) Înger. [< it. angelo].

angeloid, -ă adj. asemănător cu un înger. ( < angel- + -oid)

ANGEL(O)- elem. „înger”. (< fr. angél/o/-, cf. lat. angelus, gr. angelos)

înger (îngeri), s. m. – 1. Ființă spirituală, cu aripi, mediator între creștini și Dumnezeu. – 2. Garoafă (Dianthus barbatus). – 3. Caracter, fel de a fi, soi. – Mr., megl. ángil. Lat. angelus (Pușcariu 851; Candrea-Dens., 859; REW 458a; DAR), cf. alb. engel, it. angelo, prov., cat., sp. angel, fr. ange, port. anjo. Ultimul sens se explică prin creația populară că firea fiecăruia depinde de îngerul său păzitor. În mr. și megl., direct din ngr. ἀγγελος. – Der. îngerea, s. f. (plantă, Selinum carvifolia); îngeresc, adj. (angelic); îngerește, adv. (în chip angelic, divin).

ANGEL [ánhel] (SALTO DE ANGEL), cascada cu cea mai înaltă cădere de apă din lume (979 m). Situată pe platoul Auyán-tepui (Pod. Guyanelor), în SV Venezuelei. Formată de Rῑo Carrao, afl. al lui Rῑo Caronῑ (bazinul Orinoco).

ASTURIAS, Miguel Angel (1899-1974). scriitor și diplomat guatemalez. Scrieri inspirate de străvechea civilizație maya („Legendele Guatemalei”). Romane consacrate istoriei și problemelor sociale ale țării sale: „Domnul președinte” (imagine tragică a dictaturii autohtone), „Oameni de porumb”, „Papa verde”. Însemnări despre România; traduceri din proza românească. Premiul Nobel pentru literatură (1967).

CASCADĂ (< fr.) s. f. 1. Cădere naturală de apă pe cursul unui rîu, fluviu sau torent provocată de o ruptură de pantă în profilul longitudinal al văii. Frecvente în regiunile calde și umede peste fostele praguri glaciare, în unitățile înalte de relief unde bancurile de roci dure alternează cu altele mai moi. C. cu cea mai înaltă cădere de apă din lume este Angel (Venezuela, 979 m). În România cea mai înaltă c. este Izvorul Cailor (M-ții Rodnei, 150 m). ♦ C. de hidrocentrale = grup de centrale hidroelectrice, în componența unui sistem hidroenergetic amenajate în serie pe un curs de apă, ce pot avea sau nu lacuri proprii de acumulare. ♦ Expr. Cascadă de rîs = rîs zgomotos, sacadat și prelungit. 2. (TEHN.) Montaj în c. = mod de legare a unor aparate, mașini sau circuite electrice pentru a îmbunătăți factorul de putere sau pentru a modifica fără pierderi turația acestora.

gerovitalizat, -ă adj. Tratat cu gerovital ◊ „Profesoara Aslan nu consimte să dea decât numele unuia dintre iluștrii săi pacienți: Miguel Angel Asturias, laureat al Premiului Nobel de literatură, care a autorizat-o să-l citeze. Celelalte celebrități «gerovitalizate» sunt însă adesea evocate de ziariști și în jet society, unde, cum toată lumea știe, se vorbește [...]” Cont. 1 III 74 p. 11 (din gerovital)

guest-star s. n. (cinem., teatru; cuv. engl.) Actor invitat ◊ „Vom asista la [...] mici medalioane, adevărate bijuterii oferite de «guest-staruri». Mai întâi Radu Beligan spunând inegalabil «Angel radios...» etc., Al. Giugaru, ascultând «Vocea patriotului naționale», Ion Finteșteanu.” Sc. 16 III 79 p. 4 [pron. ghest-star]

GANIVET, Ángel (1865-1898), scriitor spaniol. Romane și eseuri filozofice care au pregătit renașterea literară de după 1898 („Idearium spaniol”).

ROURKE [ro:k], Mickey (n. 1954), actor american. Interpretează personaje violente, cinice, blazate, dezamăgite („Anul dragonului”, „Stâlp de cafenea”, „Angel Heart”).

SAN FRANCISCO [sæn frənsískou] 1. Golf al Oc. Pacific, în V S.U.A., legat de apele oceanului prin canalul Golden Gate; 1,8 mii km²; 97 km lungime (de la N la S); 3-20 km lățime; ad. max.: 109 m. În el se varsă fl. Sacramento și San Joaquin. Ins. pr: Angel, Yerba Buena, Alcatraz, Treasure. Traversat de podurile rutiere Golden Gate, în NV (de 1.280 m lungime, situat la 80 m deasupra nivelului apei, deschis traficului la 27 mai 1937), Bay Bridge (care leagă S. f. cu Oakland), lung de 6,95 km, construit în 1936, cu punct de sprijin pe ins. Comorii, și San Mateo, în partea central-sudică a golfului (13,2 km lungime), cu punct de sprijin pe ins. Yerba Buena, dat în folosință la 12 nov. 1936. G. S. f. a fost descoperit în 1542 de exploratorul portughez Juan Rodriguez Cabrillo. În 1579 în acest g. a acostat Sir Francis Drake, iar în 1769 a fost vizitat de exploratorul spaniol Don Gaspar de Portolá. 2. Oraș în V S.U.A. (California), situat în pen. San Mateo, pe țărmul golfului omonim, pe falia San Andreas, extins pe 40 de dealuri (Davidson, 280 m, Nob, Russian Hill ș.a.); 776,8 mii loc. (2000). Împreună cu orașele Oakland, San Jose, Berkeley, San Mateo, Palo Alto, Richmond și Almeida formează o conurbație de 6,2 mil. loc. (1999), cu numeroși imigranți din Asia (chinezi – cea mai mare comunitate din S.U.A. -, japonezi, filipinezi, coreeni, thailandezi, vietnamezi, laoțieni ș.a.). Nod de comunicații. Port. Aeroport (la 11 km S de oraș). Punct terminus al căii ferate transcontinentale. Important centru comercial, financiar (sediul lui Bank of America), ind., cultural și turistic. Constr. navale, de rachete, avioane, mașini-unelte, aparataj electronic și electrotehnic, de computere ș.a. Ind. metalurgică, de prelucr. și chimizare a petrolului, chimică (mase plastice, produse din cauciuc), hârtiei, poligrafică, textilă, a conf. (blue jeans produși de renumita firmă Levi Strauss & Co.) și alim. Rafinărie de petrol. Exportă cereale, legume, petrol, produse chimice și ind. Universitatea San Francisco (1855), Universitatea de Stat (1899), Universitatea Golden Gate (1901), Conservator (1917), Orchestră simfonică ((1911), Academia de Științe ale Californiei, Muzeu de artă modernă, Galerie de artă, teatre. Parcurile Golden Gate (400 ha), Hyatt ș.a. Pe ins. Alcatraz din G. San Francisco se află penitenciarul Alcatraz, una dintre cele mai bine păzite închisori din lume, astăzi muzeu. Simbolul orașului S. f. este tramvaiul tras pe cablu (din 1873), inițial tras de cai, cu trei linii (16 km lungime). Orașul S. f. este afectat de frecvente cutremure, din cauză că se află pe falia activă San Andreas, cele mai distrugătoare fiind cele din anii 1868, 1898, 1900, 18 apr. 1906 (acesta însoțit și de puternice incendii, în urma cărora orașul a fost distrus aproape în întregime) și din 17 oct. 1989 (7,1 grade pe scara Richter). Monumente: clădirea Primăriei (1935) de 94 m înălțime, Pagoda păcii, Turnul pompierilor. Tunel subacvatic cu șosea între S. f. și Oakland (5,6 km lungime), cel mai lung tunel de acest fel din America de Nord. Acvarium. Planetarium „Morrison”. Grădină botanică. În 1595, exploratorul portughez Sebastian Rodriguez Cermeño a pătruns în G. San Francisco, ajungând până în zona actualului oraș, numit locul respectiv Puerto de San Francisco. În 1769, expediția spaniolă condusă de Don Gaspar de Portolá a redescoperit locul unde se află orașul și l-a revendicat în numele Spaniei. În 1776, misionarii franciscani din expediția spaniolă a lui Juan Bautista de Anza au întemeiat așezarea cu numele Yerba Buena. A aparținut statului mexican (1821-1846). Ocupat de forțele americane ale S.U.A. (în 1846), a cunoscut o rapidă dezvoltare o dată cu descoperirea de aur în ținuturile învecinate. În 1869 a devenit punct terminus al primei căi ferate transcontinentale americane. Din 1848 are actualul nume. ◊ Conferința de la ~, conferință internațională (25 apr.-26 iun. 1945) cu participarea a 51 de țări la care a fost adoptată Carta Organizației Națiunilor Unite. ◊ Tratatul de pace de la ~, trata separat de pace cu Japonia (8 sept. 1951) la Conferința de la S. f. de către 49 de state. ◊ Pactul de securitate americano-japonez (8 sept. 1951) de la ~, care prevede staționarea, pe timp nedeterminat, a trupelor americane pe terit. Japoniei.

OSORIO, Miguel Angel (1883-1943), poet columbian. Poezie modernistă, foarte originală, expresie a vieții boeme, neliniștite („Trandafiri negri”, „Cântecul vieții profunde”, „Inima iluminată”).

LORENZO, Monaco (pe numele adevărat Piero di Giovanni) (1370-1424), pictor și miniaturist italian. Călugăr în mănăstirea Santa Maria degli Angeli din Florența. Adept al școlii sieneze, inspirată de Giotto. Operele sale se caracterizează printr-o suavă interpretare, transpusă într-un limbaj de influență gotică („Madona cu pruncul”, fresce din „Viața Sfintei Fecioare”, „Adorația Magilor”).

SAAVEDRA Y RAMÍREZ de Baquedano, Ángel, duce de Rivas (1791-1865), poet și dramaturg spaniol. Promotor al romantismului. Militant pentru proclamarea republicii în Spania, s-a exilat (Anglia, Franța, Italia). Balade istorice în care se simt influențe ale modernismului („Farul din Malta”, „Balade istorice”). Tragedii romantice, împletind elementul eroic cu cel erotic și religios („Aliator”, „Lanuza”, „Don Alvaro sau forța destinului”).

LUGANO 1. Lac pe versantul sudic al Alpilor, la granița Elveției cu Italia, situat într-o veche vale glaciară, la 274 m alt.; 50,5 km². Lungime: 14 km; lățime max.: 3 km; ad. max.: 288 m. Turism. Vechea denumire: Ceresio. 2. Oraș în Elveția (Ticino), pe malul lacului cu același nume; 112 mii loc. (1995). Nod feroviar. Ciocolată, țigarete. Țesături de mătase. Pinacoteca „Thyssen-Bornemisza”. Stațiune climaterică. Turism. Monumente: catedrala romanică San Lorenzo (sec. 13); biserica franciscană Santa Maria degli Angeli (1499, cu fresce din 1529-1532); bisericile dell’Immacolata (sec. 16), San Antonio (1608), San Carlo (1640). Posesiune a ducilor de Milano (din sec. 12), a fost ocupată de francezi (1499), apoi de milițiile elvețiene (1512).

înger m. (lat. ángelus, d. vgr. ággelos, anunțător, înger; it. ángelo, pv. cat. sp. angel, fr. ange, pg. anjo. V. arhanghel). Ființă spirituală despre care se zice că locuĭește în cer. Fig. Persoană foarte blîndă. Ca un înger, foarte frumos, foarte bine: a fi frumos, a cînta ca un înger. Tare de înger, rezistent, curajos, care nu se emoționează. Slab de înger, fricos, care cedează ușor. – Îngeriĭ îs numițĭ „trimeșiĭ ceruluĭ” fiind-că Dumnezeŭ, după tradițiunea religioasă, ĭ-a întrebuințat adese-orĭ la trimesu ordinelor și la manifestarea voințeĭ luĭ. Li se dă un nume special după funcțiunea lor: îngeru păciĭ, al rugăcĭuniĭ, al mărilor, al morțiĭ (saŭ îngeru exterminator) ș. a. Se numesc îngerĭ răĭ saŭ aĭ întunericuluĭ aceĭ pe care Dumnezeŭ ĭ-a răpezit în abis după ce s’aŭ revoltat; îngerĭ bunĭ saŭ aĭ luminiĭ îs aceĭa pe care Dumnezeŭ ĭ-a confirmat în glorie ca să le recompenseze fidelitatea.Înger păzitor saŭ de pază saŭ tutelar saŭ protector e acela care îl păzește pe fie-care creștin. Maĭ mulțĭ îngerĭ bunĭ îs citațĭ în Scriptură: arhangelu Mihail, care l-a doborît pe Lucifer; Rafail, care l-a condus pe tînăru Tabias: Gavril, care a anunțat Mariiĭ că-l va naște pe Hristos. Pintre îngeriĭ ceĭ răĭ îs Satana, Belzebut ș. a.

LAUPER [lópər], Cyndi (pe numele adevărat Cynthia Anne Stephanie Lauper) (n. 1953), cântăreață americană de rock. Voce puternică, registru acut strălucitor. Se impune alături de pianistul John Turi, cu care înființează grupul „Blue Angel”. După destrămarea formației, a compus și lansat piese celebre („She’s So Unusual”, „Time After Time”, „True colors”).

ORBISON [ó:bisən], Roy (1936-1988), cântăreț, chitarist și compozitor american de pop-rock. Supranumit „The Big O.”. Muzică în care a îmbinat, blues, country, rock și care reflectă stări de spirit sumbre. A exercitat o influență majoră asupra muzicii rock. Discografie selectivă: „Blue Angel”, „I’m Hurting”, „Running Scared”, „Crying”, „Pretty Woman”.

PARKER [pá:kə], Alan (n. 1944), regizor britanic de film. Realizator al unor pelicule de genuri diferite, combinate după formule proprii, în care frumusețea plastică a imaginii și inventivitatea vizuală au un rol important („Expresul de la miezul nopții”, „Timpul ucide dragostea”, „Colivia”, „Angel Heart”, „Mississippi în flăcări”, „Evita”).

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

ITALIENISM s. n. (cf. it. italienismo, fr. italienisme): 1. concepție greșită, proprie lui I. Heliade Rădulescu (1802-1872), după care limba română și limba italiană ar fi „dialecte” ale unei limbi unice. Heliade urmărea apropierea, prin mijloace artificiale, a limbii române de limba italiană, creându-și un „jargon italo-român” de înfățișare grotescă și compunând poezii în acest jargon. Principalele modificări făcute de Heliade au fost: notarea prin qu a lui c; dublarea consoanelor și vocalizarea finalelor din cuvinte, ca de exemplu quel = cel, quand = când; syllaba, corrupt, sufflet, illustru, abbatere, adducere, suppun, opposițiune, commitere, collecție; ellu = el, quellu = cel, allu = al etc. Chiar unele cuvinte existente în limbă au fost modificate ca scriere după limba italiană, cum au fost angeli („îngeri”), batelle („corăbii”), baciu („sărut”), bellă („frumoasă”), belețe („frumusețe”), bellissime („foarte frumoase”), damă amată („doamnă iubită”), donzelle („jupânese”), passă („trece”), popol („popor”), solemnel („solemn”), stravagant („extravagant”), tempeste („furtuni”), calle („cale”, „drum”), trasse („găzdui”) etc. 2. element de jargon de origine italiană, împrumutat fără a fi nevoie de el. Unele i. sunt mai vechi în limba română: basso („bas”) < it. basso; campanélă („clopoțel”) < it. campanella; colană („culegere de poezii sau de proză”, „temă comună”) < it. collana; glotologie („dialectologie”) < it. glottologia. Altele însă sunt mai noi: bambino („copil”) < it. bambino; giusto „just” < it. giusto; pronto („iute, repede”) < it. pronto; ragațo („băiat”) < it. ragazzo etc.

JARGON s. f. (< fr. jargon): limbaj specific categoriilor sociale înstărite și unor profesiuni (de medic, de avocat etc.). Are o sferă de circulație îngustă, nu dispune de un fond principal de cuvinte și de o structură gramaticală proprie, ci de un număr redus de cuvinte și expresii pretențioase de origine străină (foarte apropiate de etimoanele din limbile de la care au fost împrumutate și neasimilate de limba uzuală). Elementele de j. sunt folosite și de alte categorii sociale din dorința acestora de a se diferenția de masa mare a vorbitorilor. Ele sunt însă nerecomandabile, din moment ce în limbă există destule sinonime – moștenite sau împrumutate – folosite de toți vorbitorii. În limba română au existat mai ales elemente de j. grecizant și franțuzit. Azi mai persistă încă în vorbirea unora elemente de j. franțuzit. Iată câteva exemple din cele care s-au folosit sau se mai folosesc: animă „suflet” (cf. lat. anima), columbă „porumbiță” (cf. fr. colombe), demoazelă „domnișoară” (cf. fr. demoiselle), bonjur „bună ziua” (cf. fr. bonjour), bonsoar „bună seara” (cf. fr. bonsoir), mersi „mulțumesc” (cf. fr. merci), monsiu, monsio, musiu „domnule” (cf. fr. monsieur), orvuar „la revedere” (cf. fr. au revoir), rezon „dreptate” (cf. fr. raison), suarea „serată” (după fr. soirée), șarmant „fermecător” (cf. fr. charmant), tujur „totdeauna” (cf. fr. toujours), ui „da” (cf. fr. oui) etc. Trebuie spus că, dacă unii termeni cu această valoare nu se mai folosesc azi (animă, demoazelă, musiu, rezon, suarea), câțiva ironizați de Caragiale încă din secolul trecut, alții, în schimb, continuă să circule tot ca elemente de j. (orvuar, tujur) sau fără această caracteristică lexicală (mersi, șarmant). Cât despre elementele de j. italo-român, create de Heliade în epoca sa, nici unul n-a fost acceptat de limbă: amată („iubită”), angel („înger”), batellă („corabie”), bellă („frumoasă”), belețe („frumusețe”), solemnel „solemn”. Chiar popol („popor”), care a avut o viață mai lungă, a fost înlocuit de forma popor.

RĂMĂȘAG, rămășaguri, s. n. (În construcție cu verbele «a pune», mai rar «a face» sau «a angaja») Prinsoare, pariu. Mă pun rămășag pe-o vadră de vin c-așa are să fie. SADOVEANU, O. VIII 254. Din loji și pînă-n galerii, Se angajase rămășaguri Și se iveau discuții vii. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 184. Aș pune rămășag că istoria vieții d-tale a să ne facă să adormim. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ (În construcție cu verbele «a pierde» sau «a cîștiga») Angel a prăpădit rămășagul, adică două butelii de șampanie. ALECSANDRI, O. P. 313.

TARANTELĂ², tarantele, s. f. Dans popular italian, executat într-un ritm vioi; melodia după care se dansează. Pare că bate-n aer tarantela și ploaia se porni cu grabnic ropot. TOPÎRCEANU, S. A. 105. Văd pe Angel sunînd din cornet o tarantelă napolitană. ALECSANDRI, O. P. 355. Apoi începeau a învîrti hora strămoșească și danțurile cele vesele, care se deosibesc foarte puțin de tarantela neapolitană. FILIMON, C. 146.

Angel, -a v. Anghel IV 7.

ANGHEL gr. ῎Aγγελος, lat. angelus. 1. Anghel; -a, -ea (Paș). 2. Derivate: -escu; -ița t. (RIV 225 și XI 207); -iu, N. (îDiv); -oiu, act. -uș (Păsc); -ușa f., mold.; -uți (Tec. 1); -uță act. 3. Cu afer.: Ghelea (Ard; Tec. II); Ghelețul (17 B II 78). 4. Gu sufixe grecești: Anghelit negustor din Gurtea de Argeș (17 B IV 63); Anghelache (17 B II 353) și act. 5. Anghile boier argeșan, 1638 (AO XIV 125). II. Feminine: 1. Anghela (Hur; VM; P Bor). 2. Angila, 1822, munt. (Sd XXII). 3. Ngelă, ar. (Fărș). 4. Anghelica (I Div); Anghelina (Olt; 16 A IV 47); Anghilin/a (Băl III; 17 A III 207); -ă (Ard II175). Cf. gr. Áγγελίνα (But) și srb. And’elina (Rad. voi 81 p. 82). 5. Cu di < ghi (ca Dorde < Gheorghe): Anditină (Mar); Angileana, ard. (Nepos) 6. Anghelușa (P⁵). III. Cont. cu înger: 1. Angerești fam., olt. (AO XV 65). 2 Angherești t. (16 A III44). 3. Deformare: Angăl a lui Andrică (17 B III 212); Angălina f. (G. Dom); Anigăl, 1596 și Angl (Sur VI). IV. Angheluță, dim. divizat în: Anghe – Luță: 1. Anghe, -a, formă cont. cu Agheu, scris Agghea = Anghea (Geaslov) sau cu Agheu (Áγγίας, scris greșit Aghie, la DH). Cf. și alb. Angje (Gand) și srb.-cr. And’a (Rad. vol. 82 p. 82). 2. Anghei genitiv < Anghe (17 A III 117); Anghie 1613 (Isp II¹); Anghioiu (Tel 58) 3. + Ion: Anghion (Isp II¹) și deformat Angonescu (Arh). 4. Anghina f., 1690 (RI XII 243; Răc 8). 5. + Evghenie: Angheni (Puc); -ci, mold., 1690 (RI X 275); -e (Tec); Anghene, P., act.; Anghinești s.; Anghenia f. (Sd XV 184) și Anghinia (Isp III¹ și V¹; Sd VI 92). 6. Luță (partea finală de la Angheluță): – (Vr); răzeș (Isp V²); Luța (Ard); Luțea postelnic munt. (Sd V 519); Luțea sin Luțiia din Buzău (Sd V 528); Luția, Ilie, prof. buc.; Luțașy ard.; Luțoiu (Am 157 și T. Jiu); Luți (Tut); Luțescu fam.; Luțeni s.; acestea s-au putut crea și din alte nume terminate în -l ca: Gavriil, Mihail etc. 7. Modern: Angel, -a, escu; scurtate: Gelu, Angica ard. (Paș).

angel sm vz anghel

anghel sm [At: VARLAAM, C. 288 / V: (după lat) angel / Pl: ~i / E: ngr ἄγγελος] (Înv) Înger.

Angela Frecventul prenume fem. Angela și mult mai rarele masc. Angél sau Angélo (cele două forme apar uneori și cu accentul pe a) sînt împrumuturi moderne din onomastica occidentală. Larg răspîndite astăzi, aceste prenume au la bază lat. Angelus (rar folosit ca nume personal de către primii creștini), corespunzător subst. angelus (devenit în română înger), cuvînt pe care romanii l-au împrumutat de la greci. În literatura greacă precreștină, ángelos, (pronunțat -ghe-) cu semnificația „trimis, sol”, apare în legătură cu diferitele divinități ale infernului, fiind considerat și protector al morților (asemenea „soli ai divinității” apar și în religia babiloniană; de fapt, chiar gr. angélos este un cuvînt de origine orientală). În V.T. gr. angelos traduce ebr. mal’akh „mesager”, căpătînd deci în perioada creștină, sensul special de „sol, trimis al lui Dumnezeu”. Ángelos (atestat sporadic și în onomastica grecilor păgîni) și Angelus, prin intermediar slav, pătrund în română într-o perioadă destul de veche (primele atestări datează din sec. 16), devenind răspîndite și frecvente. Alături de formele Ánghel, fem. Anghela, binecunoscute sînt derivatele Angheluță, Angheliță, Anghelache, Angelica, Anghelina, Anghelușa sau hipoc. Angliei, Anghie, Luță etc. Pentru feminin, forma cea mai răspîndită și frecventă a fost Anghelina (purtat și de fiicele lui Neagoe Basarab și Alexandru Lăpușneanu). Din ce în ce mai puțin folosite ca prenume în epoca contemporană, reflexele gr. Angelos au fost înlocuite de formele apusene, continuatoarele lat. Angelus: Ángel și Ángelo, Ángela, Angelica, Angelina, hipoc. fem. Gela (și corespondentul masc. Gelu). Frecvența acestor nume în epoca modernă nu mai poate fi explicată prin valoarea lor mistică, ci prin noile sensuri laice pe care le-au căpătat cuvintele înger, îngeresc sau neologismul angelic, folosite astăzi în legătură cu ideea de puritate, frumusețe, bunătate. ☐ Fr. Angel, fem. Angèle, Angeline, Angelique, it. Ángelo, fem. Ángela, Angelica, Angelina și Michelangelo (format din Michele, → Mihail și Angelo), germ. Angelus, fem. Angela, Angelika, Angelina, sp. Angel(es), Angela, Angelica, magh. Angelus, Angylos, Angela, Angyalka etc., bg., rus. Anghel, Anghelina etc. ☐ Anghel Saligny (inginer român, constructor al podului de la Cernavodă). Pictorii Angelico da Fiesole sau Fra Angelico, Miehelangelo Buonarroti, Michelangelo Merisi da Caravaggio, scriitorii Angelo Poliziano, Angelos Sikelianos, Miguel Angel Asturias etc. ☐ Moș Anghel, personaj din nuvela cu același nume de Panait Istrati, Angelica, personaj din Orlando Furiosul de Ariosto (și opera Roland de Jean-Baptiste Lully și Philippe Quinault), în comediile lui Molière (George Dandin și Bolnavul închipuit) și Marivaux sau în seria romanescă a lui E. Zola, Rougon-Macquart; Angelo este purtat de personajele lui W. Shakespeare (Măsură pentru măsură), V. Hugo (Angelo, tiranul Padovei), Pirandello etc.

Serafim Nume cunoscut și destul de frecvent la toate popoarele europene, Serafim, fem. Serafíma, este o creație a onomasticii creștine pe baza cuvîntului serafim, prin care sînt desemnați în textul biblic îngerii lui Iahve. Forma seraphim redă, în greacă și latină, ebr. seraphim, la origine forma de plural (cu suf. -im) a lui seraph. Acest din urmă termen apare în V.T. cu valoare de epitet al șarpelui (în cîteva pasaje apar șerpii înfocați sau zburători; în unul dintre acestea ni se povestește că în drum spre Marea Roșie poporul și-ar fi pierdut răbdarea și ar fi vorbit împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise. Drept pedeapsă „domnul a trimis... niște șerpi înfocați, care au mușcat poporul”); așa se face că seraph, seraphim a fost apropiat de vb. saraph „a arde”. Dată fiind importanța pe care au căpătat-o îngerii în doctrina creștină, în special catolică, apariția și răspîndirea numelor pers. Serafim, Serafima sînt cu totul normale. Venit prin filieră slavă, numele este vechi la noi, dar puțin folosit (uneori ca nume de familie); se întîlnesc și formele Sarafim, Sarafima, Sarafin, Săracin (de aici toponimele Sărăcinești - sat și Sărăcinul – munte), Sera, Fimu, etc. Golite astăzi de încărcătura mistică inițială, prenumele sînt apropiate de adj. serafic „pur, nevinovat, candid” și devin sinonime ale frecventelor → Angel, Angela, Angelica. ☐ Germ. Seraph, Seraphine, it. Serafino, Serafina, magh. Szerafin, Szerafina, bg., rus. Serafim, Serafina etc.

MINÍSTRU s. m. (Învechit) Dregător, sfetnic; (astăzi) membru al unui guvern care conduce, de obicei, un minister (5); titlu dat fiecăruia dintre dregătorii unui stat sau (astăzi) dintre membrii unui guvern; (regional) minister (2). Acest dom și cu ministrii măriei sale apucase pe părintele mitropolitul. . . să dizlege văcăritul (sfîrșitul secolului XVIII). LET. III, 240/15. Tocma așa s-au întîmplat și cu împăratul Alecsandru, carele în sine era bun . . . dară ministrii lui era răi. ȘINCAI, HR. 18/13. Craii și ministrii, avínd sete De argint, ațîță războaie crunte. BUDAI-DELEANU, Ț. 223. Voroava asupra alegerii ministrilor săi. BELDIMAN, N. P. II, 137/10. Dumneata, arhon vistier . . . mijlocește acum către măria sa vodă ca să mă priimească și pă mine între ministrii măriei sale. I. GOLESCU, în PR. DRAM. 59. Ministrii, boierii, neguțătorii și chiar împăratul și împărăteasa . . . pleca sîmbăta seara și să întorcea luni de dimineață. GOLESCU, Î. 93, cf. ASACHI, S. L. II, 24. Norodul se învoia cu oblăduirea lui Alexandru Vodă, cîrtea numai asupra ministrului său Moțoc.. NEGRUZZI, S. I, 150. Ca un om conștiicios, mi-am depus demisia în mîna ministrului. GHICA, ap. ALECSANDRI, T. II, 57. Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri, le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I, 137. Durerea aceasta de țară. . . făcea pe ministu să nu cate la inima stăpînului și să steie numai cu gîndul pironit asupra primejdiei căreia țara era expusă. XENOPOL, I. R. IV, 223. Ministrul ascultă cu ochii pe fereastră. ARGHEZI, P. T. 57. Am făcut plîngere, am fos șî pă la domnu ministu șí ne-a tremes anchetă. GRAIUL, I, 166. Ministrul bun la domn ca magnitul la busolă. ZANNE, P. IX, 90. ◊ (Cu determinări care indică sectorul administrației de stat) Trebuie neapărat să mă duc la București, să cer audiență ministrului de finanțe. BART, S. M. 86. * F i g. Dar eu socotindu-mâ făcătoriu de bine nu mă tem d-un senat așa slab, al căror ministru este capriția. MUMULEANU, C. 41/6, CÍ. ALEXANDRESCU, M. 298. ◊ Consiliu de miniștri v. c o n s i l i u. Ministru plenipotențiar v. p l e n i p o t e n ț i a r. 2. (Învechit) Persoană împuternicită să reprezinte un stat, cu prilejul unor tratative. Venisă cu Șeremet depreună și un menistru a împăratului, anume Simion Savva Rogojinschii. NECULCE, L. 222. Au dat voie a veni la Iași acei trimiși miniștri, ca să tractarisească pacea (a. 1809). DOC. EC. 78. 3. (Ieșit din uz; de obicei umnat de determinări) Persoană care îndeplinește o anumită funcție ecleziastică, slujitor al bisericii. Adunînd sobor în Bălgrad din miniștrii Ardealului,. . . Franțisc David fu osîndit. ȘINCAI, HR. II, 232/35. Ce ne grăiesc din amvonuri, miniștrii cuvîntului lui Dumnezeu? MARCOVICI, D. 379/19. Miniștrii bisericești. . . să aibă a se bucura și a se folosi întocma de aceleași drepturi. BARIȚIU, P. A. I, 168. Sta îngenuncheat împreună cu ministrul lui Dumnezeu și ruga pe alinătorul durerilor să priimească sufletul acelui angel. FILIMON, O. i, 370. – Pl.:miniștri și (învechit și regional) ministri. – Și: (învechit și regional) menistru, (regional) ministu s. m. – Din lat. minister, -tri, fr. ministre.

MULȚIT², -Ă adj. (Învechit) Multiplu (II 2). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Se înțeleg în clipă Și ambii fac un angel, mulții în atribute. HELIADE, O. I, 212. – V. mulți.