ITALIENISM s. n. (cf. it. italienismo, fr. italienisme): 1. concepție greșită, proprie lui I. Heliade Rădulescu (1802-1872), după care limba română și limba italiană ar fi „dialecte” ale unei limbi unice. Heliade urmărea apropierea, prin mijloace artificiale, a limbii române de limba italiană, creându-și un „jargon italo-român” de înfățișare grotescă și compunând poezii în acest jargon. Principalele modificări făcute de Heliade au fost: notarea prin qu a lui c; dublarea consoanelor și vocalizarea finalelor din cuvinte, ca de exemplu quel = cel, quand = când; syllaba, corrupt, sufflet, illustru, abbatere, adducere, suppun, opposițiune, commitere, collecție; ellu = el, quellu = cel, allu = al etc. Chiar unele cuvinte existente în limbă au fost modificate ca scriere după limba italiană, cum au fost angeli („îngeri”), batelle („corăbii”), baciu („sărut”), bellă („frumoasă”), belețe („frumusețe”), bellissime („foarte frumoase”), damă amată („doamnă iubită”), donzelle („jupânese”), passă („trece”), popol („popor”), solemnel („solemn”), stravagant („extravagant”), tempeste („furtuni”), calle („cale”, „drum”), trasse („găzdui”) etc. 2. element de jargon de origine italiană, împrumutat fără a fi nevoie de el. Unele i. sunt mai vechi în limba română: basso („bas”) < it. basso; campanélă („clopoțel”) < it. campanella; colană („culegere de poezii sau de proză”, „temă comună”) < it. collana; glotologie („dialectologie”) < it. glottologia. Altele însă sunt mai noi: bambino („copil”) < it. bambino; giusto „just” < it. giusto; pronto („iute, repede”) < it. pronto; ragațo („băiat”) < it. ragazzo etc.