*acrópolă și -ólă f., pl. e (vgr. akrópolis, d. ákros, cel maĭ înalt, și pólis, oraș). Partea cea mai înaltă a orașelor grecești, care servea ca cetățuĭe.

acropolă s. f. (sil. -cro-), g.-d. art. acropolei; pl. acropole

acropolă (citadelă) (desp. a-cro-) s. f., g.-d. art. acropolei; pl. acropole

ACROPOLĂ s.f. Cetățuie înăuntrul orașelor antice grecești (întărite), așezată de obicei pe o înălțime. [< fr. acropole, cf. gr. akropolis < akros – ridicat, polis – oraș].

acropolă.

ACROPOLĂ s. f. cetățuie înăuntrul orașelor antice grecești, pe o înălțime și adăpostind palate, temple. (< fr. acropole, gr. akropolis)

acropolă sf [At: DA ms / V: ~le / A: (rar) ~polă / Pl: ~le / E: fr acropole, ngr ᾶϰροπολις] 1 Partea cea mai înaltă a orașelor grecești, care servea de citadelă și în care se găseau principalele edificii. 2 (Pex) Oraș vechi fortificat, situat pe o înălțime.

ACROPOLĂ, acropole, s. f. Citadelă în orașele din vechea Grecie, așezată pe o înălțime și adăpostind principalele edificii. – Fr. acropole (< gr.).

acropolă (citadelă) (a-cro-) s. f., g.-d. art. acropolei; pl. acropole

Acropole f. cetățuia Atenei zidită pe o stâncă înaltă și al căreia vârf era acoperit cu temple și statue.

Acropole (colină din Grecia) (desp. A-cro-) s. propriu f., g.-d. Acropolei

Acropole (nume de loc) (A-cro-) s. propriu f., g.-d. Acropolei

Aglauros (sau Agraulos) 1. Fiica lui Actaeus, primul rege al Atticei, și soția lui Cecrops. 2. Fiica lui Cecrops și a lui Aglauros (1.), în legătură cu care circulau mai multe legende. Se spunea, de pildă, că zeița Athena i-a dat în păstrare lui Aglauros și surorilor ei, Herse și Pandrosos, un cufăr pe care le-a interzis să-l deschidă. Curioase, cele trei surori au încălcat porunca zeiței: deschizînd cufărul, l-au găsit înăuntru pe Erichthonius, copilul Athenei, în jurul căruia era încolăcit un șarpe înfricoșător. Înspăimîntate de această priveliște, cele trei surori și-au pierdut mințile și s-au aruncat de pe stîncile Acropolei, primindu-și astfel pedeapsa cuvenită. O altă legendă relatează că Aglauros a fost transformată într-o statuie de piatră de către Hermes, pentru faptul că s-a împotrivit unirii acestuia cu Herse.

ALKAMENES (c. 440-c. 400 î. Hr.), sculptor atenian. Elev, colaborator și rival al lui Fidias. A lucrat la refacerea monumentelor de pe Acropole. Opere în marmură, bronz și în tehnica chriselefantină („Prokné și Itys”, „Hermes”, „Ares”, sculpturi de atleți).

ATENA (ATHINAI), cap. Greciei, situată în partea central-estică (Pen. Atica). Formează, împreună cu Pireu și cu o serie de localit. satelite, „Marea Atenă”; 3,47 mil. loc. (1990). Nod de comunicații. Aeroport internațional (Ellinikón). Pr. centru economic, politic, comercial și cultural al țării. Orașul concentrează 2/3 din ind. Greciei (textile, conf., piel., ciment, produse farmaceutice, metalurgie), iar în Pireu siderurgie, rafinării de petrol, șantiere navale. Important centru financiar și comercial. Academie de Științe (1926). Universitate (1837). Institut politehnic (1836). Institute de arheologie. Muzee. Centru turistic. Aici se află Acropole, fortăreață a orașului, reconstruită în sec. 5 î. Hr., cu celebre monumente din epoca clasică: Partenonul, Erehteionul, Propileele, Templul zeiței Nike Apteros. Alte monumente: Teatrul lui Dyonysos (sec. 6-4 î. Hr.), Templul lui Hefaistos (sec. 5 î. Hr.), Porticul lui Attales II Hefaistos (sec. 2 î. Hr.), bazilicile bizantine Hagios Nikomedos și Hagioi Theodoroi (sec. 11). Așezare din milen. 3 î. Hr.; capitală din sec. 8 î. Hr. a Aticii. A. a fost cea mai strălucită cetate din Grecia antică, a cărei putere politică și înflorire culturală ajung la apogeu în sec. 5 î. Hr., după respingerea invaziei persane și după înființarea Ligii Maritime de la Delos, prin care A. și-a asigurat hegemonia în lumea greacă. Înfrîngerea suferită în Războiul peloponesiac (431-404 î. Hr.) a marcat începutul declinului, A. rămînînd încă sec. de-a rîndul metropola spirituală a Greciei. Sub dominație macedoneană (după 338 î. Hr.), romană (din 146 î. Hr.), bizantină, cucerită de cruciați (1204), de turci (1456 sau 1458). A. a devenit din 1834 capitala Greciei moderne. Aici, în 1896, s-au desfășurat primele jocuri olimpice moderne. La 9 febr. 1934 aici s-a semnat pactul Înțelegerii Balcanice între România, Iugoslavia, Grecia și Turcia cu scopul principal al menținerii statu-quo-ului teritorial.

CALICRATE (CALLICRATES) (a doua jumătate a sec. 5 î. Hr.), arhitect grec din Atena. A construit templul zeiței Nike Apteros și (împreună cu arhitectul Ictinos) Partenonul, ambele pe Acropola Atenei.

CLASICÍSM (< fr.) s. n. 1. Atitudine estetică ce se caracterizează prin tendința de a observa fenomenele în lumina universalului și de a închega într-un sistem stabil, armonios și proporțional elementele frumosului, în conformitate cu anumite norme deduse rațional (de ex.: legea celor trei unități în dramaturgie), tinzînd spre un ideal, senin și echilibrat, al perfecțiunii formelor. C. caracterizează cultura antichității greco-latine (sculpturile lui Fidias, arhitectura clădirilor de pe Acropole, tragediile lui Eschil, Sofocle, Euripide, „Artele poetice” ale lui Aristotel și Horațiu) și alte momente ale diverselor culturi dominate de un ideal similar. 2. Clasicismul francez = curent în arta și literatura franceză a sec. 17, care se caracterizează prin imitarea modelelor greco-romane, interesul pentru aspectul moral și urmărirea unui ideal, prin disciplinarea imaginației și sensibilității de către rațiune, prin cultul pentru adevăr și natural (în literatură), prin înfrumusețarea și înnobilarea naturii (în pictură), prin respectarea strictă a anumitor reguli care ar guverna diversele genuri, prin ordine, echilibru și claritate. Reprezentanți: Corneille, Racine, Molière, Boileau, La Fontaine, La Bruyère (în literatură); Ch. Perrault, Le Vau, Le Nôtre, J.H. Mansart (în arhitectură); A. Coysevox, J.B. Tubi, F. Girardon (în sculptură); N. Poussin, Cl. Lorrain, P. Mignard, Ph. de Champaigne, frații Le Nain, Ch. Le Brun (în pictură). După un moment de eclipsă, c. triumfă din nou în a doua jumătate a sec. 18. 3. Perioadă din istoria culturii universale și naționale care reprezintă maximum de realizare pentru etapa istorică dată. ◊ C. vienez = perioadă din istoria muzicii, cuprinsă între a doua jumătate a sec. 18 și primele decenii ale sec. 19, ilustrată prin creația de nobilă simplitate, claritate și armonie a compozitorilor Haydn, Mozart și Beethoven.

DEVASTARE, devastări, s. f. Acțiunea de a devasta. 1. (Mai ales la pl.) Distrugere de bunuri materiale (în timp de război, de răscoale etc.). Mi-a spus impiegatul de la mișcare că s-au făcut devastări. DUMITRIU, B. F. 77. Ruinile templelor egiptene, monumentele romane, vestigiile splendorilor Acropolei au supraviețuit zecilor de secole și repetatelor devastări. COCEA, P. 66. 2. Jefuire, prădare.

EREHTEION, templu în stil ionic pe acropola Atenei, închinat zeiței Atena și zeului Poseidon. Construit între anii 412 și 406 î. Hr. pe ruinele unui edificiu dedicat miticului strămoș al ionienilor, Erehteu (de unde și numele). Celebra „Lojă a cariatidelor”.

Erehteion, templu în stil ionic pe acropola Atenei consacrat zeiței Atena și lui Poseidon. A fost construit între anii 421 și 406 î. Hr. pe ruinele unui edificiu dedicat lui Erehteu, miticul strămoș al ionienilor.

FIDIAS (PHEIDIAS) (sec. 5 î. Hr.), sculptor grec. Reprezentant de frunte al perioadei clasice a artei grecești. Creații care se disting prin echilibru și armonie, perfectă proporționalitate, subtilă nuanțare a volumelor și structurilor. Statui monumentale, de o severă măreție („Athena Promachos”, „Athena Parthenos”, „Zeus din Olimpia”, azi dispărute, păstrate în copii). Însărcinat de Pericle cu conducerea construcțiilor pe Acropola Atenei, a îndrumat direct edificarea și decorarea Partenonului. F. a exercitat o puternică influență asupra artei epocii sale și a secolelor următoare.

GREC, GREÁCĂ (< fr., lat.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Denumire generală dată unor triburi indo-europene care s-au stabilit în milen. 2 î. Hr. în S Pen. Balcanice, în insulele din M. Egee și pe coasta apuseană a Asiei Mici. Au creat în sec. 8-2 î. Hr. una dintre cele mai strălucite civilizații ale Antichității. ♦ Persoană aparținând acestor triburi. 2. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe teritoriul Greciei. De religiei ortodoxă. Mai trăiesc în Cipru, Turcia, Germania, Albania, Australia, S.U.A. ș.a. ♦ Persoană aparținând acestui popor sau care este originară din Grecia. 3. Adj. Care aparține Greciei sau populației ei, privitor la Grecia sau la populația ei. V. elen. ◊ Arta g. = artă dezvoltată în Grecia continentală și insulară și pe coastele Asiei Mici (v. Grecia antică). S-a format pe baza artei egeene și a asimilării unor elemente din arta Orientului și a Egiptului, dar adaptate spiritului grec înclinat spre măsură, ordine și echilibru. În perioada arhaică (sec. 7-6 î. Hr.) se dezvoltă orașele în jurul unor acropole, se construiesc temple din piatră și marmură, se definitivează cele două ordine principale ale arhitecturii grecești: doric (templul Herei din Olimpia, templul Demetrei din Paestum) și ionic (templul Atenei din Efes și cel al Herei din Samos). Tot acum se afirmă sculptura: basorelieful pe metope și frontoane și sculptura în rond-bosse cu două teme principale, nudul atletic bărbătesc (kouros) și statuia feminină (kore). Specifică epocii arhaice este ceramica roșie cu figuri mitologice colorate în negru. Pentru arhitectura clasică din sec. 5 î. Hr., „Secolul de aur”, caracteristic este ansamblul de pe Acropola Atenei. Sculptura impresionează pri perfecțiunea proporțiilor, ritmul mișcărilor, seninătatea și măreția figurilor. Policlet, Fidias, Miron sunt pricipalii reprezentanți ai acestei perioade. A doua epocă clasică, sec. 4 î. Hr., aduce în arhitectură, alături de temple, la care se afirmă ordinul corintic, și de case particulare luxoase, teatrele monumentale (Epidaur, Atena) și construcțiile memoriale (Mausoleul din Halicarnas). În sculptură, remarcabilă este apariția canoanelor portretistice; sculptorii Scopas, Lisip, Praxitele urmează drumuri diferite, preferând patetismul, mișcarea sau lirismul. În sec. 5-4 î. Hr. tipul predominant de ceramică este cel negru cu figuri roșii, important și pentru că sugerează gradul înalt de dezvoltare a picturii grecești, cunoscută doar din descrieri contemporane. În sec. 3 î. Hr. a.g. cunoaște o nouă fază, elenismul. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană în evoluția căreia se disting trei perioade: greaca veche (v. elenă), greaca medie (sau bizantina) în sec. 7-15 și greaca modernă (v. neogreaca) începând cu sec. 16.

ICTINOS (sec. 5 î. Hr.), arhitect grec. A construit, împreună cu Calicrate, sub îndrumarea lui Fidias, Partenonul de pe Acropola din Atena. Este autorul planurilor Telesterionului din Eleusis și ale templului lui Apolo Epicurios din Bassae. A reclădit și mărit, alături de Coroebus, Metagenes și Xenodes, templul lui Demeter și Persefona din Eleusis.

MNESICLES (sec. 5 î. Hr.), arhitect grec. A construit Propileele de pe Acropola Atenei (437-432 î. Hr.).

muzeu n. locul unde sunt adunate obiecte de artă, de știință: muzeu de pictură, de arheologie. [Termen mitologic: templul consacrat Muzelor pe Acropole].

Odeon (< gr. Ὼδεῖον, din ᾠδή [odé] „cântec”) 1. Clădire destinată în antichitate audițiilor muzicale. Primele O. au apărut la Atena, cel mai celebru fiind acela construit în timpul lui Pericle pe Acropole (cu lemnăria provenind de la corăbiile persane capturate la Salamina). O. se prezenta ca un teatru acoperit, de mici dimensiuni. Amfiteatrul, destinat publicului, avea o pantă mai abruptă decât în teatrele obișnuite – această tendință a desfășurării pe verticală mai curând decât în lărgime fiind menită să favorizeze acustica*. Inițial, în O. se țineau concursurile de cânt, dar cu timpul, tot aici au început să aibă loc ședințe de judecată, adunări ale poporului etc. Pe lângă cele patru O. de la Atena, grecii – și mai târziu romanii – au ridicat astfel de construcții la Corint, Efes, Epidaur, Pompei, Taormina, Smirna etc. 2. Astăzi, nume aplicat frecvent cinematografelor și teatrelor. Cel mai cunoscut e teatrul „Odéon” din Paris (1791).

PANATENÉE (< fr.; {s} pan- + numele zeiței Atena) s. f. pl. Cea mai însemnată festivitate religioasă și politică din Atena antică, celebrată anual (micile p.) sau din patru în patru ani (marile p.) în cinstea zeiței tutelare a orașului, Pallas Athena. Cu acest prilej aveau loc întreceri la lupte, alergări și aruncarea discului, curse de cai, concursuri muzicale, poetice etc. Serbările erau încununate de o strălucită procesiune, care urca spre Acropole, oprindu-se în toate locurile sacre ale orașului, unde erau sacrificați patru boi și patru berbeci. Participanții purtau un peplu, pe care erau reprezentate scene ale mitului său, țesut de femeile ateniene pentru a împodobi statuia zeiței; această procesiune este reprezentată pe friza Partenonului.

PARTENON, templu închinat zeiței Atena Parthenos, situat pe latura nordică a Acropolei Atenei. Capodoperă a arhitecturii grecești din sec. 5 î. Hr., construit pe ruinele unui templu din sec. 6 î. Hr. (distrus de perși în 479 î. Hr.). Ridicat (447-432 î. Hr.), din inițiativa lui Pericle, de arhitecții Ictinos și Callicrates sub conducerea lui Fidias. Monument doric peripter, decorat cu sculpturi (friza Panateneelor). În interior adăpostea statuia criselefantină a Atenei, operă a lui Fidias, azi dispărută. În sec. 6 a fost transformat în biserică; a devenit moschee (1458) sub turci, apoi pulberărie (în 1687 o explozie a distrus o parte a statuii Atenei). În 1801-1803, lordul Elgin a transportat la Londra cea mai mare parte a sculpturilor, care au fost expuse la British Museum. În perioada cât a fost ministru al Culturii, Melina Mercouri a dus tratative cu guvernul britanic pentru înapoierea acestora în Grecia.

Partenon (Parthenon), templu închinat zeiței Atena Partenos, situat pe Acropole, capodoperă a arhitecturii grecești din sec. 5 î. Hr., ridicat din inițiativa lui Pericle de către arhitecții Ictinos și Calicrates sub conducerea lui Fidias.

PERICLE (c. 490-429 î. Hr.), om politic atenian. Se afirmă în viața politică a cetății ca acuzator în procesul intentat lui Cimon, liderul partidei aristocratice. După asasinarea lui Efialte (461 î. Hr.), P. devine liderul partidei democratice, calitate în care a înfăptuit un șir de măsuri legislative, întărind astfel rolul instituțiilor democratice. Sub conducerea lui, ca strateg (445-429 î. Hr.), democrația sclavagistă cunoaște apogeul dezvoltării, Atena devenind centrul economic, politic și cultural al lumii grecești. Protector al artelor (printre altele, reconstruirea Acropolei) și științelor. În timpul său a început Războiul Peloponesiac (431-404 î. Hr.) pricinuit de ciocnirea de interese dintre Liga de la Delos și Liga peloponesiacă. Mort de ciumă. Pentru strălucirea intelectuală pe care a dat-o Atenei, secolul în care a trăit (sec. 5 î. Hr.) a fost supranumit „secolul lui P”.

PROPILÉE (< fr.; {s} pro-² + gr. pyle „poartă”) s. f. pl. (În Antichitate) Intrare monumentală, formată dintr-un ansamblu de vestibuluri și de porți legate între ele prin porticuri și scări, la unele edificii importante sau ansambluri arhitecturale (ex. p. de pe Acropola Atenei, construite de Mnesicles). În arhitectura modernă, cele ridicate la München de Franz Karl Leo von Klenze între 1846 și 1860.

PROPILEE s. n. pl. Intrare monumentală a unui templu sau a unui palat din Antichitate, formată din mai multe încăperi și porți legate între ele cu porticuri și cu scări; spec. vestibulul Acropolei din Atena. [Pr.: -le-e] – Din fr. propylée.

PROPILEE s. f. pl. Intrare monumentală a unui templu sau a unui palat din antichitate, formată din mai multe încăperi și porți legate între ele cu porticuri și cu scări; spec. vestibulul Acropolei din Atena. [Pr.: -le-e] – Din fr. propylée.

PROPILEE s.f.pl. (Ist.) Celebrul portic al Acropolei din Atena antică. ♦ (P. ext.) Colonadă (monumentală) la intrarea unui templu sau a unui palat, formată din mai multe porți legate între ele cu porticuri și scări. [< fr. propylées, it. propileo, cf. gr. propylaion – care este înaintea porților].

PUTRAMENT, Jerzy (1910-1986), scriitor polonez. Versuri („Război și primăvară”), romane („Realitate”, „Acropola”), nuvele și povestiri („Sfântul cartuș”, „Permisie de Paști”), evocând Polonia interbelică, anii războiului și ai ocupației fasciste; eseuri („O jumătate de secol”).