ABANOS, abanoși, s. m. Lemnul din specii de copaci exotici, greu, tare, foarte durabil, de culoare neagră, folosit pentru fabricarea unor mobile de lux, a instrumentelor muzicale de suflat etc. (Dyospyros). ◊ Păr de abanos = păr de culoare negru-lucios. – Din tc. abanoz.

AC, ace, s. n. 1. Mică ustensilă de oțel, subțire, ascuțită și lustruită, prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir care servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrâna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet, cu grijă. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cât un vârf de ac = extrem de mic, foarte puțin, aproape deloc. A căuta acul în carul cu fân = a se apuca de o muncă zadarnică. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu un ac (1), având diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr. ◊ Ac de mașină = ac pentru mașina de cusut. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care se formează iarna. 3. Indicator la unele instrumente de măsură sau în medicină. Ac magnetic. Acul busolei. ♦ Macaz. 4. (Biol.) Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit. ♦ Organ în formă de ac (1) sau de ghimpe care acoperă pielea unor animale, folosit pentru apărare. Acele ariciului. 5. Frunză îngustă, ascuțită, caracteristică coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe și cu fructe terminate cu un cioc lung (Scandix pecten veneris); ac-de-mare = pește marin, lung și ascuțit, în formă de andrea, acoperit cu plăci osoase (Syngnathus rubescens) – Lat. acus.

ACICUL, aciculi, s. m. 1. Spin mic, subțire și drept care se găsește la unele plante. 2. Fir de păr de forma unui ghimpe la unele specii de viermi. – Din fr. acicule.

AFRO adj. invar., adv. (Cu părul capului) foarte încrețit. – Din fr. afro, engl. Afro.

AGRAFĂ, agrafe, s. f. 1. Nume dat unor obiecte care servesc să prindă sau să fixeze o haină, părul etc. ♦ Piesă de metal cu care se leagă blocurile de piatră, se fixează zidăria etc. 2. (Med.) Mică piesă metalică cu care se prind și se mențin unite buzele unei plăgi până la cicatrizare; copcă. 3. Ornament în formă de consolă la capătul unui arc. – Din fr. agrafe.

ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă, din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după revoluția franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1) cu prolificitate și precocitate ridicate, crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.

ALBINISM s. n. Anomalie congenitală care constă în lipsa totală sau parțială de pigmenți în celulele inferioare ale pielii, manifestată prin culoarea albicioasă a pielii și a părului și uneori prin culoarea roșiatică a irisului. ♦ Insuficiență de materii colorante la plante, manifestată prin decolorarea totală sau parțială a frunzelor. – Din fr. albinisme.

ALBIT², -Ă, albiți, -te, adj. 1. Făcut sau devenit (mai) alb (1); înălbit². 2. (Despre părul oamenilor, p. ext. despre oameni) Cărunt. – V. albi.

ALEGE, aleg, vb. III. 1. Tranz. A prefera ceva sau pe cineva; a-și fixa preferințele asupra unui fapt sau asupra unei persoane; a decide. 2. Tranz. A desemna pe cineva prin vot; a vota. 3. Tranz. (Pop.) A deosebi dintre alții, a recunoaște dintre mai mulți; a distinge. 4. Tranz. și refl. A (se) împărți formând mai multe grupe. ◊ Expr. (Tranz.) A alege cărare = a despărți părul în două cu pieptenele. ♦ Refl. impers. (Reg.) A apărea clar, limpede. 5. Tranz. A curăța prin selecție. ♦ Fig. A înțelege clar spusele cuiva. 6. Refl. A rămâne cu ceva de pe urma unei acțiuni, a unei împrejurări etc. 7. Refl. A ajunge într-o anumită situație (rea). ◊ Expr. A se alege praf și pulbere sau a se alege praful de cineva (sau de ceva) = a se distruge complet, a nu mai rămâne nimic (din ceva). [Perf. s. alesei, part. ales] – Lat. allegere (= eligere).

ALOPECIE s. f. Cădere temporară a părului în urma unei boli de piele, a unei boli infecțioase etc. – Din fr. alopécie.

AMĂREALĂ, amăreli, s. f. 1. (Proprietarea de a avea un) gust amar; amărăciune. ◊ Amăreala merelor și perelor = boală a fructelor de măr și păr, manifestată prin apariția pe aceasta a unor pete în dreptul cărora carnea fructului respectiv capătă un gust amar. 2. Mică plantă erbacee cu flori albastre, roșii sau (rar) albe, dispuse în raceme, cu fructe capsule, întrebuințată, pentru proprietățile sale expectorante, contra afecțiunilor pulmonare (Polygala vulgaris); șopârliță. – Amărî + suf. -eală.

AMĂRUȚĂ, amăruțe, s. f. Plantă erbacee cu tulpina dreaptă, frunzele acoperite cu peri aspri și flori galbene, dispuse în capitule (Pieris hieracioides) – Amar + suf. -uță.

AMUȘI², amușesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A curăța părul de pe pieile scoase din amuș. – Din amuș.

ARAP, arapi, s. m. (Pop.) 1. Persoană care face parte dintr-o populație africană negroidă; p. gener. om cu pielea și părul de culoare neagră. 2. Arab. [Var.: harap s. m.] – Din bg. arap.

AUTOPERIE, autoperii, s. f. Autovehicul prevăzut cu perii, pentru curățatul străzilor. [Pr.: a-u-] – Auto² + perie.

BARBĂ, bărbi, s. f. 1. Păr care crește la bărbați pe bărbie și pe obraji. ◊ Loc. adv. În barbă = pe ascuns, numai pentru sine. ◊ Expr. (Fam.) A se trage de barbă (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burtă (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) bărbi = a minți, a înșira verzi și uscate. ◊ Compuse: barba-caprei = denumire dată mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi și înguste și cu flori galbene (Tragopogon); barba-împăratului = plantă erbacee cu flori de diferite culori, care se cultivă ca plantă de ornament și a cărei rădăcină are proprietăți purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = plantă erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Bărbie. 3. Smoc de păr pe care îl au unele animale sub bot. 4. Țepii de la spicele cerealelor. – Lat. barba.

BARBET, barbeți, s. m. Prepelicar cu păr lânos și creț, dresat pentru vânătoarea de baltă. – Din fr. barbet.

BĂL, -Ă, băli, -e, adj. (Reg.) 1. (Despre oameni sau părul lor) Blond. 2. (Despre animale) Alb pe tot corpul sau numai pe bot. – Din sl. bĕlŭ „alb”.

BĂLAI, -AIE, bălai, -aie, adj. 1. (Despre oameni sau părul lor) Blond. 2. (Despre animale) Plăvan. ♦ (Substantivat, f.) Nume care se dă vacilor sau iepelor albe. ◊ Expr. (Fam.) A înțărcat bălaia = s-a isprăvit cu posibilitatea de a profita de slăbiciunea sau de munca altuia, s-a terminat cu foloasele ușor obținute. (Pop.) A intrat bălaia în sat = s-a luminat de ziuă. Ori laie, ori bălaie v. laie. – Băl + suf. -ai.

BĂLAN, -Ă, bălani, -e, adj. 1. (Despre oameni sau părul lor) Blond. ◊ (Substantivat, m.; ir.) Dracul. 2. (Despre animale) Plăvan. ◊ (Substantivat) Nume care se dă unor animale domestice cu părul alb. – Băl + suf. -an.

BĂLBISĂ, bălbise, s. f. Plantă erbacee cu tulpina acoperită de peri aspri, cu flori roșii sau (rar) albe (Stachys silvatica). – Et. nec.

BĂLȚAT, -Ă, bălțați, -te, adj. (Despre animale) Care are părul sau penele de culori diferite; cu dungi sau cu pete de altă culoare. ♦ (Despre haine, stofe, tablouri etc.) Cu multe culori țipătoare; colorat fără gust. ♦ (Ir.) Îmbrăcat fără gust; (pop.) îmbrăcat în haine orășenești. – Lat. balteatus.

BELHIȚĂ, belhițe, s. f. Animal mic, din ordinul rozătoarelor, cu coadă lungă acoperită cu păr des (Myoxus glis).

BERNARDIN¹, bernardini, s. m. Câine mare, cu părul lung, de culoare albă cu pete roșcate, originar din Elveția, dresat pentru găsirea persoanelor rătăcite în munți; saint-bernard. – Din germ. Bernhardiner.

BIGUDIU, bigudiuri, s. n. Obiect de toaletă feminină, confecționat din metal, material plastic etc., în jurul căruia se răsucește o șuviță de păr pentru a o ondula. – Din fr. bigoudi.

BIVOL, bivoli, s. m. Vită cornută, rumegătoare, asemănătoare cu boul, cu păr negru sau alb, aspru și rar, cu coarnele inelate întoarse spre spate (Bos bubalus). ♦ Epitet dat unui om gras, mătăhălos, nesimțit. – Din sl. byvolŭ.

BLANĂ, blăni, s. f. I. 1. Părul sau lâna care acoperă pielea unor animale. ♦ Piele de animal cu păr cu tot, prelucrată. 2. Haină îmblănită; haină confecționată din blană (I 1). II. (Pop.) Scândură groasă. [Pl. și: (I) blănuri] – Din bg. blana.

BLOND, -Ă, blonzi, -de, adj. (Despre păr) De culoare deschisă, gălbui, galben, bălai, codalb. ♦ (Despre oameni) Care are păr de culoare deschisă; bălai, blondin. ♦ (Substantivat) Persoană cu păr și cu ten de culoare deschisă; bălan. ◊ Bere blondă = bere de culoare deschisă, gălbuie. – Din fr. blond.

BLONZI, blonzesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Fam.) A(-și) decolora părul până la blond. – Din blond.

BORAGINACEE, boraginacee, s. f. (La pl.) Familie de plante erbacee, cu tulpinile și frunzele acoperite cu peri, cu flori constituite în inflorescențe și cu fructele formate din patru nucule cu câte o sămânță; (și la sg.) plantă care face parte din această familie. – Din fr. borraginacées.

BORZOI, borzoiesc,^[1] vb. IV. Refl. (Pop.; despre păr, blană etc.) A se zbîrli. – Din magh. borzolni.

BOU, boi, s. m. 1. Taur castrat, cu talia mai mare decât a vacii, folosit ca animal de tracțiune și mai ales pentru carne (Bos taurus). ◊ Bou sur = bour. ◊ Expr. A nu-i fi (cuiva) toți boii acasă = a fi rău dispus. S-a dus bou și s-a întors vacă, se spune despre cineva care n-a reușit să învețe nimic, care nu s-a lămurit. A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). ♦ Epitet injurios la adresa unui bărbat. 2. Compuse: bou-de-mare = pește marin mic, de culoare cafenie sau cenușie-închis, cu capul gros și lătăreț și cu ochii așezați în partea superioară a capului (Uranoscopus scaber); bou-de-baltă = a) nume dat la două specii de broască, una având pe pântece pete roșii (Bombinator igneus), iar cealaltă pete galbene (Bombinator pachypus); buhai-de-baltă; b) pasăre de baltă cu ciocul lung și ascuțit, galbenă-verzuie pe spate, cu capul negru și cu gâtul alb; buhai-de-baltă (Botaurus stellaris); c) (și în forma bou-de-apă) gândac mare de apă de culoare neagră, cu picioarele acoperite de peri deși și lungi și adaptate la înot (Hydrophilus piceus); bou-de-noapte = bufniță; boul-lui-Dumnezeu sau boul-Domnului = a) rădașcă; b) (și în forma boul-popii) buburuză. – Lat. bovus (= bos, bovis).

BRAC¹, braci, s. m. Câine de vânătoare cu părul scurt și cu urechile mari și blegi; prepelicar. – Din fr. braque.

BRÂNCĂ¹ s. f. 1. Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin lipsa poftei de mâncare și apariția unor pete violacee. 2. (Pop.) Erizipel. 3. Plantă erbacee fără frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în formă de spic, folosită în medicina veterinară (Salicornia herbacea) ◊ Compuse: brânca-porcului = a) plantă erbacee cu tulpina și frunzele acoperite cu peri moi (Scrophularia scopolii); b) cinsteț; brânca-ursului = a) crucea-pământului; b) brădișor (2). 4. Ciupercă cu pălăria întinsă și răsfrântă, prevăzută cu peri aspri (Stereum hirsutum). – Et. nec.

BRETON¹, bretoane, s. n. Păr lăsat pe frunte și retezat în linie dreaptă. – Din fr. [à la] bretonne.

BRIANTINĂ s. f. Produs cosmetic gras, lichid sau de consistența unei paste, care servește pentru a da strălucire părului. [Pr.: bri-an- – Var.: briliantină s. f.] – Din fr. brillantine.

BRUN, -Ă, bruni, -e, adj. 1. Cafeniu-închis. ♦ (Substantivat, n.) Culoare cafeniu-închis. 2. (Despre oameni) Care are pielea negricioasă și părul negru; brunet, oacheș. – Din fr. brun.

BRUNET, -Ă, bruneți, -te, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care are pielea (feței) de culoare negricioasă și părul negru; brun, oacheș. – Din fr. brunet.

BUBALINĂ, bubaline, s. f. (La pl.) Vite cornute înrudite cu taurinele, cu capul mare, cu coarnele în formă de semilună, cu pielea groasă și cu părul negru; (și la sg.) animal care face parte din această specie. – Din fr. bubalines.

BUCLA, buclez, vb. I. 1. Tranz. Și refl. A(-și) răsuci părul în bucle; a (se) cârlionța; a (se) ondula.2. Tranz. A face o buclă firului de țesut pentru a forma un ochi de tricotat. – Din fr. boucler.

BUCLAT, -Ă, buclați, -te, adj. (Despre păr) Cu bucle; cârlionțat, ondulat. – V. bucla. Cf. fr. bouclé.

BUCLĂ, bucle, s. f. I. 1. Șuviță de păr răsucită în spirală; zuluf, cârlionț. 2. Porțiune de fir textil, răsucită în timpul tricotării, în formă de buclă (I 1). II. 1. Curbă dintr-un drum în serpentină. ♦ Cot al unui curs de apă. 2. Piesă metalică pe care se fixează, prin îndoire, capătul unui cablu. 3. (În sintagma) Buclă digitală = aparat electronic folosit pentru redarea infinită a unei secvențe sonore înregistrate. – Din fr. boucle.

BUHAI, (I) buhai, s. m. (II) buhaiuri, s. n. I. S. m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. Compus: buhai-de-baltă = bou-de-baltă. 3. Plantă erbacee cu două sau trei frunze mari, ovale și flori verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata). II. S. n. Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemănător cu mugetul unui taur. [Pl. și: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj.

BUHOS, -OASĂ, buhoși, -oase, adj. 1. Ciufulit, zbârlit; cu părul zbârlit (ca bufnița). 2. (Rar) Buhăit. – Buhă + suf. -os.

BULB, bulbi, s. m. 1. Tulpină (subterană) a unor plante, alcătuită din frunze în formă de tunici sau solzi suprapuși (în care se depun substanțe de rezervă), cu un înveliș membranos uscat. 2. (În sintagmele) Bulb pilos = partea terminală, umflată, a rădăcinii firului de păr. Bulb rahidian = segment interior al creierului, în forma unei umflături, situat între măduva spinării și protuberanța creierului. Bulbii ochilor = globii ochilor. Bulb aortic = dilatație a arterei aorte situată la ieșirea din inimă, existentă la pești și la batracieni. 3. Obiect, umflătură etc. care are forma unui bulb (1). – Din fr. bulbe, lat. bulbus.

BUMBAC, (1) s. m., (2, 3) s. n. 1. S. m. Plantă textilă din familia malvaceelor, de origine tropicală și subtropicală, cu flori gălbui sau roșietice și cu fructele capsule, care conțin numeroase semințe acoperite cu peri pufoși (Gossypium). 2. S. n. Fibră textilă obținută, prin egrenare, de pe semințele bumbacului (1). ♦ (Pop.) Vată. ◊ Expr. A avea bumbac în urechi = a nu auzi bine. ♦ Fir răsucit de bumbac (2), întrebuințat la țesut sau la cusut. ♦ Țesătură din fire de bumbac (2). ◊ Bumbac mercerizat = fir sau țesătură de bumbac (2) tratat cu diverse soluții spre a căpăta luciu. 3. S. n. (În sintagma) Bumbac colodiu = substanță explozivă pe bază de nitroceluloză. – Cf. scr. bumbak, bg. bubak, lat. med. bombacium.

BUMBĂCARIȚĂ^[1], bumbăcarițe, s. f. Numele mai multor specii de plante erbacee cu flori brune-roșietice sau verzi-negricioase, cu fructul acoperit de peri mătăsoși, asemănători bumbacului (1) (Eriophorum); lânărică. – Bumbac + suf. -ariță. corectat(ă)

BURSUC, bursuci, s. m. Mamifer carnivor cu trupul greoi, acoperit cu peri lungi și aspri de culoare cenușie, cu două dungi negre, cu picioare scurte, cu capul lunguieț, având un fel de rât asemănător cu al porcului; viezure. ♦ Fig. Om sau copil mic, îndesat și greoi; om retras, izolat, ursuz. – Din tc. borsuk.

BURZULUI, burzuluiesc, vb. IV. Refl. 1. A se mânia brusc; a se răsti (la cineva); a se bursuca. ♦ Fig. (Despre vreme) A se schimba în rău. ♦ Refl. și tranz. fact. (Înv.) A (se) răscula, a (se) răzvrăti. 2. (Despre păr) A se zbârli. ◊ Expr. (Tranz.; fam.) A-și burzului creasta = a se grozăvi, a se îngâmfa. – Din magh. borzolni.

BURZULUIT, -Ă, burzuluiți, -te, adj. 1. Mânios, supărat, enervat. ♦ (Înv.) Revoltat, răsculat. 2. (Despre păr) Zbârlit. – V. burzului.

CANIȘ s. m. Specie de câini cu părul creț. – Din fr. caniche.

CANIȚIE s. f. Albire totală sau parțială a părului. – Din fr. canitie, lat. canities.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CAPRĂ, capre, s. f. I. 1. Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu părul lung, cu coarne, mai mari și diferențiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ◊ Capră de stâncă = capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coarnele în formă de spadă (Capra ibex). Capră domestică = animal domestic rumegător, crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). ◊ Expr. A împăca și capra, și varza = a mulțumi și pe unul, și pe altul; a împăca două interese opuse. Capră râioasă, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capră-neagră sau capră-de-munte = capră sălbatică, cu blana brună-neagră, cu coarne scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (I 1) care bate ritmic din fălci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. II. 1. Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucișate care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau ladă) care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 4. Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patru picioare, cu înălțimea reglabilă. 5. Arșic de miel. – Lat. capra.

CASCĂ, căști, s. f. 1. Acoperământ pentru cap, făcut din metal, din piele sau din cauciuc și folosit de militari, de unii sportivi și de unii muncitori pentru protecția capului. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei căciuli, folosit la uscatul părului. 2. Dispozitiv alcătuit din unul sau din două receptoare fixate pe urechi, care servește la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque.

CASCHETĂ, caschete, s. f. Un fel de șapcă de stofă, cu fundul larg și rotund și cu cozoroc, care face parte, de obicei, din uniforma militarilor. ♦ Acoperământ pentru cap din cauciuc sau din material plastic, folosit pentru a feri părul de apă. – Din fr. casquette.

CASTANIU, -IE, castanii, adj. (Despre păr) De culoarea castanei (1); (despre ochi) căprui. – Castană + suf. -iu.

CASTOR, (1) castori, s. m., (2) s. n. 1. S. m. Mamifer rozător semiacvatic, lung de circa 85 cm, cu labele din spate palmate și cu coada lățită, care trăiește în colonii, clădindu-și cu măiestrie cuibul pe malul apelor; biber (Castor canadensis). 2. S. n. Blana castorului (1). ♦ Postav făcut din părul acestui animal. – Din fr., lat. castor.

CASTRAVETE, castraveți, s. m. 1. Plantă legumicolă cu tulpina agățătoare, acoperită cu peri aspri, cu frunze mari și cu flori galbene (Cucumis sativus); p. restr. fructul acestei plante, de formă alungită, de culoare verde, care se consumă crud, murat sau gătit. ◊ Expr. A vinde castraveți la grădinar = a da explicații într-o problemă cuiva mai bine informat decât cel ce vrea să-l lămurească. 2. (Zool., în compusul) Castravete-de-mare = holoturie. – Refăcut din castraveți (pl. lui castraveț < bg. krastaveț, krastavița).

CAȘMIR, (2) cașmiruri, s. n. 1. Rasă de capre crescută în Cașmir și în Tibet pentru părul foarte fin și mătăsos. 2. Țesătură moale și fină confecționată din părul de cașmir (1). – Din fr. cachemire.

CĂCIULĂ, căciuli, s. f. 1. Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului. Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula (de pe cap) = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui. A-i ieși (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n câini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoană, individ. Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Cf. alb. kësul’ë.

CĂDEA, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere.

CĂNEALĂ, căneli, s. f. (Pop.) Vopsea (neagră), mai ales pentru păr. – Căni + suf. -eală.

CĂNI, cănesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales părul. – Cf. tc. kina „căneală”.

CĂRARE, cărări, s. f. 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. gener. drum. ◊ Loc. adv. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ◊ Expr. A umbla pe două cărări = a se clătina în mers; a fi beat. A-i tăia (sau a-i închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a opri pe cineva să facă sau să continue un drum. A-și îndrepta cărările = a apuca într-o direcție. A-i scurta (cuiva) cărările = a omorî (pe cineva) 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Lat. carraria.

CĂRUNT, -Ă, cărunți, -te, adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. – Lat. canutus. corectat(ă)

CÂRLIONȚ, cârlionți, s. m. Șuviță de păr răsucită în spirală; buclă, zuluf. [Pr.: -li-onț] – Et. nec.

CÂRLIONȚAT, -Ă, cârlionțați, -te, adj. (Despre păr) Cu cârlionți; buclat; (despre oameni) care are părul buclat. [Pr.: -li-on-] – V. cârlionța.

CENUȘAR, (I) cenușare, s. n., (II, III) cenușari, s. m. I. S. n. 1. Cutie de metal așezată sub grătarul locomotivei sau al unei sobe de încălzit, al unui cuptor etc., în care cade cenușa rezultată din ardere. 2. Atelier sau secție dintr-o fabrică de tăbăcărie în care se execută operațiile premergătoare tăbăcirii. ♦ Bazin folosit în tăbăcărie, în care se pun pieile crude, cu o soluție de lapte de var, pentru a le curăța de păr. ♦ Soluție de lapte de var proaspăt sau alcalin, folosită pentru depilarea pieilor crude și îndepărtarea epidermei. 3. Urnă în care se păstrează cenușa unei persoane incinerate; urnă cinerară. II. S. m. (Înv. și ir.) Scriitor de cancelarie, copist (prost). III. S. m. Arbore ornamental originar din China, înalt, cu coroană ovală, cu frunze compuse și cu flori mici verzi-gălbui (Ailanthus altissima). – Cenușă + suf. -ar.

CENUȘĂRIT s. n. Operație de tratare a pieilor cu lapte de var și cu leșie de cenușă, pentru a le curăța de păr. – Cenușă + suf. -ărit.

CERNEALĂ², cerneluri, s. f. 1. Substanță lichidă sau vâscoasă, variat colorată, care conține uleiuri sicative, uleiuri polimerizate, albumine și coloranți și care servește la scris, la tipărit, la ștampilat, la gravat etc. 2. (Reg.) Culoare neagră cu care se vopsesc materiile textile și părul; negreală. – Din sl. črŭnilo.

CHEL, CHEALĂ, chei, chele, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care are chelie, căruia i-a căzut (tot) părul de pe cap; (despre cap) care nu are păr; pleșuv. – Din tc. kel.

CHELBE s. f. (Pop.) Boală care constă în căderea părului de pe cap în arii rotunde, care pot fuziona; peladă; p. gener. chelie, calviție. – Et. nec.

CHELIE, chelii, s. f. 1. Cădere definitivă a părului de pe cap, provocată de diverse boli; calviție, pleșuvie. 2. Porțiune a capului lipsită definitiv de păr. – Chel + suf. -ie.

CHERATINĂ s. f. Proteină care intră în structura părului, epidermei, unghiilor, coarnelor, copitelor etc. – Din fr. kératine.

CHICĂ, chici, s. f. (Pop. și fam.) Părul de pe cap; spec. păr lăsat să crească lung pe ceafă sau pe spate; plete. ◊ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau măciucă) sau a face (cuiva) morișcă în chică = a trage (pe cineva) de păr; p. ext. a bate zdravăn. ◊ Compus: chica-voinicului = plantă erbacee ornamentală, cu frunze despicate în lobi și cu flori albastre (Nigella damascena). – Din sl. kyka.

CHIȘIȚĂ, chișițe, s. f. Încheietură a piciorului, deasupra copitei, la animalele cu copite; moțul de păr de deasupra copitei. – Din bg. kitčice, scr. kičica.

CIMBISTRĂ, cimbistre, s. f. (Rar) Pensetă (pentru smuls părul). – Din tc. çimbistra.

CLĂTI, clătesc, vb. IV. I. Tranz. A curăța rufe, vase etc., spălându-le ușor cu apă, a limpezi într-o ultimă apă curată; a clătări. ♦ Refl. A se spăla ușor pe mâini, în gură etc. II. (Înv. și pop.) 1. Tranz. A clătina (1). ♦ Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare; a se izbi (de un obstacol). 2. Tranz. și refl. A (se) zgudui, a (se) cutremura; a (se) zdruncina. 3. Tranz. și refl. A (se) clătina (3). ◊ Expr. A nu (se) clăti un fir de păr din capul cuiva = a nu (se) primejdui cu nimic viața cuiva. – Din sl. klatiti.

CURECHI s. m. 1. (Reg.) Varză. 2. (În sintagma) Curechi-de-munte = plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene-aurii și cu fructe achene prevăzute cu peri (Ligularia glauca). – Lat. colic(u)lus (= cauliculus).

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit¹. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DALMAȚIAN, -Ă, dalmațieni, -e, s. m. și f. Specie de câine de talie mijlocie cu părul scurt de culoare albă cu numeroase pete mici negre sau maro-închis. ♦ (Adjectival) Câine dalmațian. [Pr.: -ți-an] – Din fr. dalmatien.

DĂPĂRA, dapăr, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) 1. A-și smulge părul din cap (de jale, de desperare etc.). 2. (Fam.) a (se) părui. – Lat. depilare.

DĂRĂPĂNA, dărapăn, vb. I. 1. Refl. (La pers. 3) A se ruina, a se distruge; p. ext. a se nărui, a se surpa. 2. Tranz. (Reg.) A-și smulge părul (de jale, de desperare). – Probabil din lat. *derapinare.

DEGETAR, degetare, s. n. 1. Căpăcel din metal sau din material plastic, care se poartă, la cusut, pe degetul cu care se împinge acul pentru a-l feri de înțepături. 2. Plantă erbacee veninoasă, cu frunze acoperite cu peri moi, cu flori mari, galbene sau roșii-purpurii; degetariță, degețel (Digitalis ambigua). – Deget + suf. -ar.

FOEHN, (2) foehnuri, s. n. 1. Vânt cald, uscat și puternic, care bate primăvara dinspre crestele alpine ale munților din Elveția și Austria spre văi, grăbind topirea zăpezilor. 2. Uscător electric pentru păr. [Pr.: fön] – Din fr. foehn, germ. Föhn.

FOLICULITĂ, foliculite, s. f. Boală de piele caracterizată prin apariția unor bășicuțe pline cu puroi la rădăcina unui fir de păr. – Din fr. folliculite.

FRANC², franci, s. m. Denumire dată portaltoiului obținut din sămânța soiurilor cultivate (la măr, păr, cireș etc.) care fac parte din aceeași specie cu altoiul. – Din fr. franc.

FRIGARE, frigări, s. f. 1. Vergea de fier sau de lemn ascuțită la un capăt, în care se înfige carnea spre a o frige deasupra jăraticului; țiglă². ◊ Loc. adj. și adv. La frigare = fript în frigare deasupra jăraticului. 2. (Bot.; la pl.) Plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu tulpina ramificată de la bază și acoperită cu peri lungi și aspri, cu flori mari violete-purpurii, folosită în medicina populară (Gerranium palustre). – Frige + suf. -are.

FRIZA¹, frizez, vb. I. Tranz. și refl. (Azi rar) A(-și) încreți, a(-și) ondula părul (cu fierul sau prin alte mijloace); a (se) coafa. [Var.: freza vb. I] – Din fr. friser.

FRIZER, frizeri, s. m. Lucrător care se ocupă cu bărbieritul sau cu tunsul părului; bărbier. ♦ Coafor. – Din fr. friseur.

FRIZERIȚĂ, frizerițe, s. f. Lucrătoare care se ocupă cu bărbieritul, cu tunsul sau cu ondulatul părului. – Frizer + suf. -iță.

FRUNTE, frunți, s. f. 1. (La oameni) Partea superioară a feței, formată din osul frontal, cuprinsă între sprâncene și păr și mărginită lateral de tâmple; (la animale) partea dinainte a capului, imediat deasupra ochilor. 2. Cap; față, chip. 3. Fig. (Adesea articulat) Tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă, ceea ce e de calitate superioară; persoană care se distinge, care se relevă primul (dintre alții). ◊ Loc. adv. În frunte sau (loc. prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau de ceva); fig. în locul întâi, de cinste, de conducere. ♦ Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate. – Lat. frons, -ntis.

GALBEN, -Ă, galbeni, -e, adj., subst. 1. Adj. De culoarea aurului, a lămâii^[1] etc. ◊ Rasă galbenă = grup de popoare care se caracterizează prin culoarea galbenă-brună a pielii. Friguri galbene = boală contagioasă răspândită în țările tropicale, transmisă de o specie de țânțari, caracterizată prin febră și prin colorarea pielii în galben (2). ◊ Expr. (A se face sau a fi) galben ca ceara = (a deveni) foarte palid din cauza unei emoții sau a unei boli. (Substantivat, n.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a-i veni (cuiva) amețeală, a i se face rău. ♦ (Despre fața omului sau despre alte părți ale corpului său; p. ext. despre oameni) Palid. ♦ (Despre părul oamenilor) Blond. ♦ (Despre părul sau culoarea cailor) Șarg. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între portocaliu și verde. ♦ Substanță, colorant, pigment care are culoarea descrisă mai sus. ◊ Galben de cadmiu = sulfură de cadmiu întrebuințată ca pigment galben-oranj în pictură. Galben de crom = pigment galben-închis folosit la vopselele de ulei. Galben de zinc = colorant galben-deschis folosit pentru obținerea verdelui. 3. S. m. Nume dat mai multor monede străine de aur, de valori variabile, care au circulat și în țările românești. 4. S. f. (În sintagma) Galbenă de Odobești = specie de viță de vie cu boabele strugurilor galbene-verzui. [Var.: (pop.) galbin, -ă adj., subst.] – Lat. galbinus. modificată

GAROAFĂ, garoafe, s. f. Plantă erbacee ornamentală cu frunze opuse și liniare, cu flori de culori diverse și cu miros specific, plăcut (Dianthus caryophyllus). ◊ Garoafă de câmp (sau sălbatică) = garofiță (2). Garoafă de munte = plantă cu frunze lanceolate, cu flori plăcut mirositoare, albe sau roz, cu peri purpurii (Dianthus superbus). – Din ngr. gharúfalo.

GĂLBENEA, gălbenele, s. f. 1. Plantă erbacee cu tulpina groasă, cu frunze lanceolate și dințate, cu flori galbene, care crește în locuri umede (Rorippa amphibia). 2. (La pl.) Plantă erbacee cu tulpina păroasă în partea de jos, cu frunze palmate și cu flori galbene-aurii (Ranunculus pedatus). ◊ Gălbenele de pădure = plantă erbacee cu tulpina acoperită de peri și cu flori galbene-aurii, care crește în regiuni înalte (Ranunculus aureus). 3. (La pl.) Numele a trei plante erbacee din familia primulaceelor: a) plantă cu tulpina dreaptă, cu frunzele ovale acoperite cu peri și cu flori galbene (Lysimachia punctata); b) plantă cu tulpina dreaptă, cu frunze ovale-lunguiețe și cu flori galbene dispuse în panicule terminale (Lysimachia vulgaris); c) drețe (Lysimachia nummularia). – Galben + suf. -ea.

GÂSCARIȚĂ, gâscarițe, s. f. 1. Numele a două plante perene cu tulpina și frunzele acoperite cu peri, cu flori mici, albe (Arabis alpina și hirsuta). 2. Plantă din familia cruciferelor cu frunzele spatulate sau oblonge (Arabidiopsis thaliana). – Gâscă + suf. -ariță.

GEANĂ, gene, s. f. 1. Fiecare dintre firișoarele de păr de pe marginea unei pleoape. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) ochii (sau pleoapele) în gene (sau geană-n geană), se spune despre o persoană care este gata să ațipească, să adoarmă. A privi printre gene = a privi cu ochii întredeschiși. 2. (Înv.) Pleoapă (a ochiului). 3. Fig. Dungă, fâșie îngustă de lumină; fâșie de deal, de nor etc. luminată. – Lat. *genna (= gena „obraz, pleoapă”).

GHIDRAN, ghidrani, s. m. Varietate de cai cu părul roșcat, de talie mijlocie, folosită la tracțiune și călărie. – Et. nec.

GOLAȘ, -Ă, golași, -e, adj. 1. (Despre păsări) Care este lipsit de pene (pe întregul corp sau pe o parte a lui); (despre alte animale) care este lipsit de păr; gol². ♦ (Înv.; despre oameni) Gol² (I 1). 2. (Despre copaci, crengi) Care este lipsit de frunze; gol². 3. (Despre suprafețe, terenuri, regiuni) Care este lipsit de vegetație; gol². – Gol² + suf. -aș.

GORGONĂ, gorgone, s. f. Monstru din mitologia greacă, închipuit ca o femeie cu șerpi în loc de păr, a cărei privire împietrea orice ființă. ♦ Ornament arhitectural reprezentând capul unui astfel de monstru. – Din lat. Gorgona, fr. Gorgones.

GRIFON, grifoni, s. m. 1. Monstru mitologic cu corp de leu, cu aripi, cap și gheare de vultur și cu urechi de cal. ♦ Motiv decorativ reprezentând acest monstru. 2. Specie de câine de vânătoare cu părul aspru și lățos. – Din fr. griffon.

GRIZONANT, -Ă, grizonanți, -te, adj. (Despre păr) Care începe să încărunțească; cărunt, sur, gri. – Din fr. grisonnant.

HARBUZESC, -EASCĂ, harbuzești, adj. (Reg.; în sintagmele) Pere harbuzești = pere zemoase, gălbui, foarte dulci. Păr harbuzesc = păr care face astfel de pere. – Harbuz + suf. -esc.

HĂLĂCIUGĂ, hălăciugi, s. f. (Reg.) 1. Tufiș, desiș de mărăcini, de lăstari etc. 2. Păr zbârlit, ciufulit. – Et. nec.

HĂMUȘIT, -Ă, hămușiți, -te, adj. Cu părul smuls, căzut, ros pe unele locuri. – V. hămuși.

HIPOPOTAM, hipopotami, s. m. Mamifer erbivor nerumegător, mare și greoi, cu pielea groasă și fără păr, care trăiește în fluviile și în lacurile din Africa ecuatorială (Hippopotamus amphibius). – Din fr. hippopotame.

HIRSUT, -Ă, hirsuți, -te, adj. 1. Cu părul și cu barba neîngrijite. 2. Aspru, grosolan. ♦ Posac, ursuz, taciturn. 3. (Bot.; despre un organ) Prevăzut cu peri lungi, rigizi; hispid. – Din fr. hirsute, lat. hirsutus.

HIRSUTISM s. n. Creștere anormală de păr pe față, pe corp și pe membre, în special la femei, datorită unor tulburări endocrine; hipertricoză. – Din fr. hirsutisme.

HULUB, hulubi, s. m., adj. m. 1. S. m. (Ornit.; reg.) Porumbel. ◊ Hulub de stepă = pasăre din ordinul columbiformelor, de mărimea unui porumbel, de culoare galbenă-brună, cu pete sure pe spate (Syrrhaptes paradoxus). 2. Adj. (Despre animale) Cu părul sau cu penele cenușii, asemănătoare cu ale porumbelului sălbatic. – Din ucr. holub.

IAC, iaci, s. m. Mamifer rumegător din Tibet, mai mic decât bivolul, cu corpul masiv, acoperit de păr lung de culoare brună și cu o cocoașă pe ceafă (Poephagus grunniens). – Din fr. yack.

IARBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ◊ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta la ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.

INELAT, -Ă, inelați, -te, adj. (Despre păr) În formă de inel (1), cu inele; buclat, cârlionțat. ♦ (Rar; despre degete) Împodobit cu inele (1). ♦ Care este format din inele. ♦ Viermi inelați = viermi al căror corp este alcătuit dintr-un șir de inele (5). – Inel + suf. -at.

INVIZIBIL, -Ă, invizibili, -e, adj. Care nu se vede sau nu se poate vedea; (de) nevăzut; nevizibil. ♦ (Prin exagerare sau glumeț) Extrem de mic. ◊ Ac invizibil (și substantivat, n.) = ac de păr subțire și mic. – Din fr. invisible, lat. invisibilis.

ÎMPĂROȘA, împăroșez, vb. I. Tranz. și refl. (Rar) A (se) acoperi cu păr. – În + păros.

ÎMPĂROȘAT, -Ă, împăroșați, -te, adj. (Rar) Plin de păr, acoperit cu păr. – V. împăroșa.

ÎMPÂSLI, împâslesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre tricotaje de lână) A se face des, îndesat ca pâsla. ◊ Tranz. Împâslește dimia. 2. Tranz. (Despre păr sau barbă) A acoperi fața, crescând des (ca pâsla). – În + pâslă.

ÎMPÂSLIT, -Ă, împâsliți, -te, adj. Care a devenit des ca pâsla, cu aspect de pâslă; (despre păr) des și încâlcit (ca pâsla). – V. împâsli.

ÎMPLETI, împletesc, vb. IV. 1. Tranz. A reuni, a împreuna mai multe fire, jurubițe etc. 2. Tranz. A strânge părul în cozi. 3. Tranz. A lucra diferite obiecte din fire textile răsucite sau toarse ori din nuiele, din flori etc.; spec. a face o împletitură din fire de lână, de bumbac etc. prin tricotare cu andrele. ♦ A face colaci din bucăți de aluat. 4. Refl. recipr. Fig. A se încrucișa, a se întretăia; a se îmbina. 5. Intranz. (Rar; în expr.) A împleti din picioare = a mișca repede din picioare; a dansa. 6. Tranz. Fig. (Înv.) A unelti, a urzi. – În + pleată (pl. plete).

ÎMPLETIT², -Ă, împletiți, -te, adj. 1. (Despre fire, jurubițe etc.) Reunit, încrucișat cu altele într-un anumit fel; (despre obiecte) lucrat din fire de lână, bumbac, cânepă etc. sau din nuiele, flori etc., dispuse într-un anumit fel. 2. (Despre păr) Strâns în cozi, făcut cozi. 3. (Adesea fig.) Încrucișat, încolăcit. – V. împleti.

ÎNCĂRUNȚI, încărunțesc, vb. IV. Intranz. (Despre păr) A începe să albească; a deveni cărunt; (despre persoane) a începe să albească la păr; a cărunți; p. ext. a îmbătrâni. – În + cărunt.

ÎNCĂRUNȚIT, -Ă, încărunțiți, -te, adj. (Despre păr) Care este cărunt; (despre oameni) cu părul cărunt; p. ext. bătrân. – V. încărunți.

ÎNCÂLCI, încâlcesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) încurca fire de ață, de păr etc. 2. Refl. Fig. (Despre gânduri, idei, acțiuni) A deveni neclar, confuz. – În + câlți.

ÎNCÂLCIT, -Ă, încâlciți, -te, adj. (Despre fire de ață, de păr etc.) Încurcat². ♦ Fig. (Despre drumuri, străzi etc.) Întortocheat. ♦ Fig. (Despre gânduri, idei, vorbe etc.) Confuz, neclar, obscur. ♦ (Despre scris) Neciteț, ilizibil, neclar. – V. încâlci.

ÎNCREȚI, încrețesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A face crețuri. ♦ Tranz. A strânge pielea (frunții) astfel încât să formeze cute, zbârcituri. 2. Refl. Fig. (Despre pielea, carnea cuiva, p. ext. despre oameni) A se încrâncena, a se înfiora (din cauza groazei, spaimei etc.). 3. Tranz. A face părul creț; a ondula, a cârlionța. ♦ Refl. (Despre păr) A deveni creț (în urma ondulării). – În + creț.

ÎNSPICAT, -Ă, înspicați, -te, adj. (Pop.) 1. Care a dat în spic; care are spice. 2. (Despre păr) Cu fire albe; cărunt; p. ext. (despre părul sau blana unor animale) cu vârful de culoare mai deschisă; cu vârful în formă de spic. ♦ (Despre țesături, p. ext. despre obiecte confecționate din țesături) Cu fire de altă culoare, împestrițat. – V. înspica.

ÎNVOLT, ÎNVOALTĂ, învolți, învoalte, adj. 1. (Despre flori) Cu petale multe și dese; bătut², înfoiat, bogat. ♦ (Despre păr, pene, coamă) Des, îmbelșugat, bogat. 2. Rotunjit, plin, umflat, înfoiat. [Var.: (înv.) învoltă adj.] – Lat. *invol(u)tus (< involvere).

ÎNVOLTA, învoltez, vb. I. 1. Intranz. și refl. (Despre flori) A se deschide învolt, a înflori bogat. ♦ Refl. (Despre părul capului etc.) A se revărsa bogat, îmbelșugat. 2. Refl. Fig. (Despre manifestările oamenilor) A crește în intensitate. – Din învolt.

JAR² s. n. Părul scurt de pe partea din față a capului și de pe extremitățile membrelor la ovine. – Din fr. jarre.

JAVRĂ, javre, s. f. 1. Câine slab și prăpădit; jigodie, potaie, cotarlă; p. gener. (depr.) câine. 2. Epitet pentru un om lipsit de caracter. [Var.: (reg.) jabră s. f.] – Din Javarra (numele unei rase de câini fără păr).

JUMULI, jumulesc, vb. IV. Tranz. 1. A smulge fulgi de pe o pasăre; a curăța de pene, de fulgi o pasăre tăiată. ◊ Expr. (Fam.) Gâscă (bună) de jumulit = om naiv și încrezător, de pe urma căruia se poate profita. ♦ P. ext. A smulge părul din rădăcină. 2. Fig. A estorca pe cineva (de bani); a jefui, a escroca. – Cf. bg. žmulja, magh. gyomlálni.

JUMULIT², -Ă, jumuliți, -te, adj. 1. (Despre păsări) Curățat de pene sau de fulgi; cu penele căzute, năpârlit. ♦ (Despre oameni și animale) Cu părul smuls. 2. Fig. Estorcat (de bani), jefuit, escrocat. – V. jumuli.

KAMALA s. f. Pulbere de culoare roșie-portocalie obținută din perii recoltați de pe fructele unui arbore din India, folosită ca vermifug și colorant. – Din fr. kamala.

LEIT, -Ă, leiți, -te, adj. (Adesea adverbial) 1. (În expr.) A fi (sau a semăna etc.) leit (sau leit-poleit) cu... = a fi întocmai, la fel, asemenea cu... 2. (Înv.; despre îmbrăcăminte) Care cade perfect pe corpul cuiva. ♦ (Despre oameni) Îmbrăcat într-o haină care cade perfect pe corp. 3. (Înv.; despre păr) Răsfirat pe spate și pe umeri. – Din sl. lejon, lejati.

MAMIFER, mamifere, s. n. (La pl.) Clasă de vertebrate superioare care au corpul acoperit cu păr, nasc pui vii și îi hrănesc cu laptele lor; (și la sg.) animal din această clasă. ◊ (Adjectival) Animal mamifer. – Din fr. mammifère.

MAMUT, mamuți, s. m., adj. invar. 1. S. m. Specie fosilă de elefant care avea corpul acoperit cu peri lungi și fildeșii foarte dezvoltați (Elephas primigenius). 2. Adj. invar. (Fig.; despre întreprinderi, organizații etc.) De mari proporții. – Din fr. mammouth.

MANGALIȚĂ, mangalițe, s. f. Rasă de porci de mărime mijlocie, cu rât scurt și ascuțit, cu picioarele scurte și cu păr creț; porc care face parte din această rasă. – Din magh. mangalica.

MARE¹, mari, adj. I. (Indică dimensiunea) Care depășește dimensiunile obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Literă mare = majusculă. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atenție. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins², vast. ◊ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Vas mare. ◊ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat.; adânc. Apă mare. II. (Indică cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnată; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbe ca „a veni”) Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext. despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. ♦ (Despre prețuri) Ridicat. ◊ Loc. adj. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. ♦ (Despre colectivități) Numeros. III. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. ◊ Fată mare = fată la vârsta măritișului; virgină, fecioară. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori și mici și mari = toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârstă. IV. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată, îndelung, lung. ◊ Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indică intensitatea) 1. (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. ◊ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) când lumina este deplină, intensă. ◊ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plină zi, la amiază. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, năprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Care a depășit viteza obișnuită; crescut (ca viteză), mărit. 5. (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Intens, profund, tare. ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afară, peste măsură. ♦ Grav. Greșeală mare. VI. (Arată calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare; zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de largă circulație, care leagă localități importante. ◊ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare; b) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ; c) (în construcții negative dă contextului valoare afirmativă și invers) n-aș crede să (nu)... ♦ Hotărâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu)..., n-aș crede să (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Ieșit din comun; deosebit. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie; cu vază. ◊ Socru mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Soacră mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mândru, semeț, fudul. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare adresată cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansări într-un post. Mare și tare sau tare și mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = căpetenie, șef. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. ♦ Deosebit, ales², distins. Mare cinste. ◊ Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. – Probabil lat. mas, maris.

MĂCIUCĂ, măciuci, s. f. 1. Bâtă mare, mult îngroșată (și adesea ferecată) la un capăt; chilom; măciulie. ◊ Expr. A i se face (sau a i se pune, a i se zbârli cuiva) părul (sau chica) măciucă = a fi cuprins de o spaimă puternică, a se îngrozi, a se înspăimânta. 2. Parte îngroșată și rotunjită a capătului unui ciomag sau, p. ext., a altor obiecte. ♦ P. ext. Lovitură dată cu măciuca (1). 3. (Bot.; pop.) Capsulă. 4. (Sport) Aparat de gimnastică, de forma unei măciuci (1), cu care se execută exerciții de mobilitate, de îndemânare etc. – Lat. *matteuca.

MĂCRIȘ s. m. Plantă erbacee cu frunze alungite și acrișoare, cultivată ca plantă alimentară sau medicinală (Rumex acetosa). ◊ Măcriș mărunt = varietate de măcriș cu frunzele în formă de spadă și cu flori roșietice (Rumex acetosella). Măcrișul calului = varietate de măcriș cu frunzele ușor încrețite și cu flori verzui (Rumex conglomeratus). ◊ Compus: măcrișul-iepurelui sau măcrișul-caprei = plantă erbacee cu frunze acrișoare acoperite cu peri, asemănătoare ca formă cu ale trifoiului, și cu flori albe, roșietice sau albăstrui (Oxalis acetosella). ♦ Sare de măcriș = numele popular al unei combinații de acid oxalic cu oxalat acid de potasiu. – Et. nec. Cf. acru.

MĂGAR, măgari, s. m. 1. Animal din familia calului, mai mic decât acesta, cu părul de obicei sur, capul mare și urechile lungi, întrebuințat ca animal de povară și de tracțiune; asin (Equus asinus). ◊ Expr. A nu fi nici cal, nici măgar = a nu avea o situație precisă, a nu aparține unei categorii determinate. 2. Epitet dat unui om prost, încăpățânat sau obraznic. – Cf. alb. magar, bg. magare.

MOȚ¹, moțuri, s. n. 1. Șuviță de păr (mai lung și mai des) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale). ◊ Expr. (Fam.) (A fi) cu moț (în frunte) sau mai cu moț = (a se socoti) cu vază, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav. A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori ceva. Moț și el, se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuție. A lua (pe cineva) de moț = a trage de păr. ♦ Șuviță de păr legată cu o panglică; p. ext. panglica cu care se leagă această șuviță. ♦ (Mai ales la pl., în forma moațe) Șuviță de păr răsucită pe un șiret, o hârtie, o cârpă etc. pentru a se încreți; p. ext. șiret, cârpă, hârtie etc. folosite în acest scop; bigudiu. 2. Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3. Panaș, ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliță etc. 4. Pielea roșie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ◊ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee mare cu flori roșii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (Polygonum orientale); b) plantă erbacee cu flori roșii, mici, așezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (Amaranthus caudatus). 5. Nume dat unor inflorescențe. 6. (Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (Potamogeton perfoliatus). 7. Partea superioară ascuțită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [Pl. și: moațe] – Et. nec.

NĂPRASNIC, -Ă, năprasnici, -ce, adj., subst. I. Adj. 1. (Adesea adverbial) Care survine în mod neprevăzut, dintr-o dată; care se petrece fulgerător (și neplăcut); neașteptat, subit. 2. (Adesea adverbial) Care nu poate fi stăpânit; năvalnic, impetuos. ♦ (Despre oameni) Care nu-și poate stăpâni sentimentele, care acționează cu violență; impulsiv, violent; aprig. 3. Care înspăimântă, îngrozește (prin comportare); îngrozitor, cumplit. 4. Care depășește cu mult limitele obișnuite (prin mărime, intensitate); extraordinar, cumplit. ♦ (Substantivat, m.; rar) Om voinic, vlăjgan. II. Subst. 1. S. m. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene-albe, cu frunze rigide acoperite cu peri moi și cu tulpina dreaptă (Chrysanthemum corymbosum). 2. S. f. Plantă erbacee cu tulpina dreaptă, păroasă, cu frunze palmate și cu flori roșii-roz și miros neplăcut (Geranium robertianum). – Din sl. naprasĭnŭ.

NETEZI, netezesc, vb. IV. Tranz. 1. A face neted; a nivela. ◊ Expr. A(-i) netezi cuiva calea = a înlesni, a ușura cuiva ceva. 2. A călca ușor (cu fierul de călcat) rufe, haine etc. 3. A aranja, a îndrepta părul, penele; p. ext. a mângâia, a dezmierda. ◊ (Glumeț) A lovi, a bate. – Din neted.

OGLINDĂ, oglinzi, s. f. 1. Un obiect cu o suprafață netedă și lucioasă de diferite forme, făcut din metal sau din sticlă, acoperit pe o față cu un strat metalic și având proprietatea de a reflecta razele de lumină și de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea obiectelor. 2. P. anal. (De obicei urmat de determinări) Suprafață netedă și lucioasă (în special a unei ape), care are proprietatea de a reflecta lumina. 3. Fig. Ceea ce înfățișează, reprezintă, simbolizează ceva; icoană, imagine, tablou. 4. (În sintagma) Oglinda laptelui (sau ugerului) = porțiune de piele, netedă și lucioasă, la femelele bovinelor și ale altor animale, în dreptul perineului și al feselor, în care sensul firelor de păr este îndreptat de jos în sus. 5. (Geol.; în sintagmele) Oglindă de falie (sau de fricțiune, de alunecare) = suprafață lustruită în roci, care ia naștere prin frecarea acestora sub acțiunea mișcărilor tectonice. – Din oglindi (derivat regresiv).

ONDULA, ondulez, vb. I. 1. Intranz. A avea o mișcare ondulatorie, a se legăna ca undele apei; a se undui. ♦ A prezenta un contur sinuos; a șerpui; a se arcui. 2. Tranz. A da unei benzi, unei table formă de valuri, de ondulații. 3. Tranz. A face cârlionți; a bucla, a încreți părul. ◊ Refl. S-a ondulat singură. [Var.: (pop.) undula vb. I] – Din fr. onduler.

PAHIDERM, pahiderme, s. n. Denumire generică dată mai multor mamifere erbivore masive, cu pielea foarte groasă, cu păr puțin, cu pântecele mare și cu picioarele terminate cu copite. ◊ (Adjectival) Animal pahiderm. ♦ (Fam.) Epitet depreciativ pentru o persoană lipsită de bun-simț, obraznică. [Var.: pachiderm s. n.] – Din lat. pachyderma, fr. pachyderme.

PAJ, (1) paji, s. m. 1. (În evul mediu, mai ales în Europa apuseană) Tânăr nobil care se afla în serviciul unui senior, al unui rege, al unui principe etc. pentru a învăța meșteșugul armelor și pentru a se deprinde cu manierele de la curte; p. ext. copil de casă. 2. Pieptănătură feminină în care părul, lăsat lung pe umeri, este rulat la capete spre partea dinăuntru, imitând pieptănătura pajilor (1). [Var.: (înv.) pag s. m.] – Din fr. page, germ. Page.

PALMĂ¹, palme, s. f. 1. Partea dinăuntru a mâinii, de la încheietura cu antebrațul până la vârful degetelor. ◊ Loc. adj. și adv. Ca în palmă = a) cu suprafața netedă, plană; b) (care este) foarte bine; c) (care este) în cele mai mici amănunte. ◊ Loc. adv. (Rar) Ca din palmă = ușor, repede. ◊ Expr. (A lucra) cu palma (sau cu palmele) = (a lucra numai) cu brațele, manual. A ține sau a duce, a purta (pe cineva ca) pe (sau ca în) palmă (sau palme) = a îngriji foarte bine pe cineva, a avea grijă să nu ducă lipsă de nimic; a răsfăța. A avea (pe cineva) în palmă = a avea (pe cineva) la discreție, în puterea sa. A cădea în palma cuiva = a ajunge la discreția cuiva. A juca (pe cineva) pe palmă = a dispune (de cineva) după bunul plac. Când va crește păr în palmă = niciodată. A-l mânca (pe cineva) palma (sau palmele) = a avea chef să bată pe cineva. Bătând (sau cât ai bate) din palme = imediat, foarte repede. 2. Lovitură aplicată cuiva (peste obraz) cu palma¹ (1). ◊ Loc. vb. A lua (pe cineva) la (sau în) palme = a pălmui. 3. Veche unitate de măsură pentru lungime (de aproximativ 25-28 cm), egală cu distanța dintre extremitatea degetului mare și a celui mic bine întinse în lături. ◊ Palmă îngenuncheată (sau domnească) = veche unitate de măsură pentru lungime, mai mare cu aproximativ 3 cm decât palma¹ (3). Un lat de palmă = lățimea unei palme¹, când degetele sunt lipite între ele. ◊ Loc. adj. De o palmă = de dimensiuni neobișnuite, foarte mic sau foarte mare (în raport cu cât ar trebui sau cât ne-am aștepta să fie). ◊ Expr. O palmă de loc = a) o distanță mică; b) o suprafață (mică) de pământ cultivabil. 4. Bătător de covoare. 5. Obiect de cauciuc în formă de înotătoare, fixat de picior, folosit la înotul subacvatic. – Lat. palma.

PANĂ¹, pene, s. f. I. 1. Fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la zbor, compusă dintr-un cotor pe care sunt așezate simetric, de-o parte și de alta, fire (pufoase). ◊ Expr. Ușor în pene = îmbrăcat subțire, sumar; p. ext. prost îmbrăcat, zdrențăros. Smuls de pene = rușinat, umilit. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a certa, a mustra (pe cineva). ◊ Compuse: pana-zburătorului = plantă erbacee cu frunze păroase, și cu flori mari, violete sau albe, fără miros (Lunaria annua); pana-gâștei = specie de mușchi cu tulpina dreaptă, cu ramuri arcuite și inegale, formând tufe mari, verzi sau gălbui (Hylocomium triquetrum). ♦ Smoc de pene¹ (I 1) sau aripă care servește la diverse scopuri practice gospodărești. 2. (La pl.) Pene¹ (I 1) de pasăre sau fire pufoase desprinse de pe cotoarele acestora, care servesc la umplerea pernelor, a saltelelor etc.; p. ext. așternut (moale) de pat (cu pene¹, fulgi etc.). 3. Pană¹ (I 1) de gâscă, ascuțită și despicată la vârf, întrebuințată altădată ca instrument de scris cu cerneală; p. gener. toc de scris, condei; ceea ce servește la scris. ♦ Fig. Scriere, scris; stil, fel de a scrie al unui scriitor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. 4. Dispozitiv făcut din cotor de pană¹ (I 1), care servește să țină cârligul undiței la adâncimea dorită. 5. Podoabă din pene¹ (I 1), care se poartă la pălărie, în păr etc. ♦ (Pop.) Podoabă pentru pălărie făcută din flori (naturale sau artificiale); p. restr. floare. 6. (În sintagma) Categorie pană = categorie în care intră boxerii între 54 și 57 kg, luptătorii între 57 și 63 kg etc. II. 1. Piesă de lemn sau de metal (de forma unei prisme), întrebuințată la despicarea lemnelor, la detașarea unor bucăți dintr-un material, la fixarea sau la înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașini, a unor elemente de construcție etc. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip, pentru a le spația. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea ce urmează să fie friptă. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vârf. ♦ Partea lată, plată a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. 3. Bețișor cu care se strânge frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza; cordar. 4. (În sintagma) Pana căpăstrului sau pană de căpăstru = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale. ♦ Ancie (la un instrument muzical de suflat). 7. (În sintagma) Pană de somn = carnea de la pântece sau de la coada somnului. [Var.: (înv. și reg.) peană s. f.] – Lat. pinna.

PAPIOTĂ, papiote, s. f. 1. Sul mic de carton pe care se înfășoară ața de cusut; p. ext. ață de cusut înfășurată pe acest sul. 2. (Astăzi rar) Sul mic de hârtie pe care femeile își răsucesc părul pentru a-l bucla. [Pr.: -pi-o] – Din fr. papillote.

PATĂ, pete, s. f. 1. Urmă lăsată pe suprafața unui obiect de un corp gras, de o materie colorată, de murdărie etc., suprafață pe care se întinde o astfel de urmă; substanță care a lăsat această urmă. ♦ Porțiune diferit colorată pe un fond de o culoare mai mult sau mai puțin omogenă. 2. Porțiune pe corpul animalelor sau al păsărilor, unde părul sau penele sunt de altă culoare față de rest. ♦ Părticică a pielii corpului omenesc sau a animalelor diferit colorate față de rest. 3. Porțiune de nuanță diferită (mai închisă) care se observă cu ochiul liber sau cu telescopul pe discul Soarelui, al Lunii sau al altui corp ceresc. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) pete în Soare = a căuta cu orice preț defecte acolo unde nu sunt, a fi cusurgiu. 4. Fig. Faptă, atitudine, situație etc. reprobabilă, care știrbește onoarea sau reputația cuiva; rușine, stigmat. ◊ Loc. adj., adv. Fără (de) pată = curat, nevinovat; neprihănit, cast. – Et. nec.

PĂROS, -OASĂ, păroși, -oase, adj. 1. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Acoperit cu mult păr² (1). 2. (Despre țesături sau obiecte confecționate din astfel de țesături) Acoperit cu un strat pufos, format din capetele firelor care ies în afară. 3. (Despre plante, frunze, flori, tulpini) Acoperit cu păr² (3). – Păr² + suf. -os.

PĂRUI¹, păruiesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. recipr. (Fam.) A (se) bate trăgând(u-se) de păr²; p. gener. a (se) bate. 2. Tranz. (În tăbăcărie) A îndepărta (prin procedee chimice) părul² de pe pieile crude; a depila. – Păr² + suf. -ui.

PÂSLĂ s. f. Material textil obținut din fire de lână sau de păr de animal netoarse bătute la piuă, întrebuințat la confecționarea pălăriilor, a încălțămintei călduroase, ca izolant etc. – Cf. sl. plŭstĭ.

PELADĂ, pelade, s. f. Boală de piele care se manifestă prin căderea părului de pe cap pe anumite porțiuni (rotunjite). – Din fr. pelade.

PELAJ, pelajuri, s. n. (Franțuzism) Păr, blană a unui animal (sălbatic). – Din fr. pelage.

PENSULĂ, pensule, s. f. Instrument alcătuit dintr-un smoc de fire de păr sau de material plastic prinse într-o coadă de lemn sau de metal, care servește mai ales la întinderea vopselelor și a lacurilor pe o suprafață. – Din germ. Pinsel.

PLUȘ, plușuri, s. n. Țesătură de bumbac, de lână, de păr de capră etc. mai groasă decât catifeaua și cu părul mai lung decât al acesteia, care se întrebuințează mai ales în tapițerie. ♦ (La pl.) Varietăți de pluș. – Din germ. Plüsch, fr. p(e)luche, rus. pliuș.

POMADĂ, pomezi, s. f. 1. Preparat cosmetic parfumat, obținut din substanțe grase, cu care se unge părul, barba, mustățile, pielea. 2. Produs farmaceutic de uz intern, preparat dintr-o materie grasă (lanolină, vaselină etc.), în care s-au încorporat una sau mai multe substanțe medicamentoase; alifie, unguent. – Din fr. pommade.

RAS², -Ă, rași, -se, adj. 1. (Despre barbă, mustăți, păr) Tăiat de la rădăcină. ♦ (Despre persoane) Care nu poartă barbă (și mustăți); care este bărbierit; care are părul tăiat până la piele. ◊ Expr. (Fam.) C-o fi tunsă, c-o fi rasă = în sfârșit, după multă vorbă. 2. Curățat de stratul exterior prin frecare pe o răzătoare. 3. Întins, drept. ♦ (Adverbial) Foarte apropiat de o suprafață, atingând aproape o suprafață; tangențial. Zboară ras cu pământul. 4. Plin până la marginea de sus, foarte plin. – V. rade.

RASĂ¹, rase, s. f. 1. Grup de indivizi aparținând aceleiași specii de microorganisme, plante, animale, cu caractere comune, constante, conservate ereditar, care se deosebesc de alte varietăți din aceeași specie prin anumite caractere specifice. ◊ De rasă = de soi, bun: select. 2. Fiecare dintre grupurile biologice de populații, caracterizate prin culoarea părului, a pielii și prin alte particularități exterioare. – Din fr. race, germ. Rasse.

REBEL, -Ă, rebeli, -e, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care ia parte activă la o rebeliune, care îndeamnă la rebeliune; răzvrătit. ♦ Nesupus, recalcitrant. ♦ Care arată nesupunere, care exprimă revoltă. ♦ Fig. (Despre păr) Care nu se așază, nu stă pieptănat. ♦ Fig. (Despre boli) Care are aspect acut, care cedează greu la tratamentul medical, care se vindecă greu. – Din fr. rebelle, lat. rebellis, germ. Rebelle.

RIDICHE, ridichi, s. f. Plantă erbacee legumicolă din familia cruciferelor, cu frunze adânc crestate, cu rădăcina sferică sau conică, alungită, cărnoasă, umflată, comestibilă (Raphanus sativus); p. restr. rădăcina comestibilă a plantei. ◊ Ridiche sălbatică = buruiană anuală, dăunătoare plantelor de cultură, cu tulpina acoperită de peri, cu frunze ovale și cu flori albe, roșii, violete, rar gălbui (Raphanus raphanistrum). ◊ Expr. (Fam.) A freca (cuiva) ridichea = a) a bate tare (pe cineva); b) a critica, a certa aspru (pe cineva). – Din lat. radicula.

ROIB, ROAIBĂ, roibi, roaibe, adj. (Despre cai) Cu părul roșcat sau brun. ♦ (Substantivat) Cal cu părul roșcat sau brun. – Lat. robeus.

RUJĂ¹, ruje, s. f. 1. (Reg.) Măceș. ♦ Trandafir. ♦ Fig. (Pop.) Nume dat unei persoane frumoase. 2. Fig. (Reg.) Roșeață, rumeneală din obraz. 3. Plantă erbacee cu frunze cărnoase și flori galbene-purpurii, grupate într-un buchet, care crește pe stâncile din regiunea alpină (Sedum rosea). 4. Compus: ruji-galbene = plantă având tulpina fără peri, cu frunze ovale și cu flori galbene; mărită-mă-mamă (Rudbeckia laciniata). [Pl. și: ruji] – Din bg., scr. ruža.

SCALP, scalpuri, s. n. 1. Piele a capului uman împreună cu părul, smulsă de pe craniu în urma unui accident sau desprinsă cu un instrument ascuțit. 2. Scalpare. – Din fr. scalp.

SETER, seteri, s. m. Rasă de câini de vânătoare și de pază cu păr lung și ondulat și cu urechi mari, clăpăuge. Seter irlandez. [Scris și: setter] – Din engl., fr. setter.

SMICEA, smicele, s. f. (Bot.) Ramură roditoare, specifică mărului și părului, subțire, flexibilă, lungă până la 30 cm, cu toți mugurii vegetativi; p. gener. mlădiță, rămurică (ruptă) dintr-o plantă sau dintr-o arbore. – Probabil lat. *sumicella „vârfuleț”.

SMOC, smocuri, s. n. 1. Mănunchi de păr sau de pene pe care îl au unele animale pe urechi, pe cap, la coadă etc. 2. Cantitate de fire (de păr, de lână, de iarbă etc.) care se poate prinde sau smulge deodată cu mâna sau (de către animale) cu gura. – Cf. scr. smotak.

SPIC, spice, s. n. 1. Inflorescență caracteristică plantelor graminee, alcătuită din mai multe flori mici cu peduncul scurt, dispuse pe o axă centrală lungă. ◊ Expr. A da în spic sau a-i da spicul, a face spic = (despre plante) a se apropia de maturitate, a ajunge în faza de dezvoltare în care apare spicul (1); a înspica. 2. Stilizare decorativă în formă de spic (1), frecventă în arta populară pe cusături, țesături etc. 3. Vârful firelor de păr, mai lungi (și de altă culoare) din blana unor animale. 4. (În sintagma) Spic de zăpadă (sau, rar, de ploaie) = fulgi mari de zăpadă amestecați cu stropi de ploaie, care cad pe pământ. 5. (Pop.) Vârf de munte; pisc. ♦ Partea cea mai înaltă a acoperișului casei. [Pl. și: spicuri] – Lat. spicum.

STEMĂ, steme, s. f. 1. Semn convențional distinctiv, caracteristic și simbolic, al unei țări, al unui oraș, al unei dinastii etc.; emblemă, blazon. 2. Coroană, diademă. ◊ Expr. A fi cu stemă-n frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai deosebit, mai grozav decât alții. 3. (Înv.) Piatră prețioasă. 4. Semn caracteristic, pată sau smoc de păr (de altă culoare) pe fruntea unor animale. – Din ngr. stémma.

SUR, -Ă, suri, -e, adj. 1. De o culoare intermediară între alb și negru sau care rezultă dintr-un amestec de alb și negru; cenușiu; (despre animale și păsări) care are părul, lâna, penele de culoare cenușie. ♦ (Substantivat, m.) Nume dat unui cal cu părul sur (1). ♦ Sură de stepă = rasă de taurine indigenă, de culoare cenușie sau vânătă, care prezintă o mare rezistență și pretenții reduse de hrană. 2. (Despre cer, nori, văzduh) Lipsit de lumină, de strălucire; încețoșat, tulbure; Fig. posomorât, mohorât. 3. (Despre părul oamenilor; p. ext. despre oameni) Cărunt. ♦ Fig. (Rar) Bătrân, străvechi; îndepărtat. – Din bg., scr. sur.

ȘOMOIOG, șomoioage, s. n. Mănunchi de fân, de paie, de câlți cu care se spală, se freacă sau se șterge un obiect, cu care se aprinde focul etc., șomoltoc, fumuiag. ♦ Smoc (de păr sau de lână). – Cf. magh. csomó.

ȘURUB, șuruburi, s. n. 1. Tijă cilindrică de lemn sau de oțel, filetată, care servește la asamblarea a două ori a mai multor piese sau care transmite, transformă sau utilizează în diverse feluri mișcarea de rotație într-un mecanism. ◊ Loc. adv. În șurub = în formă de cerc sau de spirală. ◊ Expr. A-i face (cuiva) un șurub prin cap = a-i apuca (cuiva) șuvițe de păr din cap, răsucindu-le și trăgând de ele. A strânge șurubul = a întrebuința mijloace de constrângere față de cineva. 2. Nume dat unor unelte, dispozitive etc. care au ca parte componentă un șurub sau care se manevrează prin răsucire. ♦ Fig. Vârtej de apă. [Var.: șurup s. n.] – Din germ. dial. Schrube.

TAPA, tapez, vb. I. 1. Tranz. (Fam.) A obține de la cineva bani cu titlu de împrumut, dar fără intenția de a-i restitui. 2. Tranz. și refl. A (se) pieptăna în așa fel, încât să poată da părului o formă înaltă, înfoiată. – Din fr. taper.

TUFĂ, tufe, s. f. 1. Arbust cu ramuri dese care pornesc direct de la rădăcină; grup de flori, de lăstari sau de plante erbacee cu rădăcină comună. ◊ Expr. (Fam.) Tufă (de Veneția) = nimic, deloc. Tufă-n pungă sau tufă-n buzunar = a) nimic; b) om fără bani. ♦ Fig. Păr mult și des; claie. 2. (Rar) Ramură, creangă înverzită. ♦ (Reg.) Bâtă, ciomag. – Lat. tufa.

ȚEAPĂ, țepi, s. f. 1. Par lung și ascuțit la un capăt (folosit în trecut ca instrument de supliciu); p. restr. vârful unui astfel de par. 2. Prelungire ascuțită și țepoasă la spicele cerealelor; (la pl.) resturile tulpinilor unor păioase, rămase în pământ după ce plantele au fost cosite. 3. Ghimpe, așchiuță, spin. 4. (La pl.) Păr aspru, ghimpos care acoperă corpul unor animale. – Cf. sl. čepati.

ȚEPOȘICĂ, țepoșici, s. f. 1. Plantă din familia gramineelor, cu tulpina rigidă și aspră în partea superioară, cu frunze subțiri, rigide, aspre și cu spice lungi (Nardus stricta). 2. Plantă păroasă din familia umbeliferelor, cu frunze penate, cu flori albe sau trandafirii dispuse în umbele compacte și cu fructul acoperit de peri aspri (Tordylium maximum). – Țepos + suf. -ică.

ȚESALĂ, țesale, s. f. 1. Unealtă de metal dințată, cu care se curăță pielea și părul vitelor, îndeosebi al cailor. 2. Fig. (Fam.) Bătaie zdravănă. – Din bg., scr. česalo.

ULM, ulmi, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori și de arbuști cu scoarța în general netedă, cu coroana stufoasă, cu frunze alterne și asimetrice zimțate pe margini, albicioase și cu peri moi pe dos, al căror lemn tare este folosit în rotărie (Ulmus). ◊ Ulm de câmp = arbore înalt, cu scoarță groasă, negricioasă, cu lemn rezistent, greu și elastic, folosit în industria casnică (Ulmus carpinifolia). Ulm de munte = arbore înalt, cu scoarță subțire, cultivat ca arbore ornamental (Ulmus scabra). – Lat. ulmus.

URDĂ s. f. 1. Derivat al laptelui (de oaie) care se obține prin fierberea și închegarea zerului gras rămas de la prepararea cașului sau de la alegerea untului. 2. Compus: urda-vacii = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina acoperită cu peri cenușii și cu flori albe (Cardaria draba). – Et. nec.

URTICACEE, urticacee, s. f. (La pl.) Familie de plante erbacee dicotiledonate, prevăzute adesea cu peri aspri urzicători; (și la sg.) plantă care face parte din această familie. – Din fr. urticacées.

URZICĂ, urzici, s. f. 1. Gen de plante erbacee din familia urticaceelor, cu tulpina și frunzele acoperite cu peri urticanți, folosite în industria textilă, în medicină și în alimentație (Urtica); plantă din acest gen. ◊ Compus: urzică-moartă = plantă erbacee medicinală cu flori roșii-purpurii (Lamium maculatum). 2. Țesătură fabricată din fibrele urzicii (1), din care se confecționează saci. 3. Compus: (Zool.) urzică-de-mare = nume dat mai multor specii de actinii ale căror tentacule sunt urticante. – Lat. urdica (= urtica).

USCAT², -Ă, uscați, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Lipsit de umezeală; zbicit, zvântat. ♦ (Despre vreme, zile) Fără ploaie sau fără zăpadă; secetos. ♦ (Despre pământ) Neroditor, neproductiv, sterp (din cauza lipsei de apă). ♦ (Despre gură sau gât) Care dă o senzație puternică de sete; lipsit de salivație. ♦ (Despre ochi) Lipsit de lacrimi, de strălucire. ♦ (Despre ten, piele, păr) Lipsit de grăsime. ♦ (Despre tuse) Fără expectorație; sec. ♦ Fig. (Despre voce, timbru, sunete; adesea adverbial) Rigid, spart, aspru. 2. (Despre unele alimente) Conservat prin deshidratare. 3. (Despre ființe) Slab, uscățiv; (despre organe sau părți ale corpului) atrofiat. 4. (Despre plante, frunze, flori) Fără sevă; mort; veștejit, ofilit. II. 1. S. n. Suprafața litosferei neacoperită de apele oceanului planetar; pământ. ◊ Expr. A se zbate ca peștele pe uscat = a lupta cu mari greutăți. A fi dracul pe uscat = a fi șiret, abil, rău. 2. S. n. art. (Mar.) Vânt dinspre uscat. – V. usca.

VÂLVOI adj. invar. (Despre păr) Ridicat în sus (în neorânduială); zbârlit, ciufulit. [Var.: vulvoi adj. invar.] – Et. nec. Cf. vâlvoare.

VÂNĂT, -Ă, vineți, -te, adj., s. n., s. f. I. Adj. 1. De culoare albastru-închis (cu reflexe violete). ♦ Întunecat, plumburiu (din cauza ceții, a depărtării etc.). 2. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Învinețit; palid, livid. 3. (Despre penele unor păsări sau despre părul unor animale) Cenușiu bătând în albastru; sur. II. S. n. Culoare vânătă (I 1). III. S. f. (Bot.) Pătlăgea vânătă, v. pătlăgea. – Lat. venetus.

VÂRF, vârfuri, s. n. 1. Partea cea mai de sus (ascuțită) a unor obiecte înalte (case, copaci etc.) sau a anumitor forme de relief (deal, munte). ◊ Expr. Asta pune (sau, rar, face) vârf (la toate) = asta întrece orice închipuire sau așteptare, este din cale-afară. (Plin) cu vârf sau încărcat cu vârf = plin de tot, până sus. ♦ Fig. (La pl.) Persoanele care se află în fruntea unei organizații politice, sociale sau administrative, a unui grup social etc. ♦ (Rar) Partea de deasupra, suprafața unei ape. Vârful Oltului. 2. Capăt, extremitate (ascuțită) a unui lucru. Vârful coloanei. ♦ Spec. Extremitate a unei părți a trupului omului sau animalelor. ◊ Loc. adv. Din vârful buzelor = de mântuială, superficial; batjocoritor, sfidător, ironic. (În legătură cu verbe de mișcare) În vârful (sau pe vârfurile) degetelor (sau picioarelor) = tiptil, încet, cu grijă, fără zgomot, ca să nu simtă nimeni. ◊ Expr. A i se sui (cuiva) părul în vârful capului = a i se ridica (cuiva) părul de pe cap (de frică, de spaimă) A i se sui (cuiva) tot sângele în vârful capului, se spune când cineva se aprinde la față din cauza furiei, a rușinii etc. A vorbi în (sau din) vârful limbii (sau buzelor) = a vorbi peltic; p. ext. a vorbi afectat. 3. Punctul de intersecție a laturilor unui unghi sau ale unui triunghi, a muchiilor unei piramide etc. 4. Fig. Moment de intensitate maximă a unei activități. ◊ Ore de vârf = a) (în legătură cu mijloace de transport, magazine sau alte unități de servire a populației) ore de afluență maximă, de mare aglomerație și de solicitare intensă; b) (în legătură cu sursele de apă, de energie electrică, de gaze) ore în care consumul este foarte intens. Vârf de consum = cantitate maximă de energie electrică necesară abonaților unei rețele electrice la anumite ore de zi sau în anumite perioade ale anului. – Din sl. vrŭhŭ.

VÂRTEJ, vârtejuri, s. n. I. 1. Porțiune din masa unui fluid în care acesta, datorită unui obstacol ivit în cale, are o mișcare de rotație; turbion, bulboană. vâltoare, vârticuș. ♦ Rotire a apei (sau a spumei) sub formă de cercuri repetate, în locul unde se cufundă cineva sau ceva. ♦ (Fiz.) Mișcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translație și de rotație. 2. Vânt puternic, vijelios, care se învârtește cu viteză pe loc, ridicând în aer obiecte ușoare (praf, hârtii, frunze uscate etc.) ♦ Sul, coloană, trâmbă (de praf, de fum, de zăpadă etc.). ♦ Compus: vârtejul-pământului = a) plantă erbacee cu tulpina târâtoare și cu flori galbene (Medicago orbicularis); b) mică plantă erbacee, cu câte trei frunze la un nod, cu flori roșii dispuse în vârful tulpinii, care crește prin locuri stâncoase din regiunea alpină (Pedicularis verticillata). 3. Mișcare (amețitoare) în cerc. ♦ Fig. Vălmășag care târăște pe cineva ca o vâltoare; amețeală, buimăceală, zăpăceală. 4. Loc în creștetul capului omului sau pe pielea animalelor de unde părul pornește în toate direcțiile. II. Nume dat unor unelte care, atunci când funcționează, descriu o mișcare circulară: a) fus pe care se desfășoară o funie sau un lanț la capătul cărora se află o găleată, și care se învârtește cu ajutorul unei manivele, folosit pentru a scoate apă din puț, pământ din gropi etc.; b) (reg.) unealtă cu care se poate ridica osia carului pentru a se repara roata; c) încuietoare la ușă sau la poartă, compusă dintr-o bucată de lemn care se învârtește în jurul unui cui; d) unealtă din lemn folosită pentru presat (la teascul de stors struguri) sau pentru strâns (la masa dulgherului); e) unealtă de dogărie care servește la strângerea doagelor la butoaie, ciubere etc. – Din bg. vărtež.

ZĂBLĂU¹, zăblaie, s. n. Pânză de câlți sau de păr de capră, din care se fac cergi, lăicere etc.; p. gener. țol, pătură. – Din bg. zeblo.

ZĂMOȘIȚĂ, zămoșițe, s. f. Plantă cu tulpina ramificată de la bază, acoperită cu peri aspri, cu flori mari de culoare galben-deschis și purpurie, catifelate la mijloc (Hibiscus trionum). – Zămos (= zemos) + suf. -iță.

ZBÂRLI, zbârlesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre păr, blană, pene etc.; la pers. 3) A se ridica (sau a da impresia că se ridică) în sus (de spaimă, de mânie etc.); a se amesteca dezordonat, a se încâlci. ◊ Tranz. Vântul îi zbârlește părul. 2. Tranz. A răscoli; a agita (suprafața unei ape). 3. Refl. Fig. (Despre ființe) A se supăra, a se mânia, a se zborși. 4. Refl. Fig. (Despre vreme; la pers. 3) A se strica, a se înrăutăți. [Var.: zburli vb. IV] – Et. nec.

ZBÂRLIT, -Ă, zbârliți, -te, adj. 1. (Despre păr, pene, blană etc.) Aflat în neorânduială, ridicat în sus; ciufulit, încâlcit; (despre ființe) cu părul sau cu penele în dezordine, ciufulite. 2. Fig. (Despre oameni) Înfuriat, supărat; zborșit. [Var.: zburlit, -ă adj.] – V. zbârli.

ZBORȘI, zborșesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre oameni) A lua o atitudine amenințătoare, a deveni furios; a se mânia, a se înfuria; a țipa, a se răsti la cineva. 2. Tranz. (Despre păsări, animale) A-și înfoia, a-și zbârli penele, părul. ♦ A ciufuli părul unei persoane. 3. Refl. (Despre unele alimente) A începe să fermenteze, să se altereze, căpătând un aspect și un gust neplăcut, specific; a se acri, a se strica. Smântâna s-a zborșit. ♦ Fig. (Fam.) A se da peste cap, a se strica. Planul de excursie s-a zborșit. – Et. nec. Cf. borși.

ZBORȘIT, -Ă, zborșiți, -te, adj. 1. (Despre oameni) Înfuriat, înverșunat; furios, mânios. 2. (Despre păr, pene) Zbârlit, ciufulit. 3. (Despre unele alimente) Alterat, acrit. – V. zborși.

ZBURĂTOR, -OARE, zburători, -oare, adj., s. m., s. f. I. Adj. 1. Care zboară; care poate să zboare. ♦ Pentru zbor, de zburat. Aripi zburătoare. 2. Care plutește în aer (purtat de vânt). II. S. m. 1. Aviator. 2. (În mitologia populară) Ființă fantastică închipuită ca un spirit rău care chinuiește noaptea în somn fetele și femeile; (în literatura romantică) personificarea dorului de bărbatul iubit, întruchiparea idealizată a iubitului. 3. Numele uneia dintre pânzele catargului; verga care susține această pânză. III. S. f. 1. Pasăre; animal (care zboară). 2. Plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu florile roșii-purpurii, cu fructele în formă de capsule cu numeroase semințe prevăzute cu peri mătăsoși, folosită în medicina populară (Epitobium angustifolium). – Zbura + suf. -ător.

ZIBETĂ, zibete, s. f. Mamifer carnivor cu părul cenușiu pătat cu negru, care trăiește în Africa (Viverra zibetha). – Din fr. zibeth.

ZIMBRU, zimbri, s. m. Animal sălbatic masiv din familia bovinelor, cu corpul acoperit cu o blană deasă, pâsloasă, cu capul mare și lat, cu coarnele scurte, întoarse în afară, în față și în sus, cu greabănul înalt, cu gâtul și cu bărbia acoperite cu păr lung, care astăzi, aflat pe cale de dispariție, este ocrotit în rezervații naturale (Bison bonasus). – Din sl. zonbrŭ.

ZULUF, zulufi, s. m. Șuviță de păr răsucită în spirală; buclă, cârlionț. – Din tc. zülüf, ngr. zulúfi.

ZULUFAT, -Ă, zulufați, -te, adj. (Rar) Cu părul făcut zulufi. – Zuluf + suf. -at.