ARCTIC, Oceanul ~ (Oceanul Înghețat), cel mai mic ocean al Pămîntului, situat în reg. Polului Nord, între Eurasia și America de Nord, și care comunică cu Oc. Atlantic prin Str. Hudson, Davis, Danemarcii, iar cu Oc. Pacific prin Str. Bering; c. 13,1 mil. km². Ad. max.: 5.220 m. Țărmuri crestate. Relieful fundului oceanic este complex, cu o întinsă platformă continentală. Mare parte din supr. sa este acoperită cu ghețuri. Cunoscut și sub denumirea de Oc. Boreal sau Mediterana Arctică.

OCEANUL ÎNGHEȚAT v. Arctic, Oceanul ~.

*glaciál, -ă adj. (lat. glacialis, d. glacies, gheață). Foarte rece: vînt glacial. Fig. Rece, indiferent: primire glacială. Oceanu glacial, oceanu înghețat, de la pol. Adv. Fig. Rece: a răspunde glacial.

ÎNGHEȚAT, Oceanul ~ v. Arctic, Oceanul ~.

Ienisei n. fluviu în Siberia, se varsă în oceanul înghețat: 3000 kilometri.

Noua-Zemlia f. grup de insule rusești în Oceanul înghețat, la N. de Siberia, pustii și sterpe, dar căutate de pescari și vânători ruși sau norvegieni, pentru vânatul păsărilor de mare și pescuitul de foce, balene, etc.

LAPONĂ s. f. (< fr. lapon): limbă ugro-finică vorbită de laponi – cei mai vechi locuitori ai țărmurilor Oceanului înghețat de Nord – în Norvegia, Suedia, Finlanda și Federația Rusă (Peninsula Kola). I se mai spune și Saama. Cei mai mulți laponi trăiesc în Norvegia. În evoluția acestei limbi, au existat mai multe forme scrise, începând cu secolul al XVIII-lea, folosite pentru traducerea textelor religioase.

arctic, ~ă a [At: CANTEMIR, I. 1.1, 170 / Pl: ~ici, ~ice / E: lat articus, -a, -um, fr arctique] 1 Situat în regiunea Polului Nord Cf boreal, nordic, septentrional. 2 (Îs) Regiune ~ă Regiune polară din nordul pământului care include regiunile nordice ale Eurasiei, Americii de Nord și Oceanul înghețat. 3 Care aparține regiunii arctice (2). 4 Care are caracteristici ca ale regiunii arctice (2).

+Înghețat (Oceanul ~ de Nord) (desp. -ce-a-) s. propriu n. art.

ocean n. 1. vastă întindere de apă sărată ce acopere trei sferturi din suprafața globului: Oceanul se divide în Atlantic, Înghețat, Pacific; 2. fig. mare cantitate sau întindere: oceane de stele EM. oceanul de ninsoare AL. ocean de neamuri BĂLC.; 3. fig. abis: m’afund în oceanul de noapte și tăcere AL.

ÎNGHEȚA, îngheț, vb. I. Intranz. 1. (Despre lichide, în special despre apă) A se preface în gheață; a prinde o pojghiță de gheață sub influența temperaturii scăzute; p. ext. (despre unele corpuri care conțin apă) a se întări, a se învîrtoșa din cauza înghețului. Pămîntul a înghețat. ▭ Bălțile înghețaseră, iar cînd călca pe zgrunțurii tari ca fierul, îl săgeta pînă-n creieri. CAMILAR, TEM. 29. S-a lăsat iarna cu zăpezi și geruri... Au înghețat toate apele. STANCU, U.R.S.S. 137. ◊ (Hiperbolic) Tu ești Gerilă?... Tu trebuie să fii: pentru că și focul îngheață lîngă tine. CREANGĂ, P. 240. ◊ Fig. A-nghețat tăcerea sus ca un ocean. D. BOTEZ, P. O. 68. ◊ Expr. A-i îngheța cuiva inima (sau sîngele în vine) = a înlemni, a încremeni (sau, tranz., a face pe cineva să înlemnească). Aceste cuvinte ne îngheață inima. GHEREA, ST. CR. II 93. Minte de îngheață apa (sau apele) v. minți. 2. (Despre ființe, plante și diverse părți ale organismului lor) A degera, a amorți de frig; a muri din cauza gerului. I-au înghețat mîinile și picioarele. ▭ De mi-ar găti Măndica antereu, să pun ceva cald pe mine, că, zău, am înghețat. ALECSANDRI, T. I 317. (Hiperbolic) Ne-a înghețat limba în gură și măduva în ciolane de frig. CREANGĂ, O. A. 254. ◊ Tranz. Ar fi vroit să doarmă, să viseze – dar gerul îi îngheța pleoapele și-i painjenea ochii. EMINESCU, N. 42. (Poetic) Vîntul trecuse la nord. Suflarea lui înghețase văzduhul. BART, E. 389. 3. Fig. A încremeni. Voi să spuie ceva, dar cuvintele înghețară pe buze; pleoapele căzură grele și rămase țeapăn. DUNĂREANU, CH. 39. Cu fața spre părete mă lasă prin străini, Să-nghețe sub pleoape a ochilor lumini. EMINESCU, O. I 127. ◊ Tranz. Moșneagul ar mai fi spus ceva dacă privirea aprigă a lui Șoimaru nu i-ar fi înghețat vorba pe buze. SADOVEANU, O. VII 168. Străin la vorbă și la port, Lucești fără de viață, Căci eu sînt vie, tu ești mort, Și ochiul tău mă-ngheață. EMINESCU, O. I 171. 4. Fig. (Adesea urmat de determinări introduse plin prep. «de») A fi cuprins de o emoție puternică, a rămîne fără suflare; a înmărmuri, a înțepeni. Atunci, să știi tu bine, Vom mai vorbi cu tine, Cînd mi-or găsi inelul... Iar mirele-a-nghețat. COȘBUC, P. I 278. Se făcu iarăși lup... rînjind către curtenii împăratului. Aceștia... deodată înghețară de frică. ISPIRESCU, L. 79. Femeia lui Ipate, cînd a mai văzut și asta, numai i s-a încleștat gura și a înghețat de frică. CREANGĂ, P. 178.

ARHIPELAG, arhipelaguri, s. n. Grup de insule dintr-o mare sau dintr-un ocean. În Oceanul Pacific sînt numeroase arhipelaguri. ◊ Fig. Arhipelagul de insule înghețate pornește de la țărm, plutind rătăcitor pînă se pierde în largul mării. BART, E. 309.

MARELE DRUM MARITIM DE NORD, cale maritimă navigabilă care leagă oceanele Atlantic și Pacific, trecând prin mările mărginașe ale Oc. Înghețat. Primul care a realizat acest drum a fost N.A.E. Nordenskjöld (1878-1879) cu vasul „Vega”. După 1935, trecerea pe acest drum se face în mod regulat, datorită spărgătoarelor de gheață, unind partea europeană a Federației Ruse cu porturile Extremului Orient. Se mai numește și Pasajul de Nord-Est.

ATLANTIC, Oceanul ~, ocean situat între Europa, Africa și cele două Americi, care comunică cu Oc. Înghețat prin Str. Davis și Danemarcii, iar în S cu Antarctida; 106,6 mil. km² (91,6 mii km² fără mările mărginașe). Ad. medie: 3.600 m; ad. max.: 8.742 m (în fosa Puerto Rico). Are un volum de 329,7 mil. km³ de apă. Salinitate: 34-37,3 ‰. Temperatura apei variază de la c. 28°C la Ecuator, pînă la 6°C la 60° lat. N și -1°C la 60° lat. S. Forma lui se aseamănă cu un mare „S”, țărmurile de E și V fiind aproape paralele. Numeroase ins. și arh. (supr. totală 1,07 mil. km²) unele de origine vulcanică (Ascensión, Sf. Elena, Azore, Canare etc.). Dintre curenții oceanici care îl străbat cei mai importanți sînt: Golfstromul, Benguelei, Groelandei și Braziliei. Numeroase mări mărginașe (Baltică, Nordului, Mediterană, Caraibilor etc.) și golfuri largi (Guineii, Biscaya ș.a.). Șelful oceanic ocupă 10,3 la sută din supr. sa. Străbătut de importante căi de navigație (2/3 din transporturile maritime comerciale ale lumii). Bogate zone de pescuit (c 35 la sută din cantitatea de pește pescuit pe glob). – Bătălia din ~, ansamblul operațiilor militare întreprinse în Oceanul A. (1941-1944) în timpul celui de-al doilea război mondial, în cadrul căruia rolul principal a revenit războiului submarin. – Charta Atlanticului, declarație semnată la 14 aug. 1941 de către președintele S.U.A., F.D. Roosevelt, și prim-min. britanic, W. Churchill, referitoare la scopurile războiului și organizarea postbelică a lumii. A contribuit la închegarea coaliției antihitleriste. – Zidul A. = ansamblu de fortificații construit de germani de-a lungul coastelor atlantice europene după înfrîngerea Franței (iun. 1940) pentru a se apăra în vederea unei eventuale debarcări a Aliaților.

HUDSON [hadsn] 1. Henry H. (c. 1550-1611), navigator și explorator arctic englez. A condus patru expediții în mările arctice, atingând în 1607 ins. Groenlanda și arh. Spitsbergen și descoperind ins. Jan Mayen, iar în 1608 arh. Novaia Zemlea. În căutarea „Pasajului de Nord-Est”, a descoperit și explorat, în 1610 (a treia expediție), golful, strâmtoarea și fluviul care-i poartă numele. 2. Golf în NV Oc. Atlantic, pe țărmul de N al Canadei, care se continuă în interiorul continentului cu G. James; comunică cu oceanul prin strâmtoarea cu același nume; 1,23 mil. km². Ad. medie: 128 m; ad. max.: 259 m. Înălțimea fluxului: 7,9 m. Îngheață în perioada oct.-apr. În partea sa de N se află insulele Southampton; Coats, Mansel etc., iar în SE și S, insulele Belcher, Akimiski etc. Descoperit de frații Cabot (1598) și explorat apoi de H. (1). ș.a. Pr. port: Churchill. 3. Strâmtoare între pen. Labrador și ins. Țara lui Baffin, care unește apele Oc. Atlantic cu golful H. Lungime: 806 km; lățime: 115-407 km. Ad.: 141-989 m. Îngheață opt luni pe an. 4. Fluviu în America de Nord (S.U.A.); 492 km. Izv. din masivul Adirondack, traversează M-ții Apalași și se varsă printr-un estuar în Oc. Atlantic. Explorat în 1609 de H. (1). Hidrocentrale. Unit prin canale cu L. Ontario și L. Champlain. Trece prin Troy, Albany, Hudson, Kingston, New York. Navigabil (240 km) în aval de Troy.

OCEAN (< fr., lat.; {s} n. pr. gr. Okeanos) s. n. Vastă întindere de apă sărată, delimitată de mase continentale, Pe supr. Terrei există următoarele o.: Pacific, Atlantic, Indian, Arctic (sau Înghețat). În unele lucrări este menționat și un o. Antarctic sau Austral (care cuprinde de fapt extremitățile sudice ale celor trei principale oceane). Apa o. se caracterizează prin mișcări permanente reprezentate de valuri, curenți și maree. O. au suprafețe mult mai mari decât mările, prezintă numeroase fose (gropi) abisale, platformele continentale au proporțional o extensiune0 mai mică (ocupă c. 10-15% din supr. lor), iar salinitatea este mai puțin variată. Fundul o. este foarte neuniform, relieful subacvatic fiind format din platforme continentale, câmpii abisale, lanțuri (dorsale) montane, fose (gropi). ◊ Oceanul Planetar sau Mondial = totalitatea oceanelor și mărilor, care comunică larg între ele sau prin intermediul unor strâmtori, cu o supr. de 360.650.000 km² (70,8% din supr. Terrei) și un volum de apă de 1.370 mil. km³ (97,5% din totalul hidrosferei), constituind obiectul de studiu al oceanografiei. Ad. medie: c. 3800 m; ad. max.: 11.033 (fosa Cook din Oc. Pacific). Salinitatea medie: 32‰ (aceasta variază în funcție de zonele climatice și de condițiile locale, între 38‰ în apele polare și 41‰ în G. ’Aqaba). Temp. apei scade (la suprafață) de la Ecuator (c. 27°C) la poli (-1,5°C), precum și spre adâncime (la 4.000 m. ad. atinge 1,6°C). Apa Oceanului Planetar este supusă forței de gravitație și de atracție a Lunii și Soarelui. Contribuie în mod substanțial la reglarea circuitului carbonului, prin capacitatea sa de a absorbi mari cantități de CO₂ din atmosferă. O. Planetar are un rol foarte important în echilibrul natural al Terrei, fiind un rezervor termic major, un vast domeniu pentru numeroase viețuitoare și o bogată sursă de hrană și energie. Exploatarea tradițională a oceanelor și mărilor (pescuit, navigație etc.) a fost completată, în ultimele decenii, cu folosirea energiei mareelor și valurilor și mai ales cu exploatarea zăcămintelor de petrol din platformele continentale. ♦ Fig. Întindere nemărginită, imensitate; mulțime, noian.

sloĭ n., pl. urĭ și m. (ca la N. Cost. 2, 30), pl. tot sloĭ (sîrb. rus. sloĭ, strat). Strat de ceară orĭ de seŭ (turtă) format în tipar și dat în negoț (Vechi). Strat de gheață care plutește pe rîurĭ: pe Dunăre aŭ început să curgă sloĭurĭ. Munte de gheață care se desprinde de la polĭ și plutește pe ocean spre marele pericul al navigațiuniĭ: giganticu transatlantic „Titanic” s’a cufundat la 1912 ciocnindu-se de un sloĭ. Trans. Un fel de mîncare de carne de oaĭe feartă cu multă ceapă în seu eĭ. Adv. Înghețat sloĭ (picioru, mîna), foarte înghețat. V. santă.

MERCÚR subst. Metal cu luciu argintiu, lichid la temperatura obișnuită, și foarte mobil ; (popular) argint-viu, (învechit) hidrargir. Cf. AMFILOHIE, G. F. 138^v/4, PISCUPESCU, O. 313/14. Împotriva venerei lucrează mercuria. AR (1829), 44¹/19, cf. 43²/8. Să iei gălbănuș de ou și mercurium, adecă argint-viu, 2 dramuri. DRĂGHICI, 106/14. Mercuriul (argintul-viu) se ridică cînd vremea pornește spre bine. MN (1836), 40/17. [Cositorul] amestecat cu alt metal ce să numește mercur sau argint-viu formează o compoziție. . . cu care spoindu-să sticla să fac oglinzile. ROMANO, B. I, 50/21. La Grenlanda . . . mercuriul (argintul-viu) îngheață. BARASCH, M. II, 161/28. Vâzînd că nu-mi lucrează alte doctorii, am luat o doză mare de mercuriu, și azi mă trezesc că-mi cad mustețile. NEGRUZZI, S. I, 208, cf. PONI, CH. 29. Coloana de mercur a termometrului mi s-a părut cît turnul Eiffel. IBRĂILEANU, A. 180, cf. NICA, L. VAM., VOICULESCU, L. 180. Oceanul, se oglindea în fiecare strop de apă . . . Ca o lacrimă de mercur. BARANGA, V. A. 11. ◊ (Învechit) Mercuriu dulce = calomel. Calomelu sau mercuriu dulce întărită canalul bucatelor și lucrează obicinuit, slobozind pîntecele. CR (1831), 171²/9. – Și: (învechit) mercúriu, mercúrium, mercúrio (AMFILOHIE, G. F. 138^v/4) subst., mercúrie s. f. – Din fr. mercure, germ. Merkur. – Mercuriu și mercurium: din lat. mercurium. – Mercurio < it. mercurio.

STRĂLUCI, strălucesc, vb. IV. Intranz. 1. A luci puternic, cu o lumină vie, a răspîndi lumină, a lumina. Deasupra, strălucesc miile de stele. BOGZA, A. Î. 64. Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Strălucește și dizmiardă oceanul de ninsoare. ALECSANDRI, P. A. 112. Stelele strălucesc de o mai vie lumină. NEGRUZZI, S. I 58. 2. A reflecta lumină, a sclipi din cauza luminii, a scînteia, a sticli. Vîrfurile colinelor strălucesc în lumina vie a soarelui. BOGZA, C. O. 237. Frumoasă ești, pădurea mea... Cînd strălucesc subt rouă grea Cărări de soare pline. TOPÎRCEANU, B. 8. Troiene mari acopăr cîmpiile... gîrla înghețată bocnă strălucește în curmezișul șesului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 89. Făt-Frumos, – zise fata – și două lacrimi mari străluciră în ochii ei – nu te duce încă. EMINESCU, N. 9. ◊ Tranz. fact. (Neobișnuit) Cătănuț cînd auzea, La Gruia se repezea, Paloșul își strălucea, Printr-însul îl petrecea. TEODORESCU, P. P. 632. 3. Fig. (Despre persoane) A se face remarcat (prin calități sau fapte excepționale). Din viața pieritoare, trecînd în altă lume, În viața fără moarte mă duc să strălucesc. MACEDONSKI, O. I 52. Din orice parte ai privi... nu-i poți găsi decît puncte slabe: nu strălucește nici prin mijloacele sale intelectuale, nici prin cunoștințe. BOLINTINEANU, O. 251. ◊ Refl. De la această solie în Ardeal, documentele istorice pierd din vedere pe viteazul Radu din Calomfirești, pe care îl văzurăm... strălucindu-se în războiul cu tătarii. BĂLCESCU, O. II 83. ◊ Tranz. fact. (Neobișnuit) În acel locaș de piatră, drum ce duce la vecie... Cîtă ai simțit plăcere cînd a lui Mihai soție A venit să-ți povestească fapte ce l-au strălucit! ALEXANDRESCU, M. 16. – Prez. ind. pers. 3 și: (învechit) străluce (EMINESCU, O. I 167, ALECSANDRI, P. III 200).

SCOÁRȚĂ (lat. scortea) s. f. 1. (BOT.) Coajă (1). 2. S. terestră = înveliș extern solid al Pământului, cu o grosime care variază între 5 și 8 km sub oceane (unde cuprinde o pătură bazaltică și una subțire sedimentară) și între 30 și 80 km în regiunea continentală (unde prezintă trei pături groase: sedimentară, granitică și bazaltică). La partea inferioară este delimitată de mantaua Pământului prin suprafața de discontinuitate Mohorovičič. S. de alterare = strat foarte subțire de la suprafața litosferei (cu grosimi de câțiva m până la zeci de m, uneori chiar până la 100 m) în care, sub acțiunea agenților externi (insolație, alternanță îngheț-dezgheț, apă din precipitații, rădăcinile plantelor, microorganisme, etc.), au loc procese de dezagregare și alterare, ducând la formarea unui material afânat, permeabil, cu proprietăți noi, față de rocile din care provine. Constituie materialul pe care se formează solul. 3. (ANAT.) S. cerebrală = pătură de substanță nervoasă cenușie, situată la suprafața emisferelor cerebrale, care se dezvoltă progresiv pe scara filogenetică, atingând gradul maxim la om. S. c. reprezintă nivelul cel mai înalt de integrare a funcțiunilor organismului și de adaptare a acestuia la mediu, substratul material al activității psihice. Celulele și fibrele s. c. au o dispoziție stratificată și o organizare complexă, caracteristică pentru diferitele sale regiuni. Sin. cortex cerebral. 4. Copertă exterioară tare a unei cărți, a unui registru etc. 5. Denumire dată covoarelor țesute în tehnica chilimului, cu urzeală din lână sau bumbac și băteală din lână. S. au în România o importanță funcție ornamentală în interiorul locuințelor țărănești; se aștern pe pat, pe lavițe etc. sau se atârnă pe perete. Din punct de vedere decorativ, ele se diferențiază în funcție de zonă și de perioada în care au fost lucrate. Ornamentele sunt geometrice, vegetale sau figurative. Cromatic ele sunt foarte variate (negru, roșu, verde, galben, alb în diverse tonuri).

POLAR, -Ă, polari, -e, adj. 1. Privitor la polii globului pămîntesc, de la poli, caracteristic polilor. [Muntele] straniu și alb, acoperit de zăpezi polare. BOGZA, C. O. 56. Zăpada, care acoperea totul, de priveliștea părea un ținut polar, prinsese coajă și sclipea ca milioane de sfărîmături de sticlă. CAMIL PETRESCU, O. I 211. Ca o banchiză pe un ocean polar, Sînt singură-n tăcerea-ncremenită. CAZIMIR, L. U. 43. ◊ Noapte polară = noapte din regiunile de la poli (care ține o jumătate de an). Noaptea polară plutea ca o imensă pînză de beteală în văzduh și ne scălda în lumina ei moale, mătăsoasă. STANCU, U.R.S.S. 160. Cerc polar v. cerc. Auroră polară v. auroră. Steaua polară = steaua principală din constelația «carul-mic», care servește la aflarea nordului. Urs polar = urs care trăiește în regiunile înghețate din nord și al cărui corp este acoperit cu blană albă (Ursus maritimus). Climă polară = climă caracterizată prin durata lungă a iernii; soarele poate să nu răsară sau să nu apună timp de 24 ore, temperatura lunii celei mai calde e în jurul lui 0°, iar cea a lunii celei mai reci coboară pînă la -50°. 2. Privitor la polii unui magnet sau ai unei pile electrice. 3. Referitor la un corp sau la un mediu care prezintă polaritate. 4. (În expr.) Coordonate polare = sistem de coordonate al cărui sistem de referință este alcătuit dintr-un punct și o semiaxă care pornește din acel punct.

MÁRE² s. f. 1. Nume generic dat vastelor întinderi de apă stătătoare, adînci și sărate, de pe suprafața pămîntului, care de obicei sînt unite cu oceanul printr-o strîmtoare; partea oceanului de lîngă țărm; p. e x t. ocean. Nedejde tuturoru. . . carii sîmtu pre mare departe. PSALT. HUR. 53^r/10. Și vrăjmașii lor cuperi-i marea. PSALT. 160. Că cum nu se poate sătura marea ce-i vin toate rîurele întru ea, așa și cela lacomul . . . nu se poate sătura. CORESI, EV. 52. Pre țărmurele mariei. PALIA (1581), ap. CP 123/13. Valuri cumplite a mărei ce se spumă într-undele sale (cca 1618). GCR I, 49/39. Sănt ca o corabie fără de cîrmă în mijlocul [scris: mijlicul] mării (a. 1644). id. ib. 110/33. Căruia i să va tîmpla de să-și ucigă pre tată-său. . . și deaciia-l arunca în mare. PRAV. 91. Să-i leage piatra morii de grumazii lui și să să îneace într-adîncul mării. N. TEST. (1648), 19^v/3. Ostrov al mării. ST. LEX. 169^r/2, cf. 170^r/1, 175^v/2. Spuma mării și nori supt ceriu trecători. M. COSTIN, ap. GCR I, 202/29. Și-n tot ce-i în mare el oblăduiaște. DOSOFTEI, PS. 28/16. Mările săca-va de s-a vedea fundul. id. ib. 51/9. Aruncară apostolii mrejile în mare. CHEIA ÎN. 8^r/4. Încetați de a vă trudi deasupra mărei cei neînsuflețite. ANTIM, P. 3. încunjurată de apă, cetatea. . . era ca un uscat între doao mări. AETHIOPICA, 51^r/1. Au umblat și umblă fără frică pre deasupra mării până în ziua de astăzi. MOLNAR, RET. 5/11, cf. 77/24. Oceanul cînd se varsă în destulă cîtățime pîntre pămînturile statornice se numește mare. CR (1829), 123¹/29. Comandantul puterilor noastre de marea priimise (solia) misia de a vedea pe deiul. ib. 196¹/21. Corăbierul cel înțelept plutește în odihnă pe noianul mării. MARCOVICI, D. 13/23. Întru acele zile aruncasă marea mulțime de pești la uscat. DRĂGHICI, R. 58/8. Capitala aceea a împăratului Mirag. . . era un oraș marineț (pă lîngă marea). GORJAN, H. II, 10/17. Prin toate ea răzbate, ajunge și biruiește, Uscatul tot îl cuprinde și mările privestește. CONACHI, P. 83. Dunărea se-nștiințează Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. ALEXANDRESCU, M. 15. Mulți sînt ca nisipul mărei, Mulți ca ghearele mustrărei. ALECSANDRI, P. II, 14. Lună tu, stâpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci. EMINESCU, O. I, 130, cf. 63, 132, 149. Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă. id. ib. 144. Cînd chiuie o dată. . . mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54, cf. 213, 220. După o călătorie de cîteva săptămîni, ajunseră la smîrcurile mărilor. ISPIRESCU, L. 24. O gondolă, fulgerînd Cu fanarul ei cel roșu peste marea cenușie. MACEDONSKI, O. I, 242. Își închipuia că e pe mare și-l leagănă valurile. VLAHUȚĂ, O. A. I, 103. O întindere de apă sărată și stătătoare ale cărei maluri nu le mai zărești se numește mare. MEHEDINȚI, P. 4, cf. CANDREA, F. 105, 106. Cei mai mulți [nori] se vor ridica, deci, de pe fața mărilor. PAMFILE, VĂZD. 61. Marea fierbe, marea urlă, Marea fulgere frămîntă. DENSUSIANU, L. A. 103. Te-am așteptat pe țărmul mării. MINULESCU, V. 37. În zări se urcă marea ca o coamă De fiară ce se zbate. D. BOTEZ, P. O. 54. În port, marea, fără o cută, e de o limpezime perfectă. RALEA, O. 27, cf. 26. Zeci și sute de mii de stropi s-au ridicat. . . de pe marea cea mare. BOGZA, C. O. 39. Pescarii plecau pe mare. Și marea era ca oglinda. STANCU, R. A. III, 235. Dunărea aleargă înainte către marea cea mare. V. ROM. octombrie 1953, 9. Dar acuma văd pe marea largă Vis de flăcări, vasul cum s-avîntă. BENIUC, V. 42, cf. 133. Sirenele buciumă cu noi împreună, Prin marea cea mare, Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Tot corăbii ferecate, Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 321. Pe la noi fac burduhuri din cîte o sută de piei de bivol și merg la rîuri sau la mare, de iau apă! SBIERA, P. 179. Că eu-s floare după mare, Cine mă iubește moare. DOINE, 60. Vine marea mare, Vine-n turburare, Greu urlînd și urducînd, Toată lumea spăimîntînd. MARIAN, Î. 107. În lădițî l-o turnat Și-n mariia cî l-o dat. VASILIU, C. 36. Bubă de nouăzeci și nouă de feluri. . . Du-te în spumele mărilor. PAMFILE, B. 19, cf. 32, ALR II 2561/130, 141, 172, 228, 353, 362, 520, 551. Călătorind cineva pe mare, anevoie scapă de furtună. ZANNE, P. V, 112. Darea trece marea (= cu bani se poate face orice). Cf. TDRG, PAMFILE, J. II, 153. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Să înțelegem și noi, fraților, că corabie iaste și beseareca lu Hristos, întru marea vieției ceștii lumi aflîndu-se. CORESI, EV. 234, cf. 56, 212. Viața mea este o mare care nu se liniștește. CONACHI, P. 82, cf. 279. Pleacă deseori pe marea livrescului fără busolă. CONTEMP. 1948, nr. 109, 5/6. ◊ (Articulat, urmat de un substantiv în genitiv sau de un adjectiv, formează nume de mări) Că cu toiagul Marea Boșie lovi curmeziș. CORESI, EV. 65. Marea Albă. HERODOT (1645), 309. Pren credință trecură Marea Roșie ca și pre uscat. N. TEST. (1648), 300^r/24, cf. 20^v/15. O dată lîngă Marea Galileiului le-au zis lor. CHEIA ÎN. 7^v/12. Domnii Țării Rumănești biruia până la Marea Neagră. BIBLIA (1688), [prefață] 7/28. Marea Caspică. LB. S-a băgat de seamă că multe corăbii englizești se trimit în Marea Mediterană. CR (1833), 43²/3. Am ajuns în sfîrșit la Marea Înghețată. ALECSANDRI, T. I, 457. Marea Neagră. ANTIPA, P. 177. Și tu, Gheorghe, să mi te duci, Pîn-oi ajunge rob la turci, Rob la turci pe Marea Albă. MAT. FOLK. 318. A sosit de trei zile. . . să mă răpească – împăratul Galben de la Marea Galbenă. RĂDULESCU-CODIN, Î. 90, cf. 96. ◊ Mare lucie v. l u c i u. Mare teritorială v. t e r i t o r i a l. Mare liberă v. l i b e r. Mare moartă v. m o r t. ◊ (Învechit) Marea ocheanului = ocean. Să rădicară turcii de la răsărit și cuprinserâ toate laturile spre apus, tocma păn-la marea ocheanului. GAVRiL, NIF. 19/1. Hoț de mare v. h o ț. Rău de mare v. r ă u. ◊ Expr. (Învechit) De la mare pînă la mare = de la un capăt la altul al pămîntului ; pretutindeni. Și oblădui-va de la mare pâră la mare și de la riure pără în cumplitul a tot. PSALT. 141. (Popular) Peste mări negre = foarte departe. Că cu mîna voi lua, Peste mări negre voi arunca. MAT. FOLK. 1530, cf. 1522, ZANNE, P. VI, 198. Peste (nouă sau șapte) mări și (nouă sau șapte) țări sau (rar) peste nouă țări și mări, peste nouă mări, peste nouă țări, se spune pentru a arăta o distanță foarte mare, o mare depărtare. Am călcat venind la tine Peste nouă țări și mări. ALECSANDRI, T. I, 452. Și merg ei și mergf cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. Lorzii. . . trecuseră peste atîtea mări și țări, pentru a veni la noi să împuște urși. GANE, N. III, 140. Treci, dorule, treci! Peste nouă mări Cu mărgăritări, Peste nouă țări Cu flori. BELDICEANU, P. 85, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG. Așa mîndru și frumos, Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNIK-BÎRSEANU, D. 19. Marea cu sarea (și Oltul cu totul) = (construit de obicei cu verbe ca „a făgădui”, „a cere”, „a căuta”) mult, totul; p. e x t. imposibilul. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Popa cerea însă marea cu sarea! SLAVICI, O. II, 88, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG, IORDAN, STIL. 98, 333. Dar tu te-ai dus să cauți marea cu sarea și acum nu faci nici cît o ceapă degerată. CĂLINESCU, I. 211, cf. ZANNE, P. VI, 241. A vîntura țările și mările = a călători mult, a cutreiera prin lume; a hoinări. Crede-mă ca să aibi tu puterea mea, ai vîntura țările și mările. CREANGĂ, P. 190. A (în)cerca marea cu degetul = a încerca să rezolvi ceva la întîmplare, la noroc, cu foarte puține șanse de reușită; a încerca imposibilul. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260, cf. DDRF, ALEXI, W., PAMFILE, J. II, 153, ZANNE, P. I, 211. 2. F i g. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Suprafață vastă; întindere mare, nesfîrșită. Marea de focu clocotind (a. 1654). CUV. D. BĂTR. II, 455/9. Pustia e o mare aprinsă de soare, Nici cîntec de păsări, nici pomi, nici izvoare. MSCEDONSKI, O. I, 142. Stelele pluteau ca niște faruri pe nemăsurata și liniștita mare de întuneric. VLAHUȚĂ, O. A. 158. Tufe uriașe de liliac. . . se scaldă în razele aurite ca-ntr-o mare de lumină. PETICĂ, O. 263. Marea de flăcări ce se revarsă peste pămînt în miezul arzător al zilelor de vară. HOGAȘ, M. N. 14. O boare lină stîrnea valuri în întinsele mări galbene de grîu. SADOVEANU, O. I, 51. S-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare. BART, S. M. 22. Goana după aurul negru se petrece într-o mare de noroi. BOGZA, A. Î. 76. Și deodată oceanul a devenit o mare de flăcări. BARANGA, V. A. 11. Pier valuri de zbucium în mări de-albăstrimi. DEȘLiU, G. 38. ♦ Mulțime (nesfîrșită), cantitate foarte mare. Cufundat sînt într-o mare de plăceri – mă simt schimbat. MACEDONSKI, O. I, 274. O mare de capete priveau surîzînd spre un omuleț care, stînd în mijloc, vorbea cu aprindere. AGÎRBICEANU, A. 419. Tot Podu Tîrgului din Afară era, mult în urmă, o mare de capete. CAMIL PETRESCU, O. II, 251. S-au strîns în curtea uzinei o mare de oameni. BOGZA, C. O. 308. Departe, cît poți cuprinde cu ochii, o mare de capete, o mare de oameni. STANCU, U.R.S.S. 167, cf. 49, 83. În jurul lor era o mare de strigăte. T. POPOVICI, S. 394. Aste buze răpitoare Nu le-aș da. . . Nici p-o mare de mărgele. BIBICESCU, P. P. 34. - Pl.: mări și (învechit) mari, mare (IORDAN, L. R. A. 69). – Gen.-dat. și: (învechit) măriei, măriei. – Și: (regional) máră s. f. ALR II 2561/27. – Lat. mare, -is.

ARCTICA, reg. polară în N Pămîntului, care include reg. septentrională a Eurasiei, Americii de Nord și Oc. Arctic, precum și reg. alăturate ale oceanelor Atlantic și Pacific, și este încadrată de izoterma de 10 °C a lunii celei mai calde (iul.-aug.); c. 27 mil. km²; (dintre care 10 mil. km² uscat). Predomină pod. joase (marginile Platformei Ruse, C. Siberiene și Scutului Canadian) și munții mijlocii (prelungirile Uralilor și M-țior Bîrranga); alt. max.: 3.734 m (vf. Gunnbjorg, Groenlanda). În ins. Baffin, ins. Ellesmere și Arh. Spitzbergen se găsesc cărbuni, metale neferoase și metale rare. Temperaturi foarte scăzute, cu media în ian. de -3 °C în partea preatlantică de S și -40 °C în partea centrală, iar în iul. +10 °C și, respectiv, 0 °C. În reg. Polului Nord, temperatura minimă a fost de -52 °C, iar max. de +6 °C. Vînturi neregulate, la periferie cu caracter sezonier. Precipitațiile, sub formă de zăpadă, ating 75-100 mm în partea centrală și 300-400 mm la periferie. Nebulozitate mare, cețuri permanente și îngheț peren. Ghețuri plutitoare ocupă 11 mil. km² iarna și 8 mil. km² vara. Au efectuat cercetări în A. exploratorii: Barents (1596-1597), Litke (1821-1824), Vranghel (1820-1824), Franklin (1819-1827), Sverdrup (1888-1902), Norenskjöld (1858, 1872-1883), Nansen (1893-1896), Amundsen (1905-1906), Peary (1886-1909), Byrd (1926), Cikalov (1936-1937) ș.a.

MÚNTE (lat. montem) s. m. 1. Formă pozitivă și complexă de relief, cu înălțime care depășește 800 m. După origine pot fi: m. de cutare și înălțare (sau de geosinclinal), formați prin cutarea și înălțarea unei geosinclinale; m. de eroziune, care au luat naștere în urma acțiunii agenților geografici modelatori externi (ploi, vânturi, zăpezi, îngheț-dezgheț etc.) asupra unei regiuni de podiș înalt sau asupra unei zone afectate de mișcări de ridicare; m. vulcanici, rezultați în urma acumulării la suprafața scoarței a materialelor provenite din erupții vulcanice (masive izolate sau lanțuri de conuri); m. vechi, constituiți din roci cristaline vechi, reprezentând fragmente sau blocuri de platforme reînălțate până la c. 800-2.000 m alt., având aspect de horst sau munți bloc; m. reziduali, de fapt resturi ale unor munți vechi, neerodați, cu aspect de inselberg sau munți insulari; m. tectonici, cuprind toate categoriile de munți, cu excepția celor vulcanici și insulari. Din asocierea mai multor masive muntoase rezultă grupe, ramuri, lanțuri muntoase etc. ◊ M.-bloc = munți formați într-o regiune cu structură tabulară, ridicată de mișcări pe verticală, de-a lungul unor linii de falie. ◊ M. submarin = ridicare a fundului oceanelor și mărilor, izolată sau în lanțuri, cu înălțimi ce rar depășesc 1.000 m. 2. Fig. Grămadă, morman (de ceva).

EUROPA, continent în emisfera nordică, întins de la N la S pe 4.000 km, între Capul Nord (71°11′ lat. N) din Pen. Scandinavă și Capul Tarifa (36° lat. N) din Pen. Iberică și de la V la E pe 6.000 km, punctele extreme fiind Capul Roca (9°30′ long. V) din Pen. Iberică și parte de NE a Uralului polar (67°20′ long. E). Supr.: 10,4 mil. km²; c. 717 mil. loc. (1990). Pe teritoriul E. sunt în prezent 44 de state. Țărmurile sale, crestate puternic, sunt scăldate la N de Oc. Înghețat, la V de Oc. Atlantic, iar la S de M. Mediterană și M. Neagră. Limita fizico-geografică dintre E. și Asia urmărește poalele estice ale M-ților Ural, fl. Ural, depr. Kuma-Manici și Marea Neagră (după unii autori poalele de E ale M-ților Caucaz, râul Emba, M. Caspică, S M-ților Caucaz și Marea Neagră). Împreună cu Asia formează ansamblul continental Eurasia. Relieful E. prezintă o mare varietate, datorită mișcărilor tectonice diferențiate și istoriei formării diverselor ei părți. E. vestică are țărmuri dantelate, relief variat, tectonică complicată și climă oceanică, iar E. estică un relief monoton, stabilitate tectonică mare și climă continentală. Munții ocupă aproape 17% din supr. continentului (1,5% având înălțimi mai mari de 2.000 m). Predominant rămâne însă relieful de câmpie. Altitudinea medie a continentului este de 300 m, iar cea max. de 4.807 m (vf. Mont Blanc). Unele reg. (S Câmpiei Caspice și țărmurile Mării Nordului) se află sub nivelul Oceanului Planetar. Câmpia Rusă și Câmpia Germano-Poloneză, reprezentând laolaltă aproape 50% din supr. E., ocupă părțile ei de E și N. În partea de E., Câmpia Rusă este străjuită pe direcția N-S de lanțul M-ților Ural a căror înălțime maximă atinge, în vf. Narodnaia, 1.894 m. Fundamentul Platformei Ruse apare la suprafață în NV E., formând scutul cristalin baltic (gnaisuri, șisturi cristaline, roci eruptive vechi), de care în V se leagă strâns cutele caledoniene ale Pen. Scandinave. Împreună, ele alcătuiesc Fenoscandia (Scutul Baltic), al cărei relief se caracterizează prin predominarea în V și N a M-ților Scandinavici, erodați și puternic fragmentați, a M-ților Hibini din Pen. Kola și a unei câmpii joase de denudație, cu unele regiuni mai înălțate, în E și S. În E. de V, micile câmpii alternează frecvent cu munții diferențiați după înălțime, structură și relief. La S terit. descrise se găsesc reg. munților hercinici, puternic fragmentați de mișcări tectonice, având, datorită eroziunii îndelungate, alt. mijlocii și culmi domoale, teșite. Această reg. cuprinde munții din Marea Britanie și Islanda, Masivul Central Francez, M-ții Vosgi, M-ții Ardeni, Pădurea Neagră, Masivul Șistos Renan, Masivul Boemiei, în alternanță cu câmpii deluroase având relief de cueste, situate în bazine tectonice, umplute cu depozite mezozoice și terțiare din N Franței (Bazinul Parisului), SE Angliei (Bazinul Londrei), Suabia și Franconia. Reg. cu înălțimi mijlocii deluroase și câmpii înalte sunt mărginite de munți cutanați, rezultați în urma orogenezei alpine. Cei mai înalți sunt Alpii, cu relief glaciar, continuați către E de M-ții Carpați. În depr. tectonice umplute cu sedimente marine, lacustre și fluviatile aflate în imediata apropiere a munților, s-au format câmpiile eluviale (Padului, Panonică și Română). Relieful E. mediteraneene este predominant muntos. Sunt caracteristici munții hercinici, cu pante abrupte, cei cutați (de vârstă alpină), în care prezența pe pe suprafețe întinse a unei pături groase de calcare a favorizat dezvoltarea puternică a reliefului carstic, precum și platourile joase sau mijlocii cu relief uniform. Aceasta este o reg. de mișcări tectonice recente și actuale, cu o seismicitate accentuată și un puternic vulcanism actual. Clima E. este în funcție de poziția sa, în special, în zona temperată, de alt. și de orientarea liniilor mari ale reliefului, precum și de circulația generală a atmosferei, predominant vestică, caracterul ei continental accentuându-se de la V spre E. Deasupra continentului acționează masele de aer temperat-continental și maritim la lat. medii, masele de aer tropical-continental și maritim în S și masele de aer arctic în N. Circulația acestor mase de aer este determinată de maximul azoric, minimul islandic și dorsala anticiclonului siberian de iarnă. Vara, temperatura medie a lunii celei mai calde scade de la 26-28°C în S până la 3-5°C în N, iar iarna temperatura medie a lunii celei mai reci scade de la 10-12°C în S și SV până la -18°C și -20°C în NE. Precipitațiile sunt excedentare în NV (Marea Britanie, Scandinavia), unde depășesc 1.000 mm/an, și deficitare în SE (C. Precaspică), unde scad sub 500 mm/an. Zona climatică temperată ocupă cea mai mare parte a continentului. Părți de V îi este caracteristică clima temperat-maritimă, cu amplitudini termice anuale mici (8-18°C), ierni blânde, veri calde în S și răcoroase în N, cu precipitații abundente, căzând regulat în cursul anului, mai ales sub formă de ploi. Părții de E îi corespunde o climă temperat-continentală, cu amplitudini termice anuale mari (30 sau 35°C), cu iarnă lungă și geroasă, având un strat de zăpadă stabil (exceptând parte de S) și cu vară caldă, pe alocuri fierbinte. Hidrografia E. se caracterizează printr-o densitate mare a râurilor și a lacurilor. Marile fluvii se găsesc pe Platforma Rusă, ele aparținând bazinelor M. Caspice, Mării Negre și M. Azov. Cel mai mare este Volga, care, laolaltă cu afluenții săi, constituie o importantă sursă de alimentare cu apă a M. Caspice. În Marea Neagră se varsă Dunărea, Nistrul și Niprul, iar în M. Azov, Donul. Oc. Înghețat primește fluviile Pecioara și Dvina de Nord, iar Oc. Atlantic, Marea Baltică și Marea Nordului – Neva, Niemenul, Vistula, Oderul, Elba. Toate aceste fluvii au cursuri liniștite, în albii slab înclinate și puternic meandrate. Pr. fl. ale E. de V aparțin fie Oc. Atlantic (Rinul, Sena, Loara, Garonne), fie M. Mediterane (Ronul, Padul). Râurile E. sudice se varsă în Oc. Atlantic (Duero, Tajo, Guadiana, Guadalquivir) și în M. Mediterană (Tibru, Arno, Vardar). Ghețarii acoperă o supr. de 119,9 mii km², dintre care 109,8 mii km² se află în insulele arctice, 5 mii km² în M-ții Scandinavici și 5,1 mii km² în Alpi. Vegetația și solurile sunt repartizate latitudinal și etajat, în funcție de climă și de relief. Insulele ocupă o supr. de 730 mii km² (Marea Britanie, Islanda, Irlanda, Sicilia, Sardinia, Novaia Zemlea, Spitsbergen ș.a.). Pr. pen. ale E. sunt: Scandinavă, Iberică, Italică, Balcanică, Kola, Iutlanda.

GEO- „pămînt, sol, teren, terestru, teluric”. ◊ gr. ge „pămînt” > fr. géo-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. geo-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază relațiile dintre evoluția globului terestru și dezvoltarea vieții; ~biont (v. -biont), s. n., organism vegetal care trăiește permanent în sol; ~blast (v. -blast), s. n., 1. Embrion cu germinație subterană. 2. Stolon subteran; ~cancerologie (v. cancero-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază interdependența dintre cancer și condițiile geografice; ~carpie (v. -carpie), s. f., fenomen prezent la unele plante care, după fecundație, își afundă floarea în pămînt, unde se dezvoltă fructele; ~carpotropic (v. carpo-₁, v. -tropic), adj., (despre plante) care se curbează dirijînd fructul în pămînt; ~centric (v. -centric), adj., 1. Care este raportat la centrul pămîntului. 2. Care are globul terestru drept centru; ~clază (v. -clază), s. f., ruptură mare în scoarța terestră; sin. litoclază; ~cratic (v. -cratic), adj., referitor la mișcările tectonice de ridicare și de coborîre a scoarței, manifestate prin regresiunea și transgresiunea apelor marine; ~criologie (v. crio-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază zonele de îngheț ale pămîntului; ~criptofite (v. cripto-, v. -fit), s. f. pl., plante care se înmulțesc prin muguri subterani; ~cronologie (v. crono-, v. -logie₁), s. f., ramură a geologici care se ocupă cu măsurarea timpului istoric și cu stabilirea succesiunii fenomenelor geologice; ~dezie (v. -dezie), s. f., disciplină care studiază forma și dimensiunile pămîntului și tehnica reprezentării cartografice a suprafeței lui; ~dinamic (v. -dinamic), adj., referitor la modificările suferite de scoarța terestră sub acțiunea diferiților agenți externi; ~ecologie (v. eco-₁, v. -logie₁), s. f., ecologia pămîntului; ~ecotip (v. eco-₁, v. -tip), s. n., ecotip geografic stabilizat; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor față de forța de gravitație; ~fag (v. -fag), adj., care se hrănește cu pămînt; ~fagie (v. -fagie), s. f., ingerare patologică de pămînt; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre un organ vegetal) care crește subteran; ~fite (v. -fit), adj., s. f. pl., (plante) care în perioada repausului vegetativ sau în condiții nefavorabile continuă să supraviețuiască numai prin organele subterane; ~fon (v. -fon), s. n., instrument folosit în prospecțiunile geologice pentru recepționarea undelor sonore; ~gen (v. -gen₁), adj., (despre agenți patogeni) care pătrunde din sol în organele plantei; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare a pămîntului; ~genie (v. -genie₁), s. f., disciplină care studiază originea și formarea pămîntului; ~gnozie (v. -gnozie), s. f., disciplină care are ca obiect de studiu compoziția mineralogică și resturile florei și faunei pămîntului; ~gonie (v. -gonie), s. f., formare a pămîntului; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în geografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., știință care descrie și studiază scoarța terestră, cu toate elementele sale, din punct de vedere fizic, economic, biologic etc.; ~id (v. -id), s. n., corp geometric reprezentînd forma teoretică a pămîntului, redusă la nivelul oceanelor; ~izotermă (v. izo-, v. -term), s. f., linie care unește pe o hartă puncte cu aceeași temperatură din scoarța terestră; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație a pămîntului; ~lit (v. -lit₁), s. n., zeolit*; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în geologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază modul de formare, structura și istoria dezvoltării pămîntului; ~mal (v. -mal), adj., 1. (Despre organe vegetale) Cu dezvoltare orizontală, ca rezultat al acțiunii forței de gravitație. 2. (Despre plante) Care prezintă organe tîrîtoare; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., ramură a matematicii care studiază formele și proprietățile figurilor spațiale; ~metrografie (v. metro-₂, v. -grafie), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul găsirii unei soluții cît mai simple, dar exacte, a unei probleme de construcție geometrică; ~metru (v. -metru₁), s. m. și f., 1. Specialist în geometrie. 2. Topograf; ~morfic (v. -morfic), adj., referitor la forma globului pămîntesc; ~morfie (v. -morfie), s. f., parte a geodeziei care se ocupă cu studiul figurii pămîntului; ~morfogeneză (v. morfo-, v. -geneză), s. f., proces de apariție a formelor de relief ale suprafeței terestre; ~morfogenie (v. morfo-, v. -genie₁), s. f., disciplină care studiază originea formelor de relief de pe pămînt; ~morfolog (v. morfo-, v. -log), s. m. și f., specialist în geomorfologie; ~morfologie (v. morfo-, v. -logie₁), s. f., parte a geografiei fizice care studiază forma și evoluția reliefului scoarței terestre; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., influență morfogenetică a forței de gravitație asupra organelor vegetale; ~nastie (v. -nastie), s. f., fenomen biologic de curbare sau de răsucire a organelor vegetale spre pămînt; ~nemie (v. -nemie), s. f., ramură a biogeografiei care studiază condițiile și distribuirea organismelor vegetale și animale pe suprafața terestră; ~nictinastie (v. nicti-, v. -nastie), s. f., mișcare de curbare a plantelor sub influența puterii de gravitație pentru luarea poziției de somn; sin. geonictitropie; ~nictitropie (v. nicti-, v. -tropie), s. f., geonictinastie*; ~nomie (v. -nomie), s. f., studiul legilor fizice după care se produc schimbările scoarței terestre; ~oceanografie (v. oceano-, v. -grafie), s. f., geologie marină; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază efectele climatului și ale mediului înconjurător în apariția bolilor; ~sferă (v. -sferă), s. f., fiecare din învelișurile concentrice care intră în componența globului terestru; ~speologie (v. speo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază morfologia, mineralogia, petrografia și speogeneza regiunilor carstice; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Mișcare de orientare a organelor vegetale în direcția forței de gravitație. 2. Sensibilitate a protoplasmei celulare față de forța de gravitație; ~termic (v. -termic), adj., referitor la căldura internă a pămîntului; ~termie (v. -termie), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul variațiilor termice ale pămîntului, în raport cu adîncimea lui; ~termometru (v. termo-, v. -metru₁), s. n., termometru cu care se măsoară temperatura solului; ~tip (v. -tip), s. n., populație cu caractere particulare, rezultate ale selecției, în anumite condiții de mediu; ~trofie (v. -trofie), s. f., creștere unilaterală și inegală a unui organ datorită poziției luate în urma puterii de gravitație; sin. geotrofism; ~tropic (v. -tropic), adj., (despre organe vegetale) care prezintă mișcări de curbare în direcția razei pămîntului, sub influența gravitației; ~xen (v. xen), adj., (despre animale) care trăiește majoritatea timpului la suprafața solului.

ZARE, zări, s. f. 1. Partea cerului sau a pămîntului pe care o mărginește linia orizontului. V. orizont. Deasupra șirurilor de sălcii se ridica zarea luminoasă, verde sub nori și cețuri. DUMITRIU, N. 276. Privea cu-ntristare, Cît ți-i oceanul de larg, zările fără catarguri. TOPÎRCEANU, P. 45. ◊ (Poetic) înălțimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. EMINESCU, O. I 210. ◊ Fig. Oștenii își schimbă locul necontenit; îi bate vîntul cătră zarea furtunilor. SADOVEANU, N. P. 102. Pierdut e totu-n zarea tinereții Și mută-i gura dulce-a altor vremuri. EMINESCU, O. I 201. În ochii mei deschis-ai o zare nouă, largă... Tot sufletul spre dînsa cu tine vrea să meargă. ALECSANDRI, T. II 118. ◊ Loc. adv. (Mai ales în construcție cu verbele «a se uita», «a privi») În zare (sau, rar, în zări) = la orizont; p. ext. în depărtare, departe. Cei doi flăcăi se priviră între ei, întunecați, apoi se uitară amîndoi în zare. DUMITRIU, N. 235. Vedem pînă departe, în fundul zării, sate, cîmpuri, păduri. STANCU, U.R.S.S. 105. Brazdele negre-lucii se întindeau pînă în zare. SADOVEANU, O. VI 430. Iar mai spre-amiazi, din depărtări, Văzu-tu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I 56. Privea în zare, cum pe mări Răsare și străluce, Pe mișcătoarele cărări Corăbii negre duce. EMINESCU, O. I 167. Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari. id. ib. 146. Despot, Despot... în zarea depărtată S-aude zgomot mare și-o oaste se arată. ALECSANDRI, T. II 172. Din zări = din depărtări. Din zări un tînăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor. COȘBUC, P. I 281. ♦ Văzduh. Vei privi prin zări senine Stelele, sclipind mărunte, Cum încet de peste munte, Ies de printre brazi. COȘBUC, P. I 316. 2. Lumină care se împrăștie în jurul unei surse luminoase. Moșneagul puse mîna pe pahar și-l ridică în zarea fînarului. SADOVEANU, O. II 15. Pune-l să-mi cînte de inimă albastră aici, la zarea stelelor și a focului. GANE, N. I 135. Cu făclioara pe-unde treci, Dai zare negrelor poteci. COȘBUC, P. I 148. ◊ Expr. A se uita în zare (la ceva) sau a privi (ceva) în zare = a privi un obiect transparent așezîndu-l în dreptul unei surse de lumină, pentru a-l vedea mai bine. Străinul... luă paharul, îl privi în zare. SADOVEANU, la TDRG. Se uită în zare la culoarea de chilimbar Gustă și așeză paharul la loc. C. PETRESCU, A. 373. (O) zare de... = o cantitate mică de... (în special de lumină, v. licărire). În cîteva ore de drum, mașina avea să-l înfunde iarăși în satul tătăresc, cu bordeie strîmbe și oarbe de lut... și cu praful acela dobrogean... răsucit în vîrtejuri peste cîmpuri dogorite, fără zare de umbră. C. PETRESCU, Î. I 4. Ce mi-aprinde-n piept scîntei? E părere, ori o zare De lumină-n geamul ei? CERNA, P. 142. Înnoptase. Zare de stea nu se vedea deasupra. VLAHUȚĂ, la TDRG. Se sui într-un copaci înalt, și se uită în toate părțile, că de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă și să ceară nițel foc. ISPIRESCU, L. 200. O zare de lumină s-arată-n răsărit. EMINESCU, O. I 98. (În construcții negative) De zare = nici un pic, cîtuși de puțin. Nu-i nici stăpînul casei, nici femeia lui măcar, nici măcar o slugă de zare. GANE, la CADE. ♦ Rază. Deci sîngerat la pămînt i-alunecă brațul, iar noaptea Morții și-a silnicii sorți i-acopere zarea vederii. MURNU, I. 89. Ești demon, copilă, că numai c-o zare Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare. EMINESCU, O. I 41. ♦ Zori de ziuă. V. zori. De ce să cadă crinul în zarea dimineții? De ce să moară Emisii în floarea tinereții? ALECSANDRI, P. II 114. Și la zări de ziuă a mai făcut un copil și l-a numit Zărilă. ȘEZ. II 49. ◊ Fig. Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț, Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineți. EMINESCU, O. I 114. 3. Culme, creastă, coamă, vîrf. După o jumătate de ceas ne suirăm noi-înșine pe zarea muntelui. GANE, N. III 113. După un minut de odihnă pe zarea dealului, descălecai și începurăm a scoborî la vale. HOGAȘ, M. N. 205. Îndărăt, dintr-o zare de codru, soarele răsărea încet pe-un cer de un albastru cald și fără pic de nor. VLAHUȚĂ, O. A. 276.