BONAPARTISM s. n. 1. Formă de dictatură apărută în Franța, în timpul lui Napoleon I. 2. Atașament față de bonapartism (1) sau față de conducerea lui Napoleon Bonaparte. – Din fr. bonapartisme.

BONAPARTISM n. Formă de guvernământ, instaurată în Franța sub conducerea lui Napoleon Bonaparte. /<fr. bonapartisme

BONAPARTISM s.n. Formă de dictatură instaurată în Franța foarte curînd după victoria revoluției de la sfîrșitul sec. XVIII, sub conducerea lui Napoleon Bonaparte. ♦ Regim politic înfăptuind puterea personală a împăratului. [< fr. bonapartisme].

BONAPARTISM s. n. 1. formă a dictaturii marii burghezii, în Franța, după victoria revoluției de la sfârșitul sec. XVIII, sub conducerea lui Napoleon Bonaparte. ◊ atașament față de dinastia întemeiată de Napoleon. 2. formă de dictatură personală. (< fr. bonapartisme)

ABUKIR [Abū Qῑr], localit. în Egipt, la NE de Alexandria. În apropierea ei au avut loc cîteva bătălii: la 1 august 1798, flota engleză, comandată de amiralul Nelson, a distrus flota franceză, comandată de amiralul Brueys; la 24-25 iul. 1799 Napoleon Bonaparte i-a învins pe otomani, iar la 8 martie 1801 armata franceză din Egipt a fost înfrîntă de cea engleză.

AJACCIO [ajacsió], oraș în SE Franței (Corsica), port la M. Mediterană; 54,1 mii loc. (1982). Centru comercial (fructe și lemn) și turistic. Șantiere navale. Muzeu. Locul de naștere a lui Napoleon Bonaparte.

CADOUDAL [cadudál], Georges (1771-1804), general francez. Conducător al insurgenților regaliști din Vendea. Atentînd la viața lui Napoleon Bonaparte, a fost prins și executat.

CONDÉ [cõdé], familie de nobili francezi, ramură colaterală a familiei Bourbon. Mai importanți: 1. Louis II, prinț de C., supranumit „Marele Condé” (1621-1686), vestit comandant militar în timpul Războiului de 30 de Ani (1618-1648), în care a repurtat victoriile de la Rocroi (1643), Freiburg (1644), Nödlingen (1645) și Lens (1648). 2. Louis Joseph, prinț de C. (1736-1818), comandant al armatei franceze contrarevoluționare a emigranților din Koblenz, numită „armata lui Condé”. 3. Louis Antoine Henri de C., duce de d’Enghien (1772-1804), ultimul descendent al familiei Condé. Emigrat în Franța în 1789, implicat în complotul regaliștilor, a fost răpit de agenții lui Napoleon Bonaparte de la Baden, judecat și executat la Vincennes.

*bonapartíst, -ă s. Partizan al familiiĭ Bonaparte (Napoleon).

LEGIUNEA DE ONOARE, primul ordin național creat în 1802 de Napoleon Bonaparte, acordat celor cărora le erau recunoscute serviciile militare și civile aduse Franței. Cuprinde cinci clase: trei grade – cavaler, ofițer, comandor – și două demnități – înalt-ofițer și mare-cruce.

MANIN, Ludovico (1726-1802), ultimul doge al Veneției (1787-1979). Înlăturat în urma campaniei militare a lui Napoleon Bonaparte din Italia. Memorii.

MACDONALD, Étienne-Jacques Joseph Alexandre, duce de Tarent (1765-1840), mareșal francez. Unul dintre susținătorii loviturii din 18 brumar 1799 a lui Napoleon Bonaparte. A luptat în campania din Italia; s-a remarcat în bătălia de la Wagram (1809). Pair al Franței după căderea lui Napoleon.

ETRURIA (în Antic.), regiune în V Pen. Italice, locuită de etrusci și inclusă, în sec. 3 î. Hr., în statul roman. Corespunde azi, în mare parte, Toscanei. – Regatul Etruriei, regat creat (1801) de Napoleon Bonaparte în Toscana în favoarea lui Ludovic, duce de Bourbon-Parma. Alipit în 1807 imperiului francez. Transformat în marele ducat de Toscana (1809) și donat de Napoleon I surorii sale, Eliza.

MELÉNDES VALDÉS, Juan (1754-1817), poet spaniol. Lirică erotică și bucolică, ode și balade, prin care a dat o nouă flexibilitate metricii spaniole („Batilo”, „Poezii”). Exilat în Franța din cauza simpatiei pentru Napoleon Bonaparte.

NAPOLEON BONAPARTE I (1769-1821), împărat al Franței (1804-1814 și 1815). Unul dintre cei mai străluciți comandanți militari din istorie. Ca general, s-a remarcat în campaniile din Italia (1796-1797), Egipt (1798-1799), Prusia (1806), Austria (1809), câștigând bătălii rămase celebre, ca acelea de la Arcore (1796), Marengo (1800), Austerlitz (1805), Jena (1806), Wagram (1809) etc. După lovitura de stat de la „18 brumar” (9 nov.) 1799, a instaurat un nou regim politic, întâi sub forma Consulatului, iar din 1804, sub forma Imperiului. Prin politica sa internă a contribuit la consolidarea și dezvoltarea statului modern în Franța, de numele lui fiind legate codurile civil (1804), comercial (1808) și penal (1810), baza noilor relații juridice. Politica sa externă se caracterizează printr-un șir aproape neîntrerupt de războaie (Războaiele napoleoneene)pentru hegemonie în Europa, împotriva coalițiilor statelor europene, războaie care au provocat mari pierderi materiale și de vieți omenești atât Franței, cât și adversarilor săi, fără precedent în istoria europeană modernă. În 1806, a instituit Blocada continentală, îndreptată împotriva Angliei, principal adversar al Franței. După campania dezastruoasă din Rusia (1812), înfrângerea de la Leipzig (Bătălia națiunilor, 1813) și invadarea Franței de către armatele Coaliției VII (Rusia, Austria, Prusia, Anglia), a abdicat și a fost exilat pe ins. Elba (1814). Revenit în Franța la 1 mart. 1815 („Cele 100 de zile”), a fost înfrânt la Waterloo de armata anglo-prusiană și silit din nou să abdice. A fost exilat pe ins. Sfânta Elena din Oc. Atlantic, unde a și murit. Personalitatea sa a fost apreciată diferit în epocă, cât și după aceea. – Codul ~, codul civil francez din 1804, în vigoare și astăzi. A servit drept model codurilor elaborate de numeroase țări, inclusiv codul civil român din 1864.

NAPOLEON BONAPARTE II (François Charles Joseph Bonaparte) (1811-1832), fiul lui Napoleon I și al Mariei-Luisa de Habsburg; a primit la naștere titlul de „rege al Romei”. Recunoscut de bonapartiști ca succesor al lui Napoleon I, sub numele de Napoleon II. La sugestia lui Metternich, a fost dus de mama sa la Viena (1814), fiind educat la Curtea austriacă. În 1818 i s-a conferit titlul de duce de Reichstadt. A murit precoce de tuberculoză. L-a inspirat lui E. Rostand drama „L’Aiglon” (Vulturașul). Cenușa lui a fost adusă în Franța în 1940.

NAPOLEON III (Charles Louis Napoleon Bonaparte) (1808-1873), împărat al Franței (1852-1870). Nepot de frate al lui Napoleon I. Președinte al Republicii (1848-1852). La 2 dec. a înfăptuit o lovitură de stat, iar la 2 dec. 1852 s-a proclamat împărat. În prima parte a domniei sale a promovat o politică autoritară, favorabilă unei dezvoltări economice notabile și a promovat o reformă urbanistică. După 1860, a acordat unele libertăți democratice. În timpul lui, Franța a participat la Războiul Crimeii (1853-1856), la războiul împotriva Austriei (1859), la intervențiile în China (1857-1860), Indochian (1859-1862), Mexic (1862-1867). În războiul Franco-Prusian (1870-1871), a capitulat cu o parte a forțelor armate la Sedan (sept. 1870). Detronat, s-a exilat în Marea Britanie, unde a și murit.

POZZO [póttso] DI BORGO, Carlo Andrea, conte (1764-1842), diplomat de origine corsicană. Secretar de stat în Corsica ocupată de englezi (1794-1796). Refugiat în Rusia, a devenit consilier al împăratului Aleksandru I și dușman înverșunat al lui Napoleon Bonaparte. Ambasador al Rusiei la Paris (1815-1834) și Londra (1834-1839). A participat la Congresul de la Viena (1814-1815) și la toate congresele Sfintei Alianțe.

KLÉBER [klebér], Jean-Baptiste (1753-1800), general francez. A reprimat insurecția din Vendée; i s-a remarcat în bătălia de la Fleurus (1794) împotriva austriecilor. Comandant al trupelor franceze din Egipt după reîntoarcerea lui Napoleon Bonaparte în Franța. Asasinat la Cairo.

BONAPARTISM s. n. 1. Sistem de guvernare în care puterea a fost deținută de dinastia fondată de Napoleon Bonaparte. 2. Atașament față de bonapartism (1) sau față de conducerea lui Napoleon Bonaparte. – Din fr. bonapartisme.

bonapartism sn [At: DN² / E: fr bonapartisme] 1 Dictatură instaurată în Franța de Napoleon Bonaparte. 2 Atașament față de conducerea lui Napoleon Bonaparte.

napoleonian, ~ă a [At: MACEDONSKI, O. III, 87 / P: ~le-o-ni-an / Pl: ~ieni, ~iene, (rar) ~i, ~e / E: fr napoléonien] 1-2 Care se referă (la împăratul Napoleon Bonaparte sau) la epoca sa. 3-4 Care aparține (împăratului Napoleon Bonaparte sau) epocii sale. 5 Care are caracteristici asemănătoare cu cele ale împăratului Napoleon.

SPONTINI, Gaspare (1774-1851), compozitor italian. Favorit al lui Napoleon Bonaparte, al împărătesei Josephine a Franței și al lui Friedrich-Wilhelm III al Prusiei. Opere eroice („Fernandez Cortez”, „Vestala”).

bonapartism s.n. 1 (ist.) Orientare politică în Franța care urmărea restaurarea dinastiei lui Napoleon Bonaparte după căderea acestuia (1814) și care a triumfat odată cu urcarea pe tron a lui Napoleon III. ♦ Simpatie față de sistemul politic sau de dinastia întemeiată de Napoleon Bonaparte. A fost acuzat de bonapartism. 2 Ext. Sistem politic, caracterizat prin regim personal autoritar, cu susținere populară exprimată prin plebiscit. • /<fr. bonapartisme; cf. nm. pr. Napoleon Bonaparte, împărat al Franței.

bonapartist, -ă adj., s.m., s.f. 1 s.m., s.f. Susținător al regimului politic instaurat de Napoleon Bonaparte; adept al bonapartismului. 2 adj. Care aparține bonapartismului, privitor la bonapartism. • pl. -iști, -iste. /<fr. bonapartiste.

Du sublime au ridicule il n’y a qu’un pas (fr. „De la sublim la ridicol nu-i decît un pas”) – Sînt cuvintele pe care le-a pronunțat Napoleon Bonaparte în decembrie 1812, după dezastrul de la Berezina, cînd a fost nevoit să fugă din Rusia, cu armatele distruse și prestigiul destrămat. Ele se aplică, cu egală semnificație, oricărui muritor care, ajuns la o situație strălucită, comite o greșeală imensă care-l prăbușește și-l face ridicol, provocînd fie hazul, fie compătimirea lumii, sau chiar pe amîndouă laolaltă. Heine a ales această vorbă vestită ca moto al unuia dintre capitolele faimosului său pamflet Tamburul Major Le Grand (Heine, Proză, pag. 255). Vezi și: De la Capitoliu la stînca Tarpeiană nu-i decît un pas! IST.

Mașină infernală – Pentru întîia oară în istorie această denumire a fost aplicată la Paris unui... butoi, în ziua de 24 decembrie 1800, cînd regaliștii au pus la cale un atentat împotriva primului consul Napoleon Bonaparte. Butoiul, plin cu artificii și proiectile, a fost așezat pe o căruță, la intrarea în strada Saint-Nicaise, pe unde Napoleon venea în mod obișnuit spre Tuileries. Explozia s-a produs cîteva secunde după trecerea lui Bonaparte. Opt persoane au fost omorîte și 40 de case avariate și incendiate. De atunci expresia de „mașină infernală” a fost atribuită tuturor armelor folosite în scopuri criminale. IST.

* CONSUL sm. 1 🏛 Unul din cei doi magistrați anuali investiți cu puterea supremă în republica romană ¶ 2 🔎 Unul din cei trei magistrați însărcinați cu puterea executivă a Republicii franceze după Constituțiunea anului VIII; primul ~, Napoleon Bonaparte ¶ 3 ⏲ Agent numit de un Stat într’un oraș din altă țară spre a reprezenta și a proteja interesele comerțului său în străinătate [fr.].

SAXONIA² (germ. Sachsen), denumirea unei reg. istorice și a unei formațiuni statale care de-a lungul timpului a acoperit realități istorice diferite. Nucleul statului S. l-a constituit amrca Meissen, întemeiată pe un terit. situat pe cursul mijlociu al fl. Elba, cucerit de franci de la slavii sorbi (sec. 10) și care în 1089 a intrat în stăpânirea familiei saxone de Wettin prin Henric de Ellenburg, conte de Wettin, numit markgraf (1089-1103) de împăratul german Henric IV. În 1247 (definitiv în 1264), Henric III cel Ilustru, markgraf (1221-1288) a primit la moartea unchiului său Henric Raspe, ultimul landgraf al Thuringiei, ca moștenire, Thuringia și comitatul palatin de Saxonia (situat în partea de S a Ducatului saxonilor, care, din 1180, aparținea Thuringiei). Din 1423, ca răsplată pentru participarea la luptele împotriva husiților, Frederic I cel Viteaz, markgraf de Meissen (ca Frederic IV, din 1407), a primit Saxonia-Wittenberg (o parte din Ducatul saxonilor), împreună cu titlul de principe-elector (6 ian. 1423). Din această epocă, pentru stăpânirile familiei de Wettin a început să fie folosită denumirea de S., Electoratul de S. sau S. Superioară (spre a o deosebi de reg. din N, locuită din Antic. de saxoni, numită S. Inferioară). Prin înțelegerea de la Leipzig (26 aug. 1485), Ernst și Albrecht, fiii și succesorii principelui-elector Frederic II cel Blând de Wettin (1428-1464), au hotărât să-și împartă moștenirea: Ernst a păstrat partea de N a S. (S.-Wittenberg), o mare parte din Thuringia, precum și titlul de principe-elector, întemeind linia Ernestină a familiei de Wettin, cu reședința în orașul Wittenberg, în timp ce Albrecht a primit markgrafiatul Meissen, părți din ținutul Osterland (situate în jurul Leipzigului), precum și N Thuringiei, având titlul de duce, întemeind linia Albertină a familiei de Wettin, cu reședința în orașul Dresda. Orașul Wittenberg a avut un rol important în introducerea Reformei în Germania, aici desfășurându-și activitatea Martin Luther și Philipp Melanchthon, iar principele-elector Johann cel Ferm (1525-1532), îmbrățișează luteranismul în 1528, făcând din principatul său un bastion al noii confesiuni. Un succesor lipsit de noroc, principele-elector Johann Frederic I cel Mărinimos (1532-1547), alăturându-se celorlalți principi luterani din „Uniunea de la Schmalkalden”, a luptat împotriva împăratului Carol V, dar a fost înfrânt și luat prizonier în lupta de la Mühlberg (24 apr. 1547); mare parte din stăpânirile sale au au revenit vărului primar – Mauriciu, duce aparținând liniei Albertine, aflat în tabăra Habsburgilor catolici, care a reușit în acest fel să supună autorității sale aproape toate stăpânirile saxone, dobândind și titlul de principe-elector (24 febr. 1548). Participând la Războiul de 30 de Ani, principele-elector Johann Georg I (1611-1656), a primit din partea împăratului Ferdinand II de Habsburg Lusatia (Lausitz) Superioară și Inferioară, precum și o parte din terit. stăpânite de Magdeburg. Mai târziu, Frederic August I cel Puternic, principe-elector (1694-1733), a fost ales rege al Poloniei (ca August II, 1697-1706 și 1709-1733), întemeind Dinastia Saxonă în Regatul Poloniei (1697-1763). În cursul sec. 18, S. a participat la majoritatea războaielor de pe continent: în timpul Războiului de 7 Ani (1756-1763) s-a aflat în luptă cu Regatul Prusiei, suferind o serie de înfrângeri, fiind obligată la plata unor importante despăgubiri și cunoscând regimul de ocupație militară (1756) a oștilor regelui Frederic II cel Mare. În 1792-1796 S., sub cârmuirea principelui-elector Frederic August III cel Drept (1763-1827), a participat, alături de coaliția a IV-a, împreună cu Prusia, împotriva lui Napoleon I Bonaparte, dar după înfrângerea armatei prusace în luptele de la Jena și Auerstädt (14 oct. 1806), trecea de partea învingătorului de la care primește titlul de rege (11 dec. 1806) și intră în Confederația Rinului, aflată sub protectoratul lui Napoleon I. În 1807 i s-a acordat titlul de arhiduce al Marelui Ducat al Varșoviei. Regatul S., cu capitala la Dresda, a participat, ca aliat al Franței, la Războaiele napoleoniene până la lupta de la Leipzig (16-19 oct. 1813), când trupele saxone au trecut de partea coaliției antifranceze, iar Frederic August a fost luat prizonier; între 1813 și 1815, Regatul S. s-a aflat sub administrație rusească și apoi prusacă. Congresul de Pace de la Viena a hotărât (la 8 iun. 1815) ca mai mult de jumătate din terit. Regatului S. (așa-numita S. prusacă, de c. 20.000 km²) să intre în stăpânirea Prusiei, Regatul S. păstrând un terit. de c. 15.000 km². În oct. 1866, Regatul S. a intrat în Confederația Germană de Nord, aflată sub egida Prusiei, iar din 18 ian. 1871 în Imp. German; ultimul rege al S. a fost Frederic August III (1904-1918); la 10 nov. 1918 s-a proclamat Republica saxonă de la Dresda, iar la 11 aug. 1919, prin Constituția de la Weimar, S. a intrat în componența Germaniei, ca land (1920-1945). În 1945, după capitularea Germaniei naziste, S. s-a aflat în zona sovietică de ocupație, iar din 1949 a făcut parte din Republica Democrată Germană; prin legea din iul. 1952, pe terit. s-au constituit districtele Leipzig, Karl-Marx-Stadt și Dresda. După reunificarea Germaniei (3 oct. 1990), a fost reînființat landul S., având aproximativ același terit. cu cel dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

LUDOVIC BONAPARTE v. Napoleon III.

MURAT [mürá], Joachim (1767-1815), mareșal francez. A participat la războaiele napoleoneene, remarcându-se în luptele de la Austerlitz (1805), Jena (1806) și Eylau (1807). Căsătorit cu sora lui Napoleon, Carolina Bonaparte, a primit din partea împăratului titlul de rege al Neapolelui, sub numele de Joachim Napoleon (1808-1815). După înfrângerea împăratului, a semnat un tratat cu aliații, raliindu-se lui Napoleon după revenirea din ins. Elba. Capturat în Calabria, a fost împușcat (13 oct.) de auroritățile regale.

Napoleon I (Bonaparte) m. împărat al Francezilor, cel mai mare răsboinic al timpurilor moderne. Născut la Ajaccio în 15 August 1769, ajunse general de brigadă în 1794 și după strălucitele campanii din Italia (1796), întreprinse expedițiunea Egiptului (1798): prin lovitura de Stat din 18 Brumar (9 Noemvrie) răsturnă directoriul (1799), după care fu proclamat primul consul al Republicei și apoi (în 1804) împărat sub numele de Napoleon. Domnia sa fu ilustrată de victoriile repurtate asupra Austriacilor, Rușilor, Prusienilor și Spaniolilor; în 1812, întreprinse dezastroasa campanie în contra Rusiei, care coaliză Europa întreagă împotriva lui; silit să abdice în 1814, fu trimis, în insula Elba, de unde reintră în Franța; dar învins la Waterloo de Anglo-Prusieni (1815), se predete Englezilor, cari îl exilară în insula Santa-Elena, unde muri la 5 Maiu 1821. ║ Napoleon II, fiul celui precedent, primi la naștere (1811) titlul de Rege al Romei; după căderea tatălui său (1814), el se retrase la bunicul său Francisc II, care îi dete titlul de duce de Reichstadt, și muri în 1832; ║ Napoleon III, împărat al Francezilor, fiul lui Ludovic Napoleon, regele Olandei; numit Președinte al Republicei Franceze în 1848 și proclamat împărat după lovitura de Stat din 2 Decemvrie 1851, întreprinse (aliat cu Englezii și cu Turcii) campania din Crimeia, care se termină cu coprinderea Sevastopolului și cu tractatul din Paris (1855); după răsboiul din Italia în contra Austriacilor (1859) și după expedițiunea nenorocită a Mexicului (1862-1867), declară răsboiu Prusiei (1870); învins și făcut captiv la Sedan în urma unor dezastre cumplite (2 Septemvrie 1870), Napoleon fu detronat de Parizieni și se retrase apoi în Anglia, unde muri în 9 Ianuarie 1873. Fiul său, principe imperial, fu ucis într’o expedițiune contra Zulușilor în Africa (1879).

POURVU QUE ÇA DURE (fr.) numai de-ar dura – Cuvinte atribuite Letiției Bonaparte, mama lui Napoleon, neîncrezătoare în statornicia gloriei fiului ei. Neîncredere în stabilitatea sau durata unei situații.

Pourvu que ça dure! (fr. „Numai să dureze!”) – cuvinte rostite de Letiția Bonaparte, mama lui Napoleon, care a intuit că gloria și puterea fiului ei nu vor fi de lungă durată, datorită temperamentului său năvalnic și dorinței nepotolite de cuceriri, ceea ce i-a coalizat pe toți dușmanii interni și dinafară. Expresia e cunoscută și sub forma: pourvu que ça douré, adică așa cum a pronunțat-o „Madame mère” (Doamna mamă) care, fiind din Ajaccio, vorbea limba franceză cu accent corsican. Se citează, ca îndoială sau ca avertisment, spre a semnala că o anumită stare de lucruri pare nesigură, trecătoare. IST.

C’est l’argent qui fait la guerre (fr. „Banul face războiul”) – Vorbe atribuite lui Napoleon. Cercetătorii au stabilit însă că Bonaparte n-a făcut decît să parafrazeze și să acorde împărăteasca-i autoritate unor cuvinte mai vechi spuse de istoricul latin Quintius Curtius Rufus care, în lucrarea sa Istoria lui Alexandru, susține că banul este nervus belli (nervul războiului), în sensul de pilonul care-l susține, forța motrice. Astfel a fost restituită adevăratului stăpîn și această… anexiune (literară) a lui Napoleon! Aceleași cuvinte au mai fost atribuite și mareșalului Trivulzio (1448-1518). Întrebat de Ludovic al XII-lea ce arme și ce alimente sînt necesare pentru cucerirea ducatului Milano, el ar fi răspuns: „Tre cose, Sire, ci bisognano preparare: danari, danari e poi danari” (Trei lucruri, Sire, trebuie pregătite: bani, bani și iarăși bani). IST.

Bonaparte m. familie corsicană devenită celebră prin Napoleon I.

JOSEPHINE [ʒozefín], (Marie Josèphe Rose TASCHER de LA PAGERIE) [taʃér də la paʒrí] (1763-1814), soția vicontelui Alexandre de Beauharnais, apoi, din 1796, a generalului Bonaparte. Împărăteasă a Franței din 1804 până în 1809, când a divorțat de Napoleon I.

Il faut laver son linge sale en famille (fr. „Rufele murdare trebuie spălate în familie”) – Voltaire a adresat aceste cuvinte enciclopediștilor, sfătuindu-i să nu aducă în public certurile dintre ei. Dar expresia ar fi rămas poate necunoscută, dacă n-ar fi reluat-o Napoleon. (Balzac, în romanul Eugenie Grandet, o atribuie chiar direct lui Bonaparte). Într-o faimoasă diatribă, rostită la 1 ianuarie 1814 în fața deputaților care începuseră a cîrti împotriva lui și a administrației imperiale, Napoieon spuse: „Dacă aveți a vă plinge, trebuia să așteptați alt prilej cînd, în fața sfetnicilor mei sau chiar în fața mea, v-ați fi spus plîngerile și, în măsura în care ar fi fost întemeiate, vi le-aș fi satisfăcut. Dar explicația ar fi avut loc între noi, căci în familie, nu în public, se spală rufele murdare”. LIT.

Generalul Iarnă – Expresie care a circulat foarte mult în presa mondială, în special în iarna anului 1941 -1942, cînd naziștii căutau pretexte meteorologice pentru a explica înfrîngerile suferite pe frontul de răsărit. Expresia totuși e mai veche, legată însă tot de o campanie în Rusia: campania lui Napoleon care s-a sfîrșit și ea cu un dezastru. Pe vremea aceea, și anume la 1 decembrie 1812, într-o gazetă satirică din Londra, apăruse desenul: „General Frost shaving the little Boney” (Generalul Ger săpunind pe micul Boney, adică Bonaparte). Se înțelegea că „Generalul Iarnă”, cu toate rigorile lui, e mai tare decît Napoleon cu toți generalii și toată strategia lor. Curînd expresia a intrat și în literatură. Poetul englez William Wordsworth a folosit-o în două poezii scrise în 1816. La 1855 altă revistă umoristică engleză „Punch”, alegîndu-și ca țintă a zeflemelilor ei pe țarul Nicolae I, i-a atribuit declarația următoare: „Rusia are doi generali pe care se poate temeinic bizui: generalul Ianuar și generalul Februar”. În fond, tot Generalul Iarnă. IST.

C’est plus qu’un crime, c’est une faute (fr. „E mai mult decît o crimă, e o greșeală”) – Frază celebră, rostită de Fouché, ministrul poliției sub Napoleon, cînd a aflat de executarea ducelui d’Enghien, acuzat pe nedrept de complot împotriva lui Bonaparte (anul 1804). Această nedreptate era mai mult decît o crimă, deoarece compromitea un regim și prevestea consecințe politice grave. Și fraza e folosită tocmai în asemenea circumstanțe, cînd asasinarea unui om politic poate avea ca repercusiune serioase zguduiri interne. Acesta-i înțelesul expresiei: „E mai mult decît o crimă, e o greșeală” adică, un act necugetat care poate duce mai tîrziu la crime și dezastre mai multe și mai mari. Paradoxul expresiei a asigurat în bună parte succesul ei. IST.

Je m’en moque comme de l’an quarante (se subînțelege: de la republique) (fr. „Mă sinchisesc ca de anul 40 al republicii” sau: Je m’en fiche…). Acest „je m’en moque” are o paternitate istorică. Republica a fost proclamată de trei ori în Franța. Prima republică a ținut din septembrie 1792 pînă în mai 1804, cînd Napoleon a instaurat imperiul. A doua republică a avut o viață încă și mai scurtă: din februarie 1848 pînă la lovitura de stat din decembrie 1851, după care Ludovic Bonaparte s-a proclamat împărat în 1852. Republica a treia, care a rezistat, a fost introdusă după Sedan, în septembrie 1870. Faptul, însă că primele două republici n-au reușit să se mențină decît 12 și respectiv 4 ani, i-a făcut pe regaliști să spună: „Je m’en moque comme de l’an quarante de la république” , întrucât ei nu credeau că regimul republican ar putea atinge vreodată în Franța vîrsta de 40 de ani. Cu timpul, expresia s-a redus la: je m’en moque comme de l’an 40. Înseamnă: Puțin îmi pasă! și caracterizează o persoană indiferentă și disprețuitoare. IST.

BONAPARTE, familie franceză, de origine italiană cu o ramură stabilită în Corsica în sec. 17. Mai importanți: Charles Marie B. (1746-1785) căsătorit cu Maria Letizia Ramolino (1750-1836); au avut 8 copii: Joseph (1768-1844), rege al Neapolelui (1806-1808) și al Spaniei (1808-1813); Napoleon B. v. Napoleon I; Lucien (1775-1840), prinț de Canino; Maria-Anna, zisă Elisa (1777-1820), prințesă de Lucca și Piombino, mare ducesă de Toscana; Louis (1778-1846), rege al Olandei (1806-1810); Marie-Paulette, zisă Pauline (1780-1825); Marie-Annonciade, zisă Caroline (1782-1839), mare ducesă de Clèves și Berg, regină a Neapolelui; Jerôme (1784-1860), rege al Westfaliei; Napoleon François Charles Joseph (Napoleon II) (1811-1832), fiul lui Napoleon I, rege al Romei; Charles Louis Napoleon v. Napoleon III.