BORA n. invar. Vânt puternic, uscat și rece, care bate pe coastele nord-estice ale mărilor Adriatică și Neagră. /<it., fr. bora

BORA s.n. invar. Vînt violent, uscat și rece, obișnuit mai ales pe coastele de nord-est ale Mării Negre și Mării Adriatice. [< it., fr. bora].

ILIR, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) al unei populații de pe țărmul Mării Adriatice. ◊ (s. f.) limbă indo-europeană vorbită în antichitate de iliri. (cf. Iliria)

TRABACOL s. n. navă de cabotaj cu vele, în Marea Adriatică. (< fr., it. trabaccolo)

ADRIATICĂ, Marea ~, mare în bazinul Mediteranei, cuprinsă între Pen. Italică și Pen. Balcanică; comunică cu M. Ionică prin str. Otranto; 144 mii km². Ad. max.: 1.230 m. Salinitate: 35-38 la mie. Pescuit. Pr. porturi: Triest, Veneția, Rijeka, Split, Durrës, Vlora.

BORA s. m. invar. Vînt violent, uscat și rece, care bate mai ales pe coastele de nord-est ale Mării Adriatice și Negre. – It. bora.

LADÍN, -Ă (< it.; {s} lat. latinus „latin”) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Grup lingvistic neolatin, care se extinde pe o arie cuprinsă între Alpii centrali și Vestul Mării Adriatice. Termenul derivă de la denumirea pe care locuitorii regiunii Engadine o dădeau propriei limbi (ladin din latinum); extins de G.I. Ascoli vorbitorilor din zona sudetă pentru a dovedi înrudirea și unitatea limbii lor. Se împarte în trei grupe: occidentală (romanșă), centrală (dolomitică) și orientală (friulană); p. ext. retoroman. ♦ Persoană care aparține acestor populații. 2. Adj. Care aparține ladinilor (1), referitor la ladini. ♦ (Substantivat, f.) Limbă de origine romanică vorbită de ladini (1); p ext. retoromană.

*golf n., pl. urĭ (fr. golfe, it. golfo. lat. *golphus, d. vgr. kólpos, golf). Sin, parte de mare înaintată în uscat: marea Adriatică e un golf al Mediteraneĭ. V. zătun.

MEDITERANĂ (MAREA MEDITERANĂ), mare intercontinentală situată între Europa (la N), Africa (la S) și Asia (la E), care comunică cu Oc. Atlantic prin str. Gibraltar, cu M. Marmara prin str. Dardanele (în continuare cu Marea Neagră prin str. Bosfor) și cu Marea Roșie (în continuare cu Oc. Indian) prin Canalul Suez; 2,5 mil. kmn²; lungimea: 3.700 km; ad. medie: 1.498 m; ad. max.: 5.121 m (în fosa Matapan, la S de Pelopones). Țărmul nordic este sinuos, cu mari peninsule (Iberică, Italică, Balcanică), mări mărginașe (Ligurică, Adriatică, Ionică, Egee) și golfuri (Valencia, Lion, Genova, Veneția ș.a.). Pen. Italică și ins. Siclia împart M. în două bazine pr.: M. Apuseană (mările Ligurică, Sardiniei, Tireniană) și M. Răsăriteană (mările Adriatică, Ionică, Egee). În ea se varsă Nilul, Ebrul, Ronul, Padul, Tibrul, Marița. Salinitate: 36-39‰. Influențează zonele învecinate prin clima sa cu ierni blânde și umede. Zonă de intensă navigație și de pescuit. Porturi pr.: Barcelona, Marsilia, Genova, Napoli, Palermo, Alger, Tripoli, Alexandria, Port Said, Haifa, Beirut. Insule pr.: Baleare, Corsica, Sardinia, Sicilia, Creta, Cipru, Malta ș.a. Renumite stațiuni balneoclimaterice pe Coasta de Azur.

ITALIA, Republica italiană (La Repubblica Italiana), stat în S Europei, cuprinzând o parte continentală (Pen. Italică sau Apeninică) și una insulară (ins. Sicilia, Sardinia, Elba, Lipari ș.a.); 301,3 mii km²; 57,3 mil. loc. (1995). Limba oficială: italiana. Religia: catolică (95%), protestantă, ortodoxă, musulmană ș.a. Cap.: Roma. Orașe pr.: Milano, Napoli, Torino, Palermo, Genova (Genoa), Bologna, Florența (Firenze), Catania, Bari, Veneția (Venezia), Messina, Verona ș.a. Este împărțit în 103 provincii, grupate în 20 de regiuni. Relief predominant muntos; în N se desfășoară Alpii pe c. 1.200 km pe direcția V-E, ca un zid masiv, cuprinzând Alpii Graici (vf. Gran Paradiso, 4.061 m alt., alt. max. din I.), Alpii Lombarzi și Alpii Venețieni, toți străbătuți de numeroase pasuri (Brenner, Saint Gothard, Saint Bernard, Bernina). M-ții Apenini ocupă cea mai mare parte a pen. și se continuă și în Sicilia, fiind fragmentați și au alt. mai scăzute decât Alpii (vf. Gran Sasso d’Italia, 2.914 m alt. max.). Între M-ții Alpi și Apenini se află Prealpii și C. Padului. În Alpi și Prealpi se găsesc numeroase lacuri glaciare. Vulcani activi (Vezuviu, Etna, Stromboli). Climă temperat-continentală în N, cu ierni relativ reci și veri călduroase și mediteraneană în I. peninsulară, cu veri secetoase și calde și ierni blânde și ploioase. Rețea hidrografică bogată, cu râuri scurte. Vegetație și faună caracteristice zonelor temperată și mediteraneană. Țară cu economie dezvoltată (locul 5 pe glob ca volum al PNB și al rezervelor de aur și locul 6 pe glob ca volum al comerțului exterior). Ind. (locul 6 pe glob în ceea ce privește volumul producției ind.), care concentrează 1/3 din populația activă, contribuie cu 40% la realizarea PNB și înregistrează cel mai înalt ritm de creștere dintre țările membre ale Uniunii Europene. Economia este dominată de mari companii și societăți industriale transnaționale (IRI, ENI, FIAT, Montecatini-Edison, Pirelli, Olivetti, Finsider ș.a.), este foarte diversificată, bazată (80%) pe materii prime din import și mai dezvoltată în N (peste 50% din producția ind. este concentrată în triunghiul Torino-Milano-Genova) decât în S (Mezzogiorno). Expl. de lignit, petrol, gaze naturale (16,9 miliarde m³, 1992), min. de fier, mangan, plumb, zinc, argint, antimoniu, mercur, bauxită, azbest, sulf, grafit, baritină, feldspat, fluorite, pirite, săruri de potasiu, bentonit, talc, marmură (Carrara), sare. Ind. prelucrătoare produce (1993): energie electrică (211 miliarde kWh), fontă și feroaliaje (11,2 mil. t), oțel (25,8 mil. t, locul 8 pe glob), cocs metalurgic, laminate, aluminiu, cupru rafinat, cadmiu, antimoniu, magneziu, mercur, tractoare (90,8 mii buc., 1989, locul 6 pe glob), autovehicule (1,47 mil. autoturisme și 210 mii vehicule autoutilitare, locul 7 pe glob; înmatriculare de autoturisme noi 2,32 mil., locul 4 pe glob), biciclete și motorete, locomotive electrice, nave, avioane, aparate radio, televizoare (2,4 mil. buc., 1991), mașini de cusut și de scris, mașini de calculat, mașini de spălat, frigidere, instrumente de precizie, derivate petroliere (208 mil. t capacitatea de rafinare; benzină 19,45 mil. t, 1992, locul 8 pe glob), acid sulfuric, fosforic și azotic, sodă caustică, îngrășăminte azotoase și fosfatice, vopsele și coloranți, mase plastice și rășini sintetice, cauciuc sintetic, anvelope, produse farmaceutice, cherestea, hârtie și celuloză, ciment (41 mil. t, 1992, locul 7 pe glob), fire și țesături de bumbac, lână, mătase naturală, iută, articole de pielărie, încălț., covoare, ceramică și porțelanuri, sticlă, produse alim. (lapte și produse lactate, carne 4,03 mil. t, 1994, locul 8 pe glob, zahăr 1,62 mil. t, 1994, conserve de carne și pește, ulei de măsline, locul 1 pe glog, vin 62,6 mil hl, 1993, locul 2 pe glob, după Franța, bere, țigarete, uleiuri vegetale, paste făinoase). Există o veche tradiție în prod. de mobilă, de sticlărie și porțelanuri, instrumente muzicale, încălț., paste făinoase. Agricultura concentrează 12% din populația activă și contribuie cu 10% la crearea PNB și a venitului național. terenurile agricole ocupă 40,5% din terit. țării. Se cultivă (1994): cereale (19,56 mil. t), din care grâu (8,11 mil. t), porumb (7,94 mil. t, locul 10 pe glob), apoi orz, ovăz, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui (440 mii t), in, cânepă, anghinare (locul 1 pe glob), tutun, bob, legume (tomate, 5,22 mil. t, locul 4 pe glob, cartofi, fasole verde. locul 2 pe glob, ardei, locul 1 pe glob, mazăre, conopidă, varză, ceapă și usturoi ș.a.). I. este al doilea mare producător de fructe din lume: mare (2,14 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), pere (946 mii t, 1994, locul 2 pe glob), caise (locul 1 pe glob), piersici, cireșe, nuci, portocale (1,6 mil t, 1994, locul 3 pe glob), lămâi (769 mii t, locul 2 pe glob), mandarine, pepeni, măsline (2,8 mil. t, 1994, locul 1 pe glob, 40% din producția mondială), smochine, migdale (94 mii t, 1994, locul 2 pe glob), alune (locul 2 pe glob), castane (locul 1 pe glob), struguri (9,76 mil. t, locul 1 pe glob). Floricultură. Creșterea intensivă a animalelor (mil. capete, 1994): bovine (7,7), bubaline, porcine (8,2), ovine (10,3), caprine (1,3), cabaline (0,3), asini și catâri. Sericicultură. Pescuit (311 mii t pește, 1993). C. f.: 20,2 mii km(10,2 mii km linii electrificate). Căi rutiere: 303,5 mii km. Flota comercială maritimă: 7,11 mil. t. r. b. (1993). Turism foarte dezvoltat (c. 12 miliarde dolari încasări anuale); peste 40 mil. turiști străini anual. Principalele obiective: capitala și „orașele-muzeu” Veneția, Florența, Bologna, Verona, Padova, Pisa ș.a., cu vestigii și monumente mai ales medievale (cetăți, castele, palate, biserici, vile, poduri, fântâni, statui), iar uneori și romane; Napoli-Vezuviu și împrejurimile, cu vestigii romane (temple, terme, amfiteatre, bazilici, mozaicuri) la Herculaneum și Pompei și locuri de agrement (Napoli, Vezuviu, ins. Capri, Ischia, Procida); Alpii, cu stațiuni turistice și de sporturi de iarnă (Cortina d’Ampezzo, Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola); stațiuni balneoclimaterice de pe țărmurile lacurilor Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa), Como (Bellagio, Como, Cernobbio), Garda (Limone, Toscolano, Gargnano); Riviera di Ponente și Riviera di Levante (țărmul M. Lugurice între Vertimiglia și La Spezia), cu stațiunile San Remo, Portofino, Nervi, Rapallo, Lerici, Santa Margherita Ligure; coasta M. Adriatice între Veneția și Rimini, cu stațiuni; NE Siciliei, cu vulcanul Etna și stațiunea balneoclimaterică Taormina; o serie de orașe, cu monumente, muzee, centre culturale: Milano, Cremona, Potenza, Perugia, Siena, Bari, Brindisi. Moneda: 1 liră (italiană) = 100 centesimi. Export: conf. textile, încălț. și produse din piele, produse chimice, autovehicule și piese auto, produse siderurgice și ale metalurgiei neferoase, mașini de prelucrare a metalelor, pentru ind. textilă, de scris, de telecomunicații, mecanică de precizie, produse agro-alim., avioane ș.a. Import: petrol, mașini, utilaje și echipament ind., cărbune, min. de fier, metale neferoase, bumbac, lemn, grâu ș.a. – Istoric. Terit. I. este locuit încă din Paleoliticul Inferior. În milen. 3 î.hr. apar primele influențe ale popoarelor indo-europene. În milen. 2 î. Hr. se consolidează două arii culturale omogene: una sudică, peninsulară (cultura apeninică), în contact cu marile culturi ale popoarelor mediteraneene, și una nordică, în contact cu cultura Europei Centrale. La sfârșitul milen. 2 î. Hr., ca urmare a valurilor migratoare succesive, ligurii ocupă partea de NV a I., veneții, reg. dintre Mincio și Pad, populațiile ilirice se stabilesc pe malul Mării Adriatice și în Puglia, siculii în Sicilia, latinii la S de Tibru, iar etruscii în I. centrală. În sec. 8 și 7 î. Hr., grecii întemeiază numeroase colonii pe coastele de S ale I. și în Sicilia. În sec. 6 și 5 î. Hr., triburi de gali de origine celtică se stabilesc în C. Padului. Dintre toate aceste popoare, etruscii cunosc un înalt grad de civilizație (sec. 7-6 î. Hr.). La începutul sec. 5 î. Hr., Roma o cetate din Latium, se emancipează de sub suzeranitatea etruscă, devenind, în sec. 3 î. Hr., stăpâna întregii I., și apoi hegemonul bazinului Mării Mediterane, instituind cel mai vast și mai durabil imperiu al lumii antice. După prăbușirea Imp. Roman de Apus (476), marcată de înfrângerea lui Romulus Augustulus, I. este stăpânită de heruli (476-493), de ostrogoți (493-553), apoi de Imp. Bizantin (din 553). În 569, longobarzii, conduși de Alboin, cuceresc N I., iar în 756 se întemeiază statul papal. În 774, Carol cel Mare îi înfrânge pe longobarzi, regatul acestora fiind inclus în statul franc, restul peninsulei rămânând sub dominație bizantină, cu excepția S I. și a Siciliei, care sunt ocupate (sec. 9) de arabi, eliminați (sec. 11-12) de normanzi. În timpul lui Otto I, N și centrul I. au intrat în componența Sfântului Imperiu Roman aflat (1075-1122) în conflict cu Papalitatea („lupta pentru învestitură”), care s-a încheiat prin Concordatul de la Worms. În urma cruciadelor (sec. 11-13), orașele din N și centrul I. au devenit importante centre de tranzit în comerțul dintre Orient și Occident, Milano, Veneția, Florența, Genova, Pisa, constituindu-se în republici independente și devenind (după sec. 13) înfloritoare nuclee de iradiere a ideilor umaniste și renascentiste. Tot acum au loc o serie de frământări sociale: răscoala țărănească (1304-1307), condusă de Dolcino, răscoala din Roma (1347), în frunte cu Cola di Rienzo și a lucrătorilor textiliști (ciompi) din Florența (1378). Între 1494 și 1559, I. a devenit câmpul de bătălia dintre Franța și Spania („Războaiele italiene”), conflict încheiat cu Pacea de la Château-Cambrésis, prin care Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior, prin tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714), austriecilor. După 1792, terit. I. a fost unul dintre locurile de desfășurare a războaielor napoleoniene, părți din acest terit. fiind înglobate în formațiuni statale dependente de Franța sau de Austria. După izbucnirea Revoluției Franceze, ideile acesteia au pătruns și în I., materializându-se în mișcarea pentru independență și unificarea țării (Risorgimento – c. 1820-1870), care s-a realizat în jurul Regatului Piemontului. În urma războiului franco-piemontezo-austriac (1859), Lombardia se unește Piemontul, iar „cămășile roșii” ale lui Garibaldi eliberează Sicilia și I. de S (1860-1861), astfel încât Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia se proclamă (1861) rege al I. Războiul austriaco-prusian din 1866, în care I. se raliază Prusiei, se soldează cu alipirea Veneției la Regatul italian. Unificarea I. se încheie prin cucerirea Romei (1870), care va deveni capitala țării. La sfârșitul sec. 19, I. se confruntă pe plan intern cu o gravă criză economică, mai accentuată în S, care duce la masive imigrară și mișcări insurecționale. Pe plan extern, I. se alătură Triplei Alianțe (1882) și promovează o politică de cuceriri, ocupând Eritreea și Somalia, iar, în urma Războiului italo-turc (1911-1912), Tripolitania, Cirenaica și ins. Dodecanez. I. participă la primul război mondial, alăturându-se Antantei (la 23 mai 1915). Prin tratatele de pace de la Saint-Germain (1919) și Sèvres (1920), I. obține Tirolul de Sud, Trieste, pen. Istria, ins. Dodecanez, iar, în 1924, orașul Fiume (Rijeka). Ca urmare a unei tot mai accentuate degradări a vieții sociale și politice și a unei profunde crize politice, ideile fasciste, al căror principal exponent era Benito Mussolini, câștigă tot mai mult teren, permițându-i acestuia să execute „marșul asupra Romei” (oct. 1922) și să devină prim-mim., instaurând un regim dictatorial. I. ocupă Ethiopia (1935-1936) și participă (1936-1939), alături de Hitler, la războiul civil spaniol, sprijinindu-l pe Franco. Împreună cu Hitler, Mussolini creează „Axa Berlin-Roma” (1936) și aderă la „Pactul anticomintern” (1937). După invadarea Albaniei (7 apr. 1939), I. se alătură, la 10 iun. 1940, Germaniei în cel de-al doilea război mondial, atacând Franța, Grecia, Iugoslavia și participând, din iun. 1941, cu un corp expediționar, la războiul împotriva U.R.S.S. Confruntat cu nemulțumirea crescândă a populației, regimul fascist trebuie să facă față, după 1942, unei puternice mișcări de rezistență, principala forță fiind reprezentată de Partidul Comunist Italian. După debarcarea anglo-americană din Sicilia (10 iul. 1943), Mussolini este înlăturat de la putere (25 iul. 1943) și se formează un nou guvern, condus de P. Badoglio, I. declarând la 13 sept. 1943, război Germaniei. Eliberat de un comando german, Mussolini înființează la Saló, în N țării, un stat sub tutelă germană. La 28 mart. 1945, Mussolini este capturat de partizani și împușcat. La 18 iun. 1946, I. se declară republică. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), Somalia italiană, Eritrea și Tripolitania trec sub tutelă O.N.U., Istria, Fiume și Zara (Zadar) revin Iugoslaviei, iar. ins. Dodecanez, Greciei; Triestul devine terit. liber (până în 1954), Tratatul italo-iugoslav din 10 nov. 1975 consfințind împărțirea acestui terit. între cele două state. După cel de-al doilea război mondial, viața politică italiană este dominată de Partidul Democrat Creștin, iar cea economică, cu ajutorul planului Marshall, cunoaște o dezvoltare deosebit de rapidă („miracolul italian”), în care se păstrează însă decalajul dintre nordul industrializat și sudul mai slab dezvoltat. Dar, după 1968, pe fundalul creșterii corupției, a puterii Mafiei și al sporirii tensiunilor sociale, are loc o degradare economică și politică a țării (în 1978 Aldo Moro este asasinat de gruparea extremistă a Brigăzilor Roșii). Și după 1993 afacerile oneroase și legăturile unor personalități politice cu Mafia provoacă o scădere dezastruoasă a popularității Democrației Creștine. După modificarea legii electorale, guvernul de tranziție al lui Carlo Azeglio Ciampi, primul prim-min. independent (în funcție de la 29 apr. 1993), pregătește alegerile parlamentare, care sunt câștigate de Forza Italia – partidul miliardarului Silvio Berlusconi, în guvernul căruia sunt incluși și 5 miniștri neofasciști. Frământările politice și implicarea lui Berlusconi în unele afaceri ilegale se soldează cu retragerea cabinetului acestuia, cu noi alegeri, câștigate de o coaliție de centru stânga, și cu formarea cabinetelor conduse de Romano Prodi (1996) și Massimo d’Alema (1998). Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 dec. 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Deputaților), iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

RAVENNA, oraș în NNE Italiei (Emilia-Romagna), situat la confl. râului Ronco cu Montone, la 8 km V de Marea Adriatică, de care este legat prin canalul Marina di Ravenna; 136,6 mii loc. (2003). Nod feroviar. Rafinărie de petrol. Ind. chimică (îngrășăminte, cauciuc sintetic, mase plastice), a mat. de constr. (ciment), de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă, încălțămintei și alim. (zahăr, conserve, vin). Zăcăminte de gaz metan. Centru comercial. Muzeu Național de Antichități; pinacotecă; Biblioteca Classense cu c. 1.800 de manuscrise și incunabule, între care și o ediție rară, din 1369, a lucrării lui Dante „Divina Comedie”. Monumente de arhitectură bizantină și vestigii romane; Amfiteatru; Poarta Aurea; bazilicile San Vitale (525-547), de plan octogonal, cu notabile mozaicuri (reprezentând pe împăratul Iustinian și pe soția sa, Teodora, cu suitele lor) și decorații în marmură, San Apollinare Nuovo (535-549), cu mozaicuri și o campanilă (870-878) și și San Apollinare in Classe (sec. 6), ci mozaicuri; catedrală (370-390), cu o campanilă cilindrică din sec. 10, distrusă în 1733 și reconstruită imediat; mausoleele principesei Galla Placidia (440 d. Hr.), sora împăratului Honorius, cu mozaic în interior și al regelui ostrogot Teodoric (520), de plan circular; Baptisteriu (sec. 5); biserica Santa Maria in Porto Fuori (1069); biserica San Francesco (sec. 12) cu mormântul lui Dante Alighieri, palatul fortificat Rocca Brancaleona, datând din perioada venețiană (sec. 15-16); Loggia del Giardinio (1508) ș.a. Monumente paleocreștine din R. au fost incluse (din 1996) în lista Patrimoniului cultural universal. Centru turistic. Stațiune balneară. Primii locuitori au venit aici din Aquileia. Ocupat de etrusci și apoi de gali, intră sub autoritatea romană (în 191 î. Hr.) ca municipiu. Important port militar în epoca imperială romană, devine capitala Imperiului Roman de Apus (402-476) și apoi capitala Regatului ostrogot (493-540), după care evoluează ca centru înfloritor în cadrul Imperiului Bizantin (540-700). Centrul Exarhatului cu același nume, menționat documentar în 584. Ocupat de longobarzi (751) și apoi de franci (754), care l-au donat papei (756), devenind domeniu pontifical (cu excepția perioadelor de ocupație venețiană, 1441-1509, și franceză, 1796-1815), până în 1859 când a intrat în componența Regatului Sardiniei.

Adria f. oraș în Italia (Veneția), a dat numele său Mării Adriatice: 16.000 loc.

Adriatica (Marea) f. golf mare al Mediteranei între Italia, Istria și Dalmația.

Croația f. provincie iugoslavă la N.-E. de Marea Adriatică: 2.596.000 loc. (Croat), cu. cap Agram.

Dalmația provincie iugo-slavă pe Marea Adriatică: 694.000 loc. cu cap. Zara (Dalmat).

Iliria f. 1. numele vechiului litoral septentrional al Mării Adriatice; 2. provincie Iugo-Slavă de-a lungul coastei orientale a Adriaticei, coprinzând Carintia, Carniolia iși Triest (Iliric).

Istria f. peninsulă la N. Mării Adriatice, la E. de Triest: 445.000 loc., între cari vre-o 5000 de Rumeri (Istrian).

Triest n. fost oraș în Austria, azi aparținând Italiei, port important pe Marea Adriatică; 246 000 loc. Mare comerț.

Veneția f. 1. provincie la N.-E. Italiei: 3.700.000 loc. cu cap. Veneția; 2. oraș construit pe 27 insulețe, în mijlocul lagunelor întretăiate de 176 canaluri și comunicând cu marea Adriatică: 172.000 loc. Piața și catedrala San Marc, palat ducal, muzee bogate. Puternică republică în evul-mediu, distrusă prin tractatul din Campo-Formio (1797) și cedată Austriei, apoi (1877) redată Italiei (Venețian).

LADIN², -Ă, ladini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte dintr-o populație extinsă pe o arie cuprinsă între Alpii Centrali și vestul Mării Adriatice; p. ext. retoroman. 2. Adj. Care aparține ladinilor² (1), privitor la ladini² ♦ (Substantivat, f.) Limbă de origine romanică vorbită de ladini² (1); retoromană. – Din it. ladino.

DALMATĂ s. f. (cf. fr. dalmate): limbă romanică din grupul oriental, dispărută la sfârșitul secolului trecut (1898), odată cu ultimul ei cunoscător, Antonio Udina Burbur, sub presiunea graiurilor sârbo-croate și a dialectului venețian al limbii italiene. Era vorbită de-a lungul litoralului Mării Adriatice, în fosta provincie romană – Dalmația. Avea două dialecte: cel ragusan (vorbit în sudul Dalmației, în jurul orașului Ragusa, atestat prin texte vechi din secolele XIII-XIV) și cel vegliot (vorbit în insula Veglia și atestat prin texte din secolul al XIX-lea).

FRIULANĂ (FURLANĂ) s. f. (< it. friulano < fr. frioulan): dialect, ramură estică a limbii retoromane, vorbită în nord-estul Italiei, în ținutul Friuli, pe cele două maluri ale râului Tagliamento până la Marea Adriatică (la începutul secolului al XIX-lea era folosită și la Triest) de o populație de patru sute de mii de oameni. Există și în țara noastră vorbitori de friulană, veniți încă din a doua jumătate a secolului trecut. Astăzi sunt trei colonii la Greci, în Țara Hațegului și la Craiova, în total 100 de familii. Toți sunt bilingvi, unii chiar trilingvi (v. retoromană).

ISTROROMÂN, -Ă adj. și s. m. (< Istria + român): 1. termen folosit în sintagmele dialect istroromân și idiom istroromân (v.). 2. locuitor din Peninsula Istria, de pe coasta dalmată a Mării Adriatice, între muntele Učka (Maggiore) și lacul Čepih din Croația, vorbitor al unui dialect românesc. Se consideră că istroromânii reprezintă o populație de origine română care a migrat acolo prin secolele al X-lea sau al XI-lea, probabil din vestul Transilvaniei și din Banat din cauza infiltrării populațiilor maghiare în aceste zone. În prezent, istroromânii sunt toți bilingvi (vorbesc croata și dialectul lor).

SCHELĂ, schele, s. f. 1. Construcție auxiliară provizorie, metalică sau de lemn, care servește ca suport zidarilor și care se înalță treptat pe măsura ridicării unei construcții înalte. Oamenii urcau și coborau schelele, ducînd cărămizile ori molozul trebuitor. ANGHEL, PR. 57. Apoi poroncea Schelele să strice. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ (Metaforic) Te văd... Suind, palid suflet, a norilor schele. EMINESCU, O. I 37. ♦ Estradă, tribună, platformă de scînduri. Găsiră... cu cale a pune trupul cel fără cap în mijlocul pieții, pe o schelă cu trei trepte. ISPIRESCU, L. 373. 2. Unitate industrială de exploatare a unui zăcămînt de țiței sau a unui grup strict localizat de zăcăminte; șantier petrolier. Pe-nserale sosim la Moinești, cea mai bogată schelă de petrol din Moldova. VLAHUȚĂ, O. AL. I 154. ♦ Sondă de petrol. Și sondorii pe schele și fierarii la focuri. DEȘLIU, G. 48. 3. Punte, pod care face legătura unei nave cu țărmul. Pontoanele, schelele, debarcaderele din porturi se ridică și se pun la adăpost. BART, E. 329. O neagră de corăbioară... Cu malul s-alătura, Parul în mal că-mi bătea Și schela că-mi arunca. TEODORESCU, P. P. 43. ♦ Punte care se întinde de la țărm spre adînc și pe care stau pescarii cînd pescuiesc. 4. (Învechit) Port (mai ales pe malul unui fluviu); debarcader. Județul Teleorman... are... schelă la Dunăre. FILIMON, C. 138. Oraș în golful Mării Adriatice, schelă vestită, a căruia frumusețe este pomenită. GOLESCU, Î. 106.5. (Învechit și regional) Tîrg; piață, pentru diferite mărfuri. Sarea cea mai cu apropiere de schele este aceea din muntele Reghin. I. IONESCU, P. 30. Negoțul într-acest oraș este mic, căci nu este schelă, nici drum mare de trecerea neguțătorilor. GOLESCU, Î. 31. – Variantă: șchelă (C. PETRESCU, Î. II 245) s. f.

zgardă, zgărzi, s.f. – Accesoriu vestimentar utilizat în trecut de femei; salbă de mărgele: „Nici-i trup de-ncingătoare, / Nici-i t’ept de zgardă mare” (Țiplea, 1906: 480). „Fetele poartă salbă din mărgele scumpe, bani de argint și mai rar bani de aur” (Bârlea, 1924: 474). Zgarda este o țesătură de mărgele mici, cu diferite ornamente, pe care le poartă la gât fetele de la 2-3 ani și până și babele (Bănățeanu, 1965: 90-92). Clasificare: zgardă țesută (se țese cu urzeală și beteală); zgardă anodată (are aspectul unei plase); zgardă cu fodră, cu colți sau cu țurgălăi; zgarda scumpă este caracteristică portului popular maramureșean: „Este formată din 20-30 de șiruri de diferite mărimi, din ce în ce mai lungi, din mărgele de corali. Este o podoabă de veche tradiție, foarte scumpă – ajunge până la prețul unei perechi de boi; este nelipsită de la costumul de mireasă, fiind purtată și în zilele de sărbătoare, atât de fete, cât și de neveste. Coralii provin din Danemarca, iar din sec. XVI-XVII din Marea Adriatică” (Bănățeanu, 1965: 124-125). – Cf. alb. shkardhë (DLRM, DEX, MDA); cuvânt autohton (Russu, Rosetti), cf. alb. shkardhë, din i.-e. *skard- > rad. *(s)ker- „a întoarce, a răsuci, a îndoi” (Russu, 1970: 215). Cuv. rom. > ucr. garda „podoabă” (Miklosich, cf. DER).

bora smi [At: DN² / Pl: nct / E: it, fr bora] Vânt puternic, uscat și rece, care bate, iarna, dinspre munte spre mare, mai ales pe coastele de nord-est ale Mării Adriatice și Mării Negre.

ilir, ~ă [At: TDRG / Pl: ~i, ~e / E: drr Iliria] 1-2 smf, a (Persoană) care făcea parte din populația de bază a vechii Ilirii, regiune din zona muntoasă de pe partea estică a Mării Adriatice. 3-4 smf, a (Persoană) care era originară din vechea Ilirie. 5 smp Popor care locuia pe teritoriul vechii Ilirii. 6-7 a Care aparține (Iliriei sau) ilirilor (5). 8-9 a Referitor (la vechea Ilirie sau) la iliri (5). 10 sf Limbă indo-europeană vorbită în vechea Ilirie.

Marea Adriatică.

piotă¹ sf [At: ȘINCAI, HR. I, 176/38 / P: pi-o~ / Pl: ~te / E: it peota] (ltr) Corabie ușoară, lungă și îngustă, cu rame sau cu pânze, folosită în Marea Adriatică.

bora s.m. invar. (meteor.) Vînt puternic de iarnă, uscat și rece, care bate dinspre culmile montane orientate în lungul țărmurilor către marea mai caldă, în special pe coasta răsăriteană a Mării Adriatice și în Italia nordică. • /<it., fr. bora.

ARGONAUT sm. 🐙 Gen de moluscă cefalopodă, avînd opt brațe pe care se găsesc două șiruri de ventuze; specia cea mai cunoscută trăește pe coastele Siciliei, în golful de Tarent și în Marea Adriatică (🖼 197) [fr.].

litoral n. regiune ce se întinde de alungul mării: litoralul Adriaticei.

Mediterana f. Mare situată între Europa, Azia și Africa; ea comunică cu Oceanul Atlantic prin strâmtoarea de Gibraltar, cu Marea Neagră prin Dardanele și Bosfor, cu Marea Roșie și Oceanul Indian prin canalul de Suez. Mediterana prezintă mai multe golfuri, ce poartă asemenea numele de mare, Marea Tireniană, Adriatica, Marmara, Marea Neagră și Marea de Azov.

ITALICĂ sau APENINICĂ, Peninsula ~ peninsulă în S Europei, între mările Tireniană, Ionică și Adriatică, mărginită la N de C. Padului; 149 mii km². Străbătută de la NV spre SE de M-ții Apenini. Climă mediteraneană. Formează o mare parte a terit. Italiei.

ADIGE, rîu în NE Italiei; 410 km. Izv. din Alpii Retici, trece prin Merano, Trento, Verona și se varsă în M. Adriatică la S de Chioggia. Mari hidrocentrale. Navigabil pe 273 km.

*rechín m. (fr. requin, de origine nesigură). Un fel de pește oceanic foarte vorace care ajunge pînă la o lungime de 8 metri și care e în apă ceĭa ce e tigru pe uscat. (Rechiniĭ trăĭesc pe la tropice pin oceanu Atlantic și Indian. Dar de cînd s’a tăĭat istmu Suezuluĭ, aŭ pătruns și în marea Mediterană, și chear în Adriatica, unde fac din cînd în cînd victime omeneștĭ). Fig. Om feroce și vorace.

*spóngie f. (lat. spongia, d. vgr. spongia). Zool. Burete de șters. Animalu care conține acest burete. – Spongiile-s o substanță ușoară și poroasă care provine dintr’un celenterat marin. Din cauza proprietățiĭ lor de a suge apa, se întrebuințează la spălat și la șters maĭ ales tablele la școală supt numele de burețĭ. Ele cresc în mare pe coastele Siriiĭ, Greciiĭ, Algeriiĭ și în Adriatica, de unde o scot cufundătoriĭ, care, legațĭ de niște funiĭ și ajutațĭ de o greutate, se lasă răpede la o adîncime de 10-16 metrĭ și o zmulg, ĭar ceĭ de afară îĭ trag îndată la suprafață. Astăzĭ se fac burețĭ artificial de gumă de șters tabla orĭ de spălat la baĭe.

Răguza f. cetate mare în Dalmația, (Iugo-Slavia), port activ pe Adriatica: 14 000 loc.

Adrian și Adriana, prenume frecvente astăzi la români, reproduc numele pers. lat. Hadrianus (fem. Hadriana), la origine un cognomen cu semnificația „de la Hadria”, derivat de la numele de loc Hadria. În Italia antică erau două localități care purtau acest nume: una în regiunea venetă (astăzi Adria din provincia Rovigo), veche colonie care în sec. 5 î.e.n. avea raporturi comerciale cu Grecia (de aici vine numele Mare Hadriaticum, care înainte desemna numai partea superioară a actualei Adriatice) și alta în regiunea picenă (astăzi Atri din provincia Teramo), probabil locul de origine al gintei Aelia, emigrată în Spania, și din care descinde împăratul Adrian. Originea numelui Hadria rămîne nesigură, deși încercările de a-l explica sînt numeroase (unii specialiști îl consideră de origine etruscă, așa cum credeau și anticii, iar alții, dată fiind asemănarea cu un nume din Balcani, propun un etimon ilir). Devenit nume independent și purtat de cîțiva martiri din primele secole ale erei noastre, vechiul nume roman pătrunde în onomastica creștină și, prin intermediul acesteia, se răspîndește în Europa, fiind deci mult mai vechi decît majoritatea numelor de origină latină preluate pe cale cultă în secolul trecut. Preluat din latină de către greci (sub forma Adrianos), numele ajunge la popoarele slave și de aici la români. În vechile documente ale Țării Românești apar formele Andrian și Andreian (în anii 1468 și 1490, un jupan din Gorj; ca nume al unui munte apare în două documente din anii 1468 și 1493 și tot cu valoare toponimă, în Moldova, Bîtcele Andrienilor). Mult mai vechi, din 1262, este numele satului Adrian din Oaș, de astădată fiind vorba probabil de o influență latino- catolică. Formele muntene și moldovene cu -nd- se explică prin contaminare cu un nume frecvent în perioada veche Andrei (fenomenul s-a putut produce fie în slavă, fie chiar în greacă). O formă populară și fără îndoială cea mai veche este Udre (a) a cărui frecvență la români este dovedită de o zicală înregistrată de Anton Pann: „care cum venea, tot Udrea-l chema”. Apoi identitatea dintre Adrian și Udre(a) este asigurată de existența formelor Odriiu (într-un document din timpul lui Mircea cel Bătrîn), Udriiu (cronicarul M. Costin spune: „Și acest Adrian [împăratul] au făcut și Udriiul, orașul pre numele său” [Adrianopole] în bulg., ser. Odrin. De la Udre(a) se formează cu sufixul patronimic -iște (întîlnit și în alte nume pers. românești sau sud-slave) un derivat foarte răspîndit la români în perioada veche, Udriște (astăzi nume de familie), care începe să apară în documente din anul 1439 și a fost purtat, printre alții, de renumitul cărturar muntean Udriște Năsturel. Dintre hipocoristicele moderne amintim pe Adrinel, Adi, ->Ada. • Fr. Adrien, Adrienne, germ. Adrian, it., sp. Adriano, Adriana, magh. Adorjan [adorian], rus. Adrian, Andrian etc. O Dintre purtătorii celebri ai acestui nume îl amintim pe Publius Aelius Hadrianus, împărat roman între 117 – 138, succesorul și fiul adoptiv al lui Traian, al cărui nume s-a păstrat în Adrianopole (gr. Adrianupolis „orașul lui Adrian”, turc. Edirne), oraș în Turcia europeană; în Asia Mică au mai existat două orașe cu același nume, unul în Bitinia (nesigur localizat) și altul în Mysia. □ Cîteva personaje literare: Adrian Leverkühn din Doctor Faust de Th. Mann, Adrienne Lecouvreur din comedia cu același nume de E. Legouve și E. Scribe, Adrienne Mesurat și romanul cu același nume de Julien Green etc.

PAD (PO) 1. Fluviu în N Italiei; 620 km; supr. baz.: 74,9 mii km². Izv. din Alpii Cotici, străbate o câmpie joasă, unde primește numeroși afluenți (Dora Baltea, Dora Riparia, Tanaro), trece prin Piacenza și Cremona și se varsă în M. Adriatică printr-o deltă întinsă, cu șase brațe principale. Regim hidrologic variabil; provoacă uneori inundații. Indiguit pe lungimi mari. Navigabil de la Torino. 2. Câmpia Padului, câmpie aluvială și piemontană în Italia, străbătută axial de fl. P. și transversal de Adige, situată între Alpi, Apenini și Alpii Dinarici. S-a format prin colmatarea unui vechi golf al M. Adriatice cu aluviuni transportate de râuri din Alpi și Apenini. Alt. de 0-100 m în partea centrală și până la 500 m la contactul cu versanții munților; se termin spre M. Adriatică printr-o câmpie deltaică (delta P. unită cu a Adigelui) și un țărm lagunar (lagunele Veneției și lagunele Cornachio). Subdiviziuni: C. Piemontului, (v. Piemonte), C. Lombardiei, C. Veneției (C. Veneto) și c. Emiliei. Intens utilizată agricol (grâu, porumb, orez, viță de vie). Zăcăminte de gaze naturale, petrol, săruri de potasiu.

IONICĂ, Marea ~, parte a M. Mediterane cuprinsă între Italia la V, Grecia și Albania la E, comunicând cu M. Adriatică, la N. prin str. Otranto; 169 mii km². Deschisă larg spre S, între capul Passero (Sicilia) și capul Matapan (Grecia). Ad. max.: 5.121 m (cea mai mare adâncime din M. Mediterană) în SE. Salinitate: peste 38‰. Pescuit. Pr. porturi: Patras, Corfu (Grecia), Taranto, Catania (Italia).

BALCANICĂ, Peninsula ~, pen. situată în SE Europei, limitată de mările Neagră, Marmara și Egee (la E și SE), de M. Mediterană (la S), de M. Ionică și M. Adriatică (la V) și C. Dunării (la N). Supr.: c. 505 mii km². Țărmuri fragmentate cu numeroase golfuri, strîmtori, peninsule și insule. Relief foarte variat ca formă și vîrstă; numeroase masive aparținînd orogenezei hercinice (M-ții Macedoniei, M-ții Rodopi, M-ții Tesaliei, M-ții Pen. Calcidice, Pod. Istranca) și terțiare (Alpii Dinarici, Alpii Albanezi, M-ții Pind și M-ții Balcani).; alt. max.: 2.925 m (vf. Musala, M-ții Rila); zone deluroase, reprezentate prin Pod. Prebalcanic; cîmpii puține și restrînse (C. Savei, C. Dunării, C. Mariței și a Traciei de Est). Climă temperat-continentală în N și E și mediteraneană la S și V. Cuprinde: Albania, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, România și Turcia europeană.

RIMINI, oraș în ENE Italiei (Emilia-Romagna), situat pe Riviera del Sole, la gura de vărsare a râului Marecchia în M. Adriatică; 129,6 mii loc. (2003). Port. Nod rutier și feroviar. Ind. încălțămintei, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă) și alim. Izv. cu ape minerale. Stațiune balneoclimaterică cu plaje mari. Centru turistic. Pinacotecă. Monumente: Arcul de Triumf al lui Augustus (27 î. Hr., completat în 22 î. Hr.); podul lui Tiberiu peste Marecchia (14-21); ruinele amfiteatrului roman; bisericile San Agostino (1247), San Francesco (sec. 13-15), în stil gotic (numită și Templul Malatesta), San Giuliano (sec. 16), San Francesco Saverio (1721); palatul Arengo (1204); ruinele castelului Malatesta (1446), palatul Gambalunga (1610). Primărie (sec. 17). Așezare etruscă, devine colonie romană în 268 î. Hr. (cu numele Ariminum) și municipiu în 89 î. Hr. Cucerit de ostrogoți, bizantini și longobarzi, a fost donat Papalității în 754. În sec. 12 a primit statut de oraș liber, în perioada 1295-1500 a fost în posesia familiei Malatesta, iar din 1529 a trecut șa Statul papal până în 1860 când intră în componența Regatului Italiei.

CROAȚIA (HRVATSKA), Republica ~, stat în SE Europei, în NV Pen. Balcanice, cu largă ieșire la M. Adriatică; 56,5 mii km²; 4,68 mil. loc. (1989). Limba de stat: sîrbo-croata. Cap.: Zagreb. Orașe pr.: Split, Rijeka, Osijek. Relief foarte variat: în N Cîmpia colinară a Slavoniei, în centru C. Savei, în SV Alpii Dinarici, iar de-a lungul M. Adriatice țărmul Dalmației cu numeroase ins. (Krk, Cres, Brac, Hvar, Korcula). În NV pen. calcaroasă Istria cu pod. Kras. Climă temperat-continentală în N cu precipitații de 860 mm/an, cu nuanțe montane în Dinarici și mediteraneene în V de-a lungul litoralului. Rîuri mari afl. ai Dunării (Sava, iar la graniță cu Ungaria, Drava). Expl. de antracit, petrol, gaze naturale, bauxită, mercur, sare marină. Întreprinderile industriale produc: energie electrică, fontă și oțel, material rulant, aparataj electrotehnic, mașini-unelte și mecanică fină, nave maritime, autovehicule, derivate petroliere, motoare Diesel, mașini agricole, produse chimice (mase plastice, îngrășăminte), ciment și mat. de constr., produse din lemn (mobilă, cherestea), hîrtie, încălț., produse textile (țesături de lînă și bumbac, confecții) și alim. (zahăr, vinuri, conserve de pește). Se cultivă cereale (grîu, porumb, orez, ovăz), plante tehnice (floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cînepă, ricin), cartofi și legume. Viticultură și pomicultură dezvoltate. Plantații de citrice și măslini. Se cresc porcine, ovine și bovine pentru carne și lapte. Pescuit matirim costier. Navigație intensă la M. Adriatică (porturi pr.: Split, Rijeka, Zadar, Sibenik, Dubrovnik). Aeroporturi pr.: Zagreb, Split. Turism în Dalmația (stațiuni balneoclimaterice) și în Alpii Dinarici (stațiuni de sporturi de iarnă). Istoric. În antic. terit. C. a fost locuit de iliri și apoi cucerit și romanizat, fiind inclus mai întîi în prov. Panonia. Succesiv, în stăpînirea ostrogoților, slavilor, avarilor. Aici s-au stabilit triburile croate (sec. 7-8), ramură a slavilor de V, care se constituie într-un stat în sec. 10. În 1102 C. formează o uniune dinastică cu Ungaria. Împreună cu Slovenia, C. a fost cucerită de turci (sec. 16). În 1867, în cadrul dualismului austro-ungar, C. s-a unificat cu Ungaria. În 1918 a intrat în componența Regatului Sîrbilor, Croaților și Slovenilor (din 1929, Iugoslavia). În 1941, în urma mișcării separatiste conduse de Ante Pavelic, C. se constituie într-un stat independent. În 1946 reintră în componența Iugoslaviei. Își proclamă independența (1991). În urma acestui fapt a izbucnit un război civil, susținut pe de o parte de Garda Națională Croată și de cealaltă de Armata Federală și milițiile sîrbești din Krajina și Slavonia. S-au înregistrat numeroase victime și pagube materiale. În urma medierii O.N.U. și C.E.E. au fost semnate mai multe acorduri (15), ultimul, din dec. 1991, fiind respectat.

dalmațian, ~ă [At: ENC. AGR. I, 556 / Pl: ~ieni, ~iene / E: Dalmația + -an] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a regiunii situată pe litoralul oriental al Adriaticii Si: dalmatin (1-2). 3-4 smf, a (Persoană) care este originară din regiunea situată pe litoralul oriental al Adriaticii Si: (rar) dalmatin (3-4). 5 smp Populație care locuiește în această regiune Si: (rar) dalmatin (5). 6-7 a Care se referă la Dalmația sau la dalmațieni (5) Si: (rar) dalmatin (6-7). 8-9 a Care aparține Dalmației sau dalmațienilor (5) Si: (rar) dalmatin (8-9). 10-11 sm, a (Șîs dog sau câine ~) (Câine de vânătoare de talie mare), care are blana albă, cu pete mici, negre (sau maro) adesea uniforme ca întindere și repartiție Si: (rar) dalmatin (10-11).

NOBIL¹, -Ă, nobili, -e, adj. 1. Care dă dovadă de generozitate, cinste, curaj, spirit de abnegație; generos, ales, bun. Lumea sovietică e plină de oameni sănătoși sufletește, devotați și nobili. SADOVEANU, E. 194. Acela este nobil ce moare pentru țară! BOLINTINEANU, O. 143. Nu doară că tăgăduiesc caracterul lui cinstit și nobil. NEGRUZZI, S. I 49. ♦ Care face cinste, care onorează. Înveselit de lumină și primăvară, se hotărî numaidecît să le dea [banilor] o nobilă întrebuințare. SADOVEANU, O. VIII 156. Întreprinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare. ALEXANDRESCU, M. 15. 2. Distins, elegant, grațios. Scriitor retoric este apoi și Nicolaie Bălcescu, dar retorica lui este nobilă; ea este intervenția unui vorbitor plin de demnitate. VIANU, A. P. 30. Nobilă, cu ochi de flăcări, ea privește-n față-i drept. COȘBUC, P. I 121. Figură nobilă și melancolică; niște sprincene pe care penelul nu le-ar fi încordat cu atîta delicateță încoronau ochii ei negri ca mura. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ (Adverbial) Venețio măreață!... În vremile trecute a libertății tale... Cînd nobil răzămată pe falnicul tău leu, Videai Adriatica. ALECSANDRI, P. I 164. ♦ (Despre animale, mai ales despre cai) Cu înfățișare impunătoare; de rasă aleasă. Nobilul animal de rasă e prins în zbor, e redat în toate mișcările lui. GHEREA, ST. CR. III 358. Aruncîndu-se în zece copce, ajunse ținta, nobilul dobitoc! NEGRUZZI, S. I 42. 3. (În expr.) Metal nobil = metal prețios. Gaz nobil = nume dat fiecăruia dintre gazele inerte, incolore și inodore care se găsesc în atmosferă în mici cantități. Heliul și neonul sînt gaze nobile.

DUBROVNIK, oraș în Croația, port la M. Adriatică; 49,7 mii loc. (1991). Rafinarea petrolului. Important centru turistic și balneoclimateric de pe coasta dalmată. Monumente: biserica Sveti Stjepan (sec. 7-8), palate în stil romanic, gotic și renascentist, catedrală (sec. 12-14), mănăstire dominicană (sec. 13-15), zidul de incintă al orașului vechi, numeroase fântâni. Întemeiat în sec. 7, a fost centrul republicii orășenești cu același nume. S-a aflat în dependență vasalică față de bizantini, venețieni, Ungaria și Imp. Otoman (până în 1806). Între 1806 și 1813, a fost ocupat de francezi, iar în urma Congresului de la Viena (1814-1815), a fost inclus în Imp. Habsburgic. În 1918 a intrat în componența Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (din 1929, Iugoslavia). A suferit mari distrugeri în timpul conflictului sârbo-croat (1991-1992). S-a mai numit Ragusa.

SPLIT [ʃplit], oraș în SV Croației, situat pe coasta dalmată, pe țărmul unui promontoriu care pătrunde în M. Adriatică; 175,1 mii loc. (2001). Aeroport (inaugurat în 1962). Port comercial și de pasageri. Șantier naval. Ind. metalurgiei neferoare (aluminiu), chimică, materiale de construcții (ciment). de prelucr. a lemnului, textilă și alim. (vin, conserve de pește ș.a.). Centru turistic. Universitate (1974). Institut oceanografic. Muzeu de arheologie (1820), Muzeu etnografic (1910), Galerie de artă (1931), Muzeu municipal (1946), Muzeul „Meštrovič” (1952). Teatru național. Festival internațional anual de muzică ușoară. Numeroase vestigii romane: în orașul vechi există un complex de palate romane în ruină, înconjurat de ziduri groase de 2 m și înalte de 22 m, străjuite inițial de de 16 turnuri de apărare, din care se mai păstrează doar 3, străpunse de porți de intrare; palatul împăratului Dioclețian (care a locuit aici până la moarte) , contruit în anii 293-305, pe locul numit Spalatum (la 5 km S de Split) rămas în ruină după distrugerea lui de către avari în 615; mausoleul lui Dioclețian, transformat în catedrală în sec. 12 și refaceri din sec. 15-17; vestigiile unui amfiteatru și ale unor temple și catacombe romane; fortificații venețiene (sec. 17); Palat municipal (sec. 15); Turn cu ceas (sec. 16); biserica Sf. Martin (sec. 9); Porta Aurea (Poarta de Aur), cu o statuie în față, de 8 m înălțime, sculptată de Ivan Meštrovič. Vechiul centru istorica fost inclus (în 1979) în Patrimoniul cultural universal. Așezarea a fost întemeiată în anul 78 î.Hr. cu denumirea Salonae, cunoscând o înflorire în timpul domniei împăratului Dioclețian (284-305); după ce a fost devastat de avari în 615, locuitorii au construit un nou oraș, care a cunoscut o nouă perioadă de prosperitate în timpul ocupației bizantine (812-1105). Stăpânit de venețieni (1420-1797), de austrieci (1797-1809), de francezi (1809-1815), de Imp. Habsburgic (1815-1918). În 1918 a intrat în componența Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar din 1992 aparține Croației independente. Portul orașului a suferit mari distrugeri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

SAN MARINO, Serenisima Republică ~ (Serenissima Repubblica di San Marino), stat în S Europei, formând o enclavă în NE Pen. Italice; 61,19 km²; 28.8 mii loc. (2005). Limba oficială: italiana. Religia: creștină (romano-catolici 88,7%, penticostali 1,8%) 90,5%, alte religii atei 9,5%. Capitala: San Marino. Unul din ministatele Europei, S. m. are un relief de coline atașat sectorului nordic al munților Apenini, dominat de Monte Titano (739 m alt. max.) cu trei vârfuri calcaroase. Râul Marano se varsă în M. Adriatică la 18 km E, pe teritoriul Italiei. Climă mediteraneană cu temp. ce ajung vara la 30°C, iarna coborând uneori până la -10°C. Vegetația naturală forestieră (sub 4%) a fost practic înlocuită de plante de cultură și pajiști secundare. Sectorul serviciilor este dominant (c. 2/3 din populația activă) cu precădere turismul. Sectorul financiar-bancar a luat amploare în ultimele decenii, grație unei legislații liberale. Filatelia și numismatica contribuie și ele semnificativ la veniturile statului. Se cultivă grâu, orz, pomi fructiferi, viță de vie și se cresc mici efective de bovine și porcine. Ind. creată în ultimele decenii, este foarte diversă – confecții, pielărie, cauciuc sintetic, ciment, mobilă, textile, instrumente muzicale, coloranți, cosmetice, aparataj electric – dar cu producții reduse. Mai cunoscute sunt produsele din porțelan obținute la Borgo Maggiore. Întreaga energie necesară este importată din Italia, țară cu care S. m. alcătuiește din 1862, o uniune vamală. Infrastructura rutieră numără 252 km, gradul de motorizare fiind foarte ridicat; lipsesc căile ferate, iar legăturile aeriene externe (pe relația S. m. – Rimini, Italia) sunt mijlocite (în perioada de vară, în plin sezon turistic) de un heliport. Turismul beneficiază și el de poziția geografică de enclavă în terit. Italiei, una din destinațiile majore ale turismului mondial. Principalele zone și obiective: Capitala țării (Palazzo del Governo, Palazzo Valoni) – un adevărat oraș muzeu, cu biserici vechi (Basilica del Santo), fortificații din sec. 10-17, palate, grupuri statuare, muzee (inclusiv unul al autoturismelor de epocă), apoi orașul Borgo Maggiore (biserica San Antimo, palate, Muzeul filatelic și numismatic într-un palat din sec. 16 ș.a.), amenajările sportive (inclusiv un circuit de Formula 1). Moneda: 1 Euro = 100 cent. Balanța comercială este echilibrată. Export: produse electronice, mărci poștale, ceramică fină, articole de pielărie, vinuri, grâu, materiale de construcție, mobilă, lemn ș.a. Import: bunuri manufacturate diverse, produse petroliere, energie electrică, aur ș.a. Principalul partener este Italia (aproape 90% din întregul comerț exterior sanmarinez). – Istoric. Întemeiat ca oraș în anul 301 d. Hr. a devenit în 1263 republică independentă, recunoscută pe plan internațional de Congresul de la Viena (1814-1815). În mart. 1862 s-a instituit de facto protectoratul Italiei asupra rep. S. m. După 1945 S. m. a fost condusă de guverne de coaliție, formate din comuniști și socialiști. În 1971, protectoratul Italiei a încetat, statului S. m. recunoscându-i-se și dreptul de a bate monedă proprie. În 1988, aderă la Consiliul Europei; membru al O.N.U. (2 mart. 1992). La 1 ian. 2002, S. m. a înlocuit lira italiană ca monedă națională cu euro. Organul suprem al puterii este Marele Consiliu General, parlament unicameral ales pe cinci ani; acesta alege, din șase în șase ani, doi căpitani regenți, care sunt șefii statului și guvernului (Congresul Statului). Republică parlamentară. 2. Cap. Republicii San Marino; 4,4 mii loc. (2003, cu suburbiile). Emisiuni de mărci poștale. Monumente: ruinele a trei rânduri de fortificații (sec. 13-16), dominate de trei turnuri. Muzeu. Turism.

IUGOSLAVIA, Republica Federativă ~ (Federativna Republika Jugoslavija), stat în SE Europei, situat în partea de NNV a Pen. Balcanice; 102,2 mii km² (din care 88,4 mii km² Serbia și 13,8 mii km² Muntenegru); 10,6 mil. loc. (1996). Limba oficială: sârba. Religia: creștină (ortodocși 65%, catolici 4%, protestanți ș.a.), islamică (19%) etc. Cap.: Belgrad (Beograd). Orașe pr.: Novi Sad, Niš, Kragujevac, Priština, Subotica, Podgorica (cap. Republicii Muntenegru) ș.a. Este împărțit în două republici (Serbia și Muntenegru) și două provincii autonome (Kosovo și Metohia și Vojvodina) incluse în Serbia. Relieful urcă în trepte de la N spre S. În N se află C. Vojvodinei (sector al C. Panonice), traversată de Dunăre și dominată de vechi masive muntoase joase (ex. Fruška Gora), în centru C. Moravei și o reg. colinară puțin înaltă, în E, la granița cu România și Bulgaria, M-ții Serbiei, cu defileul Dunării, valea râului Timok, și Pod. Miroč, iar în S și SV se desfășoară un sector al Alpilor Dinarici, cu masivele Prokletije (2.656 m, alt. max. din I.), Durmitor, care culminează în vf. Bobotov Kuk (2.522 m alt.). Pe terit. rep. Muntenegru, I. are ieșire la M. Adriatică (277 km). Climă temperat-continentală, cu veri călduroase și ierni relativ aspre, cu precipitații reduse în E și NE și mai bogate (1.000 mm) în S și SV și climă mediteraneană pe coasta adriatică muntenegreană. Vegetație variată, de la pădurile temperate de conifere și foioase, la maquisul mediteranean. Întinse pajiști naturale. Cele două republici au niveluri diferite de dezvoltare economică, Serbia fiind cea mai întinsă și cea mai populată dintre fostele republici iugoslave, iar Muntenegru cea mai puțin dezvoltată dintre ele. Rxpl. de lignit și cărbune brun (40,6 mil. t, 1995, locul 8 în lume), petrol (1,1 mil. t, 1995), gaze naturale, min. de cupru, de fier, mangan, plumb (unul dintre principalii producători europeni), zinc, argint, magneziu, crom, antimoniu, mercur, bauxită. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică (34,2 miliarde kWh, 1995), oțel, metale neferoase (cupru, plumb, aluminiu), autovehicule, nave maritime și fluviale, tractoare și mașini agricole, motociclete, turbine, electromotoare, aparataj electrotehnic și electronic, hârtie și celuloză, anvelope, coloranți, îngrășăminte chimice. produse și derivate petroliere, mase plastice, mobilă și cherestea, sticlă, ciment (1,7 mil. t, 1995), textile și conf., încălț., articole de piele și blănărie, produse alim. (conserve de legume, fructe, carne și pește, zahăr, bere, vinuri, uleiuri vegetale, ulei de măsline, țigarete). Pe terenurile agricole din C. Vojvodinei și Moravei se cultivă porumb (4,86 mil. t, 1994), grâu (3,5 mil. t, 1994), secară, orz, ovăz, orez, sfeclă de zahăr (2,2 mil. t, 1994), in, cânepă (locul 1 în Europa), bumbac, tutun, floarea-soarelui, rapiță, susan, soia, cartofi (0,7 mil. t, 1994), legume (usturoi, 35 mii t, 1994, locul 2 în Europa), fructe (prune, 495 mii t, 1994, locul 1 pe glob), citrice, viță de vie. Creșterea animalelor (mil. capete, 1994): bovine (1,8), porcine (4), ovine (2,8), cabaline, asini, caprine, păsări. Pescuit. C. f.: 3.960 km (din care 1.341 km electrificați). Căi rutiere: 48.961 km. Turism dezvoltat: 3 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: capitala, Belgrad, S Serbiei cu mănăstiri și biserici renumite (Studenica, sec. 12-14, Zica, sec. 13, Novi Pazar, sec. 8, Gračanica, sec. 14), monumente istorice și de arhitectură din Podgorica, Cetinje (fosta capitală a Muntenegrului), Priština (moschee din 1471), Novi Sad (fortăreața Petrovara din sec. 15), Niš monumente bizantine din sec. 4-5) etc., numeroase stațiuni balneoclimaterice (Vrnjacka Banja, Niška Banja etc.) și maritime (Heceg Novi, Tivat, Kotor, Budva, Sveti Stefan), parcurile naționale din Muntenegru (Durmitor, Lovčen). Moneda: 1 dinar iugoslav = 100 para. Export: semifabricate și materii prime, bunuri de larg consum, produse chimice și alim. Import: mașini și utilaje, combustibili, mijloace de transport, produse de larg consum etc. – Istoric. Terit. actualei I. era locuit în Antichitate de triburi traco-ilire, fiind cucerit de romani în sec. 2-1 î. Hr. și inclus în provincia Moesia. Triburile slavilor meridionali ale sârbilor, stabilite aici în sec. 6-7, constituie primele formațiuni statale în reg. Rascia (sec. 8-9) și în S Muntenegrului, în reg. Zeta (sec. 10-11). La mijlocul sec. 9, sub influență bizantină, este adoptat ca religie creștinismul. Cuceriți succesiv de bizantini și bulgari, sârbii și-au câștigat independența sub marele principe Ștefan Nemanja, care întemeiază dinastia ce-i poartă numele și pune bazele unui stat care atinge, în timpul domniei lui Ștefan (Uroš IV) Dušan, maxima sa importanță. După moartea lui Ștefan Dušan (încoronat în 1346 ca „împărat al sârbilor și grecilor”), statul întemeiat de el se destramă. Armatele sârbe sunt înfrânte de turci în bătăliile de la Cirmen, pe Marița (1371) și Kossovopolje (1389), dar Serbia este transformată abia în 1459, iar Muntenegru în 1499 în prov. ale Imp. Otoman, ce și-a exercitat dominația până în sec. 19, în perioada în care Bisericii ortodoxe i-a revenit rolul esențial în păstrarea tradițiilor creștinești și culturale. Începutul sec. 19 marchează redeșteptarea conștiinței naționale, sârbii declanșând, în 1804, sub conducerea lui Karagheorghe, lupta pentru eliberare de sub stăpânirea otomană. În 1812, Serbia obține autonomia internă, iar, în 1878, împreună cu Muntenegru, își dobândește, în urma Războiului ruso-româno-turc, deplina independență (recunoscută prin Tratatul de pace de la San Stafano și Congresul de la Berlin). În 1912-1913, Serbia și Muntenegru participă la cele două războaie balcanice. Atentatul de la Sarajevo, al lui Gavrilo Princip, asupra moștenitorului tronului austro-ungar, Franz Ferdinand, constituie pretextul declanșării primului război mondial, soldat cu ocuparea Serbiei de Puterile Centrale (1915-1918). După terminarea războiului, la 1 dec. 1918 este proclamat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care include Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croația, Dalmația, Vojvodina și Bosnia-Herțegovina (la 3 oct. 1929, statul adoptă denumirea de Regatul Iugoslaviei). Prin Tratatele de pace din 1919-1920, de la Neuilly-sur-Seine, Saint-Germain-en-Lay, Trianon și Rapallo, sunt fixate granițele noului stat. Domnia regelui Aleksandru I (1921-1934) se caracterizează printr-un regim autoritar și centralist. În 1921, I. încheie cu România și Cehoslovacia Mica Antantă, iar în 1934, împreună cu Grecia, România și Turcia, Înțelegerea Balcanică. În 1934, Alexandru I și L. Barthou sunt asasinați la Marsilia. Atacată, la 6 apr. 1941, de Germania și, la 10 iun., de Italia, la care se raliază Ungaria (11 apr. 1941) și Bulgaria (19 apr. 1941), I. este ocupată și dezmembrată ca stat în cursul lunii următoare. Mișcarea de partizani, declanșată în iul. 1941, condusă de Iosip Broz Tito, s-a opus cu succes ofensivelor declanșate de armata germană, tetir I. nefiind niciodată ocupat în întregime de germani, și a eliberat, în 1944-1945, întreaga I. Constituția din 31 ian. 1946 proclamă Republica Populară Federativă Iugoslavia (din 1963, Republica Socialistă Federativă Iugoslavă) stat federal alcătuit din republicile Serbia, Muntenegru, Croația, Slovenia, Macedonia și Bosnia și Herțegovina. I.B. Tito a condus cu istețime I., din 1944 până la moartea sa, în 1980, și a respins încercarea U.R.S.S. de a subordona politic și economic țara, I. devenind unul dintre promotorii mișcării statelor nealiniate. După moartea lui I.B. Tito, tensiunile și conflictele latențe dintre naționalități s-au adâncit treptat, provocând o adevărată criză politică. În fața tendințelor centrifuge, manifestate inițial de Croația și Slovenia, comunitățile sârbe de pe terit. celorlalte republici urmăresc să obțină deplina lor autonomie, cu intenția de a se lipi ulterior la Serbia. În urma alegerilor parlamentare, Slovenia și Croația se pronunță pentru o confederația de state suverane, în timp de Serbia, sprijinită de Muntenegru, dorește menținerea vechilor structuri federale. La 25 iun. 1991, Croația și Slovenia își proclamă independența de stat, fiind urmate de Macedonia (15 set. 1991) și de Bosnia și Herțegovina (3 mart. 1992). Ca urmare a conflictelor interne, care se transformă (în Croația și în Bosnia și Herțegovina) în adevărate războaie civile, soldate cu masacre și distrugeri de neimaginat, deplasări și deportări de populații pe criteriul „purificării” etnice, Consiliul de Securitate al O.N.U. a hotărât un embargo la livrările de arme către I. (25 sept. 1991), iar Uniunea Europeană, adoptarea de sancțiuni economice (8 nov. 1991). În urma acordului semnat la 12 febr. 1992, Serbia și Muntenegru proclamă, la 27 apr. 1992, noua republică federală iugoslavă, care cuprinde Serbia (cu prov. autonome Vojvodina, Kosovo și Metohia) și Muntenegru. În urma tratativelor de pace de la Dayton, mediate de S.U.A., între șefii de stat ai I., Croației și Bosniei și Herțegovinei, la 21 nov. 1995 au fost semnate documentele ce reglementează conflictul iugoslav. După acordurile de la Dayton, I. trece la normalizarea relațiilor cu statele vest-europene și la reglementarea statutului țării în organismele internaționale, precum și la stabilizarea situației economice interne, afectată de destrămarea statului, de război și de izolarea provocată de embargo. Slobodan Milošević, personalitatea cea mai influentă a vieții politice iugoslave, președinte al Serbiei (1989-1997) și lider al Partidului Socialist, este ales de către camerele reunite ale Parlamentului ca președinte al I., la 15 iul. 1997. În primăvara anului 1998, separatiștii albanezi din provincia Kosovo au început o serie de mișcări politice, urmate de conflicte armate, urmărind desprinderea din cadrul federației. Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 apr. 1992. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Camera Cetățenilor și Camera Republicilor), iar cea executivă, de un Consiliu de miniștri numit de Parlament. Atât Serbia cât și de Muntenegru au organe legislative și executive proprii.

MÍLĂ² s. f. 1. Unitate de măsură pentru lungimi, folosită în trecut, a cărei mărime a variat, în timp și de la o țară la alta; între 1500 m și 7 585,9 m; (astăzi) unitate de măsură pentru lungimi în valoare de 1609,3 m, folosită în Anglia și S.U.A. V. l e g h e. Și să te neștine luare cu sila o milă, pasă cu nusul doao. TETRAEV. (1574), 207. Cinsprăzeace pistreale ce sîntu doao mile și jumătate. CORESI, EV. 79, cf. 95. El o goni tocma 4 mile pănă osteni. MOXA, ap. GCR I, 58/27. Iar movila împregiur iaste o milă. HERODOT (1645), 40, cf. 325. Iaste acel ostrov mare, împrejur are 30 de mile. FL. D. (1680), 67^r/10. Departe de aceastia 40 000 de miluri (a. 1 703). FN 119. 1 700 de mile se întinde. CANTEMIR, IST. 137. Mergînd cale de doă mile (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 286/8. Cetatea cuprinde 480 de stadii, care fac 25 și pănă în 30 de miluri. MOLNAR, I. 87/1. Nemții numai puține miluri sînt departe. ȘINCAI, HR. III, 177/23, cf. I, 108/25, 266/20, II, 300/20, 309/36, 322/26. Atîtea miliunuri de miluri depărtare. GRECEANU, Î. 115/28.Trăsura de la Edinburg pînă la Londra merge în patruzeci de ceasuri patru sute de mile. CR (1833), 71²/32. Făcusă cale de 100 mile. DRĂGHICI, H. 19/28. Spațiul coprins dintre vîrfurile compasului arată depărtarea acestor locuri prin mile, sau leghe. GENILIE, G. 67/22. Aceste dealuri au o lungime. . . de două miluri. FILIMON, O. II, 178. Ș-înc-uă milă de mergea, Ciobănașul ce-i zicea? TEODORESCU, P. P. 507, cf. GOROVEI, C. 273. ◊ (Învechit și regional, urmat de determinări, introduse prin prep. „de”, care indică obiectul măsurătorii) Nice o milă de loc n-ai eșit înaintea noastră. VARLAAM, C. 373. Trei mile de loc. URECHE, LET. I, 170/4. Un om s-au rugat să-i dau un cal, să meargă călare dzeace mile de pământ. PRAV. 41. Și să te are sili cineva o milă de loc, pasă cu el doao. N. TEST. (1648), 7^v/22. Și de acolo 1 milă de loc iaste (a. 1652). CGR I, 177/8. Au robit și Podolia și pe den sus de Liov multe miluri de pământ (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 111/8. Cale di șapte mile di loc (a. 1800). GCR II, 176/6. Cît socotești că e departe corabia aceaia? Vei zice: o, multe miluri de loc. MAIOR, P. 18/24. Un mil de loc să auzia împregiur. BUDAI-DELEANU, Ț. 285. El azvîrlea buzduganul de-o milă de loc de departe înăintea sa. SBIERA, P. 133, cf. ȘEZ. V, 106. De șeapte miluri de loc pe spurcatl-a gonit. MAT. FOLK. 597. La acea casă eu nu mă pociu apropia de șapte mile de loc. PAMFILE, S. T. 102. Prăstă doauăsprășe miluri dă pămînce văd o zare dă foc. ARH. FOLK. III, 86. ◊ (Urmat de determinări care indică mărimea unității) Milă romană (= 1 000 de pași sau 1482 m). Milă italienească (= aproximativ 1500 m). Mile italienești. COSMOGRAFIE, 17^r/21. O milă italienească cuprinde 1000 de pași, ori 8 stadii. AMFiLOHiE, E. 133. Milă nemțească sau, învechit, mil nemțesc sau ghermanesc (= 7 420,43 m). Mai mult de doau miluri nemțești. MAIOR, IST. 230/5. Trei fărtale de un mii nemțesc. DESC. AM. 8. Un mii ghermanesc are patru mii de pașuri.LAZĂR, P. T. 76/26. O milă geografică nemțească cuprinde 3333 stînjeni. N. A. BOGDAN, C. M. 173. Milă franțuzească (=4451,9 m). 32 mile franțuzești. AR (1829), 232²/13. Milă marină = unitate de măsură pentru distanțe pe apă, astăzi egală cu 1852 m. Insula Veglia, ce se-nalța dintre undele Marei Adriatice, întru depărtare cam șesesprezece miluri marine de la portul Fiumei. F (1868), 31. ◊ Milă pătrată = unitate de măsură pentru suprafețe, egală cu 57,55 ha. Se afla între altele 20 de comune situate pe un teritoriu de vreo 14 miluri pătrate. BARIȚIU, P. A. II, 553, cf. III, 197. Ducatul de Nassau. . . numără treizeci și opt mile patrate. NEGRUZZI, S. I, 325. O milă pătrată avea 3858 fălci. N. A. BOGDAN, C. M. 173. 2. (Urmat de o determinare numerică) Loc pe o suprafață de teren, identificat prin kilometrajul respectiv. Îi pămînt bun și tot îmi stă de pomană motorul de la mila 40. DAVIDOGLU, O.15. - Pl.: mile. – Și: (învechit și regional) mil (pl. miluri) s. n. – Pol. mila.