KAKI adj. invar. De culoare galbenă-cafenie cu nuanțe verzui. [Var.: kakiu, -ie adj.] – Din fr. kaki.

kaki s. n., art. kakiul

KAKI³ s. m. Fruct al unui arbore exotic, cu pulpa moale și dulce, având aspectul unei tomate. (din fr. kaki < cuv. jap.)

kaki adj. invar.

kaki s. n., art. kakiul

KAKI adj. invar. Care este de culoare cafenie cu nuanțe galben-verzui. /< fr. kaki

KAKI adj., s.n. invar. (Culoare) galben-cafenie cu nuanță verzuie. [Var. kakiu, -ie adj. / < fr. kaki]. erată

KAKIU, -IE adj. v. kaki.

KHAKI-CAMPBELL [káki-kæmbl] (cuv. engl.), subst. (ZOOT.). Rasă de rațe crescută pentru producția ridicată de ouă (1800-2200 de bucăți anual).

kaki¹ adj. invar.

kaki² s. n., art. kakiul

KAKI adj. invar., s. n. 1. Adj. invar. De culoare galbenă-cafenie cu nuanțe verzui. 2. S. n. Culoare kaki (1). [Var.: kakiu, -ie adj.] – Din fr. kaki.

KAKI adj. invar. De culoare cafenie cu nuanță galben-verzuie (obișnuită pentru uniformele militare). Veston kaki. – Variantă: kakiu, -ie (CAMILAR, N. II 50) adj.

KAKIU,-IE adj. v. kaki.

PRINCIPIU s. n. (< lat. principium, cf. it. principio, fr. principe): idee de bază, lege fundamentală a unui sistem. Sistemul ortografic al limbii române are la bază mai multe p., analizate pe larg în lucrarea lui George Beldescu intitulată Ortografia în școală, București, 1973. Astfel: ◊ ~ fonetic: p. care prevede redarea (în general) a fiecărui sunet (tip sonor) prin câte o literă, în virtutea rostirii literare actuale. Trebuie să scriem, așa cum trebuie să rostim: poet, nu poiet; epocă, nu iepocă; corupt, nu conrupt; traversăm, nu tranversăm; seară, nu sară; greșeală, nu greșală; ușă, nu ușe; plajă, nu plaje; cheie, nu chee; izlaz, nu islaz; idee, nu ideie; rouă, nu roo; buletin, nu bulentin; identitate, nu indentitate; cuviincios, nu cuvincios; obiect, nu obect; subiect, nu subect; intermediară, nu intermedială; conștiință, nu conștință; recunoștință, nu recunoștiință etc. ◊ ~ silabic: p. care evidențiază valorile diferite ale sunetelor c și g în raport cu sunetele care le urmează în cadrul aceleiași silabe. Astfel, literele c și g, urmate de a, ă, î, o, u sau de o consoană în aceeași silabă, redau sunetele k și g: car, cămară, cârd, cor, cuc, clasă – gard, găină, gând, gol, gumă, glas. Urmate în aceeași silabă de e și i, ele reprezintă sunetele č și ğ: cec, circ, gem, gir. Grupurile ch și gh, urmate de e și i, redau sunetele k’ și g’: chenar, chimir, ghete, ghinion. ◊ ~ etimologic: p. pe baza căruia ortografia se fixează în raport cu tradiția literară sau cu forma originară a unor cuvinte noi. Astfel, sunetul c este reprezentat prin c sau prin ch, în cuvintele vechi crud, cald, chin și ochi, și prin k în cuvintele noi kripton (< germană), kaliu, kilometru și kaki (< franceză); sunetul î este reprezentat prin â, în cuvinte ca rămân, câine, mâine, pâine, România, român, românește etc. și prin î în cuvinte ca reîncepe, preîntâmpina, neînțeles etc.; grupul de sunete cs este reprezentat fie prin x – pronunțat cs în box, taxi, excursie și explozie (< franceză) sau gz în examen, exemplu, exercițiu (< franceză), fie prin cs în ticsi (vechi) și în cocs (< germană) etc. ◊ ~ morfologic: p. pe baza căruia se fixează ortografia unor cuvinte. Este vorba de ortografia numelor proprii în comparație cu cele comune (Ion – frate), de ortografia cuvintelor cu doi și trei i în structură (desinența de plural + articolul sau un i în rădăcină + desinența de plural + articolul: elevii, codrii, copiii, fiii etc.), de ortografia unor cuvinte compuse (se ține seama de alcătuirea acestora și de comportamentul morfologic al termenilor constitutivi: în rea-voință termenii nu și-au pierdut individualitatea, fiecare flexionează – relei-voințe, în timp ce în bunăvoință primul termen și-a pierdut individualitatea, nemodificându-se – bunăvoinței), de ortografia unor cuvinte care au în structură sunetele ș și j sau grupurile de sunete ch și gh (se scrie cu a, e și i după ș și j în rădăcina cuvintelor șale, așază, jale, așez, jertfă, șină, jilț etc. și cu ă, ea și î în desinențele, sufixele gramaticale și sufixele lexicale ale cuvintelor ușă, grijă, îngrașă, îngroșăm, dirijăm, înfricoșător, să sfârșească, să îngrijească, greșeală, clujean, înfățișând, dirijând etc.; se scrie cu ea după ch și gh și, în general, după alte consoane, în cuvintele care au forme alternante cu e: cheamă – chem, gheată – ghete, seară – seri, beată – bete, meargă – merg etc. și cu ia în cuvintele care nu au asemenea forme alternante sau care au forme alternante cu ie: chiar, ghiol, piață-piețe, biată-biete, piară-pier etc. ◊ ~ sintactic: p. pe baza căruia ortografia anumitor cuvinte se fixează în raport cu sensul lor lexical și cu valoarea lor gramaticală. Astfel, separăm prin cratimă formele neaccentuate ale pronumelui personal sau reflexiv în encliza unui cuvânt accentuat: trimite-mi-le, revenindu-și, înainte-ne etc.; de asemenea, deosebim în scris cuvintele omofone: altădată („odinioară”) și altă dată („în altă împrejurare”), demult („cândva”) și de mult („de mult timp”), odată („odinioară”) și o dată („o singură dată”) etc.

GALBEN. Subst. Galben, culoare galbenă; portocaliu. Îngălbenire; aurire; gălbeneală (pop.), gălbejeală (pop.), gălbinare (rar), paliditate, paloare; pălire, ofilire, vestejire. Blond, blondin. Adj. Galben, de culoare galbenă, de culoarea aurului (cerii, lămîii, șofranului etc.), chihlimbariu, limoniu (înv.), șofraniu, untdelemniu, năutiu (înv.), nisipiu (rar), gălbui, gălbeniu (rar), gălburiu, gălbiu (pop.), gălbior (dim., pop.), gălbenaș (pop.), gălbejit (pop.), gălbejos, gălbinoi, gălbinicios (pop.), gălbenatic (rar), gălbenel (pop.); pal, palid, spelb (pop.); îngălbenit, gălbenit (înv. și pop.), galfăd (reg.); ofilit, veștejit, pălit; auriu (fig.), aurit (fig.), de aur (fig.), aurel (rar), înaurit (pop.); portocaliu, oranj (livr.). Galben-deschis, samaniu (rar), șarg; galben-roșiatic, piersiciu (rar); galben-verzui, kaki, oliv, tutuniu. Blond, blondin, plăviu (înv. și reg.), plăvan (pop.), plâviț (pop.), plăvai (pop.), băl (reg.), bălai, bălan, bălăior (dim.), bălănel, bălănuț, bălăuc (reg.), bălăuț (reg.). Vb. A (se) îngălbeni, a se gălbeni (înv. și pop.), a se face galben, a deveni galben; a auri (fig.), a înauri (rar); a se gălbeji (pop.), a deveni palid; a păli, a se ofili, a se veșteji. V. cafeniu, ofilire.

Diospyros kaki L. Specie originară din China, Japonia. înflorește vara. Fructe mari, portocalii, dulci. Frunze (cca 17 cm lungime) eliptice, verzi-lucioase, pe partea inferioară pubescente. Pețiol, 1-2 cm lungime. Fructe mari, oranj, dulci.

cachi ain vz kaki

cachiu, ~ie a vz kaki

ADJECTIV Clasă de cuvinte constituind, în limbile cu flexiune, o parte* de vorbire flexibilă* a cărei caracteristică semantică este raportarea la substantiv, fie exprimând calități și relații ale substantivului (adjectiv calificativ și adjectiv relațional), fie asigurând actualizarea* acestuia în vorbire (adjectiv determinativ), și a cărei caracteristică gramaticală este subordonarea față de substantiv, manifestată prin acord*. • Morfologic, adjectivul se caracterizează, în limbile cu flexiune, prin categoriile de gen, de număr și de caz, impuse prin acordul cu substantivul și manifestate adesea solidar (vezi AMALGAMARE_I; de ex., rom. unei stele luminoase, unde o singură desinență [-e] marchează cele trei categorii), și prin categoria specifică a comparației*, care exprimă gradarea calității, fie în mod absolut, fie prin comparație. Marcarea gradării este diferită de la un grup de limbi la altul, realizându-se sintetic (sau afixal), în cazul latinei sau al germanei (în lat., de ex., adjectivul primește la comparativ* afixele: -ior, pentru mase. și fem., și -ius, pentru neutru; clarior, clarius „mai strălucitor”), sau analitic, cu ajutorul morfemelor mobile* de proveniență adverbială, în cazul limbilor romanice (rom. mai frumos; fr. plus beau; it. più bello). • Sintactic, adjectivul se caracterizează prin acordul cu numele (substantiv și unele pronume) și prin așezarea într-un G(rup) N(ominal), în poziția de atribut* adjectival (o casă frumoasă și nouă), într-un G(rup) V(erbal), în vecinătatea unui verb copulativ, în poziția de nume predicativ*, iar, în structuri derivate*, în poziția de element predicativ suplimentar* (ea este sinceră; o consider sinceră). În gramatica franceză, poziția de atribut este denumită, pentru adjectivele calificative, epitet* (vezi fr. une belle maison), iar pozițiile nume predicativ și element predicativ suplimentar sunt desemnate terminologic prin atribut (vezi fr. elle est sincère; je la considere comme sincère). Semantic, se disting trei clase de adjective, clasificare susținută și de particularități morfosintactice: a) adjective calificative, care exprimă însușiri ale obiectelor, iar, morfosintactic, sunt singurele care permit gradarea și singurele care satisfac atât poziția de atribut, cât și pe cea de nume predicativ (ea este (o studentă) frumoasă și inteligentă / este mai frumoasă și mai inteligentă decât sora ei); b) adjective relaționale, care exprimă o relație între două substantive, iar, morfosintactic, nu cunosc categoria comparației și, în mod normal, nu apar în poziția de nume predicativ (ex. uniformă școlară „de școlar”, magazin sătesc „de la sat”, urs polar „de la pol”, vin românesc „din România”, comportare psihică „privind psihicul” etc.); c) adjective determinative, a căror funcție este fie de actualizare a unui substantiv, apropiindu-se de rolul articolului* (se comportă astfel adjectivele demonstrative*, posesive* și unele nedefinite*), fie de cuantificare, deci de specificare cantitativă a extensiunii* predicatului (unele adjective nedefinite și negative) și care, morfosintactic, se caracterizează prin restricții de topică, până la situații de topică fixă* în raport cu capul* de grup, precum și prin absența categoriei comparației și prin imposibilitatea apariției lor ca nume predicative (vezi acest elev, elevul acesta, unii elevi, fiecare elev, oricare elev, nici un elev, toți elevii). Dată fiind deosebirea semantică, susținută și morfosintactic, unele gramatici propun distingerea terminologică între determinative și adjective sau chiar între determinative, adjective și pseudo-adjective, păstrând termenul adjectiv numai pentru „calificative”, eventual, pentru „calificative” și „relaționale”. În gramatica românească, toate cele trei clase sunt desemnate terminologic prin adjectiv, pe baza trăsăturii sintactice comune a acordului cu substantivul; termenii calificativ / relațional / determinativ se păstrează pentru subspecii semantice de adjectiv. • Ca proveniență, se disting, cu unele diferențe de la o limbă la alta, clase cum sunt: a) adjective propriu-zise, clasă deschisă, care grupează adjective moștenite și împrumutate, precum și adjective create pe teren românesc prin derivare cu sufixe adjectivale (ex. alb, negru; kaki, sincer; auriu, încântător); b) adjective pronominale, clasă închisă de adjective, fiecare având un corespondent pronominal, identic ca formă sau aproape identic. în funcție de corespondența cu un anume tip de pronume, adjectivele pronominale sunt: DEMONSTRATIVE, POSESIVE, NEHOTĂRÂTE, NEGATIVE, RELATIVE, INTEROGATIVE (ex.: acest elev, elevul meu, oricare elev, fiecare elev, nici un elev, care elev); c) adjective participiale, cuprinzând clasa participiilor acordate (în română, participiile se comportă adjectival, cu excepția celor din structura formelor verbale compuse*; ex.: om învățat, pământ moștenit); d) adjective gerunziale, cuprinzând clasa, puțin numeroasă în româna actuală, a gerunziilor acordate (ex.: femeie suferindă); e) adjective provenind din numerale acordate (ex.: puteri înzecite). Adjectivele gerunziale și participiale se comportă ca orice adjectiv calificativ, acceptând combinarea cu morfemele comparației; adjectivele pronominale și cele provenind din numerale nu acceptă gradarea și comparația, includerea lor în clasa adjectivelor realizându-se pe baza acordului cu substantivul. Raportând clasificarea semantică la cea după proveniență, se constată corespondența adjectivelor determinative și a celor pronominale. • Ca parametru tipologic, este relevantă poziția adjectivului calificativ în GN în raport cu capul* (centrul) grupului, în funcție de care se disting: limbi „head first” (cu capul, pe prima poziție și cu adjectivul postpus) și cele „head last” (cu capul, pe ultima poziție, iar adjectivul antepus). Româna aparține limbilor de tip „head first”, caracterizându-se printr-o topică sintactică normală cu adjectivul calificativ postpus (un oraș frumos, o fată inteligentă, o carte nouă). Antepunerea* (vezi INVERSIUNE) reflectă o așezare a componentelor cu rol stilistic, dobândind valoare emfatică sau afectivă (frumosul oraș, iubita mea mamă). G.P.D.

kak sni, a vz kaki

kaki^[1] [At: DN³ / V: kak, ~iu / E: fr kaki] 1 ain De culoare galbenă-cafenie cu nuanțe verzui. 2 sn Culoare galbenă-cafenie cu nuanțe verzui. corectat(ă)

kakiu, ~ie a vz kaki

kaki

kaki (coloarea).

!kaki² (fr.) s. n., art. kakiul

kaki¹ (fr.) adj. invar. (uniforme ~)

kaki s.m. (bot.) caisă-japoneză. Kakiul are forma unei roșii.

NĂDUȘEALĂ s. f. 1. Faptul de a năduși (I); (concretizat) substanță lichidă secretată (prin pori) de glandele sudoripare, cu o compoziție asemănătoare cu a urinei, transpirație, sudoare, (regional) năduf (3), năbușeală (3). cf. piscupescu, o. 229/11. Bolnavul se va afla dus cu totul și îi va veni o nădușală foarte îmbilșugată. cr (1829), 74¹/32. Nu acu-ndată-într-astă amețeală Și trupul cu totul plin de nădușală Să te lupți cu mine așa obosit. pann, e. ii, 88/12, cf. coșbuc, p. ii, 202. În acele momente eram loarcă de nădușală. f (1900), 558. Obrajii Anei erau îmbujorați de căldură și umezi de nădușeală. rebreanu, i. 53, cf. 430. Nădușeala curgea de pe mine. ardeleanu, d. 75. Din cînd în cînd își șterg nădușelile cu tampoane de pudră. bacovia, o. 240. Își ștersese timp de două ceasuri chipul și fruntea de nădușeală. camil petrescu, u. n. 276, cf. id. o. ii, 140. Obosit și leoarcă de nădușală. stănoiu, c. i. 101. Oamenii regimentului se învîrteau pe un singur rînd, înrîurați de nădușală. brăescu, m. b. 80, cf. 132, id. a. 71. Ciobanul a intrat Murdar de nădușeală și de praf. arghezi, c. o. 161. Pe fruntea oamenilor nădușala curge șiroaie. bogza, a. î. 106. Îi trebuie un petic mare, s-o cârpească în spinare... unde cămașa putrezește mai repede, de nădușeală. stancu, d. 106. Purta o cămașă kaki cu gulerul cenușiu, ud de nădușeală. v. rom. martie 1954, 20. Se trase un pas înapoi, își șterse fruntea de nădușeală, apoi bătu în ușă. ib. aprilie 1955, 151. Nenumărate rîulețe lungi, lucii, de nădușeală... i se scurgeau încet din creștetul capului. galan, z. r. 27, cf. id. b. ii, 167. Oamenii își ștergeau nădușeala de pe frunte. tudoran, p. 82. Nădușeala i se scurgea încet pe după urechi, cu toate că în odaie era destul de răcoare. vornic, p. 7. Se lupta cît se lupta, Zi de vară pînă-n seară, Fără pic de nădușeală. Mat. folk. 169, cf. alrm i/i h 9, alr ii/i h 94. Nădușala scoate boala. zanne, p. viii, 434. ◊ fig. Nădușala nopții curge pe geamuri. arghezi, vers. 177. ◊ Expr. A-l trece (sau a-l cuprinde) (toate) nădușelile = a transpira abundent (din cauza căldurii, a efortului fizic, a emoției, a spaimei etc.); p. ext. a depune mari eforturi, a avea mari emoții. cf. odobescu, s. iii, 157. Muncea bietul om de dimineața pînă seara tîrziu, alături cu muierea, de-i trecea nădușelele. ispirescu, l. 174. Îl treceau nădușeli pe bietul băiat, și vederile i se întunecau. vlahuță, o. a. 111. I-au cuprins nădușelile. stancu, d. 228. Omul asculta și-l treceau nădușelile de cîte auzea. pas, z. i, 151. Căpitanul se uita în cărțulie ca mîța-n calendar și simțea că-l trec nădușeli fierbinți. tudoran, p. 88. Îi era așa de cald pe dinăuntru, încît îl trecură toate nădușelile. t. popovici, se. 216. ♦ fig. (La pl.) Tensiune nervoasă provocată de un efort susținut, de o emoție puternică etc. După cinci ceasuri de nădușeli, nu izbutise să scrie decît un rînd. stănoiu, c. i. 167. 2. Căldură mare, înnăbușitoare, arșiță, caniculă, zăpușeală, zăduf, năbușeală (2), (popular) năduf (2); aer înnăbușitor, viciat, insuficient; senzație pe care o simte cineva cînd sînt călduri mari, cînd aerul este viciat sau insuficient etc. Vara nădușăli nu sînt ca aicea la noi, ci călduri cuvioase..., cum este la noi la mai. m. costin, o. 270. Era nădușală și căldură de nu-ți puteai trage sufletul. contemporanul, iii, 781. Simțim parcă o nădușală, dorim aer curat. f (1903), 176. O nădușeală chinuitoare îi strangula gîtul. bart, s. m. 77, cf. alr sn v 1 502, a v 18. 3. (Învechit și regional) Afecțiune patologică (la oameni și Ia animale) care afectează respirația; greutate de a respira; spec. astmă. v. năduf. După îndelungă pătimire de nădușală. drăghici, d. 19/23. Dobitocul... răsuflă greu, are nădușală, vrea mai mult să bea. calendariu (1844), 185/26. Asma este răsuflarea omului grea și amănuntă, carea se zice și îngustie seau sufocare (nădușeală). cornea, e. i, 25/22. De nădușeală suferă mult cei slabi de piept. GRIGORIU-RIGO, m. P. I, 122, cf. CANDREA, f. 27, 220, alrm I/I h 159, ALR i 1 657/412, 677, a ii 3, 5, 8, 10, MAT. DIALECT. I, 262. – pl.: nădușeli și (regional) nădușele. – Și: (regional) năduhală s. f. caba, săl. 91. – Năduși + suf. -eală. – Năduhală: prin apropiere de năduh.