3) șuĭ, -ĭe adj. (cp. cu ceh. šuhaj, om supțire). Munt. Zvelt: trup șuĭ. Zvelt: trup șuĭ. V. șuĭeț.

*zvélt, -ă adj. (fr. svelte, d. it. svelto, d. svéllere, a zmulge). Înalt și supțire, dar nu lălîŭ: om, trup zvelt.

OGĂRATIC, -Ă, ogăratici, -e, adj. Cu trupul zvelt și subțire ca al ogarului.

NEVĂSTUICĂ², nevăstuici, s. f. Animal de pradă, cu trupul zvelt, subțire, acoperit cu blană roșcată pe spinare și albă pe pîntece, care atacă păsările de casă, uneori și animale mai mari (Mustela nivalis). O nevăstuică albă, cu cravată castanie, m-a privit o clipă cu ochișori de rubine. SADOVEANU, A. L. 190. Sare pe fag nevăstuica, privind cu mirare la mine. COȘBUC, P. II 63. – Pl. și: nevăstuice (ODOBESCU, S. III 185).

emfază (gr. emphasis „vorbire”, „aparență”, „zgomot”), figură care constă în a acorda unui cuvânt ori chiar unui enunț întreg o importanță deosebită, făcându-l, grație intonației ori contextului (situației), să spună mai mult decât exprimă sau chiar ceea ce nu exprimă (A): „Era o femeie sprintenă, pieptănată cu cărarea pe mijlocul creștetului, și părul avea luciul spălatului des. Bărbia osoasă, gura strânsă și chipul tras dovedeau, ca și trupul, zvelt în fustă, rasa bună. Nevastă-mea s-a uitat la gleznele subțiri... «- Ce neam frumos de oameni sunt sătenii noștri», mi-a șoptit nevasta. «- Repeți ce ți-am spus când te-am luat pe tine.» ”(T. Arghezi)

MLĂDIU, -ÍE adj. 1. Tînăr, fraged. Cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Mă stăpînește un sentiment de dragoste pentru crenguțele mlădii. CONTEMP. 1956, nr. 483, 3/2. 4 (Regional, în forma mlădiu) Plăpînd (Toplița). ALR II/I h 82/228. 2. (Despre ființe, despre corpul sau despre părți ale corpului lor) Mlădios (2). Mlădiul trup i-l încingea Un brîu de-argint. COȘBUC, P. I, 57, cf. 69, 118. Părea. . . o fată mare de la țară, rumenă și mlădie ca un bujor, puțin sfioasă. GALACTION, O. A. I, 157. Mama s-a ridicat în vîrful picioarelor, înaltă și mlădie, și a stins lampa. G. M. ZAMFIRESCU, sf. M. N. II, 205. S-a răsucit și s-a tot dus, dreaptă și mlădie, cu mijlocelul ca trestia, fără să întoarcă măcar o dată capul. V. ROM. noiembrie 1 953, 98, cf. ib. iulie 1 954, 225. Făptura mîndră și mlădie a tinerei țărance. . . se desprinde pe fundalul cerului străveziu de primăvară. CONTEMP. 1 954, nr. 379, 3/5. Copil a fost și copil a rămas! Un copil zvelt, cu trup mlădiu, cu ochi calzi. V. ROM. aprilie 1 961, 56. ◊ F i g. Moarul grecesc, înfoiat ca borangicul. . . luneca foșnind ca o mătase peste o marmură caldă si mlădie. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. ♦ (Despre mișcări, gesturi) Care arată suplețe, grație ; grațios, mlădios (2). Stroe Vardaru zori pașii sprinteni, mlădii, tinerești. C. PETRESCU, A. R. 6. - Pl.: mlădii. - Și: (regional, 1) mlădîu, -îie adj. – Mladă + suf. -iu.

aliterație (fr. allitération „repetarea aceleiași litere”), repetiție a unor consoane (sau a unor silabe), de obicei din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic, imitativ (onomatopeic) ori expresiv (simbolic); efectul a. se datorește și accentului afectiv pe care îl poartă sunetele repetate (R). În versul-refren eminescian, cons. v aliterată sugerează nu numai senzația auditivă, ci și dinamica zbuciumată a destinului uman: „Dintre sute de catarge / care lasă malurile / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile? [...] Valurile, vânturile?” Efectul eufonic e mai greu de analizat; el constituie o „senzație” lingvistică idiomatică – este vorba de o armonie vocalică și consonantică, în esență, o simetrie acustică, în cuvinte și enunț, percepută, în mare măsură, subiectiv de vorbitorii unei limbi. Întrucât a. se percepe, ca și asonanța, ca un element de analogie interlexicală de ordin fonetic (nu semantic), între imaginea poetică și structura fonică a secvențelor versului (enunțului), ea este nu numai o figură onomatopeică (imitativă), ci și una expresivă („simbolică”, zice Verhaeren, M., p. 3), deoarece poate „corespunde obiectivului zugrăvit, fie printr-o analogie de timbru, fie printr-un raport de identitate” (id.): „A zânelor crăiasă Venea cu părul râurind, Râu galben de mătase.” (Coșbuc) Se pot repeta și câte două consoane, ca în următorul exemplu de a. imitativă: „Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie.” (Eminescu) dar și o întreagă silabă, ca a. expresivă: „Mi-ai dat un trup și mie, înalt și zvelt, de floare Ca fragile de fraged, ușure și plăpând.” (T. Arghezi) Sin. paragramatism, sin. metaforă fonetică.

SULEGED adj. (Mold.) Subțire, zvelt; delicat, fin. Și era pre chipul trupului . . . suleaged, albineț, galben. DOSOFTEI, VS. Grumadzii îi sînt sulegedzi si gingași. CANTEMIR, IST. Variante: suleagec (CANTEMIR, IST.). Etimologie: lat. *sublicidus.

MLĂDlOS, -OÁSĂ adj. 1. Care se pleacă, se îndoaie cu ușurință (fără să se frîngă); flexibil, elastic. Pe iarba mlădioasă cu flori îndamascatâ, Ca pruncul într-un leagăn dormea prima femeie. HELIADE, O. I, 368. Un băț bun, mlădios de tei. PR. DRAM. 327. Pasul tău ușor Abia se însemnează Pe iarba mlădioasă. ALEXANDRESCU, O. I, 151. Cele șapte curtene dimprejurul mesii au început să-i facă vînt cu niște apărători de pene mlădioase de păun. CARAGIALE, O. II, 269. Acel model al rasei cînești avea o coadă subțire, lungă, aspră la păr, mlădioasă. ODOBESCU, S. III, 67. Și vocea-i ca și arcul cu coardă mlădioasă. MACEDONSKI, O. I, 254. Ierburile subțiri și mlădioase . . . își plecau molatec fruntea lor înspre pămînt. HOGAȘ, M. N. 180 ♦ (Rar, despre suprafața apelor) Unduios, vălurit. Singuratica și mlădioasa pînză a mărilor. MARCOVICI, D. 14/7. 2. (Despre ființe, despre corpul sau despre părți ale corpului lor) Suplu, zvelt, elastic; cu mișcări grațioase; mlădiu (2), (astăzi rar) mlădiat. O gingașă greacă cu părul frumos, Cu negre sprincene, cu rumănă față, Și trup mlădios. NEGRUZZI, S. II, 30, cf. I, 38, 226. După gratii de fereastră o copilă el zări Ce-i zîmbește, mlădioasă ca o creangă de alun. EMINESCU, O. I, 144, cf. 85, 121, id. N. 59. Nalt la stat, lat în spete, subțire la mijloc, mlădios ca un mesteacăn, ușor ca o căprioară și rușinos ca o fată mare. CREANGĂ, A. 85. O iubeau împărăteasa și împăratul pe fată de-o pierdeau din ochi, cît era de mlădioasă cînd umbla de colo pînă colo pe covoarele moi. CARAGIALE, O. I, 118. Înalt și mlădios, cu umerii lați și cu pieptul ieșit, el calcă lat și pe întreaga talpă. SLAVICI, N. I, 84. Ca un vis, ca o părere, se coborî de pe stîncă mîndră albă fată, naltă, mlădioasă ca o trestioară. ODOBESCU, S. III, 200, cf. I, 141. Nalt și mlădios pășește, Legănîndu-se ușor. VLAHUȚĂ, O. A. I, 164. Talia mlădioasă a fetei. GHEREA, ST. CR. II, 85. Stăpînul. . . îi cuprinde talia mlădioasă. F (1906), 30. Oameni chipeși, subțirei și mlădioși. MOLIN, R. B. 282. Trupul ei mlădios era plecat ușor peste fierul de călcat. REBREANU, R. I, 200, cf. PRIBEAGUL, P. II. 15. Avea ochii mai ageri, brațele mai vînjoase, mijlocul mai mlădios, picioarele mai sprintene. STANCU, R. A. III, 261. O copilă din cel sat, . . . Cu chip dulce luminos, Cu trup gingaș mlădios. ALECSANDRI, P. P. 20. Și-a ales un soț atît de plăcut la față și mlădios la făptură, de să-l sorbi cu lingura. RETEGANUL, P. III, 25. ♦ Sprinten, agil (în mișcări). Sînt prea bătrîn. . ., și mîna nu-mi mai este Destul de mlădioasă ca să mai pot cu dînsa Pecetlui aceste din urmă-a tale fapte. I. NEGRUZZI, S. VI, 633. ♦ (Despre mișcări, gesturi) Care arată suplețe, grație; grațios. Cu o mișcare mlădioasă. . . își lipi răpede de buzele mele unghia degetului celui mic de la mîna dreaptă, HOGAȘ, DR. I, 167. 3. F i g. (Despre oameni, despre caracterul lor etc.) Care cedează, se adaptează ușor, maleabil (2), conciliant; p. e x t. nehotărît, oscilant. Găsește în ministerul liberal un guvern mai mlădios. MAIORESCU, D. II, 54. Ambițios, fără scrupule, dar dulce la vorbă ș mlădios cu toată lumea . . . el. . . se ilustră chiar din prima legislatură. VLAHUȚĂ, D. 73. Ca la toate ființele hotărîte, tot așa și la dînsa, firea mlădioasă a lui bărbatu-său o umplea de temere. D. ZAMFIRESCU, Î. 115, cf. id. R. 44. 4. F i g. (Despre sunete, voce etc.) Bogat în inflexiuni, plăcut la auz; melodios, armonios. Din cînd în cînd îl chema pe acesta cu vocea dulce, mlădioasă. AGÎRBICEANU, L. T. 392. Vorbind se aprindea repede, iar vocea lui aspră neplăcută, devenea mlădioasă și cuceritoare. REBREANU, P. S. 56. ◊ (Adverbial) Îi părea că fetița aceea vorbește deosebit de mlădios cînd era în apropierea lui. AGÎRBICEANU, A. 54. 5. F i g. (Despre limbă, stil etc.) Variat bogat, expresiv, colorat. [Limbă] mlădioasă și sonoră. VLAHUȚĂ, R. P. 62. A fost încîntat întăi, de limba mlădioasă, nuanțată, așa de simplă și de artistică în același timp a marelui scriitor de la Humulești. SADOVEANU, E. 133. – Pronunțat: -di-os. – Pl.: mlădioși, -oase – Mlădia + suf. -os.

SUBȚIRE, subțiri, adj. I. (În opoziție cu gros) 1. Care are grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni. V. alungit. Între biserica subțire și înaltă, pustie, și între primărie și una din cîrciumi, era o înghesuială liniștită de oameni. DUMITRIU, N. 28. ◊ Expr. (Familiar) Subțire la (sau în) pungă = sărac; zgîrcit. Merseră... mai călări și mai pe jos, și mai în căruță, ca oamenii subțiri în pungă. GANE, N. I 218. ♦ (Despre oameni și despre corpul sau silueta lor) Zvelt, slab. Era năltuță și subțire, avea ochi mari și sprîncene negre. SADOVEANU, O. VIII 29. Este o doamnă tînără de tot, cu silueta subțire și fină. SAHIA, U.R.S.S. 6. Subțire-n trup și blîndă-n grai Și-n port așa isteață. COȘBUC, P. I 108. ♦ (Despre părți ale corpului) De dimensiuni reduse în lățime; îngust; p. ext. slab, fin, delicat. Doamna Diaconu își mușcă buzele subțiri. C. PETRESCU, A. 454. Ș-atuncea dinainte-mi prin ceață parcă treci Cu ochii mari în lacrimi, cu mîni subțiri și reci. EMINESCU, O. I 107. Am oprit dar cățeii care aveau cap mai mare... urechi mai subțiri și mai bine croite. ODOBESCU, S. III 42. Puiculiță dalbă-n pene Și subțire la sprîncene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. ◊ (Adverbial, în expr.) A zîmbi subțire = a zîmbi ușor, silit, șiret, prefăcut (cu buzele strînse, îngustate, abia întredeschise). Dacă le-a merge tot așa, n-o să le putem ajunge cu prăjina la nas, observă maica Nimfodora, zîmbind subțire spre Stanca. SADOVEANU, P. M. 288. ♦ (Despre fire, corzi, tuburi etc.) Cu diametru mic; fin, îngust. Nu trece mult, și viind o slujnică să ia apă, cum vede o femeie necunoscută și furca cea minunată torcînd singură fire de aur, de mii de ori mai subțiri decît părul din cap, fuga la stăpînă-sa și-i dă de veste. CREANGĂ, P. 96. Nădejdea de la mine E ca sîrma de subțire: Ca sîrma din bolta veche, Cum o tragi se rupe-n șepte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 238. Unde e ața mai subțire, acolo se rupe v. rupe. ◊ Intestinul subțire v. intestin. ◊ (Adverbial) A curge subțire = a curge printr-un loc îngust, strîmt, formînd un fir mic de apă sau de alt lichid. Izvorul curge subțire, întinzînd în față, ca pe o năframă, o baltă mică pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, cîte o rază de soare. GÎRLEANU, L. 20. ♦ (Despre litere și despre scriere) Cu linii înguste, fine. ♦ (Adverbial) Ușor, fin, delicat. Artiștii lui Neagoe Basarab scormoneau, ferecau, fățuiau și scliviseau subțire cu dăltița; pietrarii lui Manole croiau, retezau, ciopîrteau și făureau gros din ciocan. ODOBESCU, S. II 513. 2. (Despre corpuri cu suprafață întinsă, despre straturi sau despre materii care se așază ca un strat peste ceva) Cu grosime mică; mic în sens vertical, de la suprafață în adîncime. Scîndură subțire. Capăt subțire. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) Cu subțirele = cu mare economie, cu zgîrcenie. Lasă-mă să-ți scot un ochi și capeți de prînz... Și golanul-i scoate frumușel un ochi, apoi-i dă de prînz și încă cu subțirele. RETEGANUL, P. I 22. ♦ (Despre materii textile, hîrtie, piele etc.) De grosime mică, redusă; ușor, fin. Stofă subțire. ▭ Băiatul aduse gulerul învelit în hîrtie subțire. C. PETRESCU, Î. II 188. Iar de sus pîn-în podele, un painjăn prins de vrajă A țesut subțire pînză străvezie ca o mreajă. EMINESCU, O. I 76. Au trecut prin un șir de odăi toate întunecate pînă ce au ajuns la o ușă cu geamuri, peste care era o subțire perdea. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Făcut dintr-un material ușor, care nu ține cald. Pardesiu subțire. 3. (Despre corpuri lichide și gazoase) Cu concentrație sau densitate mică, puțin consistent; diluat, rar. Auzi îndărătu-i opincile Iconiei clepăind repede prin noroiul subțire și nisipos al drumului. DUMITRIU, N. 176. Cu apărătoarea de cozi de păun, ea a făcut vînt spre cățuia de cărbuni în care ardeau aromate. Împăratul a tras în piept, mireasmă subțire. SADOVEANU, D. P. 99. Un fum subțire se ridică Din lampa ta cu abajur. TOPÎRCEANU, B. 66. ◊ Fig. Mai era și depărtarea mea sufletească, de toți acești foști colegi, pricină de subțire întristare. GALACTION, O. I 26. ♦ (Despre ploaie) Cu picuri mărunți și deși. Cernea o ploaie subțire. DUMITRIU, N. 76. Vremea o să se strice... Ploi subțiri care pătrund... frig... viscol. DELAVRANCEA, A. 15. 4. Fig. (Despre vînt) Viu, tăios, pătrunzător. Bătea pe vale un vînt subțire și proaspăt. DUMITRIU, N. 201. Vîntul subțire adusese nori plini. C. PETRESCU, C. V. 137. Întindeți pînzele, băieți... Un vînt subțire se ridică. MACEDONSKI, O. I 59. ◊ (Adverbial) Dragostea de fată mare Ca garoafa din revare: Cînd bate vîntul subțire Atunci mă scoate din fire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 5. (Despre glas, voce, sunete) Cu ton înalt (ca cel al femeilor și al copiilor). V. ascuțit, pițigăiat. Un crainic slobozi semnal subțire din trîmbiță de bronz. C. PETRESCU, R. DR. 8. Sărăcuțul de mine! zise cel mic... Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos! CREANGĂ, P. 22. Mierla cîntă-n vers subțire, Pentru-a noastră despărțire. ȘEZ. III 53. ◊ (Adverbial) Să-mi puie la cap Ce mi-a fost mai drag... Căvălaș de os, Mult zice duios, Căvălaș cu fire, Mult zice subțire. TEODORESCU, P. P. 436. Prind cocoșii a cînta Și de ici și de colea, Cînd mai gros, cînd mai subțire, Despre-a noastră despărțire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. II. Fig. 1. (Despre oameni și despre manifestările sau obiceiurile lor) Cu purtări și gusturi alese; distins, rafinat, fin. La Humulești diaconul ar fi fost țăran luminat, subțire, la Iași el deveni rustic. CĂLINESCU, I. C. 166. M-am simțit bine între oameni subțiri, cu preocupări de artă și literatură. SADOVEANU, E. 166. Să spunem cîteva cuvinte despre cariera acestui subțire artist. CAMIL PETRESCU, N. 124. Unii din cei cu dare de mînă... au cu dînșii lăutari, știi, lucru subțire. La TDRG. ◊ Obraz subțire = domn, boier. Lui Jder și soților săi, obraze subțiri, Gheorghe Tataru le așternuse cetină groasă în preajma flăcărilor. Obrazele subțiri erau Talianul Guido și domnia-sa postelnicul Ștefan Meșter. SADOVEANU, F. J. 740. (Expr.) Obrazul subțire cu cheltuială se ține v. obraz. ♦ Cu gusturi delicate; pretențios, dificil. Se arătau subțiri la mîncare. Alegeau, frunzăreau și zvîrleau. Împingeau la o parte, cu scîrbă, bucatele barbare, și gustau numai din felurile orînduite festinurilor regești. C. PETRESCU, R. DR. 4. ♦ (Uneori cu o nuanță peiorativă) Care trebuie menajat; gingaș, delicat, slab, nerezistent. Cucoane, mai încet, mă rog, că-i Catrina pe moarte... – Subțiri urechi mai aveți... La TDRG. Nu-l speria, căpitane... Boierii sînt slabi la fire! Brațul, haina, mintea, fața, inima, totu-i subțire. HASDEU, R. V. 51. Dă-mi orice va fi, căci nu am stomah nicidecum subțire. GORJAN, H. IV 100. 2. Ales, fin, delicat. Pentru încălțăminte mai subțire femeiască era, el, Ciobotă Roșie. HOGAȘ, DR. II 153. Gîndește-te, care meșteșug subțire nu e migălos – și, prin urmare, greu? CARAGIALE, O. VII 299. 3. (Adesea ironic) Subtil, rafinat; iscusit, șiret, viclean. Se cuvine să-i dedic o epigramă subțire și nu prea usturătoare. SADOVEANU, A. L. 199. Cei dintîi lucrase în chip subțire... pentru cei din urmă. IORGA, L. I 331. Ei vor aplauda desigur biografia subțire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. Cu un plan (sau, rar, cu un sul) subțire = pe ocolite, pe departe, după un calcul fin; cu istețime, cu șiretenie, cu viclenie. Trebuie să fie... un șiret afurisit, care vrea să mă prindă cu un plan subțire. GALACTION, O. I 82. Nu m-ai luat cumva c-un plan subțire Mai adineaori cînd ziceai, Magistre, Că iadul nu-i decît o-nchipuire? TOPÎRCEANU, B. 93. Vezi dumneata, i-a plăcut și lui cum am adus noi lucrul cu un sul subțire ca să dăm exemplu Evropii. CARAGIALE, O. I 50. ◊ (Adverbial) Rînduielile astea, rînduite pe carte, Prefăcut înțelepte, Măsluit luminoase și drepte, Pomeneau despre fiece treabă în parte, Lămurind-o subțire într-o sută și unu de șire. DEȘLIU, G. 53. ♦ (Adverbial, familiar, pe lîngă verbul «a auzi») Imprecis, nedistinct. Interesat, domnu subprefect Balmez își pusese coatele pe ștergar și-și întorsese urechea stîngă, cu care auzea mai subțire. SADOVEANU, B. 277.

PĂIENJENIȘ, păienjenișuri, s. n. (De obicei la sg., cu sens colectiv; și în formele păienjeniș, păinjeniș, painjeniș) Pînză țesută de păianjen. Colbăit, păienjenișul peste scuturi vechi și steme, Ca un giulgi murdar s-anină. COȘBUC, P. II 98. În odaie, prin unghere S-a țesut păinjeniș. EMINESCU, O. I 105. ◊ (În metafore și comparații) Simțea în tot trupul dureri care o săgetau și-i era capul prins într-un păienjeniș. PAS, Z. I 127. Luna albă, noaptea, împînzea cîmpiile cu o lumină strălucită, un painjeniș vioriu de basme. SADOVEANU, O. I 131. Părea mult mai tînăr: silueta zveltă, mersul sprinten, ținuta mîndră compensau oboseala feței, păienjenișul care-i încercuia ochii. EFTIMIU, N. 27. – Variante: paienjeniș, painjeniș, păinjeiș, paianjeniș, painjiniș (GALACTION, O. I 70), paingeniș (ALECSANDRI, P. III 453), păingăniș (MARIAN, O. I 360) s. n.

SPRINTEN, -Ă, sprinteni, -e, adj. (Despre ființe) Care se mișcă cu ușurință; vioi, iute, agil. Și pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinten. EMINESCU, O. I 87. Se pornea... să vîneze cu sprintena și tumultoasa lui haită de arcași. ODOBESCU, S. III 54. Albă ca o lăcrimioară, Dulce ca o primăvară, Era sprintenă, ușoară, Ca un pui de căprioară. ALECSANDRI, O. 101. ◊ (Uneori determinat prin «de picior») Cea de-a cincea [ciută]... mai sprintenă de picior, scăpă și fugi. ISPIRESCU, U. 37. ◊ (Despre obiecte văzute în mișcare) O barcă sprintenă ne duce prin mulțime de corăbii la vaporul francez. ALECSANDRI, O. P. 315. Sprintena săgeată, Cu care-ndemnai ostașii. CONACHI, P. 42. ◊ (Adverbial) Tot mai sprinten se-ngînă și se-ntrec melodiile, Tot mai larg peste țară înfloresc bucuriile. DEȘLIU, G. 45. În zorii reci și umezi, după ploaia nopții, pășea sprinten pe cărarea lunecoasă, cu pușca la spate. SADOVEANU, O. VIII 8. Zării în depărtare o femeie venind repede și sprinten, de-a lungul plaiului, spre noi. HOGAȘ, M. N. 211. ♦ (Determinat prin «la minte») Ager, deștept. Cel mai mic, care arăta să fie mult mai sprinten la minte... se amestecă de cîteva ori în vorbă. C. PETRESCU, Î. II 164. ♦ (Despre lucruri) Subțire, elegant, zvelt. Pe sub nalte coperișuri... Galerii cu mari lanterne și cu sprintene coloane Au comori de plante rare, ce la umbră înfloresc. ALECSANDRI, P. III 86. ♦ (Despre îmbrăcăminte, rar) Ușor, subțire. (Adverbial) Sosi la casa lui un străin mărunt la trup, cam sprinten îmbrăcat pentru un ger ce îngheța apa. GANE, N. II 4.

ȘUI², ȘUIE, șui, șuie, adj. (Despre ființe) Subțire, zvelt; (despre plante și părți ale lor) mlădios. Era un vlăjgan cam înalt, șui, cu capul mic, nas ascuțit. CAMIL PETRESCU, O. II 14. Măruntă și șuie, cu încheieturi gingaș strunguite la mîini și picioare. M. I. CARAGIALE, C. 126. [Cerbul] se ivește un minut prin cîmpie... cu trupul șui și elegant. ODOBESCU, S. III 136. În insula cea pustie și prigorită de soarele african, abia se zăreau cîțiva copaci din aceia cu ramurile-nalte și șuie, care se cheamă palmi. id. ib. 251. ♦ (Despre obiecte) îngust. Pe scîndura șui s-a poticnit... Dar cît ai clipi a fost iar în picioare. POPA, V. 317. ♦ (Neobișnuit, despre priviri) Pătrunzător, ascuțit. P-un copac înalt să suie, Pe-ntinsori de codri negri aruncînd privirea șuie, În adîncă depărtare el văzu zare de foc. EMINESCU, L. P. 126.