AFECTIVITATE 1. Emoție exprimată într-un enunț; factor care intervine în anumite definiri ale stilului* ca motivare a expresivității*; denumește o categorie de stări emoționale, care au ca rezultat modificări în uzul lingvistic normal (neutru expresiv). În terminologia lingvistică, se stabilește adesea un contrast între termeni ca afectiv*, emotiv* ori expresiv*, pe de o parte, și cognitiv, descriptiv* ori referențial*, pe de altă parte. Deopotrivă stilistica lingvistică (având ca obiect de studiu virtualitățile expresive ale limbii privită ca sistem) și stilistica individuală (ori literară, care se ocupă de creația artistică a scriitorilor) leagă expresivitatea enunțului de motivarea afectivă (vezi și STIL; STILISTICĂ). Astfel, stilul este definit de Ch. Bally (iar în stilistica românească de I. Iordan) ca totalitate a mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunități lingvistice din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, deci ca exprimare a faptelor de sensibilitate prin limbaj și acțiune a faptelor de limbă asupra sensibilității. La rândul său, L. Spitzer, reprezentantul cel mai de seamă al stilisticii individuale, pornește în definirea stilului de la ideea că oricărei emoții sau derogări de la starea psihică normală îi corespunde, în plan expresiv, o îndepărtare de la uzul lingvistic neutru și invers – îndepărtarea de la limbajul uzual este indiciul unei stări afective (emoționale) deosebite; faptul de stil reprezintă tocmai această derogare, motivată afectiv. Prin opoziție, norma* literară (neutră) va fi riguros respectată numai în situația în care motivația afectivă nu există. Afectivitatea se manifestă la toate nivelele lingvistice, fie că este vorba de virtualitățile unui idiom în general, fie că se iau în considerare inovațiile individuale ale scriitorilor în vederea obținerii unor efecte artistice: au valoare afectivă: a) în fonetică: onomatopeele: și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât (Creangă).; simbolismul fonetic; există sunete clare, grave, ascuțite, moi, dulci, dure, deschise etc. (Grammont): îi trebuiau femei schiloade, (...), geamale, baldâre, balcâze (M. Caragiale); interjecțiile (expresive prin scurtime): măi!, ei!, na!, tii!; accelerarea/încetiniră ritmului vorbirii: județul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul nostru d. Ca-ța-ven-cu! (Caragiale); aliterațiile* în expresii cu formă fixă: val-vârtej. multe și mărunte, praf și pulbere, pe cale pe cărare; b) în morfologie: valorile ironice ale unor forme pronominale: dumnealui, dumneaei; dativul etic: că bine mi te-am căptușit (Creangă); formele superlativului absolut, gramaticalizate (tare/, strașnic/,grozav/ extraordinar/ teribil/ nemaipomenit de frumos) sau nu (rău nevoie mare, deștept foc, foc de harnic, frumoasă de mama focului); schimbările de timp și de mod: de ex., tendința către prezent ca timp al narației; c) în sintaxă: tipare sintactice de tipul: nebuna de..., frumoasa de...; topica*; funcția de reliefare a dislocării*; antepunerea* adjectivului; repetiția*: a făcut fețe-fețe, frumoasa frumoaselor, face el ce face; elipsa: El nu și nu!; de ce nu? d) în lexic: imprecațiile: blestemele, înjurăturile, invocările: expresiile idiomatice*: proverbele, zicătorile; argourile* și limbajele profesionale; cuvintele străine: guleai „chef”, niznai „neștiutor”; figurile de stil fixate în limbă prin catacreză*: curcan „polițist”, broasca (ușii) „încuietoare”, a crăpa „a muri”; e) în formarea cuvintelor: diminutivele: propriu-zise (fetiță, copilaș); hipocoristice (cumințică, jupâneșică, puicusorule-neicusorule); ironice sau antifrastice – vezi ANTIFRAZĂ (mititeii!); cu nuanță augmentativă (cât e ziulica de mare, câte zilișoare oi avea); augmentativele: propriu-zise (bețivan, băietan); depreciative (arătanie, petrecanie, capsoman, gogoman) etc. 2. În gramatica limbii române, criteriu de clasificare a propozițiilor, în funcție de care acestea se împart în: a) afective* (sin. exclamative*), în care transpare afectivitatea vorbitorului, marcată lingvistic, și b) neafective, în care nu transpare afectivitatea vorbitorului. M.M.(1); G.P.D.(2).

BĂUTOR, -OARE, băutori, -oare, s. m. și f. Persoană care are obiceiul să bea băuturi alcoolice în cantitate mare; bețiv, bețivan. Lăutarul... se furișase ca un motan în rîndul băutorilor. PAS, L. 11. ♦ (Determinat prin «mare», «bun», «de forță») Persoană care poate să bea mult, care rezistă, care ține mult la băutură. De nu-ți fi mîncători și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine. CREANGĂ, P. 259. ◊ (Adjectival, regional) El însuși nu era, băutor; un păhărel, două de vin îl amețeau. SLAVICI, O. I 296. Cu bărbatul băutor Nu-i face pită-n cuptor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 465. – Pronunțat; bă-u-.

beat (beată), adj. – Amețit, băut, cherchelit. – Megl. beat, istr. bęt. Lat. bĭbĭtus (Pușcariu 196; Candrea-Dens., 153; REW 1080; DAR), cf. sp. beodo. Este inutilă ipoteza lui Pascu, Beiträge, 14, care pleacă de la o formă ipotetică *bebetus › *bet; pe baza f. beată a acestei forme s-ar fi format din nou un m. beat. Imposibilitatea acestei regresiuni este evidentă, căci contrazice alternanța care cere ca m. de la înceată, bleagă, seacă să fie încet, bleg, sec, cu inevitabila reducere a diftongului. Der. beție, s. f. (ebrietate); bețiu, adj. (îmbătător; bețiv); bețiv, adj. (care are viciul beției, alcoolic); bețit, adj. înv. (bețiv); bețivi, vb. (a se îmbăta; a chefui); bețivan, s. m. (augmentativ al lui bețiv); bețivănie, s. f. (beție); îmbăta, vb. (a se ameți cu băutură); îmbătător, adj. (amețitor); desbăta, vb. (a se trezi din beție). Bețiv provine de la bețiu, ca văduv de la *văduu (cf. și brudiu-brudiv, sglobiu-sglobiv etc.); sînt prin urmare inutile încercările de explicare pe baza unui lat. *bibitivus (Candrea-Dens., 154), sau a unei influențe a sl. pijanivŭ (DAR). Pentru îmbăta se indică de obicei ca sursă directă un lat. *imbĭbĭtare, care nu pare necesar.

BEȚIE. Subst. Beție, patima beției, șumeneală (reg.), alcoolizare, alcoolism, etilism. Îmbătare, aghesmuire (fig., fam.), stare de beție, stare de ebrietate, ebrietate, amețeală, afumare (fig., fam.), chercheleală (fam.), turtire (fig., fam.), mahmureală, mahmurie (rar). Beție, pileală (fam.), chef, chefuleț (dim., fam.), chefușor (fam.), petrecere, zaiafet, benchet (pop.), benchetuială (fam.), chiolhan (pop. și fam.), agapă, bacanală. Bețiv, bețivan, pilangiu (fam.), sugător (fam.), sugativă (fig., fam.), băutor, alcoolic; petrecăreț, petrecător (înv. și reg.). Adj. Bețiv, bețivan (augm.), bețic (reg.), pilaci (fam.), băutor, bun de pahar, chefliu, petrecăreț, petrecător (înv. și reg.), fluieră-n bute, butoi fără fund, alcoolic. Beat, băut, îmbătat (rar), pilit (fam.), turmentat (livr.), afumat (fig., fam.), mahmur, aghesmuit (fig., fam.), cherchelit (fam.), grizat (livr. și fam.), amețit, chiurluit (reg.), turtit (fig., fam.), abțiguit (fig., fam.), șumen (reg.), făcut (fam.), obosit (fig.), beat mort (turtă, lemn, lulea, criță, tun, cuc, ciocîrlan, cute, frînt). Bahic, dionisiac. Vb. A se bețivi, a fi bețiv, a fi bolnav de oală, a se pupa cu clondirul (fam.), a umbla cu plosca în nas, a trage la măsea, a da cu paharul, a face gura pîlnie, a bea pe rupte, a sufla în fundul paharului, a suge (fam.), a pili (fam.), a-și bea și cămașa, a bea cît șapte, a-și bea și mințile, a-și face gîtul (gura) leică și pîntecele balercă. A se îmbăta, a se îmbăta lulea (tun, turtă, criță), a se chercheli (fam.), a se griza (livr. și fam.), a se ameți, a se șumeni (reg.), a se chefălui (reg.), a se face țușcă, a se aghesmui (fig., fam.), a-și stropi măseaua, a se afuma (fig., fam.), a se face cocă (fam.), a se trăsni (fig.), a se turti (fig., fam.), a o lua în cloanță, a se turmenta (livr.), a se pili (fam.), a i se urca la cap, a turna în el, a bea mult, a bea peste măsură, a se trece din pahare. A fi băut, a fi amețit, a fi grizat (livr. și fam.), a fi cu chef, a fi cherchelit (fam.), a fi clei, a fi lulea, a fi afumat (fig., fam.), a vedea dublu, a merge (a umbla) pe două (șapte, nouă) cărări, a se clătina, a se împletici, a fi mort de beat, a fi criță, a fi în patru ițe, a-l bate pe cineva cărbunii la cap. A chefui, a petrece, a benchetui (fam.), a o face lată, a se pune pe chiolhan. A se alcooliza, a deveni alcoolic. A da de băut, a ameți, a griza (livr. și fam.), a îmbăta, a trăsni (fig.). V. băuturi alcoolice, imoralitate, local, ospăț.

bețiv, ~ă [At: CORESI, EV. 18/8 / V: bătâu, ~âe, ~țâe, bețâu, ~țâe, ~ic, ~iț, ~iu, ~ie / Pl: ~i, ~e / E: ns cf lat *bibitivus] 1-2 smf, a (Om) cu viciul beției (5) Si: alcoolic, băutor, bețivan (1-2). 3 sm (Îs) ~ împărătesc Bețiv (1) mare. 4 sm (Îvr; pan; îs) ~ de cărți Cartofor înrăit. 5 a (D. băuturi spirtoase) Tare Si: (înv) îmbătător. 6 a (Ent; îs) Musculiță ~ă Musculiță care trăiește în roiuri în jurul vaselor cu băuturi alcoolice (Drosophila melanogaster) Si: musculiță (de vin), mușiță, muștiță. 7 a (D. plante) Care cere multă apă. corectat(ă)

bețivan adj. m., s. m., pl. bețivani; adj. f., s. f. bețivană, pl. bețivane

BEȚIVAN sm. augm. BEȚIV. Bețiv mare.

bețivan adj. m., s. m., pl. bețivani; adj. f., s. f. bețivană, pl. bețivane

bețivan, -ă adj., s.m., s.f. (pop.; fam., deprec.) Aug. al lui bețiv. • pl. -i, -e. /bețiv + -an.

bețivan, ~ă [At: N. XENOPOL, ap. TDRG / V: (îvr) ~vlan, ~vler, ~voi, ~voaie / Pl: ~i, ~e / E: bețiv + -an] 1-2 smf, a Bețiv (1-2). 3-4 smf Bețiv (1) mare. corectat(ă)

BEȚIVAN, -Ă, bețivani, -e, s. m. și f. Augmentativ al lui bețiv. Nerușinaților! vă mustrau ai voștii, scoși din curți de ocările bețivanei. PAS, Z. I 55. Ar fi putut... să-l trimeată la circiumă, cu toți bețivanii tineri și bătrîni după el. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 1S6.

BEȚIVAN, -Ă, bețivani, -e, adj., s. m. și f. Augmentativ al lui bețiv. – Bețiv + suf. -an.

bețivan a. și m. bețiv mare, bețiv împărătesc.

BEȚIVAN, -Ă, bețivani, -e, adj., s. m. și f. Augmentativ al lui bețiv. – Bețiv + suf. -an.

BEȚIVAN, -Ă, bețivani, -e, adj., s. m. și f. Augmentativ al lui bețiv.

bețivan adj. m., s. m., pl. bețivani; f. sg. bețivană, pl. bețivane

bețiván, -că s. Fam. Mare bețiv.

BEȚIVAN ~i m. peior. v. BEȚIV. /bețiv + suf. ~an

BEȚIVANCĂ ~ce f. peior. Femeie care face abuz de băuturi alcoolice. /bețivan + suf. ~că

BEȚIVANCĂ, bețivance s. f. peior. Femeie care face abuz de băuturi alcoolice. (bețivan + suf. -că)

bețivancă s.f. (pop.; fam., deprec.) Femeie care are patima beției. • pl. -ănci. /bețivan + -că.

bețivănărie sf [At: I. CR. II, 325 / Pl: ~ii / E: bețivan + -ărie] (Rar) Chiolhan.

bețivăneală s.f. (fam.) Petrecere cu beție. • pl. -eli. /bețivan + -eală.

bețivăni vb. IV. intr., refl. (fam., glum.) A petrece cu băutură; a se îmbăta. • prez.ind. -esc. /bețivan + -i.

bețivăni, bețivănesc, vb. refl. – A fi băutor, a deveni alcoolic: „De la o vreme, nu știe nimeni de ce, pe banii câștigați, ori de necazuri, oamenii au început a se bețivăni” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 171). – Din bețivan „băutor” < bețiv (< lat. *bibitivus) + suf. -an (Frățilă).

bețivăni, bețivănesc, v.r. A fi băutor, a deveni alcoolic: „De la o vreme, nu știe nimeni de ce, pe banii câștigați, ori de necazuri, oamenii au început a se bețivăni” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 171). – Din bețivan „băutor” (Frățilă).

bețivlan, ~ă smf, a vz bețivan

bețivler, ~ă smf, a vz bețivan

bețivoi, ~oaie smf, a vz bețivan

burete, bureți s. m. (glum.) bețivan.

bute sf [At: CANTEMIR, IST. 32 / V: (Mun) ~ie (A și: -tie) / Pl: buți, (rar) bute / E: lp buttis] (Pop) 1 Butoi. 2 Conținutul unui butoi (1). 3 (Îe) A face burta butie și gura pâlnie, A fluiera în ~ A fi bețiv mare. 4 (Îs) Suge~ Bețivan. 5 (Îe) Vorbește ca din ~ Vorbește gros. 6 (Îe) A fi ~ de ceva A fi tobă de ceva. 7 (Îe) A dormi ~ A dormi buștean. 8 (Îe) A lega ~ A lega burduf sau cobză. 9 (Îe) A se duce ca vinul stricat din ~ în ~ A merge din rău în mai rău. 10 (Îs) â~ a casei Casa goală, fără lucruri. 11 (Trs; îcs) ~ a cu curechiul Unul dintre jocurile obișnuite la priveghi. 12 Partea lămpii în care stă petrolul. 13 Rezervorul de benzină al lămpii de siguranță întrebuințate în mine Si: boton. 14 Fiecare dintre stâlpii principali de susținere a eșafodului unui tunel în construcție. 15 (Reg) Butucul roții. 16 Cotorul penelor de pasăre. 17 Țeavă. 18 (Spc) Țeavă (de soc) la instrumentul numit cărabă. 19 (Înv) Țeavă de fier, folosită în vechile ateliere de fierărie pentru a conduce aerul din foaie. 20 Parte a morii nedefinită mai îndeaproape. 21 (Bot) Rădăcina plantei rodul-pământului. 22 (Bot; pex) Rodul-pământului.

bute s.f. I 1 Recipient de capacitate mare, din doage de lemn prinse în cercuri de lemn sau de fier, închis la capete cu două funduri, utilizat pentru conservarea lichidelor; butoi. Vinul curgea din butii sparte (EMIN.). ◊ Expr. A face burta butie și gura pîlnie sau a fluiera în bute = a fi mare bețiv. Vorbește ca din bute = vorbește gros (și înfundat). A se duce (sau a merge) (ca vinul stricat) din bute în bute = a merge din rău în mai rău. A fi bute de ceva = a fi tobă de ceva. (adv.) Umflat bute = umflat foarte tare, gata să crape. A dormi bute = a dormi buștean. A lega bute = a lega burduf, cobză pe cineva. ◊ Compar. (sugerează ideea de volum, de grosime mare) Biata babă era umflată cît o bute (CR.). 2 (în trecut) Unitate de măsură variabilă și instrument de capacitate pentru lichide între 40 și 200 de vedre. ♦ Conținutul acestui recipient. Putea să înghiță în largele sale pîntece atîtea vedre cît și o butie de la Dealul-Mare (ODOB.). ◊ Compus: (pop.; s.m. invar.) suge-bute = bețivan. II Analog. 1 Rezervorul de benzină al lămpii de siguranță întrebuințate în mină. 2 (la pl.) Stîlpii principali de susținere a eșafodajului unui tunel în construcție; (și la sg.) fiecare dintre acești stîlpi. 3 Țeavă. ♦ Țeavă (de soc) la instrumentul popular numit carabă. ♦ Țeavă de fier prin care iese aerul din foaie, folosită în vechile ateliere de fierărie. 4 Butucul roții. 5 Cotorul penelor de pasăre. Rădăcina...nu-i mai groasă decît butea unei pene de gîscă (I. ION.). 6 (bot.) Rădăcina, în forma napului, a plantei rodul-pămîntului. • pl. -ii, buți. și (reg.) butie s.f. /lat. pop. buttis, -em.

BUTE (pl. -buți), BUTIE (pl. -tii) sf. 1 Vas mare de lemn (de 100-150 de vedre) făcut din doage legate cu cercuri de fier, cu două funduri, de păstrat vin sau alte băuturi alcoolice (🖼 689): beau boierii dintr’o bute și butea geme GOR. (ghicitoare despre „purceii cînd sug”); se așeză în scorbura unui copaciu mare și gros ca butia ISP.; proverb: nu cerca butea, numai ce-i în bute ZNN.; butia goală sună tare ZNN.; a fluiera în ~, a fi un mare bețiv; suge-bute, bețivan; 👉 BURTĂ 1; a lega ~, a lega cobză; a dormi ~, a dormi buștean; din bute în bute, din rău în mai rău ¶ 2 Conținutul unei butii: făcu o cîrciumă și-și bău butia toată singur DLVR. ¶ 3 🔧 Butucul roții (👉 ROATĂ): se uită prin butia roții în spre partea în care plecase voinicul ISP. ¶ 4 Cotorul unei pene de pasăre: butea unei pene de gîscă ION. ¶ 5 Țeavă: Sus bute, Jos bute, La mijloc coadă de vulpe ISP. (ghicitoare despre „trestie”); spec. Băn. țeava de fier prin care iese aerul din foalele fierarului [lat. buttis].

butoi fără fund expr. bețivan, alcoolic.

BUTOIU (pl. -oaie) sn. 1 Vas mai mic decît butea (de 50-75 de vedre sau ceva mai mult), Mold. „poloboc” (🖼 691): ~ de vin, de oțet, de rachiu, de untdelemn ¶ 2 familiar ~ fără fund, bețivan ¶ 3 Băn. 🏚 Trunchiu de lemn scobit prin care curge apa sub roata morii.

corhei adj. m. (reg.) care se ține de petreceri, chefliu, bețivan.

corhei am [At: DOINE, 283 / Pl: ~ / E: mg korhely] (Trs; mgm) 1 Chefliu. 2 Bețivan.

*decán m. (lat. decanus, subofițer care comanda zece soldațĭ, șef de zece călugărĭ, d. decem, zece). Cel maĭ bătrîn saŭ maĭ vechĭ într’o societate. Titlu uneĭ demnitățĭ bisericeștĭ catolice. Șefu uneĭ facultățĭ în universitate. Șefu advocaților unuĭ oraș. Șef în general (fam. saŭ iron.): decanu bețivanilor, al calicilor. V. stareț.

dudulean [At: PAMFILE, A. R. 87 / Pl: ~eni / E: dudă²] 1 sm (Pop) Cocean de porumb Si: (reg) duduloi. 2 a (Fig; d. oameni) Înalt și zvelt. 3 sm (Reg) Duduloi (1). 4 a (Reg) Bețivan.

fliușcar, fliușcari, s.m. (reg.) bețivan.

linginer, lingineri s. m. (glum.) bețivan alcoolic.

lótru m. (sîrb. lotar, gen. lotra, haĭmana, bețivan; slovac loter, lotra, ceh. pol. lotr, d. germ. lotter, om leneș, de unde și ung. lator. V. lotroman). Vechĭ. Azĭ. Trans. Hoț, șarlatan. Mîndru, fudul. Suc. Vesel, vioĭ. – Fem. loatră.

NĂRĂVIT, -Ă adj. Care este deprins, obișnuit, dedat (rău) cu ceva. Această mumă desfrînată și rău nărăvită... mă vîndu. gorjan, h. ii, 121/13. Omul cel nărăvit rău, Tot la rău e gîndul său. pann, p. v. ii, 27/5. Sîntem cu Lybii vecini, un neam nărăvit în războaie. coșbuc, ae. 19. Îți spun, mi-e nesuferit Un tovarăș așa nărăvit. gorun, f. 52. Se aflau și cîțiva bețivani nărăviți la gîlceavă. stancu, r. a. iii, 19. Vechiul și nărăvitul marinar... vedea în mișcarea proletară prilejul de a parveni la un post de comandă. s. c. șt. (iași), 1958, nr. 1-2, 115. ♦ Pasionat, pătimaș. Numai de n-ar fi prea nărăvit amator de dansuri și de petreceri. c. petrescu, c. v. 194. ♦ Spec. (Despre animale, mai ales despre cai) Nărăvaș. Măgarul nenvățat Și prea râu nărăvit. alexandrescu, m. 375. Desprinse din cui un haramnic, cu care tată-său, în tinerețe, bătea caii nărăviți. d. zamfirescu, v. Ț. 160, cf. id. r. 83. Moșneagul acesta îi aducea aminte de acei cîini nărăviți care se lipesc de pămînt cîtă vreme-i privești, iar cînd nu-i bagi de seamă, îți sar în spate. v. rom. iulie 1953, 152, cf. alr i 1 110/825, 837, 840, 850, a v 14. La calul nărăvit, pinten ascuțit, se spune despre un om rău, care ascultă numai de frică. cf. zanne, p. i, 344. – pl.: nărăviți, -te. – v. nărăvi.

papaciocár, -ăríță d., pl. f. e (d. papacĭoc). Cov. Bețivan vagabond care face și pe hamalu în pĭață și, la nevoĭe, cerșește.

roșcován, -ă adj. (d. roșcat și infl. de roșcovă orĭ de bețivan). Cu față roșie (ca oameniĭ bălanĭ).

roșcovan Pentru etimologie, TDRG trimite la roșcat, fără altă explicație. DU, CADE (și după ei, ca de obicei, DLRM) consideră pe roșcovan ca derivat de la roșcă (acesta din urmă e ca și necunoscut, pe cînd roșcovan e general); Scriban pornește de la roșcat, care ar fi fost influențat de roșcovă sau de bețivan (?); Ciorănescu propune o încrucișare a numelui de plantă rîșcov cu roșu. Mi se pare mult mai normal să pornim de la roșcovă, care are culoarea roșie, deși asemănarea de formă cu adjectivul roșu e accidentală.

scúlă f., pl. e (ngr. skúla, furcă de tors). Vechĭ. Giuvaier, breloc. Azĭ. Unealtă, instrument: sculele zidaruluĭ Fig. Iron. Podoabă, tacîm, pramatie, om cu defect: ce mai sculă și bețivanu cela!

smârcitură sf [At: UDRESCU, GL. / Pl: ~ri / E: smârci + -tură] (Mun) 1 Smiorcăit¹ (1). 2 Copil smorcăit² (3). 3 Om de nimic Si: lepădătură. 4 Bețivan (1).

smârcitură, smârcituri, s.f. (reg.) 1. smiorcăit, sfârcâit, smârcâială. 2. copil smiorcăit, plângăcios. 3. om de nimic; lepădătură; bețivan.

stáre f., pl. ărĭ (V. staŭ). Oprire, nemișcare, întrerupere: mișcarea și starea. Situațiune, mod de a fi: starea înfloritoare a țăriĭ, a afacerilor. Condițiune, pozițiune, treaptă: starea socială a cuĭva. Avere, bogăție: a avea stare, om cu stare. Diviziune (odă) în unele cîntărĭ bisericeștĭ, ca la prohodu Domnuluĭ (V. pesnă). Starea civilă. V. civil. A fi în stare, 1) a putea: rănitu nu era în stare să umble, 2) a fi capabil: acest bețivan e în stare să bea tot butoĭu! corectat(ă)

țúĭcă f., pl. ĭ (sîrb. cujka, probabil un imit. după țîțîitu bețivanilor). Vest. Un fel de rachiŭ de prune, nu prea tare. V. șliboviță.

zamparagiu s.m. (pop.; fam.) Petrecăreț; bețivan; desfrînat; ștrengar. Ce cauți să te amesteci cu vagabonții, cu zamparagiii? (CAR.). • pl. -gii. /cf. tc. zampara „desfrînat”.

zavarcă sf [At: DLR / Pl: ? / E: nct] (Reg; dep) Femeie bețivă Si: bețivă (1), bețivană (1).

zvînt și -éz, a -á v. tr. (d. vînt saŭ lat. eventare, pop. *ex-ventare; it. sventare, pv. esventar, fr. éventer. V. avînt 2). Usuc puțin la vînt: drumu, rufele s’aŭ maĭ zvîntat. Fig. Potopesc, nimicesc, prăpădesc: bețivanu zvînta butoaĭele, l-a bătut de l-a zvîntat! V. ujujesc.