BOTINĂ, botine, s. f. (Reg.) Gheată (de damă sau de copil). ♦ Cizmuliță. – Din fr. botine.

CERB, cerbi, s. m. Mamifer rumegător de pădure, de talie mare, zvelt, cu coarne bogat ramificate, cu coada scurtă (Cervus elaphus). ◊ Cerb lopătar = specie de cerb cu coarnele lățite în formă de lopeți și cu corpul puternic (Cervus dama). – Lat. cervus.

DAM¹, dami, s. m. (Rar) Specie de cerb cu coarnele lățite în formă de lopeți, cerb-lopătar. – Din lat. dama.

DAMĂ, dame, s. f. I. 1. (Înv.) Doamnă, cucoană. ◊ Loc. adj. De damă = femeiesc. 2. Femeie cu moravuri ușoare; prostituată. II. 1. (La jocul de cărți) Fiecare dintre cele patru cărți pe care este înfățișată figura unei femei. 2. (La jocul de șah) Regină. 3. (La pl.) Joc alcătuit din puluri albe și negre, care se mută după anumite reguli pe o tablă asemănătoare cu cea de șah. III. Scobitură în bordura unei ambarcații, în care se sprijină manșonul vâslei. – Din fr. dame, it. dama.

VOALETĂ, voalete, s. f. Țesătură în formă de rețea foarte fină, fixată la pălăriile de damă ca garnitură sau pentru a acoperi fața. – Din fr. voilette.

PESCĂRESC, -EASCĂ, pescărești, adj. Care se referă la meseria pescarului (I), care aparține meseriei pescarului; care aparține pescarului (I), privitor la pescari, specific pescarilor; de pescar. ◊ Ciorbă pescărească sau borș pescăresc = ciorbă preparată într-un mod special din mai multe specii de pește (1). Pantaloni pescărești = pantaloni (de damă) strâmți, lungi până la genunchi. Ață pescărească = fir de bumbac rezistent, alcătuit din mai multe fire răsucite. – Pescar + suf. -esc.

ONOARE, (5, 6) onoruri, s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. ◊ Câmp de onoare = câmp de luptă pe care și-au dat viața cei care au luptat pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) demn de încredere, cinstit, onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva; c) onorific. ◊ Expr. Pe cuvântul meu (sau tău etc.) de onoare sau pe onoarea mea, a ta etc. = formulă folosită pentru a întări o afirmație sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2. Reputație, prestigiu, faimă, vază. ◊ Expr. A face (cuiva) onoare = a servi (cuiva) spre laudă, spre fală; a onora. ♦ Mândrie, demnitate. 3. Prețuire deosebită, considerație, respect, stimă. ◊ Gardă de onoare = gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnități. (Ieșit din uz) Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei întreprinderi sau ai unei instituții evidențiați în muncă. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană care însoțește mirii la ceremonia cununiei. Doamnă (sau damă) de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = (care se face) pentru a cinsti pe cineva (sau ceva). 4. Favoare, cinste. ◊ Expr. (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = a avea cinstea să... A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face (cuiva) favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... (Fam.) Am onoarea (să vă salut), formulă respectuoasă de salut. Nu am onoarea = nu cunosc, nu știu. 5. Manifestare a stimei, a considerației pentru cineva, exprimată prin semne de cinstire, de respect; p. ext. (la pl.) ranguri, demnități. ♦ (Mil.; de obicei cu verbele „a da”, „a prezenta”; în forma onor) Prezentarea armei în semn de salut la întâmpinarea unei autorități militare sau civile superioare, la paradă, la înmormântare etc.; semnal de goarnă care însoțește de obicei această prezentare. ◊ Expr. Pentru onor! = comandă pentru darea onorului. A face onorurile casei = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă la o recepție, la un bal etc. 6. (Înv.; în forma onor) Poziție socială, rang. ♦ (La pl.) Figură mare (damă, valet, rigă, as) la unele jocuri de cărți. [Var.: onor s. n.] – Din lat. honor, -oris, fr. honneur, it. onore.

FIGURĂ, figuri, s. f. 1. Înfățișare a feței, a obrazului cuiva; chip, față, obraz. ◊ Expr. A face figură bună (sau rea) = a face o impresie bună (sau rea) celor din jur. (Fam.) A face (cuiva) figura = a face (cuiva) o farsă sau o surpriză neplăcută. A face figură de... = a avea aerul de..., a fi considerat (sau a ține să fie considerat) drept... 2. Imagine plastică a unei ființe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. ◊ Figură geometrică = ansamblu format din puncte, linii și suprafețe. ♦ (La jocul de cărți) Carte care reprezintă diverse personaje (valet, damă etc.). ♦ (La șah) Fiecare dintre piesele de joc, având forme caracteristice. ♦ Grămadă de nisip, de pietriș etc., care a fost clădită în formă de corp geometric regulat, pentru a i se putea calcula mai ușor volumul. 3. Persoană; (în special) persoană purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tip, personalitate. 4. (În sintagmele) Figură de stil (sau poetică) = procedeu stilistic prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt sau se asociază cuvintele în așa fel ca sensurile vechi să se îmbogățească, pentru a da mai multă forță imaginii sau expunerii prezentate. Figură etimologică = construcție sintactică în care se alătură două cuvinte înrudite etimologic (de obicei un verb și un substantiv) sau apropiate din punct de vedere semantic. „Și-a trăit traiul” reprezintă o figură etimologică. (Log.) Figuri silogistice = forme de silogism care se deosebesc între ele după locul ocupat de termenul mediu în premise. 5. Poziție sau ansamblu de poziții și de mișcări la dans, la balet, la scrimă, la patinaj etc. – Din fr. figure, lat. figura.

FLORENTIN, -Ă, florentini, -e, adj. (În sintagmele) Stil florentin = stil arhitectonic rezultat din combinarea stilului antic cu stilurile bizantin și roman. Pălărie florentină (și substantivat, f.) = pălărie de damă (din împletitură de pai) cu boruri largi, împodobită cu flori. – Din fr. florentin.

CIUBOȚICĂ, ciuboțele, s. f. 1. (Reg.) Cizmuliță sau gheată de damă. 2. Compuse: ciuboțica-cucului = plantă erbacee cu frunze ovale dispuse în rozete și păroase pe partea inferioară, cu flori galbene și cu fructul o capsulă (Primula officinalis); ciuboțica-ursului = plantă erbacee cu frunze lobate și cu flori purpurii (Cortusa matthioli). [Var.: cioboțică s. f.] – Ciubotă + suf. -ică.

LINOU, linouri, s. n. Olandă subțire pentru batiste, bluze, lenjerie de damă etc. [Var.: lino, linon s. n.] – Din fr. linon.

ESCARPEN, escarpeni, s. m. Pantof de damă cu toc înalt, nedecupat, foarte decoltat. – Din fr. escarpin.

TĂLPIG, (1, 2) tălpige, s. n., (3, 4) tălpigi, s. m. 1. S. n. Fiecare dintre pedalele de la războiul de țesut cu ajutorul cărora se schimbă ițele. 2. S. n. Fiecare dintre cele două suporturi laterale curbate cu care sunt prevăzute unele scaune fără picioare. ♦ Fiecare dintre tălpile unei sănii. ♦ Bucată de lemn sau de piatră care se fixează sub stâlpii unei galerii de mină pentru a împiedica pătrunderea stâlpilor în talpa galeriei. 3. S. m. Încălțăminte rudimentară alcătuită dintr-o talpă de lemn și o baretă de piele petrecută pe deasupra labei piciorului. 4. S. m. Șosetă foarte scurtă de damă care acoperă numai laba piciorului. [Var.: tălpic s. m. și n., tălpică s. f.] – Talpă + suf. -ig.

TROTTEUR, trotteuri, s. m., adj. 1. S. m. Cal cu trapul întins și ridicat; trăpaș. 2. Adj. (Despre încălțămintea de damă) Cu toc gros, înalt de trei-patru cm, și cu model sport, comod și rezistent. [Pr.: -tör] – Din fr. trotteur.

REGINĂ, regine, s. f. 1. Femeie care deține prerogativele unui rege, fiind suverana unui regat. 2. Soție de rege. 3. Fig. Ceea ce deține o poziție privilegiată, importantă, dominantă, într-un anumit domeniu. 4. Compus: regina-nopții = nume dat unor plante de grădină cu flori albe, roșietice sau violete care se deschid la căderea nopții și răspândesc un miros plăcut (Nicotiana). 5. (Entom.) Albină femelă fecundă, care depune ouă: matcă. 6. Piesa cea mai importantă la jocul de șah, după rege, care poate fi mutată în orice direcție, atât în linie dreaptă cât și în diagonală; damă. – Din lat. regina.

SCAMPOLO, scampolouri, s. n. (Rar) Bluză de damă, confecționată din tricot, având la gât o deschizătură, prevăzută cu nasturi sau fermoar. – Din it. scampolo „cupon”.

SCARP, scarpi, s. m. (Înv.) Pantof de damă ușor, pantof de casă. – Din it. scarpa.

COMPANIE¹, companii, s. f. 1. Tovărășie, însoțire. ◊ Damă (sau doamnă) de companie = persoană angajată să îngrijească de o persoană bătrână sau bolnavă sau ca să-i țină de urât. 2. Grup mic de persoane care-și petrec vremea împreună; societate. 3. Mare întreprindere constituită sub formă de societăți (industriale, comerciale, de transport). – Din fr. compagnie.

CRĂIȚĂ, crăițe, s. f. I. 1. Nume dat la două specii de plante erbacee din familia compozitelor, cu tulpina puternică și ramificată, cu frunze opuse, penat-divizate și cu flori galbene-portocalii, cu miros pătrunzător; vâzdoagă, ocheșele (Tagetes erecta și patula). 2. Varietate de ciupercă comestibilă, a cărei pălărie este purpurie pe deasupra, iar pe dedesubt galbenă-aurie. II. (La pl.; art.) Dans popular românesc cu mișcare vioaie, răspândit în Oltenia; melodie după care se execută acest dans. III. (Rar; la jocul de cărți) Damă. [Var.: creiță s. f.] – Crai + suf. -iță.

CERB s. (ZOOL.) 1. (Cervus elaphus) (Mold. și Bucov.) plotun. 2. cerb-lopătar (Cervus dama) = (rar) dam.

CORSET s. (Ban., Transilv. și Maram.) spăcel, (înv.) tivilichie. (~ de damă.)

CRĂIASĂ s. v. damă, împărăteasă, mamă, matcă, mireasă, regină, suverană, zână.

CRĂIȚĂ s. v. cocotă, curvă, damă, femeie de stradă, împărăteasă, mamă, matcă, prostituată, regină, târfă.

DAMĂ s. 1. (SPORT) regină. (~ la jocul de șah.) 2. regină, (înv.) crăiasă, crăiță. (~ de pică, la jocul de cărți.)

DAMĂ s. v. cocotă, cucoană, curvă, doamnă, femeie de stradă, madam, nevastă, prostituată, soție, târfă.

DOAMNĂ s. 1. cucoană, madam, (pop.) jupâneasă, (ieșit din uz) damă, (grecism înv.) chera, (italienism înv.) signoră. (O ~ mai în vârstă.) 2. (IST.) (pop.) vodeasă, voduleasă, voievodeasă. (~ Tana, soția domnitorului Moldovei.)

ÎNCĂLȚĂMINTE s. (înv. și reg.) încălțări (pl.), (reg.) încălței (pl.), (înv.) călțun, zgarbură. (~ de damă.)

PROSTITUATĂ s. cocotă, curvă, târfă, femeie de stradă, (pop. și fam.) damă, madamă, (înv. și reg.) pârțotină, telăliță, teleleică, (reg.) lele, madaranță, scorțotină, tearfă, târnoață, (prin Transilv.) bandură, bulă, (prin Bucov.) crăiță, (prin Maram.) landră, (prin Mold. și Bucov.) mișarcă, (înv.) magopață, tălaniță, femeie publică, (fam.) fleoarță, fleorțotină, șuleandră, (fig.) buleandră, pupăză, putoare, târâtură, (reg. fig.) haită, pupezoaică, terfeloagă, (Transilv. fig.) gudă, (prin Mold. fig.) ruptură, (arg.) maimuță, marcoavă, mastroacă.

REGINĂ s. 1. suverană, (înv. și pop.) crăiasă. (~ Angliei.) 2. v. damă. 3. (SPORT) damă. (~ la jocul de șah.) 4. (ENTOM.) împărăteasă, mamă, matcă, (reg.) crăiasă, crăiță, muscă-mare. (~ albinelor.) 5. (IHT.; Eupomotis gibbosus) (reg.) ochean, reginică, sineș, soare, sorel, sorete, sticlete, caracudă-colorată, caras-galben, împăratul-peștilor, mâna-diavolului, regele-peștilor, trei-colori. 6. (BOT.) regina-nopții (Nicotiana alata și silvestris) = (reg.) tutun, tutunaș, floarea-duhanului, floarea-miresei, floarea-nopții, floare-de-tabac.

SOȚIE s. nevastă, (rar) doamnă, (astăzi rar) soață, (înv. și pop.) muiere, (pop.) boreasă, femeie, (înv.) damă, madamă, soț, (fam.) babă, consoartă, jumătate, pereche, (eufemistic) dânsa (art.).

VOALETĂ s. (prin Ban. și prin Transilv.) sălie. (Pălărie de damă cu ~.)

damă s. f., g.-d. art. damei; pl. dame

BOTINĂ ~e f. Gheată înaltă (pentru dame sau copii), ajustată pe picior. ~ cu șireturi. /<fr. bottine

CIORAP ~i m. mai ales la pl. Obiect de îmbrăcăminte tricotat care se îmbracă pe picior. ~i pentru bărbați. ~i de mătase. ~i de damă. ◊ ~i medicinali ciorapi elastici folosiți pentru combaterea varicelor. [Sil. cio-rap] /<turc. çorap

CRUCE ~i f. 1) (în antichitate) Instrument de tortură, pe care erau pironiți osândiții la moarte. Hristos a murit pe ~. 2) Obiect de cult, făcut din două bucăți de lemn, din piatră sau din metal așezate perpendicular una peste alta, constituind simbolul creștinismului. 3) Simbol al creștinismului, constând dintr-un gest făcut cu degetele mâinii drepte, care este dusă de la frunte la piept și de la un umăr la altul. ◊ Fă-ți ~! dă-ți seama ce spui! 4) v. RĂSCRUCE. 5) Obiect în formă de cruce folosit în unele mecanisme. ~ea căruței. 6) (la cărțile de joc) Semn distinctiv având forma unei frunze de trifoi; treflă. Damă de ~. [G.-D. crucii] /<lat. crux, ~cis

DAMĂ ~e f. 1) înv. Femeie (de obicei de la oraș) aparținând păturilor privilegiate; cucoană. * De ~ femeiesc; pentru femei. 2) Parteneră de dans. 3) peior. Femeie de moravuri ușoare; prostituată. 4) (la jocul de cărți) Carte pe care este înfățișată figura unei femei. ~ de pică. 5) (la jocul de șah) Piesă centrală ca importanță (a doua după rege); regină. ◊ Joc de ~e joc cu fise speciale albe și negre desfășurat pe o tablă asemănătoare cu cea de șah. /<fr. dame, it. dama

FIGURĂ ~i f. 1) Ansamblu de trăsături specifice ale feței; chip; fizionomie. 2) Imagine a unui obiect sau a unei ființe, reprezentată printr-un desen, pictură sau sculptură. 3) fam. Om cu merite în viața publică. 4) Carte de joc care reprezintă persoane (valet, damă etc.). 5) Piesă cu semnificație deosebită în șah (rege, nebun, cal etc.). 6) Poziție (sau ansamblu de poziții) pe care o ia cineva în timpul unor mișcări special orientate (la dans, în sport, în pilotaj etc.). ◊ ~ de stil procedeu prin care sensul propriu al cuvântului se modifică pentru a reda plastic conținutul de idei; trop. [G.-D. figurii] /<fr. figure, lat. figura

ÎNCĂLȚĂMINTE f. (nume generic) Totalitate de obiecte confecționate special pentru acoperirea și protejarea picioarelor. ~ de vară. de sport. ~ de damă. [G.-D. încălțămintei] /în + înv. călțăminte

MODISTĂ ~e f. Femeie care se ocupă cu confecționarea pălăriilor de damă și a unor accesorii de podoabă. /<fr. modiste

PESCĂRESC ~ească (~ești) Care este caracteristic pentru pescari. Unealtă ~ească. ◊ Ață ~ească ață rezistentă de bumbac, alcătuită din mai multe fire răsucite. Pantaloni ~ești pantaloni (de damă) strâmți și lungi până sub genunchi. /pescar + suf. ~esc

REGINĂ ~e f. 1) (în unele state; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Conducătoare absolută a țării; suverană. ~a Angliei. 2) Soție de rege. 3) fig. Persoană care domină o anumită sferă prin calitățile sale excepționale; prima în genul său. ~a frumuseții. ◊ ~a-nopții a) plantă erbacee cu flori albe sau violete, care se deschid noaptea, răspândind un miros puternic; b) denumire dată Lunii. 4) Albina femelă care depune ouă; matca. 5) (la jocul de șah) Piesă centrală ca importanță (a doua după rege), care poate fi mișcată în orice direcție; damă. [G.-D. reginei] /<lat. regina

TĂLPIG¹ ~ge n. 1) Obiect de încălțăminte rudimentară constând dintr-o talpă de lemn și o curelușă de piele petrecută pe deasupra labei piciorului. 2) Șosetă scurtă de damă care acoperă numai laba piciorului. /talpă + suf. ~ig

TREFLĂ ~e f. 1) (la cărțile de joc) Semn distinctiv având forma unei frunze de trifoi de culoare neagră. 2) Carte de joc marcată cu acest semn. Damă de ~. [Sil. tre-flă] /<fr. trefle

DESSOUS s.n. (Franțuzism) Lenjerie de damă care se poartă sub jupă sau rochie. [Pron. de-su, scris și desu, pl. -uri. / < fr. dessous].

VIGAN², vigane, s. n. (Trans.) Costum de damă. (din magh. viganó < S. Vigano (n. pr.) = numele unei dansatoare din Viena) [et. și MÉSZ]

TROTEUR s.m. (Echit.) Cal cu trapul întins și ridicat; trăpaș. // adj. (Despre încălțămintea de damă) Cu toc gros, înalt, tip sport, comod și rezistent. [Pron. -tör. [< fr. trotteur].

ARMA vb. I. tr. 1. A introduce un cartuș în camera de tragere a unei arme și a aduce percutorul în poziția de a lovi capsa. 2. A așeza, a fixa armătura de fier unei construcții de beton armat. ♦ (Mine) A consolida cu o armătură (o galerie etc.). 3. (Mar.) A echipa o navă cu cele necesare plecării în larg, a pune în serviciu (o navă). ♦ A forma echipajul unei nave sau echipele de lucru la un cabestan, la pompă etc. ♦ A pregăti ramele pentru a fi puse în furcheți sau dame. [< fr. armer, cf. it. armare, lat. armare].

capelă, capele, s.f. (înv., pop. și fam.) 1. pălărie (de damă). 2. joben. 3. boneta soldatului.

COMPANIE¹ s.f. Însoțire, tovărășie. ◊ (În trecut) Damă de companie = Persoană angajată (într-o familie burgheză) pentru a îngriji o persoană bătrînă sau bolnavă. 2. Grup de persoane care-și petrec timpul împreună, care se distrează împreună. 3. Societate pentru exploatarea ținuturilor coloniale. ♦ Întreprindere comercială (de tip capitalist) recunoscută de legi ca persoană juridică; societate comercială. [Pl. -ii, gen. -iei. / < fr. compagnie, it. compagnia].

DAM s.m. (Rar) Specie de cerb cu coarnele lățite în formă de lopeți; cerb-lopătar. [< lat. dama].

DAMĂ s.f. I. (Rar) 1. Doamnă, cucoană. ◊ De damă = femeiesc. 2. Femeie de moravuri ușoare, prostituată. II. 1. Carte de joc pe care este desenată figura unei femei. 2. Regină (la jocul de șah). 3. (La pl.) Joc practicat pe o tablă ca cea de șah și la care se folosesc pioni sau discuri albe și negre. III. Scobitură în copastia unei ambarcații, în care se sprijină manșonul ramei. [< fr. dame, it. dama].

aligni (-nesc, -it), vb. – 1. A sufla vîntul. – 2. A șchiopăta. Ngr. λιχναίνω „a slăbi, a debilita”. Sensul 2 nu este încă bine individualizat, căci este nevoie să se precizeze: alignește cu piciorul sau alignește de un picior. Acest uz lipsește din majoritatea dicționarelor (DAR, Damé, Candrea), dar este comun, mai ales în Mold. (cf. fata șubredă de sănătate, căci alignea cu piciorul, Iorga; se apropie alignind de un picior, Cezar Petrescu). DAR indică drept etimon posibil mag. legyezni „a bate vîntul”. Cf. lihni.

halaică, halaice, s.f. (înv.) sclava unei dame nobile turcești.

ESCARPEN s.m. (Franțuzism) Pantof de damă nedecupat, foarte decoltat. [< fr. escarpin, cf. it. scarpino – pantofior].

arvele s. f. pl. – Con de pin. Origine necunoscută. Cuvîntul este un hapax, menționat în dicționarul lui Damé, și ar putea fi rezultatul unei greșeli. Giuglea, LL, I (1941), 219, consideră că este vorba de un cuvînt neol., introdus prin farmacie, dar fără să spună de unde; Hubschimdt, Praeromanica, 32-3, îl derivă de la o rădăcină preromanică *arw-.

FIGURĂ s.f. 1. Chip, față, obraz. 2. Formă exterioară a unui corp, a unei ființe; imaginea plastică (desenată, pictată, sculptată) a unui corp. ◊ Figură geometrică = ansamblu de puncte, linii și suprafețe. ♦ Carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne și personaje (valet, damă etc.). ♦ Fiecare dintre piesele de șah (cu o formă caracteristică). 3. Persoană; personalitate. 4. Personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. Reprezentare, imagine simbolică sau alegorică. ◊ Figură de stil (sau poetică) = procedeu stilistic prin care se schimbă sensul propriu al unui cuvînt în vers sau în proză. V. trop. ♦ Figurile silogismului = forme de silogism determinate de poziția termenului mediu în premise. 6. Poziție, mișcare (la dans, la scrimă etc.). [< it., lat. figura].

babiță (-țe), s. f. – 1. Pelican (Pelecanus onocrotalus). – 2. Ciupercă din care se prepară iasca (Fomes igniarius). – 3. Ferăstrău. – 4. Pîntece, burtă. – 5. Diaree la copii. Sl. babica, dim. de la baba, cf. babă, babcă (Cihac; DAR). Pentru diferitele accepții din rom., cf. bg., pol., rus. baba „pelican”, rus. babica „ciupercă”, bg. babica, babek „pîntece”. Baghiță „pîntece”, pe care Damé îl menționează ca cuvînt diferit, este var. mold. cu palatalizare normală.

bahnă (bahne), s. f. – Loc mlăștinos, smîrc, baltă. Din rut. buhno, pol., rus. bagno, ceh. bagno, provenind din aceeași rădăcină ca germ. Bach „pîrîu” (Cihac; Berneker 38; DAR). Cuvîntul, cu der. săi, se aude numai în Mold. Der. băhniș, s. n. (loc mlăștinos); bahniță, s. f. (baltă; femeie murdară, jegoasă; țigancă); băhnos, adj. (mlăștinos); băhni, bîhni, bîhli, vb. (a se împotmoli; a se strica; a mirosi urît, a putreziciune); behliță, s. f. (pește, Rhodeus amarus), al cărui nume se explică prin gustul său rău. Dintre der., numai báhniță „țigancă” a fost acceptat în limba literară, datorită mai cu seamă întrebuințării termenului de către Ispirescu. Dicționarele (Damé, DAR, Candrea) îl explică prin „brunet” sau „urît”, ceea ce este evident inexact, ideea de bază fiind cea de „murdar, stricat ca apa stătută, puturos”; cu aceeași aplicare la persoane, cf. termenii identici împuțit, putoare, puturos. Este inutilă, prin urmare, încercarea făcută de DAR de a explica acest cuvînt prin. sl. bachati „a se făli.” În ce privește confuzia grupurilor hn și hl, cf. duhni și duhli; aceeași confuzie apare la numele rîului Bahlui, alt. der. de la bahnă, și îl explică bulhac, s. n. (baltă), cu var. bîlc (rar, Mold.), bîlc (rar, Mold.), bîlcău (rar, Munt.), bîlhac, bulhoacă, bîlhoacă, balhui.

panțir, panțiri, s.m. (înv.) 1. ostaș îmbrăcat în zale. 2. (la pl.) corp de călărime în Moldova. 3. platoșă, cuirasă. 4. disc mic de metal lucitor folosit ca ornament la îmbrăcămintea de damă; paietă, fluture.

MODĂ s.f. 1. Obicei, deprindere colectivă, specifică la un moment dat unui mediu social; (spec.) gust, preferință (generalizată) la un moment dat pentru un anumit fel de a se îmbrăca. 2. Magazin de mode = magazin de pălării de damă sau de accesorii pentru îmbrăcămintea femeiască; jurnal (sau revistă) de mode = publicație care cuprinde modele de haine. [Cf. fr. mode, it. moda].

salop, salopuri și saloape, s.n. (înv.) haină de damă, relativ scurtă, îmblănită sau vătuită, cu sau fără mâneci, purtată în trecut.

bulughină (bulughine), s. f. – (Mold.) Cartof. Damé traduce prin „bulz” sau „pîine rotundă” (Mold.). – Var. bul(u)gheană, buligheană. Probabil de la Bourgogne, prin intermediul mag. borgonya.

scarpă, scarpe, s.f. (reg.) 1. (mai ales la pl.) pantof femeiesc ușor, cu broderii, care se purta în trecut; condur; papuc de damă. 2. încălțăminte veche, scâlciată; papuc uzat târșâit. 3. (în forma: șcarp) bocanc de munte. 4. (înv.) suprafață înclinată; taluz de pământ, de pietriș, de zidărie care mărginește terasamentele, exploatările miniere, șanțurile, cursurile de apă. 5. plantație de protecție pe marginea unei căi ferate. 6. (în formele: șcarp, șcarpăn) terasament (în rambleu) de cale ferată. 7. (în formele: șcarp, șcarpă) vale de râu; făgaș. 8. (în forma: șcarpă) prăpastie.

suivantă s.f. (înv.) damă de companie.

chițimie (chițimii), s. f. – Colibă. – var. (rar) chițumie. Origine necunoscută. După DAR și Scriban, în legătură cu chițibuș. Mai curînd der. de la chimiță, s. f. (cușcă), cuvînt aproape necunoscut (este menționat numai de Damé); chițimie, care ar fi rezultatul unei metateze, se folosește în Munt.

colceag (colceaguri), s. n. – 1. Manșon (de damă). – 2. Jambieră. – Var. colceac. Tc. kolçak (Șeineanu, II, 141; Miklosich, Etym. Wb., 23; Berneker 543). Sec. XVIII, înv.

damă (dame), s. f. – 1. Doamnă, cucoană. – 2. Femeie stricată. – 3. Regină, la cărțile de joc. – 4. Joc cu puluri albe și negre care se mută pe o tablă asemănătoare cu cea de șah. Fr. dame. – Der. (vulg.) dameză, s. f. (femeie stricată), ca amure(a)ză; damicelă, s. f. (fam., domnișoară), din it. damigella; damist, s. m. (Arg., persoană care frecventează bordelurile); madamă, s. f. (dădacă străină; femeie de serviciu în baruri și hoteluri; femeie de condiție inferioară), din fr. madame (nu trebuie să se confunde cu madam, formulă de adresare care se dă uneori în conversație, și care nu are nuanță depreciativă). Se știe că, după Corominas, I, 378, sensul 4 al lui damă provine, în realitate de la numele Damasco.

damasc (-curi), s. m. – Oțel de Damasc. Lat. med. damascus, poate prin intermediul it. damasco. – Der. damască (var. adamască), s. f. (damasc), cf. fr. damas, sp. adamasco, germ. Damast, bg. damaska, pol. adamaszek, rus. adamaška; damaschina, vb. din fr. damasquiner. Cf. adamască, damă, mischie.

dropie (dropii), s. f. – Pasăre mare de stepă cu carnea comestibilă. Bg., sb. droplja (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 102; Conev 54; Skok 68; Petrovici, Dacor., X, 139). – Der. dropioi, s. m. (bărbătușul dropiei). Var. drop, indicată de Damé, este îndoielnică.

ficat (ficați), s. m. – Organ situat în partea dreaptă a abdomenului, cu funcții importante în organism. – Mr. h’icat, istr. ficǫt. Lat. fῑcātum (Diez, I, 174; Pușcariu 603; Candrea-Dens., 601; REW 8494; DAR; Battisti, III, 1613; Rohls, Differenzierung, 18), cf. sard. figáu, ven. figá. Se știe că toate formele romanice reprezintă în general un i tonic. Este cuvînt puțin frecvent în Basarab. și Bucov. (ALR, I, 46). Cf. G. Paris, Misc. Ascoli, Florencia, 1901, 41-63. Der. ficățel, s. m. (Banat, tobă); forma ficățel, pe care o indică DAR, bazată pe Damé, pare o eroare. – Din rom. provine sb. pikat (Candrea, Elemente, 407).

ASTRAHAN s. n. pielicică de miel din rasa caracul, cu părul mătăsos și buclat. ◊ haină de damă dintr-o astfel de blană. (< fr. astrakan)

BORSETĂ s. f. 1. geantă bărbătească mică pentru acte, documente etc. 2. geantă de damă. (< it. borsetta)

CAPELINĂ s. f. 1. coif de fier în evul mediu care acoperea și ceafa, purtat de pedestrași. 2. bandaj circular pentru imobilizarea fracturilor, ancorarea aparatelor și protezelor chirurgicale. 3. pălărie de damă cu boruri foarte largi. (< fr. capeline, it. cappellina)

DAM s. m. specie de cerb cu coarnele lățite în formă de lopeți; cerb-lopătar. (< germ. Dam/hirsch/, lat. dama)

DAMĂ s. f. I. 1. doamnă, cucoană. ♦ de ~ = femeiesc. 2. femeie de moravuri ușoare, prostituată. II. 1. carte de joc pe care este desenată figura unei femei. 2. (la jocul de șah) regină. 3. (pl.) joc practicat pe o tablă ca cea de șah cu pioni sau discuri albe și negre. III. scobitură în copastia unei ambarcații, în care se sprijină manșonul ramei. (< fr. dame, it. dama)

DESSOUS DESU/ s. n. lenjerie de damă care se poartă sub jupă sau rochie. (< fr. dessous)

ESCARPEN adj. inv., s. m. (pantof de damă) decupat, cu talpă foarte subțire. (< fr. escarpin)

MODĂ s. f. 1. fel de a se îmbrăca, de a se purta etc., particular unei anumite epoci; gust, preferință la un moment dat pentru un anumit fel de a se îmbrăca. 2. magazin de modă = magazin de pălării de damă sau de accesorii pentru îmbrăcămintea femeiască; jurnal (sau revistă) de modă = publicație care cuprinde modele de haine. (< it. moda, germ. Moda, fr. mode)

MODIST, -Ă I. s. m. f. creator care dă linia în modă. II. s. f. femeie care confecționează sau vinde pălării de damă. (< fr. modiste)

REDINGOTĂ s. f. 1. haină bărbătească de ceremonie (neagră), cu poalele lungi. 2. mantou de damă rotunjit la talie. (< fr. redingote)

SCAMPOLO s. n. bluză de damă, din tricot, cu o deschizătură la gât, cu nasturi sau fermoar. (< it. scampolo)

TERȚĂ s. f. 1. (muz.) interval de trei trepte al gamei diatonice; treapta a treia de la o treaptă dată. 2. (la unele jocuri de cărți) serie de trei cărți succesive (as, rege și damă) de aceeași culoare, în ordine crescândă. 3. a treia poziție, de apărare la scrimă. 4. (fam.) a fi în ~ (cu cineva) – a flirta. (< it. terza)

TROTTEUR [-TÖR] I. s. m. cal cu trapul întins și ridicat; trăpaș. II. adj. inv. (despre încălțămintea de damă) cu toc gros, înalt, tip sport, comod și rezistent. (< fr. trotteur)

firetic (firetică), adj. – Coleric, furios. Origine incertă. Dicționarele nu sînt de acord în privința definirii sensului (Damé traduce ahuri; în Bihor îl găsim cu sensul lui damné). Pare a fi rezultatul unei încrucișări a lui iretic „eretic” cu fire „natură”, sau cu fire-ai, începutul tuturor imprecațiilor (după DAR și REW 6471, din lat. phreneticus, puțin probabil; după Pascu, Beiträge, 11, din lat. fĕrus; după Scriban, de la fire).

grum (grumuri), s. n. – Grămadă, stivă, teanc. Lat. grumus „movilă”. Este un cuvînt care, în rom., apare numai în dicționarele vechi (Cihac; Miklosich, Slaw. Elem., 18; Meyer, Neugr. St., IV, 20; Damé), dar pe care nu-l cuprind nici DAR nici vreun lexicograf modern. Nu pare a avea circulație actuală. Existența sa este atestată și de mr. grumur „grămadă” (REW 3887) și de grumura, vb. (Trans., a umple), cuvînt rar, pe care îl menționează și îl studiază Lacea, Dacor., II, 624, considerîndu-l der. de la un lat. *grumulāre, de la grumulus (mai curînd, de la pl. grumuri). – Der, sugruma, vb. (a strangula), cf. mr. zgrum, cu pref. su(b)-, ca în sugușa (Pușcariu, Lr., 177; după Pascu, I, 96, de la un lat. *suggrumāre); sugrumător, adj. (care sugrumă); sugrumătură, s. f. (strangulare, parte îngustă).

manget (mangeturi), s. n. – Volan, garnitură înv. a rochiei de damă. Probabil fr. manchette (Tiktin; Candrea). Cf. manșetă.

manta (mantale), s. f. – Mantie, mai ales pentru militari. Fr. manteau, printr-un intermediar puțin sigur, poate oriental, cf. ngr. μαντί (direct, precum carreau › cara, după Tiktin, e îndoielnic, deoarece cunoaștem și mai puțin drumul parcurs de car(e)a; din pol. manta „mantilă” după Cihac, II, 168 e dificil semantic și fonetic; rut. mantá, adus de Scriban, ar putea proveni din rom.). E dubletul lui mantă, s. f. (mantou), din fr. mante, al lui mantel, s. n. (mantie de damă), din it. mantello, înv.; al lui mantou, s. n. (palton de damă), direct din fr. manteau; al lui mantilă, s. f. (înv., mantou; șal), din sp., prin intermediul fr. mantille; și al lui mantie, s. f. (mantou), din sl. manŭtija, sb., rus. mantija (Cihac, II, 186: Vasmer, Gr., 95; Conev 108). Toate aceste cuvinte duc la lat. med. mantum, ngr. μαντίον, cf. REW 5326. Mantană, s. f. (fustă, jupon), cuvînt folosit de Ollănescu-Ascanio și ignorat de toate dicționarele, pare să aparțină aceleiași familii.

mantică s. f. – Grăsime, unt. Cuvînt dubios, citat numai de Damé. Dacă a circulat într-adevăr, trebuie să se explice prin it. manteca (REW 5326; Corominas, III, 242).

mingeac (-curi), s. n. – 1. Vagin. – 2. Damă la jocurile de cărți. Țig. minğ (Graur 170; M. L. Wagner, BF, X, 15; Juilland 168), cf. tc. minca. Cuvînt de argou.

mod (moduri), s. n. – Fel, manieră. Lat. modus (sec. XVII). Apare pentru prima oară la Radu Greceanu. Este dubletul lui modru, s. n. (Trans., mod), din mag. modus, modor, modra (Cihac, II, 516; Tiktin; Candrea; Scriban; der. din lat. modulus sugerată de Philippide, Principii, 49 și 148 e improbabilă). Der. modă (mr. modă), s. f., din fr. mode, sau it. moda, cf. ngr. μοδα, tc., bg. moda; modalitate, s. f., din fr. modalité; model, s. n., din fr. modèle; modela, vb. (a forma), din fr. modéler; modelaj, s. n., din fr. modélage; modera, vb. (a tempera), din fr. modérer; moderator, adj., din fr. modérateur; moderați(un)e, s. f., din fr. modération; modest, adj., din fr. modeste; modestie, s. f., din fr. modestie; modic, adj., din fr. modique; modicitate, s. f., din fr. modicité; modifica, vb., din lat. modificare (sec. XIX); modificați(un)e, s. f., din fr. modification; modistă, s. f. (femeie care confecționează pălării de damă).

paraleu (paralei), s. m. – În povești, epitet pentru eroi; viteaz ca un leu. Origine îndoielnică. Se consideră de obicei ca un comp. al lui leu, cu para- (Tiktin; Candrea; Scriban); dar această comp. nu e normală, fiindcă para- nu indică altceva decît o repetiție agasantă și nu ideea de „arhi-” sau de „stră-” (cum presupunea Damé). Mai sigur e vorba de o etimologie populară; în acest caz, cuvîntul ar putea sta în loc de *faraleu, din ngr. θαρραλέος „viteaz, curajos”.

păstură (-ri), s. f. – Sediment, depunere de miere. – Var. (Banat) prestură. Origine îndoielnică. Dicționarele glosează foarte diferit acest cuvînt: „lăptișor alb cu care se hrănesc larvele de albină” (Damé); „excremente de albine moarte de dizenterie” (Tiktin); „miere de calitate inferioară, care se culege din flori mai puțin adecvate” (Scriban). Aceste interpretări diferite au condus la explicații diferite: din lat. pastūra „aliment” (< pascĕre „a paște”) după P. Papahagi, Notițe, 41; Pascu, I, 139; Scriban; (cf. REW împotrivă REW 6282); sau din lat. *pestŭla, din pestis „pestă”, după Tiktin, Pascu, Sufixe, 57 și Pascu, Beiträge, 11 (după Philippide, II, 727, în legătură cu alb. busturë). Probabil e vorba de un der. din lat. pistūra „măciniș”, luat inițial în sensul de „resturi, pleavă de la măciniș”.

ploscă (ploști), s. f. – 1. Vas rotund și turtit de metal sau de lemn. – 2. Corneci, vas cu praf de pușcă. – 3. Vas pentru urinat. – 4. (Arg.) Poșetă de damă. – 5. (Arg.) Țîță. – Mr. ploscă, megl. ploască. Sl. ploskŭ „turtit”, plovska „ploscă” (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 266; Conev 64), cf. bg., sb., ceh. ploska, mag. palackz, ngr. πλόσϰα, alb. ploskë, tc. palaska (Miklosich, Fremdw., 118), cf. și palașcă, plașcă, ploșniță. – Der. ploscar, s. m. (fabricant de ploști din lemn; persoană care la nunți vizitează invitații oferindu-le de băut; flecar, palavragiu; Trans., par cu care se bate fînul în căpiță; Arg., borfaș, hoț de buzunare); ploscaș, s. m. (șarlatan, potlogar); ploșcașe, s. f. (intrigantă, tîrfă); ploscoană, s. f. (Trans., ploscă; căpiță). Ploscaș este explicat de Cihac, II, 263, ca o deformare din *plotcaș, cf. ceh. pletkar „intrigant”; dar cuvîntul sl. nu e sigur în rom. și sensul se înțelege ușor plecînd de la ploscar „persoană care merge din casă în casă să ducă vești”, cf. a umbla cu plosca „a pîrî, a țese intrigi”.

poală (poale), s. f. – 1. Fustă, partea inferioară a unor veșminte. – 2. Sîn. – 3. Partea inferioară a unui munte. – 4. Față de masă, covor fin. – 5. Țesătură scumpă care se așază în partea de jos a unei icoane. – Mr., megl. poală. Sl. polu „mijloc, margine, sîn” (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 268; Conev 115), cf. bg., pol, sb., ceh., pol., rus. pola, pol. polka „pulpană”. E dubletul lui pol, v. aici. – Der. împolat, adj. (cu poale largi, amplu); poloană, s. f. (fustă mare, pulpană), cuvînt rar, citat numai de Damé; pulpană, s. f. (poală), probabil în loc de *polcană, cf. pol. polka, încrucișat cu pulpă „coapsă” (Cihac, II, 267; der. din fr. pourpoint „un fel de pieptar”, propusă de Bogrea, Dacor., I, 291 și admisă de REW 6424, Pascu, Arch. Rom., VI, 231 și Scriban, pare îndoielnică).

poșetă (poșete), s. f. – Geantă de damă. Fr. pochette.

răsfug (-guri), s. n. – 1. Inflamație a ugerului la oi. – 2. Mestecă (Chondrilla juncea). – 3. Dalac (Paris quadrifolia). – Var. răsfulg. Origine îndoielnică. Tiktin pune în legătură acest cuvînt cu mr. sfulg „fulger”, it. sfolgorare „a fulgera”. E greu de aflat originea cuvîntului, atîta timp cît boala pe care o indică este nedeterminată (Damé o traduce prin: „amețeală a oilor”; după Scriban, se crede că este o boală datorată alegării oilor). Nu trebuie eliminată legătura cu fugi. – Der. răsfu(l)gi, vb. (a se îmbolnăvi oile).

scofală (-feli), s. f. – Perlă, comoară, praf de aur, obiect de valoare. Creație expresivă, probabil bazată la început pe a scobi „a face o gaură”. S-ar fi zis inițial cu sensul de felie, cînd era tăiată dintr-un fruct, în rotund, cf. scofleaje, s. f. (felie de dovleac) și scofală „deformare” în Damé. Însemna, prin urmare „lucru fără importanță” sau „fleacuri, nimicuri” și s-a folosit cu sens opus numai ca ironie, care ar fi urmat să fie sensul actual. Legătura cu fală „glorie” (Scriban) nu este posibilă. Der. scofeli, vb. (a scormoni, a scruta; Olt., a asambla, a reuni; a economisi), care presupune un sens primitiv, neatestat, de „a găuri”, pentru a cărui evoluție semantică, cf. sclipui și Graur, BL, VI, 146; scofîlci, vb. refl. (a se dărîma, a se ruina; a se trage la față, a se zbîrci, a se rida), pe care Tiktin îl lega greșit de falcă și Scriban de rus. kovylčati „a șchiopăta”; scofîlcitură, s. f. (cavitate, scobitură); scofleaje, s. f. (felie de dovleac sau de pepene); scofaină, s. f. (Banat, adîncitură, depresiune); scobîlți, vb. (Trans., a diminua, a reduce), prin contaminare cu cobîlț; scomîrlă, s. f. (Trans., om slab, vlăguit).

tocă (-ci), s. f. – Baretă, tichie. Fr. toque. – Der. toc, s. n. (pălărie de damă), cf. rus. tok (Candrea).

urioc (-oace), s. n. – Primele fire ale urzelii. – Var. uruioc, Trans. orioș. Sb. urivak „sfoară” (Candrea), rut. uri(v)ok „capăt” (Scriban). Nu este posibilă der. din sl. urezati „a tăia” (Candrea, II, 310) nici din gr. οὐρίαχος „capăt” (Diculescu, Elementele, 465). Uruioc, s. n. (Mold., coardă), citat numai de Damé, este același cuvînt.

vigan (-ne), s. n. – Rochie de damă. – Var. vigănvu. Mag. viganó (Mîndrescu 118; Tiktin). În Trans.

colac, colaci s. m. 1. (intl.) inel de damă cu montură împletită. 2. (șc.) nota opt.

damă cu manșoane expr. femeie frumoasă și elegantă.

gogoșari s. m. pl. chiloți de damă groși, cu picior.

AURIC [oríc], Georges (1899-1983), compozitor francez. Elev al lui V. d’Indy. Membru al Grupului celor șase. Balete, muzică de scenă, muzică de film (pentru „Moulin Rouge”, „Legenda îndrăgostiților”, „Notre-Dame”).

FEMEIE FRUMOASĂ alivancă, amazoană, animal, bucățică bună, cadână, damă cu manșoane, exemplar, feliuță, holdană, o grădină de fată, mandarină, mesadă, piesă de elicopter, pralină, șeică, șerpoaică, vampă.

BIEȘU, Maria (n. 1934, sat Volintiri, Basarabia), soprană română. Prof. univ. la Conservatorul din Cernăuți. A interpretat pe marile scene ale lumii rolurile principale din „Boema”, „Aida”, „Norma”, „Dama de pică”, „Madame Butterfly” ș.a.

melc, melci s. m. 1. inel de damă cu montură împletită. 2. (la pl.) păr pubian.

ALCĂTUI¹, alcătuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A face, a construi, a înjgheba; a compune, a întocmi, a concepe. ♦ Refl. A lua ființă, a se forma. 2. A forma împreună; a constitui. Alcătuiau un fel de familie mare (REBREANU). ♦ Refl. A fi format, a consta din... Auditoriul se alcătuia din dame bătrîne (NEGRUZZI). 3. (Pop.) A strînge, a aduna; a aranja. ♦ A face, a încheia un legămînt. – Magh. alkötni.

BRUGGE [brügə] (valon BRUGES [brüj]), oraș în NV Belgiei, port pe canalul Gand-Ostende; 220 mii loc. (1987, cu suburbiile). Constr. navale, echipament electronic, produse alim., dantele, încălț. Monumente: biserica Nôtre Dame, halele (sec. 13-15), primăria (sec. 14-15), Palatul de Justiție (sec. 18). Muzee. Menționat în sec. 7.

milanezi s. m. pl. (înv.) chiloți de damă din milaneză, de culoare albă sau crem.

moartea pasiunii expr. chiloți de damă groși, cu picior.

Ars Antiqua (cuv. lat., „artă veche”), termen adoptat de istoria muzicii pentru desemnarea perioadei premergătoare celei numite Ars Nova* și cuprinsă între cca. 1160-1325. Încă spre sfârșitul sec. 11 pe teritoriul Franței începuseră a se forma, în cadrul importantelor așezăminte ecleziastice (mănăstirile Sf. Martial și Sf. Victor), adevărate școli muzicale. Tradiția astfel creată a cunoscut înflorirea prin Școala de la Notre Dame. Faima acesteia, considerată ulterior adevăratul centru al A. s-a datorat străluciților membri ce au alcătuit-o și ale căror nume sunt primele păstrate în istoria muzicii culte europene: Albert(us), Léonin (Leoninus) și Pérotin (Pérotinus) (supranumit de contemporani, pentru prodigioasa activitate și uimitorul talent, Pérotin le Grand). A. se caracterizează prin dezvoltarea genurilor liturgice polifonice* într-un proces paralel, de interdeterminare, cu evoluția notației* muzicale, de la reperele alfabetice și prin neume-accent (1) până la scrierea pe portativul* cu 4 linii. Dezvoltarea formelor* a avut la bază tendința firească a vocilor (2) superioare tenorului (3) de a se mișca tot mai liber, în valori de durată (1) mai scurte. Genurile respective s-au constituit prin adăugarea succesivă a vocilor, „în straturi”, având la bază fie o melodie de Cantus planus* (în organum* și motetus*), fie un cânt lat. liturgic netradițional (în conductus*). Numărul de voci, considerând și tenorul, le conferea denumirea duplum, triplum* sau quadruplum*. Organum pe vocalize (1) sau ornamentat* se alcătuia din tenorul liturgic riguros care-și augmenta* mult valorile pentru sincronizarea cu vocea (vox organandi, căreia i se putea adăuga o a doua voce și rareori o a treia) îmbogățită mult cu melisme*. În funcție de caracterul solemn al marilor sărbători bis., soliștii și corul (uneori susținut instr.) interpretau lucrări de genul organum. Cele compuse de Pérotin, de ample proporții (depășind adesea durata de 25 min.) denotă un excepțional simț al formei prin contrastul și echilibrul pe suprafețe muzicale mari, realizate cu ajutorul unor procedee simple, ca: imitația*, variațiunea (1) ritmică și dezvoltarea melodică a celulelor tematice de bază. Dintre cele mai interesante, rămân până azi: Alleluia Nativitas (triplum), Viderunt (quadruplum) și Sederunt (quadruplum). Organum s-a păstrat, ca gen, în cadrul ecleziastic și stă la originea motetului, dispărând spre sfârșitul sec. 13. Spre deosebire de acesta, motetus s-a transformat perpetuu, creând condițiile favorabile tranziției spre Ars Nova și constituind adevărata origine a polifoniei renascentiste. Conductus, inițial cu text pios, va tinde spre laicizarea subiectelor, păstrând însă lb. lat. Important este cazul în care autorul polif. nu preia melodia tenorului, ci o alcătuiește el însuși, astfel compozitorul aflându-se, pentru prima oară în istoria muzicii, în fața colii albe de hârtie în momentul începerii lucrului. Pe la 1260, Pérotin, colegii și elevii săi au alcătuit un repertoriu muzical vast, ce a cunoscut o rezonanță universală. Manuscrise-copii ale acestei culegeri s-au păstrat în Anglia, Scoția, Italia și Spania, iar mărturii de interpetare a lucrărilor conținute au fost găsite la mai mult de un secol de la moartea lui Pérotin.

Ars Nova (lat. „artă nouă”), termen apărut în sec. 14, în Franța, desemnând tendințele muzicale noi, în opoziție cu Ars Antiqua* ce desemna școala componistică a lui Léonin și Pérotin de la Notre-Dame (sec. 13). Termenul A. este introdus de către Philippe de Virty, teoretician și „campion al avangardei”, care își susține cu vehemență ideile. Astfel, în Franța sec. 14, este cunoscută prima înfruntare pe tărâmul muzicii între vechi și nou, între tradiție și inovația care va duce spre „muzica viitorului”. Principalele probleme cu care se confruntă A. sunt cele ale notației (III) și ritmului. Notația ritmică stabilită după inovațiile lui Pérotin (impuse de contrapunct*), consolidată și legiferată de bis., se încadrează în sistemul muzical mensurat* sau proporțional*, în care valorile longa*, brevis* și semibrevis* erau exclusiv ternare*. Efortul novator al sec. 14 tinde spre eliberarea din această constrângere, promovând scrierea în ritmică variată, divizarea valorilor și în doi (binară*) nu numai în trei (ternară*). Tratatul lui Philippe de Vitry, Ars Nova (1325), pune bazele sistemelor ritmice variate și îmbogățește notația, adăugând valorilor de note existente și alte valori mai mici, cum sunt minima*, semiminima* și fusa*. Libertatea ritmică preconizată atrage după sine libertatea suprapunerilor vocilor (2) în mersuri melodice independente, pe texte diferite, în lb. lat. și lb. pop. (vulgară), în același timp. Procedee componistice foarte apreciate de compozitorii din A. sunt acelea ale isorithmiei* și așa-numitul procedeu hoquetus*. Printre reprezentanții de frunte ai A. se numără Guillaume de Machaut (1305?-1377). A. it. înflorește îndeosebi la Florența, în aceeași perioadă. Pornind de la ex. fr., muzica it. capătă repede un caracter original, teoretizat de Marchetto de Padova în tratatele sale de teoria muzicii: Lucidarium in arte musicae planae și Pomerium in arte musicae mensuratae, concretizat în muzica lui Pietro Caselle (creatorul madrigalului*), Giovanni da Cascia, Jacopo da Bologna și Francesco Landino. Alături de madrigal, genuri foarte pop. ale epocii sunt caccia* și ballata [v. baladă (I, 1, 2)]. Inovațiile din domeniul notației permit, în Italia, eliberarea muzicii de text, contribuind la nașterea genului muzicii instr. polif.

CALAIS [calé], oraș în NV Franței (Picardia), port comercial și de pescuit la Pas de Calais; 100,8 mii loc. (1982). Mare centru al ind. dantelelor și voalurilor. Constr. de mașini, ind. chimică, echipament electric, hîrtie. Oțelării. Legături de feribot cu Dover. Monumente: Biserica Nôtre Dame (sec. 13-16). Muzeu. Cucerit de englezi în 1347, s-a aflat în stăpînirea acestora pînă în 1558. După Ocuparea Franței, bază militară germană (1944) pentru lansarea de rachete V₁ și V₂ asupra Londrei.

pisică, pisici s. f. (intl.) poșetă de damă de dimensiuni reduse, care în loc de fermoar sau capsă are o închizătoare formată din două bucăți metalice care se trec una peste alta.

hoquetus ([h]ochetus; [h]oketus) (cuv. latinizat din fr. veche: hoquet sau hocquet „sughiț” < probabil din arab. al-qat; germ. Hoket; engl. hocket; it. ochetto) 1. Tehnică de compoziție cultivată cu precădere în Franța, Italia și Anglia în perioda polifoniei* vocale a ev. med. timpuriu, constând în decuparea unei linii melodice în segmente scurte (decupare denumită în epocă truncatio vocis) și repartizarea acestora la două voci (2). 2. Vocile angrenate în h. pot coexista cu una-două voci independente, plasate deasupra sau dedesubtul lor (v. exemplele, preluate din Enciclopedia Fasquelle). Primele lucrări elaborate în h. sunt clausulae(2)-le la două voci și organum*-urile la trei voci ale compozitorilor școlii de la Notre-Dame (sec. 12-13; v. Ars Antiqua). Tehnica h. se consolidează și generalizează în sec. 13-14, când este preluată în motete* – în special în secțiunile mai tensionate ale acestora (Ph. de Vitry, G. de Machaut) – și apoi în muzica instr. Începând din veacul al 15-lea, h. cedează în favoarea unor modalități componistice mai complexe. 2. Specie muzicală care utilizează intensiv sau exclusiv tehnica h. (1), specie tipică pentru sec. 13.

șnur, șnururi s. n. monokini, chilot de baie de damă confecționat cu economie de material.

tanga s. n. invar. chiloți de damă confecționați cu economie de material.

CEAIKOVSKI, Piotr Ilici (1840-1893, n. Votkinsk), compozitor rus. Prof. la Conservatorul din Moscova. Creație caracterizată prin bogăție melodică, farmec romantic și forță dramatică. Simfonii, uverturi, concerte instrumentale, opere („Evgheni Onedin”, „Mazepa”, „Dama de pică”), balete („Lacul lebedelor”, „Frumoasa din pădurea adormită”, „Spărgătorul de nuci”), muzică de cameră, instrumentală și vocală, piese pentru pian („Anotimpurile”), romanțe.

misă (< lat. missa, fr. messe; germ. Messe; engl. Mass; it. messa; sp. misa) (din lat. missio sau dimissio, „trimitere, încheiere”, expresia „Ite missa est”, rostită de preot la sfârșitul echivala inițial cu invitația adresată celor de altă credință de a părăsi biserica) 1. Secțiunea principală a ceremonialului liturgic creștin. După doctrina religioasă pe care o deservește, după lb. oficială de cult și modul de organizare a serviciului divin se disting: a) m. cat. (oficiată în lb. lat. – azi în lb. națională, în bis. cat. din V Europei); b) m. glagolitică și biz. (oficiate în lb. slav. și în lb. naționale în bis. ort. din N-E și respectiv S-E Europei și cunoscută sub denumirea de liturghie*) și c) m. coptă sau coptică (a egiptenilor creștinați, slujită în lb. coptă). M. cat. se compune din aprox. 15 episoade – recitate sau cântate (solistic sau în grup) – orânduite în trei momente: introductiv, central și final. În forma ei primitivă, m. nu avea structura de azi, unele părți adăugându-se pe parcurs. Textele pentru m., consideră exegeții, sunt antedatate anului 600 și este evident că multe din cântările acestei perioade au fost intonate de enoriași cu toate că unele erau susținute de Schola Cantorum* (corul pontifical). Către sec. 10 cântarea m. a fost abandonată de către congregație datorită, probabil, complexității muzicii care solicita interpretarea de către cântăreți profesioniști. După nașterea contrapunctului*, compozitorii au utilizat cânturi greg.* pentru cantus firmus*-ul m., acestea constituind tema* comună pentru întreaga lucrare, conferindu-i astfel un caracter ciclic*. Cinci dintre episoadele cântate ale ceremonialului se oficiază în mod obligatoriu, în tot timpul anului, și alcătuiesc ordinarium*-ul („obișnuit”) m. (Kyrie*, Gloria*, Credo*, Sanctus*, Benedictus*, Agnus Dei*); celelalte se execută numai în anumite circumstanțe și formează proprium*-ul („caracteristic”) m. (1) [Introit*, Gradual (1), Alleluia* – înlocuit în zilele de doliu de Offertorium și Communio etc.]. Conținutul secvențelor constitutive ale m. catolice (text și muzică) și ordinea succesiunii acestora se fixează în linii generale în sec. 8-10. După modul de celebrare, m. poate fi: m. cantata (preotul singur), m. lecta (preotul care doar citește textele), m. solemnis (bogată din punct de vedere muzical, preotul fiind secondat de diaconi și subdiaconi). M. oficiată cu prilejul unor funeralii poartă numele de Requiem*. 2. Lucrare vocală sau vocal-instr. bazată pe textul literar al celor cinci episoade ale ordinarium-ului m (1). M. începe să se constituie ca gen muzical specific în epoca polif. timpurii (sec. 9-12). Inițial, ea utilizează – în tratare contrapunctică* – melodiile greg.* consacrate ale m. (1). ♦ M. era cunoscută după numele cântului greg. utilizat. Cu timpul s-au folosit pentru cantus firmus* și melodii pop. (melodia L’homme armé, utilizată în creațiile lor de G. Dufay, J. des Prés și Palestrina). M. a parcurs mai multe etape (de evoluție sau involuție), începând cu sec. 14, când Guillaume de Machault a compus prima sa m. în patru părți. În această perioadă se stabilește baza științifică și practică a muzicii bis., între compozitorii reprezentativi numărându-se G. Dufay și G. Binchois. Urmează o epocă de înflorire (în sec. 15) care include pe J. Obrecht, Okeghem și alți membri ai așa-numitei școli neerlandeze*. Genialul elev al lui Okeghem, J. des Prés a îmbogățit, la sfârșitul sec. 15, patrimoniul muzical eclaziastic cu 32 m. care au devenit celebre fiind întrebuințate în mod curent în serviciul religios (datorită poate și faptului că lucrările au fost tipărite). Alături de el, creații de referință au realizat și A. Willaert, C. de Rore, C. Festa. Diverse abuzuri în privința apelului la melodii și texte neliturgice au întârziat evoluția genului, care cunoaște un nou punct culminant în a doua decadă a sec. 16, precedată de instituirea reformelor necesare și dominată de personalitatea lui Giovanni Pierluigi da Palestrina care a avut ca sarcină revizuirea regulilor de scriitură polif. Missa Papae Marcelli a fost privită ca un model în ceea ce privește perfecțiunea polif. (v. Romană, Școala). El a scris mai mult de 90 de m. și alte lucrări de factură bis. Exemplul lui Palestrina a fost urmat de L. di Vittoria și G. Fr. Anerio la Roma, G. Gabrieli și Giovanni Groce la Veneția, O. di Lasso în Țările de Jos și W. Byrd în Marea Britanie. În epoca post-renascentistă, m. se îndepărtează treptat de cântul liturgic tradițional, reținând numai textul lit. al acestuia. Dezvoltarea muzicii instr. și a muzicii laice, începuturile oratoriului* au marcat o nouă cotitură în evoluția genului. Cu Gregorio Allegri în 1652, școala lui Palestrina a trecut într-o nouă etapă, acomp. instr. a fost introdus în m. a cappella*. Al. Scarlatti și Fr. Durante au scris m. la sfârșitul sec. 17 și începutul sec. 18, dominat de personalitatea lui J.S. Bach, a cărui M. în si minor este probabil cea mai grandioasă creație corală scrisă vreodată pentru serviciul liturgic. Lucrări de referință au scris G.B. Pergolese, J. Haydn, W.A. Mozart, L. van Beethoven, L. Cherubini, Fr. Listz, A. Bruckner, Leos Janáček, I. Stravinski, A. Jolivet. Stilul acestor lucrări reflectă schimbările care au avut loc în creația muzicală. ♦ M. polifonică a cappella. Apogeul ei aparține Renașterii*, epoca de înflorire a polif. vocale. Primele începuturi ale m. polif. au constat în din fragmente izolate, la mai multe voci (2), pentru ca mai târziu ciclul (I, 1) să fie realizat prin alăturarea unor părți de proveniență diferită: M. de Tournai, Toulouse, Barcelona, Besançon (sec. 14). Prima lucrare omogenă, compusă în întregime de un singur autor, a fost în această perioadă M. Notre-Dame de Machault. În sec. 15, prin creația lui Dufay și apoi a celorlalți compozitori flamanzi, m. se constituie într-un ciclu unitar, având ca principiu unificator cantus-firmus*-ul, prezent în toate părțile sale. Acesta consta dintr-o melodie religioasă sau laică (ex. chanson*-ul fr. L’homme armé a servit drept. c. f. pentru numeroase m. ale epocii). C. f. repartizat de obicei la tenor (3) ieșea în evidență prin duratele* mari și egale din care era format, străbătând întreaga m. ca un fir conducător și servind în același timp ca suport al edificiului polif., bazat pe o tehnică imitativ-canonică de mare virtuozitate. În m. sec. 16, forma rigidă c. f. este abandonat treptat pentru a face loc unei melodii de bază cu un profil ritmic mai liber și variat, prezentă în toate părțile m. și subliniată prin tratare imitativă la toate vocile. Datorită acestei manevre caracteristică formei de motet*, m. sec. 16 devine un ciclu de motete construite pe aceeași melodie, promovând astfel principiul monotematismului* și al variației*. Alături de această formă, numită m. parafrază, bazată pe dezvoltarea unei melodii religioase, laice sau creată de compozitor, în sec. 16 apare din ce in ce mai des m. parodie, care utilizează ca element generator un fragment polif. dintr-o lucrare deja elaborată, motet sau madrigal* din creația proprie sau a altor autori. (Ex. m. Lauda Sion de Palestrina este construită pe începutul motetului său cu același nume, bazat la rândul lui pe melodia cunoscutei secvențe (I, 1)). M. polif. ajunge la cea mai mare desăvârșire în creația lui Palestrina, care însumează peste 100 de m., dintre care cea mai cunoscută este Missa Papae Marcelli, considerată, încă de la apariția ei, drept model de claritate pentru m. polif. M. palestriană în general reprezintă genul în care stilul* acestui autor se arată în întreaga sa perfecțiune.

CERB (lat. cervus) s. m. Mamifer artiodactil, rumegător, din pădurile Europei, Asiei, Americii, de talie mare (c. 1,50 m înălțime), cu corpul zvelt, coada scurtă și coarne ramificate (Cervus elaphus). ♦ Cerbul carpatin = cea mai mare specie cinegetică dintre mamifere, din fauna României (c. 1,5 m înălțime; taurul, 250 kg, ciuta, 150 kg), cu blană scurtă, cenușie-roșcată; trăiește în pădurile de amestec (fag cu rășinoase); longevitate 18 ani (Cervus elaphus montanus). Cerbul lopătar = specie de c. mediteranean, de c. 1,30 m înălțime, cu blana brun-roșcată cu pete alburii vara și coarne lățite (Dama dama). Cerbul gigant = gen de mamifer fosil din Cuaternar, cu înălțimea de c. 1,5 m, coarne late, distanțate la vârfuri pînă la 3 m și blana foarte bogată (Cervus megaceros).

motet (< lat. motetus, derivat din motus „cuvânt”), formă polifonică* frecventă încă din sec. 12-14, în care se suprapun simultan mai multe voci (2) (melodii) de sine stătătoare, ale căror texte erau și ele diferite uneori (laice sau religioase). M. ca atare se cristalizează și se definește în Renaștere*, principiul său de scriere fiind foarte simplu: unui grup de cuvinte cu sens de sine stătător i se adaptează un motiv* muzical corespunzător, care se expune succesiv de către fiecare voce, în stil imitativ (v. imitație), constituind germenele fugii*. M. își află rădăcinile în începuturile polifoniei* pe care le întreprindea școala de la Notre-Dame din Paris (v. Ars Antiqua). Este cunoscută aici forma compozițională numită organum*, scrisă pentru 2-4 voci, din care cea mai gravă, tenor (3) (care era uneori împrumutată din repertoriul muzicii pop.) prezenta tema* principală în timp ce vocile celelalte interpretau vocalize* înalte. Pe aceste vocalize s-au pus mai apoi texte literare, cuvinte (lat. motus, fr. mots) astfel încât vocea de bază și cele suprapuse cântau texte deosebite (putând apărea în același timp un text religios suprapus pe un text laic, chiar în limbi diferite: lat. și lb. pop.). Îmbogățirea ritmică și stilul imitativ aplicat m. precum și asocierea cântului cu acomp. instr. au contribuit la dezvoltarea m. în sec. 13 și apoi în sec. 14 în lucrările lui G. de Machault, eliberându-se de vechile constrângeri în lucrările lui Dunstable, Dufay, Power și amplificându-se la 5-6 voci în lucrările lui Ockeghem și Obrecht. Cuvintele în lb. pop. dispar, textele lat. rămânând suverane în genul m., cel mai adesea având un subiect religios și doar rareori pe texte laice. M. este predominant pentru compozițiile religioase din sec. 16, numărul vocilor variind de la 2 la 16 (majoritatea fiind însă scrise pentru 4-5 voci). În Renaștere, libertatea melodică și ritmică este foarte mare, bazându-se însă pe reguli compoziționale foarte bine determinate. Figuri de seamă ale epocii abordează genul m.: Cl. Janequin, Cl. de Sermisy, O. de Lassus (franco-flamanzi), G. Gabrielli, G.P. da Palestrina, Manini (italieni), Finck și Aichinger (germani), Vittoria și Morales (spanioli), Morley, Byrd și Gibbons (englezi). Sec. 17 aduce o diferențiere în cadrul m.: m. mic la 1-2 voci și m. mare scris pentru soliști, cor mare (2-5 voci), și orch., reprezentate prin creația lui Lully și Lalande în Franța, Blow și Purcell în Anglia, Schütz în Germania. Sec. 18 înregistrează, prin școala „versaillaise”, o fază originală în muzica religioasă fr. (Charpentier, Campra, Couperin) precum și lucrări deosebit de reprezentative semnate de J.S. Bach (în Germania), Fux, Caladara, Mozart (în Austria). În sec. 19 înclinația spre genul instr. și al teatrului muzical (opera*) trece în uitare genul vocal-polif. al m. religios. Spre sfârșitul sec. 19, Ch. Bordes, A. Guilmant și V. d’Indy, inaugurând Schola cantorum, intenționau să reabiliteze genul, punând la bază stilul bachian și polifonia sec. 16; aceleași intenții le avea și F. Witt în Germania. Totuși actualizarea m. nu s-a produs, putându-se cita doar lucrări izolate compuse de Gounod, Franck, Saint-Saëns, Bruckner, Reger ș.a.

Notre Dame, școala de la ~ V. Ars Antiqua.

varză I. s. f. pl. verze (peior.) 1. pălărie de damă. 2. coafură nonconformistă, cu părul înfoiat și dat cu fixativ. 3. carte sau caiet deteriorat / zdrențuit. 4. harababură, încurcătură, încâlceală. 5. automobil cu un grad mare de uzură. II. adj. invar. 1. stricat, deteriorat. 2. (adol.) care arată rău (la înfățișare). 3. (adol. – d. lucruri) de o calitate inferioară; execrabil. 4. obosit, epuizat. 5. (tox.) năucit de o supradoză de narcotice; drogat. II. interj. (stud.) am picat examenul!

recurență (lat. recurrens, de la vb. recurro; fr. récurrence), procedeu de expunere a unei idei muzicale într-o succesiune riguroasă a sunetelor ei componente, de la ultimul la primul sunet. Apărută în cadrul Școlii de la Notre-Dame (v. Ars Antiqua) ca un procedeu propriu canonului (4) (c. cancricans – lat.; c. al rovescio, c. alla riversa – it.), spre deosebire de canonul obișnuit, c. per motum rectum – lat., r. este sin., în aceste situații cu retrogradarea* (lat. c. per motum retrogradum). Aplicată, în combinație cu alte procedee, cum sunt inversarea*, augmentarea*, diminuarea*, r. a fost larg cultivată de către reprezentații școlilor neerlandeze*, prelungindu-se în Renaștere* și în baroc*; nu a fost străină nici clasicilor, găsind însă o aplicare mai intensă în muzica contemporană (ex. Hindemith, Ludus tonalis). Dacă în formele contrapunctice* este un element al imitației*, fraza* sau tema* imitată putând fi recurentă (ex. Rondo-ul la trei voci nr. 14, Ma fin est mon commencement de Machault, în care vocea (2) înaltă este, de la mijlocul piesei, r. vocii mediane; Bach, Canon a 2-a din Musikalisches Opfer), în muzica de tip omofon*, devine element (frază*) de compunere a temei – fie ea ca și tema de fugă* (ex. Beethoven, Sonata pentru pian op. 106) sau a motivului*, pentru ca în cadrul seriei* să constituie una dintre ipostazele acesteia. Unei serii recurente în plan melodic, îi poate corespunde o r. a întregului material polif.-armonic. R. a fost aplicată ritmului* de către Messiaen (procedeu prelungit apoi și asupra celorlalți parametri* muzicali – v. dodecafonie); pentru acele ritmuri care, simetrice* cu ele însele, constau, ca urmare a r., din aceleași elemente (semne), Messiaen a introdus termenul de „ritmuri non-retrogradabile”.

CERB, cerbi, s. m. Mamifer rumegător de pădure, cu coarne bogat ramificate (Cervus elaphus). ◊ Compus: cerb-lopătar = specie de cerb cu coarnele lățite în formă de lopeți (Cervus dama). – Lat. cervus.

uvertură (< fr. ouverture, „deschidere”), piesă orchestrală cu formă fixă (lied*, sonată*, temă cu variațiuni*) sau liberă (preludiu*), cu funcție de introducere tonală, tematică și de atmosferă pentru o lucrare scenică (operă*, oratoriu*, cantată*, balet*). ▪ Practica precedării unei compoziții instr. sau orch. (fugă*, suită*) de o piesă introductivă care să fixeze cadrul tonal – intitulată sinfonia*, toccata*, sonata* – datează din sec. 16-17; o astfel de piesă este integrată structurii operei încă din perioada de formare a genului (Monteverdi: Toccata la opera Orfeu și Sinfonia la Încoronarea Popeii) și devine indispensabilă în teatrul muzical al barocului*. Sonatele introductive din opera venețiană (Cavalli, Cesti) sunt alcătuite dintr-o scurtă secțiune lentă în metru* binar* urmată de o secțiune rapidă în metru ternar*, sau chiar dintr-un ciclu de 3-4 piese. ♦ Denumirea propriu-zisă de u. este acordată introducerii instr. a baletului de curte francez (ballet de cour), fiind adoptată ulterior în operă. Structura lent-repede utilizată în aceste lucrări este amplificată de Lully, care cristalizează tipul de u. franceză prin readucerea unei mișcări lente în final. În același timp (sec. 17), u. operei napolitane (intitulată încă sinfonia) se constituie pe tiparul sonatei da chiesa, cu utilizarea unui număr mai mare de instr., opoziția tutti*-solo* (provenită din concerto grosso*) și eliminarea uneia din cele patru piese componente ale ciclului (I, 2). A. Scarlatti impune succesiunea allegro-lento-allegro care se afirmă în sec. următor în detrimentul u. fr., prin adaptarea la forma de sonată. Principiile reformatoare introduse în genul dramatic de Gluck, la sfârșitul sec. 18, afectează și statutul u., care dobândește funcția de introducere tematică în muzica operei. Astfel de u. sunt scrise de Mozart (Don Juan, Flautul fermecat), Beethoven (Leonora I, II, III), Weber (Freischütz, Oberon). Compozitorii clasici – Mozart și, în special, Beethoven – cultivă intens u. în formă de sonată*. Tendința u. romantice de a deveni o piesă orch., uneori independentă și cu un caracter de virtuozitate*, determină compozitori ca Wagner (Tristan și Isolda, Lohengrin, Parsifal), Ceaikovski (Dama de pică) să o substituie printr-un preludiu (2) – secțiune introductivă care expune într-o formă liberă materialul tematic al lucrării și elimină cezura care delimita u. de debutul primului act. Muzica spectacolelor de operetă (Offenbach, Kalman, Suppé) este deseori precedată de u. de tip potpuriu*. În sec. 19-20, practicându-se interpretarea u. independent de genurile dramatic sau coregrafic, sunt compuse și u. de concert, lucrări orch. cu titlu programatic*, de proporții mai reduse față de acelea ale poemului simfonic* (Brahms, U. academică; Ceaikovski, U. Anul 1812; Enescu, U. de concert pe teme în caracter popular românesc; P. Bentoiu, U. de concert).

Vorspiel (cuv. germ.), introducere (2), preludiu (2), uvertură*; termen utilizat în operă* de R. Wagner pentru a desemna un tip particular de uvertură care a) poate indeplini funcția de introducere pentru fiecare act; b) elimină delimitarea tradițională dintre uvertură și prima scenă și c) prelucrează materialul tematic al lucrării într-o formă liberă de preludiu. (Ex.: R. Wagner, V. la opera Tristan și Isolda; P.I. Ceaikovski, Preludiul operei Dama de pică).

bikini s. n. sg. costum de baie de damă, compus din două piese de dimensiuni reduse

egări s. m. pl. colanți, pantaloni de damă

fată s.f. 1 Persoană tînără de sex feminin, necăsătorită. ◊ Fată în casă = fată tînără, angajată ca femeie de serviciu într-o gospodărie. Fată bătrînă (sau stătută) = fată trecută de vîrsta măritișului și rămasă necăsătorită. (reg.) Fete (de) nune = fete care merg cu mirele după mireasă. Fete după masă = fete pe care le cheamă mireasa. Fată arăcită v. arăcit. Fată nemăritată v. nemăritată. Fată în păr v. păr. Tîrgul de fete v. tîrg. ◊ Compus: fată-mamă = tînără necăsătorită, cu un copil pe care îl crește singură. 2 (și fată mare sau, pop., curată, înv., vărgură) Fecioară (1), virgină. ◊ Fată fecioară v. fecioară. Muiere fată v. muiere. ◊ expr. (înv., reg.) A fi fată la cap = a) (despre tinere) a-și fi pierdut fecioria; b) (despre femei) a umbla cu capul descoperit ca fetele. (Pe) cînd era bunica fată (mare) v. bunică. De (sau pe) cînd era mama fată (mare) v. mamă. A ședea ca o fată mare v. ședea. 3 (în raport cu părinții) Fiică. ◊ Nume de fată v. nume. Fată vitregă v. vitreg. ◊ expr. A-și da fata din casă = a-și căsători fiica. A da o fată după cineva (ori cuiva) v. da. 4 Compus: (astron.; pop.; art.) Fata-Mare (sau reg., -cu-Cobilița) = constelația Orion. 5 (pop.; la pl.) Fetele cîmpului (sau codrului, pădurii) = zîne răuvoitoare. Fata pădurii v. pădure. 6 (pop.; la jocul de cărți) Damă. 7 (arg.; mai ales la pl.) Prostituată. ◊ expr. A merge la fete = a) (despre băieți) a avea prima relație sexuală; b) (despre bărbați) a merge la bordel. • pl. fete. /lat. fēta.

milaneză, milaneze s. f. (înv.) țesătură fină, folosită la fabricarea lenjeriei de damă

messa s. f. (rel.) Liturghie, la catolici ◊ „[Andreotti] se duce în fiecare duminică la messa.” R.l. 18 X 95 p. 19. ◊ „Șefii de state sau de guverne, ca și politicienii francezi, vor rămâne la Paris, la mesa solemnă de la Nôtre Dame [la înmormântarea lui Mitterand].” D. 158/96 p. 3 [scris și mesa] (din it. messa; cf. germ. Messe, fr. messe; DN3)

preomologare s. f. Faza preliminară omologării ◊ „Colectivele consultative din comerț participă la consultările ce au loc în faza de preomologare a produselor.” Sc. 19 V 64 p. 1. ◊ „În săptămâna aceasta vor fi prezentate la preomologare internă primele modele de pantofi de damă.” I.B. 22 II 71 p. 3. ◊ „În preomologare la «Didactica», un set de planșe – proiector cu disc.” I.B. 23 VII 73 p. 1 (din pre- + omologare)

semicurse adj. inv. (Despre biciclete) Bicicletă cu pinion pentru schimbarea vitezelor ◊ „[Vând] bicicletă semicurse [...]” R.l. 5 XII 83 p. 4. ◊ „[Vând] bicicletă damă semicurse [...]” R.l. 24 IV 85 p. 4 (din semi- + curse)

taior-pantalon s. n. (vest.) Costum de damă alcătuit din jachetă asortată cu un pantalon ◊ „Voi opta pentru marea reîntoarcere la tailleur, tailleur-pantalon, ce a câștigat unul dintre primele locuri pe podiumul feminității.” Săpt. 16 VII 71 p. 26. ◊ „Taioare-pantalon, în variante albastru-marin și alb, evocă ținuta sportivilor ce se vor alinia la defilarea prilejuită de deschiderea Jocurilor Olimpice.” R.l. 27 I 72 p. 6; v. și șort [scris și tailleur-pantalon] (din fr. tailleur-pantalon)

bisérică și (vechĭ, azĭ Trans.) besérecă și besérică și (maĭ vechĭ) băsérecă f., pl. ĭ (lat. basĭlĭca, d. vgr. basiliké, regală (adică „casă”); fr. basoche, corpu funcționarilor și avocaților unuĭ tribunal, unuĭ palat de justiție. V. busuĭoc, basilică). Societatea tuturor credincĭoșilor: biserica creștinească. Ramură a bisericiĭ creștineștĭ: biserica romană, cea grecească. Edificiu în care se adună credincioșiĭ: biserica catedrală. Cler, preuțime. – Cele mai marĭ bisericĭ sînt: Sfîntu Petru din Roma (în care încap 45000 de oameni), domu din Milano (36000), Sfîntu Paul din Roma (32000), Sfîntu Paul din Londra (25000), Sfînta Sofia din Constantinopole (23000), Notre-Dame din Paris (21000), domu din New-York (16000), catedrala din Pisa (12000), Sfîntu Ștefan din Viena (12000) și Sfîntu Marcu din Veneția (7000).

*1) capélă f., pl. e (ngr. kapéla și kapélon, d. it. cappello, dim. d. cappa, glugă [fr. chapeau, dim. d. chape], d. lat. cappa, glugă. V. capelă 2). Pălărie de damă. Pălărie de bărbat, maĭ ales cilindru: un boĭer cu capelă înaltă. Chipiŭ de mică ținută (moale și de postav în întregime) al armateĭ româneștĭ de uscat.

*caritáte f. (lat. cáritas, -átis, d. carus, scump, ĭubit). Ĭubire de Dumnezeŭ saŭ de oamenĭ. Milă. Pomană. Soră de caritate, călugăriță din congregațiunea instituită la 1607 de Vincențiŭ de Paul p. ajutarea săracilor și bolnavilor. Bĭuroŭ de caritate, unde se distribue ajutoare nevoĭașilor. Dame de caritate, acelea care secundează bĭurourile de caritate.

*cavalér m. (rus. kavalér, fr. cavalier, ngr. kavalliéris, d. it. cavaliere, care vine d. cavallo, cal. V. cal). Cetățean roman din al doilea ordin (eques). Nobil admis în ordinu cavalerizmuluĭ în evu mediŭ: cavaleru Bayard. Membru al unuĭ ordin militar (ca ceĭ din Malta orĭ ceĭ Teutonĭ). Nobil de un rang inferior celuĭ de baron (obișnuit în Italia și Austria). Purtător al uneĭ decorațiunĭ în gradu cel maĭ de jos: cavaler al Coroaneĭ Româniiĭ. Bărbat, în opoz. cu damă la dans. Pop. Holteĭ. Cavaler rătăcitor, cavaler care cutreĭera lumea ca să îndrepte nedreptățile (ca Don Quijote). Cavaler de industrie, escroc.

HEPWORTH [hépuə:θ], Dame Jocelyn Barbara (1903-1975), sculptoriță britanică. Elevă a lui Brâncuși. Preocupată de raporturile și interferențele formelor geometrice („Forme cu unghi drept și cerc”), a creat lucrări nonfigurative care vădesc un excepțional simț al materiei, perfecțiunea suprafețelor articulate în succesiuni subtile, totul conceput cu maximă simplitate („Siluetă culcată”, „Valul”, „Siluetă înaripată”, „Formă înaripată”).

CUKOR, George (1899-1983), regizor american. Abordează universul feminin în filmul muzical, în comedie, dar și în drama psihologică sau pasională („Dama cu camelii”, „My fair lady”, „Bogați și celebri”). Ecranizări cu interpretare actoricească de prim ordin („David Copperfield”, „Romeo și Julieta”, „Pasărea albastră”).

cocîrlă f., pl. e (d. coacă cu suf. -îrlă). Mold. Olt. ș. a. Numele maĭ multor lucrurĭ curbe, ca: criveaŭa, unealta de îndoit cercurile, mîneru coporîiĭ, prăjina cu care (la fîntînile neadîncĭ) se scoate cofa cu apă ș. a. (V. gemănare), un trunchĭ lung și supțire ș. a. Fig. Iron. Om înalt și slab. (V. acăstăŭ, dîrjală). Casă pleoștită, cocĭoabă (Gr. N. 1, 71). – În Olt. și totîrlă (ca totoloș față de cocoloș), scîrleĭcă, crivea (CL. 1922, 371). La Damé „rotiță la războĭu de țesut”.

cocoánă (vest) și cu- (est) f., pl. e (fem. d. cocon, de unde și ngr. kokkóna, cocoană, și turc. kokóna, cocoană creștină, kokonoz, tînăr cochet, coconaș, kúkla, [ngr. rus. kúkla] păpușă, din aceĭașĭ răd. cu cocă, cocoloș ș. a. nenumărate). Vechĭ. Fată de boĭer saŭ de domn. Azĭ. Fam. Nevastă de boĭer saŭ damă bine îmbrăcată: boĭeru și cocoana e la plimbare. Fasole cocoane, un fel de fasole albe ornate cu roș. – Maĭ fam. coana (Catinca), coană (Catincă).

*compánie f. (rus. kompániĭa, d. fr. compagnie, care vine d. pain, pîne; vfr. compain, tovarăș, cu care mănîncĭ pînea împreună; it. compagnia. V. cumpanie). Arm. Trupă pedestră (sfert de batalion) comandată de un căpitan. Companíe (fr. -gnie, it. -gnia). Grupă, ceată. Tovărășie, asociațiune, societate comercială saŭ alt-fel. Și compania, formulă care, pe o firmă, înlocuĭește numele celor-lalțĭ asociațĭ. În companíe, împreună, în tovărășie: în companíe cu cineva, în companía luĭ. Damă de companíe, damă care ține tovărășie alteĭa. V. guvernantă.

LACORDAIRE [lakordér], Jean-Baptiste-Henri (1802-1861), călugăr francez. Influențat de Chateaubriand. A susținut ideea despărțirii Bisericii de stat. Celebru datorită predicilor sale ținute la Notre-Dame din Paris. A condus Ordinul dominicanilor (1850-1854), contribuind la constituirea unui sistem educațional prin înființarea unor colegii. Ctitor al mai multor mănăstiri (la Nancy, 1843, Flavigny, 1848 și Paris, 1849). Autor al „Vieții Sfântului Dominic”.

ROUEN [ruã], oraș în NV Franței (Normandia), port fluvio-maritim pe Sena, situat la 130 km de țărmul Oc. Atlantic și 114 km NV de Paris; 106,5 mii loc. (2002). Nod de comunicații. Șantier naval. Ind. metalurgică, constr. de mașini, chimico-farmaceutică, textilă, pielăriei și încălțămintei, hârtiei și alim. (coniac). Centru comercial. Renumit centru de faianță (din sec. 16) și porțelan (sec. 17). Turism. Universitate (1964). Teatru. Muzee de antichități și artă (colecții de pictură și sculptură de după sec. 17), de ceramică și de științele naturii. Casele memoriale „Pierre Corneille” și „Gustave Flaubert”. Grădină botanică. Monumente: catedrala Notre-Dame (1202-1500; restaurată după al Doilea Război Mondial), în stil gotic, de mari dimensiuni (135 m lungime, 32 m lățime și 28 înălțime la interior), cu vitralii, portal sculptat, cu un turn centrat de 151 m înălțime (cel mai înalt turn bisericesc din Franța) și un alt turn de 76 m înălțime; bisericile Saint-Quen (sec. 14-16), în stil clasic, cu remarcabile vitralii și un turn de 82 m înălțime, Saint-Maclou (sec. 16-17), în stil gotic flamboyant, cu vitralii, Sainte-Jeanne-d’Arc (1979); Turnul Jeanne-d’Arc – un donjon de castel datând din 1207, în care a fost închisă (1430-1431) eroina franceză; palatele Justiției (sec. 15-16), în stil gotic, al Curții de Conturi (sec. 16), în stil renascentist și al Bursei (sec. 18); Marele Ceas (Gros-Horloge, turn din 1300, cu ceas din sec. 15 și poartă renascentistă din 1527). Veche așezare celtică, cu numele Rotomagus, iar din anul 260 d. Hr. un important centru episcopal. Jefuit și ocupat de normanzi în 876. În Ev. med. a fost capitala ducatului Normandia. Stăpânit de englezi în anii 1066-1203 și 1419-1449. A prosperat sub francezi în perioada 1204-1337. La R. a fost închisă Jeanne d’Arc și executată (prin ardere pe rug) la 30 mai 1431.

ROCKFELLER [rákifelər], familie de oameni de afaceri, filantropi și oameni politici din S.U.A. 1. John Davison (1839-1937), industriaș și filantrop american. Continuând afacerile cu petrol ale tatălui său, a fondat (1862) prima antrepriză petrolieră, în 1863 o rafinărie de petrol, apoi (1870) imperiul industrial Standard Oil Company, cu peste 30 de corporații, care i-a adus venituri imense. Dedicându-se activităților filantropice, a creat Fundația R. (1913), Universitatea R. din Chicago (1902), Institutul R. pentru cercetări medicale din New York (1901), care a devenit (din 1954) Universitatea R. Prin generozitatea lui a fost refăcută (după distrugerile din Primul Război Mondial) catedrala Notre-Dame din Reims. 2. John D. Jr. (1874-1960), industriaș și filantrop american. Fiul lui R. (1). A continuat donațiile tatălui său (locul pe care s-a construit sediul Națiunilor Unite), a construit Center R. și a restaurat în stil colonial Williamsburg. 3. Nelson Aldrich (1908-1979), om politic și filantrop american. Nepotul lui R. (1). Vicepreședinte al S.U.A. (1974-1977), în timpul lui G. Ford. Colecționar de artă. A făcut donații la Muzeul de Artă Modernă și a fondat Muzeul de Artă Primitivă, ambele în New York.

*dámă f., pl. e (fr. dame, d. lat. dómina, doamnă). Titlu dat uneĭ femeĭ de condițiune, chear nemăritate, dar nu uzitat la vocativ, nicĭ unit cu numele de familie: doamna cutare e o doamnă cultă. La dans, femeĭe în opoz. cu cavaler. O figură la cărțile de joc. A doŭa piesă la jocu de șah. Un joc pe damier. V. companíe.

*damicélă f., pl. e (it. damigella, dim. s. dama, damă). Fam. saŭ iron. Damă (maĭ ales frumușică).

damigeánă f., pl. ene (ngr. dametzána, d. it. damigiana, care v. din pv. damajano, de unde și fr. dame-jeanne). Mare butelie sferică (10-40 de litri) de ordinar învălită în împletitură de vărguțe. – Și demi- și dimi-. V. galon 2.

*danséz v. intr. (fr. danser; d. vgerm. danson, a trage, adică „a trage un șir la dans”. Ngerm. tanzen [de unde pol. tancować, rut. tancĭuváti, ung. táncolni] pare a veni de pe fr. it. danzare). Joc, salt în cadență. V. tr. Execut mișcările unuĭ dans: a dansa un vals. Fac să danseze cu mine: a dansa o damă. – Vechi dănțuĭesc (după pol. și rut.). V. țopăĭ.

dáună f., pl. e (lat. damnum, pin analogie cu scaun și fem. după pagubă; it. danno, vfr. dame, dam [nfr. dommage], sp. daño, pg. dano. V. damnez, condamn). Pagubă, stricăcĭune, detriment. Daune-interese saŭ daune și interese (fr. dommages [et] interêts), despăgubire acordată pin judecată.

OBRAZȚOVA, Elena Vasilievna (n. 1939), mezzo-soprană rusă. Prof. univ. la Moscova. Solistă a Teatrului Mare din Moscova. Turnee în întreaga lume, pe marile scene. Voce caldă și bogată, joc dramatic excelent. Repertoriu liric rusesc („Hovanscina”, „Dama de pică”, „Cneazul Igor”), italian, francez și cameral național și german.

*decoltát, -ă adj. (fr. décolleté). Cu gîtu și umeriĭ neacoperițĭ de rochie: damă decoltată. Care nu acopere gîtu și umeriĭ: rochie decoltată. Fig. Liber în expresiunĭ, imoral: nuvelă decoltată. Adv. În mod decoltat.

*decoltéz v. tr. (fr. décolleter, d. col, cou, laț, collum, gît). Las neacoperit gîtu și umeriĭ: a decolta o damă. Scot guleru și părțile care acoperă umeriĭ: a decolta o rochie.

QUEBEC [engl. kuibek; fr. kebék] 1. Oraș în SE Canadei, centru ad-tiv al prov. cu același nume, situată în extremitatea de S a estuarului fl. Sf. Laurențiu, în zona de confluență cu râul Saint-Charles, la 483 km SSV de G. Sf. Laurențiu; 167,3 mii loc. (1996; 96% din populația orașului este francofonă). Port comercial fluvio-maritim. Nod de comunicații. Șantier naval. Ind. metalurgiei neferoase, constr. de automobile, chimică, a celulozei și hârtiei, de prelucr. a lemnului, a pielăriei și încălțămintei, textilă și alim. Universitatea Catolică Laval (1852); Universitatea Québec (1969); Teatru (1971); orchestră simfonică; Muzeul Québec (1934), cu colecții de pictură și sculptură; Muzeul Civilizației (1988), cu exponate referitoare la cultura și civilizația umană. Citadelă (1820-1831); mănăstirea Ursulinelor (1639); bazilica romano-catolică Notre-Dame-des-Victoires (1647); catedrala anglicană Sf. Treime, în stil clasic englezesc (1804); arhiepiscopia catolică (1844); clădirea Parlamentului provincial (1877); castelul Frontenac, în stil renascentist (1892-1893), construit pe locul fortului Saint-Louis (care data din 1620), în care au locuit guvernatorii provinciei Q.; Poarta Saint-Louis (sec. 18). Grădină zoologică; 45 de parcuri (142 ha); cascada Montmorency (84 m înălțime) situată la 10,5 km de Q., în ins. d’Orleans de pe fl. Sf. Laurențiu. Turism. Zona actuală a Q., a fost vizitată de exploratorul francez Jacques Cartier în cea de-a doua sa călătorie în Canada (1535-1536), ocupând așezarea indienilor irochezi numită Stadacona. Exploratorul francez Samuel de Champlain a fundat orașul Q. la 3 iul. 1608. Stăpânit de britanici în anii 1629-1932 și 1763-1775. Capitala prov. Canada Inferioară (1791-1841), apoi a Canadei de Est (1841-1867) și a prov. Q. (din 1867). La 20 mai 1980, la Q. a avut loc un referendum provincial (organizat de Partidul Québécului/Parti Québécois) în care s-a solicitat populației dacă este de acord sau nu cu schimbarea statutului provinciei Q., respectiv de desprindere de restul Canadei. Conceptul suveranității prov. Q. a fost respins cu 60% din voturi. Un nou referendum având aceleași solicitări a fost respins în 1995. 2. Prov. în E și SE Canadei, cu ieșire largă la G. Hudson și la estuarul fl. Sf. Laurențiu; 1,54 mil. km ²; 7,3 mil. loc. (2001). Centrul ad-tiv: Québec. Expl. de min. de fier, cupru, azbest, titan, zinc, aur și argint. Hidrocentrale. Metalurgia neferoaselor; ind. chimică, a celulozei și hârtiei. Expl. și prelucr. lemnului. Culturi de tutun, grâu, ovăz și sfeclă de zahăr. Creșterea animalelor. Pescuit. Quebec act, statut al provinciei, stabilit de britanici (1774), ce prevedea guvernarea Q. de către un guvernator care își numea un consiliu, libertatea religioasă pentru romano-catolici și folosirea în justiție a codului civil francez.

cupéŭ n., pl. urĭ (fr. coupé, adică „tăĭetură, despărțitură”, d. couper, a tăĭa). Trăsură închisă care are în lăturĭ cîte o ușă cu geam. Compartiment de vagon: cupeŭ de dame. – În Mold. și cupea, f., pl. ele.

OTTAWA [ótəwə] 1. Râu în SE Canadei, afl. stg. al fl. Sf. Laurențiu la Montreál; 1.270 km; supr. bazinului: 146 mii km². Izv. din Platoul Laurențian, din lacul Capimitchigma, curge pe direcție NV-SE, drenează mai multe lacuri (Grand Victoria, Decelles, Simard, Quinze, Timiskaming, Allumette, Chats, Deschênes ș.a.), formează pe o porțiune granița între provinciile Québec și Ontario, purtând denumirea Rivièra des Outaouais și trece prin orașele Hull și Ottawa. Comunică cu L. Ontario prin intermediul canalului Rideau (203 km). Hidrocentrale. Navigabil în cursul inferior. Afl. pr.: Rouge, Lièvre, Gatineau, Coulogne, Rideau, Madawaska. Descoperit în 1610 de călătorul francez Étiene Brulé și explorat de colonizatorul Samuel de Champlain în 1613, care i-a atribuit denumirea de O., după numele unui trib indian care locuia în acea zonă. 2. Capitala Canadei, situată în SE prov. Ontario, port pe dr. râului omonim și pe canalul Rideau; 1,06 mil. loc. (2001). Nod de comunicații. Aeroport. Ind. siderurgică (oțel), a metalurgiei neferoase (aluminiu), constr. de mașini (utilaje energetice), a celulozei și hârtiei, cimentului, de prelucr. a lemnului (mobilă), chimică, textilă (țesături) și alim. Două universități (1848, 1942). Muzeu de artă (fondat în 1880); Muzeu Național de Științele Naturii. Orchestră simfonică. Teatru. Grădină botanică. Clădirea Parlamentului (1859-1866), în stil neogotic, cu un turn (Peace Tower) înalt de 88 m; catedralele anglicană și catolică (Notre-Dame), sec. 19. Întemeiată în 1826 de colonelul britanic John By ca așezare de soldați (care construiau canalul Rideau), cu numele Bytown, devine oraș în 1837 și capitală în 1857. Din 1855 poartă numele actual.

PÉROTIN [perotẽ], (Perotinus Magnus, zis și magister Perotinus) (c. 1160-c. 1238), compozitor francez. Ultimul și cel mai cunoscut din cei trei principali discantiști care ilustrează, la sfârșitul sec. al 12-lea și începutul sec. al 13-lea, școala zisă de la Notre- Dame de Paris, primii doi fiind Albert și Leonin. Din lucrările sale, organa și conduit, s-au păstrat două impozante „cvadruple”: „Viderunt omnes” și „Sederunt principes”.

fánte m. (it. fante, de unde și ngr. fántis, pron. fandis. Cp. cu spatie). Una din figurile cărților de joc (fr. valet), diferită de popă și de damă. Fig. Fam. Gătit ca un fante, spilcuit, sclivisit, elegant. V. gĭovine.

LEBAS (LE BAS) [ləbá], Louis Hippolyte (1782-1867), arhitect francez. Prof. la Școala de Arte Frumoase din Paris. Lucrări în stil neoclasic (biserica Notre-Dame de Lorette și închisoarea Roquette, ambele în Paris).

LE CORBUSIER [lə korbüzié] (pseud. lui Charles Édouard Jeanneret-Gris) (1887-1965), arhitect, designer, pictor și teoretician de artă francez, de origine elvețiană. Adept al funcționalismului. Unul dintre maeștrii arhitecturii moderne. A aplicat principiile unei arhitecturi raționaliste, folosind formele geometrice simple și unele elemente structurale inedite (piloți, ferestre în bandă cu ramă metalică, peretele de sticlă, acoperișul în terasă) cu scopul de a realiza un maximum de confort în clădirile moderne (vila Savoye din Poissy, locuințe la Marsilia, biserica Notre-Dame-du-Haut din Ronchamp, Pavilionul elvețian din Cetatea universitară din Paris, Palatul Congreselor din Strasbourg). Planurile orașului indian Chandigarh. Și-a expus principiile asupra arhitecturii moderne în numeroase lucrări („Manieră de a gândi urbanismul”, „Orașul radios”, „Modulorul”). Împreună cu A. Ozenfant, a inițiat purimul în pictură (1918).

*dame (joc) s. f. pl.

MACAULAY [məkɔ:lí], Dame Emilie Rose (1881-1958), scriitoare engleză. Considerată omologul feminin al lui Aldous Huxley. Poezii („Două țări oarbe”, „Trei zile”, „Poeme”), romane („Vârsta critică”); lucrări de critică și istorie literară („Unele elemente religioase în literatura engleză”).

LONSDALE [lónzdeil], Dame Kathleen (1903-1971), chimistă engleză. Prof. univ. la Londra. Specialistă în domeniul cristalografiei cu radiații X; cercetări asupra structurii moleculelor aromatice, prin care a confirmat valoarea teoriei orbitalilor moleculari.

LOUVAIN [luvẽ] (LEUVEN [lövən]), oraș în partea central-nordică a Belgiei, pe râul Dyle (Dijle), la 24 km ENE de Bruxelles; 87,2 mii loc. (1995). Ind. constr. de mașini și prelucr. metalelor, electrotehnică, electronică, chimică, textilă, pielăriei și încălțămintei, de prelucr. a lemnului și alim. Universitate (1425). Parc (sec. 16-18). Monumente: bisericile Notre-Dame aux Dominicains (1230), Saint Jacob (1350), Saint Peter (1425-1530), în stil gotic, Saint Michel (1650-1651). Primărie (1448-1463). Fundat în sec. 9.

SAINT-ETIENNE [sẽtetién], oraș în SE Franței (Loire), situat la poalele de NE ale Masivului Central, pe râul Furan, la 51 km SV de Lyon; 180,2 mii loc. (1999). Aeroport. Nod de comunicații. Expl. de huilă. Constr. de automobile, locomotive, utilaj minier, mașini textile, motoare pentru avioane, biciclete, armament și muniții. Ind. siderurgică, chimică (vopsele), textilă (mătase), de prelucr. a lemnului, sticlăriei, alim. Universitate (1969). Muzeu de Arte și Industrii. Mănăstire cisterciană, cu biserica Notre-Dame-de-Valbenoîte (sec. 13, cu modificări din sec. 17). Biserică gotică (sec. 15).

*galanterie f. (fr. galanterie, it. galanteria). Politeță și amabilitate, maĭ ales față de dame. Magazin de galanterie, care vinde obĭecte de gală (mănușĭ, cravate, basmale, peptenĭ, cămășĭ, gulere ș. a.).

SINT-NIKLAAS (în fr.: Saint-Nicolas), oraș în N Belgiei, la 21 km SV de Antwerpen; 68,7 mii loc. (2003). Nod feroviar. Piață agricolă. Centru comercial și turistic. Ind. textilă. Muzeu cu exponate aparținând lui Gerardus Mercator. Bisericile Sint-Niklaas (sec. 16, restaurată și completată în 1696 și renovată în 1900) și Notre Dame (1844); Primăria Veche (1663), în stil flamand, azi Curtea de Apel; Primăria Nouă (1876); castelul Walburg (sec. 16). Oraș din 1513. Mistuit în mare parte în incendiul din 1690.

SION [siõ] (germ. SITTEN [zítən]), oraș în SV Elveției, centrul ad-tiv al cantonului Valais, situat pe fl. Ron, la 80 km S de Berna; 27,1 mii loc. (2000). Piață pentru flori, fructe și vin. Ind. electrotehnică, de prelucr. a lemnului și tutunului, textilă și alim. Muzeu de istorie adăpostit în castelul Valère. Stațiune climaterică și centru turistic. Bisericile Notre Dame de Valère (1055) și și Saint-Théodule (1516). Ruinele castelului Tourbillon (sec. 13); catedrală gotică Notre Dame du Glarier (sec. 15); Primăria (1660); casa Supersaxo (1505); Turnul Sionului, azi Muzeu de arte frumoase. Cunoscut în timpul Imperiului Roman cu numele de Sedunum. Sediul unei episcopii din sec. 6. Capitala comitatului Vallese (din 979).

SMITH [smiθ], Dame Maggie (n. 1934), actriță britanică de teatru și film. De la începutul anilor ’50 ai sec. 20, strălucită carieră teatrală în Anglia și S.U.A., abordând marile roluri ale repertoriului clasic și modern, de la Shakespeare și Ibsen la Eugen Ionescu și Noel Coward, făcând dovada inteligenței sale ascuțite și a capacității de a trece cu ușurință de la dramă la comedie. În paralel, filmul o consacră vedetă internațională („Călătorie cu mătușa mea”, „Cameră cu vedere”, seria „Harry Potter”). Premiul Oscar 1969 („Profesoara”) și 1978 („Apartamentul California”).

SMOKTUNOVSKI, Innokenti Mihailovici (1925-1994), actor rus de teatru și film. Prestigioasă carieră scenică, care pune în valoare un stil de joc reținut, simplu, modern, bazat pe inteligență, stăpânire de sine și chiar o anume detașare. Cinematograful anilor ’60-’80 ai sec. 20 îi oferă roluri pe măsură („Hamlet”, „Ceaikovski”, „Unchiul Vania”, „Azilul de noapte”, „Croitor de damă”).

LOLLOBRIGIDA, Gina (n. 1927), actriță italiană de film. A debutat pe ecran în 1946, devenind treptat una dintre cele mai populare vedete. Roluri în care a impresionat prin frumusețe, vitalitate, senzualitate („Fanfan la Tulipe”, „Trapez”, „Frumoasele nopții”, „Cocoșatul de la Notre Dame”, „Acel noiembrie minunat”). Ulterior, s-a consacrat fotografiei profesioniste și teatrului.

LYON [liõ], oraș în partea central-estică a Franței (Lyonnais), la 460 km SE de Paris, port la confl. Ronului cu Saône; 1,6 mil. loc. (1990). Nod de comunicații. Aeroport. Centru ind., financiar și cultural. Mare centru al ind. textile (mătase). Metalurgie. Uzine chimice (îngrășăminte, mase plastice, produse farmaceutice), constr. de automobile, de mașini textile, cabluri, produse alim. Două universități (1809; 1875). Muzeu de istorie. Monumente: bazilica Sainte-Martin-d’Ainay (1107), în stil romanic, catedrala Saint-Jean (sec. 12-15), în stil gotic, bisericile Saint-Bonaventure (1315-1471), Saint-Paul (sec. 12-15), Saint-Bruno (sec. 17), în stil baroc, Notre-Dame de Fourvière (1871-1894), Primăria (1646-1665), Palatul Artelor, azi muzeu (sec. 17), Grand Théâtre (sec. 19). Fondat de romani (Lugdunum), în 43 î. Hr. Capitala religioasă a galilor, a trecut la creștinism în sec. 3. Sub stăpânire burgundă și francă, a devenit capitala Provenței (879). În 1176 a fost centrul mișcării valdensilor. Din sec. 15, unul dintre principalele orașe ale finanței și comerțului european. Revolte sociale ale țesătorilor (1831, 1843). Din 1863, în L. s-a înființat una dintre marile bănci franceze (Credit Lyonnais). Centru al mișcării de rezistență antigermană în al doilea război mondial. La L. au avut loc trei importante concilii ale Bisericii catolice (1245, 1274 și 1774).

MANS [mã], Le ~, oraș în NV Franței (Maine), pe râul Sarthe, la 211 km SV de Paris; 189,1 mii loc. (1990). Nod feroviar. Aeroport. Metalurgie, constr. aeronautice, de tractoare și automobile, de material rulant și aparataj electronic; produse textile, chimice și alim. Centru comercial și turistic. Monumente: vestigii galo-romane (285-315), biserica Notre-Dame de la Couture (sec. 11-12), catedrala Saint-Julien cu vitralii vestite (sec. 11-15), biserica Vizitațiunii (1730), primărie (sec. 18). Muzee. Celebră pistă de automobilism (din 1923), pe care se dispută anual cursa de automobile de 24 de ore.

doámnă f., pl. e (lat. dómina și domna, it. donna, fr. dame, pv. (dom)na, sp. duena, dona, pg. dona. V. domn). Soția domnitoruluĭ (regineĭ i se zice și astăzĭ în biserică doamnă și regină). Stăpînă (Poet.) Roma a fost doamna lumiĭ. Titlu de onoare dat cucoanelor și de elevele din școala primară profesoareĭ (Servitoriĭ zic stăpîneĭ cocoană. În Trans. doamnă). V. duducă.

EVREUX [evrö], oraș în N Franței (Normandia), la V de Paris; 58 mii loc. (1990). Aparataj electronic (radioreceptoare), țesături din bumbac, produse farmaceutice și din cauciuc. Catedrala Notre- Dame (sec. 12-15) cu celebre vitralii din sec. 14. Vestigii romane.

FRANCÉZ, -Ă (< it., fr.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe terit. Franței. Mai trâiesc în S.U.A., Canada, Algeria, Maroc, Tunisia ș.a. De religie creștină (catolică). ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Franța. 2. Adj. Care aparține Franței sau francezilor (1), privitor la Franța sau la francezi; franțuzesc. ◊ Arta f. = arata dezvoltată pe terit. Franței. Vestigii de artă se păstrează încă din preistorie (peștera Lascaux), precum și din epocile greacă, celtică și galo-romană. În timpul Carolingienilor, arhitectura, pictura de manuscris, orfevrăria cunosc o perioadă de înflorire. Arhitectura romanică apare în sec. 11, fiind ilustrată prin monumente importante (Cluny, Arles, Poitiers). Sculptura, adaptată arhitecturii, ornamentează portalurile și capitelurile (Moissac, Vézelay). Goticul este, în sec. 12-15, stilul marilor catedrale (Chartres, Reims, Notre-Dame din Paris, Amiens, Rouen ș.a.) împodobite cu sculpturi și vitralii. În sec. 15 se dezvoltă miniatura (frații Limbourg) și se impune pictura în ulei (J. Fouquet, N. Froment, Maestrul din Moulins). Contactul cu Renașterea se realizează prin pictorii decoratori italieni (Școala de la Fontainebleau). Se construiesc palate (Luvru, Tuileries, Blois, Chambord ș.a.). În sculptură se remarcă J. Goujon, G. Pilon, iar în pictură portretiștii J. și F. Clouet. Orientarea către clasicism devine decisivă în sec. 17 (v. clasicismul francez; v. stilul Ludovic XIV), reapărând după interludiul constituit de stilul rocaille (v. stilul Ludovic XV) la finele sec. 18 (v. neoclasicism; v. stilul Ludovic XVI). După Cl. Lorrain, N. Poussin, frații Le nain, G. de La Tour în sec. 17, numele importante ale picturii sec. 18 sunt Watteau, Fragonard, Boucher; Chardin este preocupat de realitatea cotidiană, iar Greuze reflectă sentimentalismul epocii. Epoca Revoluției și a Imperiului este dominată de L. David și Ingres, cărora li se opune în primele decenii ale sec. 19 romantismul, ilustrat de Géricault și Delacroix în pictură și de F. Rude în sculptură. La mijlocul sec. 19, se afirmă realismul (Courbet, pictorii de la Barbizon, Daumier). Un moment important în pictura franceză de la sfârșitul sec. 19 îl constituie impresionismul, din care derivă neoimpresionismul. Arta lui Cézanne și Gauguin domină finalul sec. 19 și începutul sec. 20, în care se succed fovismul, cubismul, arta abstractă, suprarealismul. „Școala din Paris” reunește diversele tendințe ale artei moderne. La sfârșitul sec. 19, în sculptură se afirmă personalități puternice: Rodin, Maillol, Bourdelle. Arhitectura sec. 19 se caracterizează prin eclectism (Opera din Paris); un loc de frunte îl ocupă în a doua jumătate a secolului construcțiile metalice (Turnul Eiffel), care se îmbină cu spiritul stilului art-nouveau. În sec. 20, Le Corbusier domină orizontul arhitecturii mondiale și contribuie în mod decisiv la propagarea funcționalismului. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din familia limbilor romanice occidentale, grupul galo-romanic. Se deosebește de celelalte limbi romanice prin caracterul etimologic al ortografiei. Are peste 200 milioane de vorbitori (în Europa, America, Africa, Asia, Oceania ș.a.). Este una dintre limbile oficiale de lucru la O.N.U. Grafie latină.

FREDRO, Aleksander, conte (1793-1876), dramaturg polonez. Comedii satirice, cu personaje tipice („Dame și husari”, „Jurămintele fetelor”, „Răzbunarea”, „Renta viageră”), ridiculizând moravurile vremii.

GARBO, Greta (pseud. Gretei Lovisa Gustaffson) (1905-1990), actriță suedeză de cinema. Stabilită în S.U.A. Supranumită „Divina”, ca omagiu adus frumuseții ei stranii, fascinante. Tipul feminin – enigmatic, glacial și distant – întruchipat de ea, a creat în epocă un adevărat mit („Femeia divină”, „Orhideea sălbatică”, „Grand Hotel”, „Dama cu camelii”, „Contesa Walewska”, „Ninotchka”). Partenera lui J. Gilbert în „Carnea și diavolul”, „Anna Karenina”, „Regina Christina”. A abandonat cinematograful în 1941, în plină glorie și frumusețe, pentru a păstra aura magică a personalității ei.

dudúcă f., pl. ĭ (tuc. dudu, d. pers. tuti, papagal, damă, damă Armeancă. Cp. cu dădacă). Mold. Cocoană, doamnă, maĭ ales în gura poporuluĭ. Maĭ rar. Duduĭe, domnișoară.

GENET [jené], Jean (1910-1986), scriitor francez. Romane („Notre-Dame des Fleurs”, „Miracolul trandafirului”), povestiri („Jurnalul unui hoț”), piese de teatru („Guvernantele”, „Balconul”, „Paravanele”) ce transfigurează experiența răului și a abjecției – ecou al unei tinereți petrecute în vagabondaj și închisori – și demască ipocrizia lumii contemporane.

GORSKI, Aleksandr Aleksei (1871-1924), dansator și coregraf rus. Reformator al școlii de balet în direcția libertății de mișcare și a unui spirit realist („Lacul lebedelor”). Spectacole de mare originalitate („Notre-Dame de Paris”, „Stepan Razin”, „Grota lui Venus”).

GRENOBLE [grənóbl], oraș în SE Franței (Dauphiné), pe Iserè; 404,7 mii loc. (1990, cu suburbiile). Nod de comunicații. Metalurgie. Constr. de mașini (aparataj electrotehnic și electronic), țesături, tăbăcării, ciment, hârtie, produse alim. Universitate (1339). Centru de cercetări nucleare (1959). Locul de desfășurare a celei de a 10-a ediții a Jocurilor Olimpice de iarnă (1968). Catedrala Notre-Dame (sec. 12-13), bisericile St. André (sec. 12) și St. Laurent (sec. 11-12, cu o criptă din sec. 8), Palatul Justiției (sec. 15), primărie (sec. 16). Muzeu de artă.

GUILLAUME DE MACHAUT sau MACHAULT [ghiío:m də mașó] (c. 1300-1377), poet și muzician francez. Canonic de Reims. Reprezentant al perioadei Ars Nova. A cântat iubirea în poezii cu formă fixă (baladă, rondo). Aceste genuri, tratate de către trubaduri în manieră monodică, devin la el polifonice. A mai scris motete și o misă („Misa de la Notre Dame”).

lăptáș n., pl. e (cp. cu ung. laptáros, pescar care stă pe mal și ține un capăt al plaseĭ). Dun. Munt. Dobr. Un fel de plasă adîncată lungă de 30-40 de metri și lată de 15-20 de metri și a căreĭ parte de jos se tîrîĭe pe fundu apeĭ. – La Damé (Rț.) luptácĭ, pl. e.

DIJON [dijõ], oraș în E Franței (Burgundia); 230,5 mii loc. (1990, cu suburbiile). Nod de comunicații. Piață viticolă (vinuri de Burgundia). Constr. de mașini (echipament optic și electric, locomotive), produse alim. și tutun, produse cosmetice și chimico-farmaceutice etc. Universitate (1722). Important centru artistic, patronat de ducii de Burgundia (sec. 14-15). Bisericile Notre-Dame (sec. 13-14) și Saint-Bénigne (sec. 13-14), palatul ducilor de Burgundia (sec. 14-18). Palatul Justiției (sec. 15-16). Muzee. Castru roman (Castrum Divionense) fortificat de împăratul Aurelian în 273. Inclus în ducatul Burgundiei din 1015. Sediu al strălucitoarei curți a casei de Valois (1361-1477), D. a fost alipit Coroanei franceze în 1477, devenind reședință a guvernului și sediu de episcopie (1731).

*madámă f., pl. e (fr. madame, d. ma, a mea, și dame, damă). Fam. Pop. Guvernantă (dădacă) străină. Iron. Rar. Cocoană. Iron. Damă de puțină considerațiune: cocoanele nu trebuĭe să se ducă în berăria ceĭa, unde se duc toate madamele. – Se întrebuințează și un pl. n. mădămurĭ, cu înțeles și maĭ peĭorativ. Numaĭ madam, urmat de un nume de familie, are înț. de „doamnă”, dar nu se uzitează în limba scrisă, nicĭ în vorbirea gravă.

DUMAS [dümá] 1. A;lexandre D. (zis și Dumas-père, „tatăl”) (1802-1870), romancier și dramaturg romantic francez. Romane istorice de aventuri, captivante prin savoarea narațiunii, eroic, insolit și imprevizibil („Cei trei mușchetari”, „După 20 de ani”, „Contele de Monte Cristo”, „Regina Margot”, „Doamna de Monsoreau”, „Cei patruzeci și cinci”, „Colierul reginei”, „Ange Pitou”); memorii, note de călătorie. Considerat cel mai popular scriitor al timpului său în Franța, este autorul a c. 300 de lucrări. 2. Alexandre D. (zis și Dumas-fils, „fiul”) (1824-1895), romancier și dramaturg francez. Fiul lui D. (1). Drame și comedii cu implicații de critică socială, constituind rechizitorii la adresa prejudecăților vremii, pledoarii în favoarea femeii și copilului („Dama cu camelii”, „Fiul natural”, „Problema banilor”).

*manșón n., pl. oane (fr. manchon, d. manche, mînecă). Cilindru de blană saŭ de postav, de forma uneĭ mînecĭ scurte și groase, deschis la amîndoŭă capetele și în care damele țin mînile ĭarna ca să nu le fie frig. V. colceag.

mantél n., pl. e, mantélă și mantílă f., pl. e (it. mantello, fr. mantille [d. sp. mantilla], din aceĭașĭ răd. cu manta). Măntăluță de damă.

mănúșă f., pl. ĭ (dim. d. mînă, saŭ d. lat. manucia, pl. d. manucium, mănușă, d. manus, mînă). Îmbrăcăminte a mîniĭ și a fie-căruĭ deget în parte și care se întinde pînă la încheĭetura pumnuluĭ saŭ puțin maĭ mult saŭ (cum poartă damele la bal) pînă dincolo de cot. Cătușĭ de mînă. Fascicul, mănuchĭ, chită, legătură (de in, de cînepă). A arunca cuĭva mănușa (după obiceĭu cavalerilor din evu mediŭ), a-l sfida, a-l provoca la duel. A rîdica mînușa, a răspunde la o sfidare, a primi o provocare. – Și mî- (nord), ĭar în Munt. est mî- și mu-.

mătăsăríe f. Fabrică saŭ magazie de mătăsurĭ. Mare cantitate de matasă. Pl. Haĭne de matasă: damă îmbrăcată numaĭ în mătăsăriĭ.

*menuét n., pl. e (fr. menuet, d. menu, care e lat. minútus, și rom. mărunt. V. minavetă). Un vechĭ dans în treĭ timpurĭ, cu pașĭ mărunțĭ, de un caracter grav, cu reverențe între cavaler și damă: menuetu era în vogă pin seculu XVIII. Melodia după care se dansează. Bucată (de ordinar pe 8ǀ4), care vine după un adagio saŭ andante într’o sonată, sinfonie orĭ alt-ceva.

meredéŭ n., pl. eĭe (ung. meröedény, vas de scos apa, d. méritni, a scoate apă, și édeny, vas. Cp. cu cercală, cĭorpac, posfat). Est. Cĭorpac (micĭog, tîrboc) mic de scos din năvod peștele prins. Coș de nuĭele de ținut în apă peștele viŭ (V. juvelnic). – La Damé și Cdr. greșit cu înț. de „brighidăŭ”.

LAUGHTON [lo:tn], Charles (1899-1962), actor și regizor britanic de film. Stabilit în S.U.A. (1950). Roluri de compoziție, de o mare diversitate, construite cu inteligență și pline de vitalitate („Mizerabilii”, „Revolta de pe Bounty”, „Rembrandt”, „Cocoșatul de la Notre-Dame”, „Martorul acuzării”, „Furtuna de la Washington”). Ca regizor, a realizat „Noaptea vânătorului”, „Moartea fuge pe râu”. Premiul Oscar: 1934 („Viața particulară a lui Henric VIII”) și 1944 („Suspectul”).

LAUSANNE [lozán], oraș în SV Elveției, centrul ad-tiv al cantonului Vaud, situat pe țărmul de N al L. Geneva, la 374 m alt., la 51 km NE de Geneva; 115,9 mii loc. (1996). Aeroport. Important nod feroviar pe traseele europene. Mare centru financiar, industrial, comercial și turistic. Ind. de prelucr. a metalelor, chimico-farmaceutică, a maselor plastice, instrumentelor de precizie, poligrafică, textilă, a pielăriei și alim. (ciocolată, bere, țigarete etc.). Universitate (f. 1891, pe baza Academiei Tehnologice din 1537). Muzeu olimpic. Parcul Mon-Repos. Sediul Comitetului Olimpic Internațional. Renumită stațiune balneoclimaterică. Monumente: catedrala Notre-Dame, construit în stil gotic (1160-1275), cu refaceri din sec. 19 datorate lui Viollet-le-Duc; bisericile Saint-François (sec. 13-15) și Saint-Laurent (sec. 18); castelul Sainte-Marie (1397-1406), azi sediul guvernului cantonal; Primăria (1458, refăcută 1673-1675). Castel (1397-1406); Palais de Rumine (1898-1906), în stil neorenascentist, azi muzeu cantonal. Veche așezare romană sub numele de Lausanium; reședință episcopală (594-1536) și, din 1434, oraș liber. În sec. 17, loc de refugiu al hughenoților. Reședință a cantonului Vaud (1803). La 18 oct. 1912 aici s-a semnat Tratatul de pace italo-turc, prin care Turcia a recunoscut Italiei stăpânirea asupra Tripolitaniei și Cirenaicii. – Conferința Internațională din 20 nov. 1922-24 iul. 1923, cu participarea Marii Britanii, Franței, Italiei, Japoniei, Greciei, României, Iugoslaviei, S.U.A. (cu un observator), U.R.S.S., Turciei și Bulgariei. A adoptat Tratatul de la L., care prevedea anularea Tratatului de la Sévres și fixarea noii granițe pentru Turcia, iar în problema strâmtorilor Bosfor și Dardanele, o nouă convenție care acorda libertate de navigație pentru vasele comerciale și militare ale tuturor statelor în timp de pace și război. – Conferința de la L. (16 iun.-9 iul. 1932), cu participarea Marii Britanii, Franței, Belgiei, Italiei, a stabilit modalitatea de lichidare a reparațiilor datorate de Germania după primul război mondial.

LÉONIN [leonẽ], (Magister Leoninus) (sec. 12), compozitor francez. Primul reprezentant al școlii polifonice de la Notre-Dame din Paris. A compus Magnus liber organi, o colecție de cântece religioase pentru întregul an liturgic.

LESUEUR (sau LE SUEUR) [ləsüör], Jean François (1760-1837), compozitor francez. Capelmaistru la Notre-Dame (1786-1787). Prof. al lui Berlioz și Gounod la Conservatorul din Paris. Opere („Peștera”, „Paul și Virginia”, „Osian sau Barzii”), cântece și imnuri revoluționare („Marșul triumfal”), oratorii, mise. Promotor al romantismului francez.