CURTINĂ, curtine, s. f. Porțiune de zid care unește flancurile a două bastioane. ♦ Fiecare dintre părțile pavilionului care înconjură un blazon regal. – Din fr. courtine.

BASTION s. (MIL.) (înv.) tabie. (~ul unei fortărețe.)

BASTION s. v. centru.

CENTRU s. 1. mijloc. (~ul unui cerc.) 2. (FIZ.) centru de greutate = baricentru. 3. mijloc, (fig.) buric, inimă, (înv. fig.) dric. (În ~ul orașului.) 4. miez, mijloc, (fig.) buric, inimă. (În ~ul pământului.) 5. miez, nucleu. (~ul unui corp.) 6. (fig.) focar, sediu. (~ul proceselor radioactive.) 7. (fig.) bastion, citadelă, focar. (Un ~ de cultură.) 8. oraș, (pop.) târg. (Mă duc, ies puțin în ~.)

TABIE s. v. bastion, campament, castru, lagăr, redută, tabără.

bastion s. n. (sil. -ti -on), pl. bastioane

BASTION ~oane n. 1) mil. Fortificație de formă cilindrică sau poliedrică, construită la colțurile unei fortărețe. 2) fig. Centru de rezistență a ceva (al unei organizații, al unei teorii, doctrine etc.). ~onul radicalismului. [Sil. -ti-on] /<fr. bastion

CITADELĂ s.f. 1. Fortăreață medievală care domina un oraș. 2. (Fig.) Bastion, focar, centru. [< it. citadella – cetățuie].

CURTINĂ s.f. 1. Fiecare dintre părțile care alcătuiau blazonul mantiei regale (în Franța). 2. Zid care unește flancurile a două turnuri sau bastioane. 3. Masiv de arbori sau arbuști din cuprinsul unui spațiu verde, constituit dintr-o singură specie. [< fr. courtine].

BASTION s.n. Lucrare de fortificație cu două flancuri și două fețe (construită de obicei la unghiurile unei fortărețe). [Pron. -ti-on, pl. -oane. / < fr. bastion, it. bastione].

bastă (băști), s. f. – 1. (Înv.) Bastion. 2. Subteran, pivniță. – 3. Închisoare. – Var. bașcă, bașt(i)e. Pol. baszta „bastion”, din it. bastia, cf. germ. Bastei (Cihac; DAR); apare și în mag. baszta (Gáldi, Dict., 105). Sensurile 2 și 3 există numai la forma bașcă. Este cuvînt înv., astăzi înlocuit de bastion (< fr. bastion), care aparține aceleași familii.^[1]

bulevard (bulevarde), s. n. – 1. (Înv.) Bastion. – 2. Arteră urbană, stradă. Fr. boulevard. – Der. bulevardier, adj. (de bulevard; în literatură: de restrînsă folosire artistică, destinat marelui public), din fr. boulevardier.

BASTION s. n. 1. lucrare de fortificație în formă de turn scund și puternic, cu două flancuri și două fețe. 2. (fig.) ceea ce constituie un sprijin solid. (< fr. bastion)

CITADELĂ s. f. 1. fortăreață medievală care domina un oraș. ◊ oraș (întărit). 2. cetate, castel construit în afara zidurilor unui oraș, în scop de apărare. 3. (fig.) bastion, focar, centru (al unei mișcări). 4. compartiment pe navele mari de luptă, limitat de pereți etanși la gaze și radiații. (< fr. citadelle, it. cittadella)

CURTINĂ s. f. 1. fiecare dintre părțile care alcătuiau blazonul mantiei regale (în Franța). 2. zid de apărare al unei cetăți între două turnuri sau bastioane succesive. 3. masiv de arbori sau arbuști din cuprinsul unui spațiu verde, dintr-o singură specie. (< fr. courtine)

ANTIBES, oraș în SE Franței (Provence), pe Coasta de Azur, la SV de Nisa, port la M. Mediterană; 63,2 mii loc. (1982). Stațiune balneară și turistică. Floricultură. Parfumuri. Centru comercial (măsline, ulei, vin, tutun). Ruine romane. Muzeu arheologic în bastionul St. André. Muzeu Picasso în castelul Grimaldi.

BRAȘOV 1. Depresiunea ~, depr. intracarpatică, de origine tectono-erozivă, situată pe Olt, și afl. săi Bîrsa și Rîul Negru, limitată de M-ții Bodoc și Baraolt la N, de M-ții Ciucaș, Bîrsei, Bucegi și Piatra Craiului la S, de M-ții Vrancei la E și Perșani la V. Supr.: c. 1.800 km². Relief de piemonturi, șesuri, terase și lunci. Culturi de cereale, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Creșterea animalelor. Subdiviziuni: compartimentul vestic (Țara Bîrsei), compartimentul central (Depr. Sfîntu Gheorghe) și compartimentul estic (Depr. Tîrgu Secuiesc). 2. Municipiu în depr. cu același nume, la poalele masivelor Tîmpa, Postăvaru și Piatra Mare, reșed. jud. omonim; 355.593 loc. (1991). Nod feroviar și rutier. Pr. centru politico-ad-tiv, cultural-științific, de transport și al doilea centru industrial al țării. Constr. de mașini (tractoare, autocamioane de mare tonaj, cu motor Diesel de 215 C.P., mașini unelte pentru prelucr. metalelor); întreprindere de rulmenți; ind. chimică (produse cosmetice, locul 2 pe țară, după București, articole tehnice din cauciuc, vopsele). Ind. de prelucr. petrolului, mat. de constr. (prefabricate din beton, produse refractare), de prelucr. lemnului (mobilă, placaje, furnire, cherestea), piel. și încălț., textilă (stofe, tricotaje), ind. alim. și poligrafică. Universitatea „Transilvania”, cu nouă facultăți, două colegii tehnice, teatru de stat, filarmonică, muzeu județean. Monumente istorice: turnurile și bastioanele vechilor fortificații (Turnul Alb, 1494; Turnul Negru, sec. 15; Bastionul Țesătorilor, 1425-1436 ș.a.), Biserica Sf. Bartolomeu, în stil gotic timpuriu (sec. 13, refăcută în sec. 15), Biserica Neagră, în stil gotic (c. 1385-c. 1476) cu o vastă colecție de covoare orientale, Casa Sfatului (sec. 14-18, azi muzeu), Biserica Sf. Nicolae din Șchei (sec. 18) etc. Numeroase case de locuit și biserici din sec. 16-18. Menționat documentar la 1235 (în „Catalogul Ninivensis”) sub denumirea de „Corona”, dar cu o existență anterioară. Pr. centru meșteșugăresc și comercial din S Transilvaniei, B. a întreținut strînse relații comerciale cu Țara Românească și Moldova. În sec. 16 a devenit un important centru cultural românesc (activitatea tipografică a diaconului Coresi, școala de la Biserica Sf. Nicolae din Șchei) și săsesc (umanistul J. Honterus). La B. se organizează primul liceu umanist din țară (1541). În 1546 ia ființă prima moară de hîrtie din țară. Aici au funcționat (începînd din 1788 și 1834) două școli elementare românești și un liceu înființat de Andrei Șaguna (1850) și au apărut din 1838 „Gazeta de Transilvania” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, care au contribuit la închegarea și dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român. Centru al Revoluției de la 1848-1849; la 12/24 mai 1848 emigranții moldoveni la B. au elaborat, sub conducerea lui M. Kogălniceanu, programul revoluționar „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”. Populația orașului a participat activ la evenimentele revoluționare ce au premers Marea Unire de la 1918. În perioada interbelică, B. a cunoscut o importantă dezvoltare economică și culturală. La 15 nov. 1987, în ziua în care aveau loc alegeri de deputați în Marea Adunare Națională, muncitorii uzinelor de autocamioane și de tractoare, la care s-au raliat și muncitori de la alte întreprinderi, precum și o mare parte a populației orașului, au manifestat violent împotriva condițiilor extrem de grele de viață și de muncă impuse de regimul comunist și de dictatura ceaușistă. Revolta a fost înăbușită cu brutalitate de forțele de represiune, iar liderii ei întemnițați sau exterminați. În dec. 1989, B. a fost unul dintre centrele Revoluției. Între 1950 și 1968 (cînd orașul a fost declarat municipiu), B. s-a numit Orașul Stalin. Din 1968 reședința jud. cu același nume. 3. Jud. în partea centrală a României, în interiorul arcului carpatic, pe cursul mijlociu al Oltului; 5.351 km² (2,25% din supr. țării); 685.117 loc. (1991), din care 77,0% în mediul urban; densitate: 129 loc/km². Reșed.: municipiul Brașov. Orașe: Codlea, Făgăraș (municipiu), Predeal, Rîșnov, Rupea, Săcele, Victoria, Zărnești. Comune: 43. Relief variat: în S și SE o zonă montană, cu alt. ce depășesc frecvent 2.000 m, cuprinde sectoarele M-ților Făgăraș (vf. Moldoveanu, 2.544 m – cel mai înalt din țară), Piatra Craiului, Bucegi și Ciucaș, în NV o reg. colinară reprezentată prin Pod. Hîrtibaciului (500-650 m alt.), iar spațiile central-nordice, vestice și estice sînt ocupate aît de mari arii depresionare, numite „țări” (Depr. Făgărașului sau Țara Oltului, Depr. Brașov sau Țara Bîrsei), cît și de depr. de mai mică extindere (Depr. Baraolt, Depr. Homoroadelor ș.a.). Ca unități aparte sînt M-ții Perșani, Țaga și M-ții Bîrsei, aceștia din urmă incluzînd masivele Postăvarul (1.799 m) și Piatra Mare (1.844 m). Climă temperat-continentală, moderată, cu temp. medii anuale de -2,5°C în zonele montane înalte, 7,5°C în reg. dealurilor piemontane și 8,2°C în depr. Iarna în depr. se produc frecvente inversiuni de temp. determinînd scăderi bruște (la 25 ian. 1942, la Bod, s-au înregistrat -38,5°C, minima absolută din țară). Precipitații medii între 600 și 700 mm anual. Vînturi dominante dinspre NV și V. Rețeaua hidrografică este bine organizată, majoritatea rîurilor mici fiid colectate de Olt, ce străbate jud. pe 210 km. În mare măsură cursul Oltului este regularizat, iar energia apelor lui folosită în hidrocentralele din aval de Făgăraș. Afl. pr.: Ghimbășel, Bîrsa, Șercaia, Sîmbăta, Viștea, Ucea. Resurse naturale: păduri de conifere, calcare (Codlea, Cristian, Rîșnov, Zărnești ș.a.), bazalte (Racoș, Hoghiz, Bogata Olteană), tufuri vulcanice (Cața, Drăușeni, Veneția de Jos), argile caolinoase (Cristian, Holbav), gresii (Teliu), gnaise, dolomite, nisipuri, pietrișuri etc. O bogăție aparte o reprezintă apele minerale clorosodice, iodobromurate, sulfuroase care apar sub formă de izvoare la Rodbav, Zizin, Perșani, Homorod. Economia: Industria are ca pr. ramură constr. de mașini și prelucr. metalelor (51,5% din prod. globală ind. a jud., 1989) care produce tractoare (Brașov, Codlea), autocamioane de mare tonaj, utilaj petrolier și energetic, mașini și utilaje agricole, motoare electrice, mașini-unelte pentru prelucr. metalelor, rulmenți, cabluri de oțel (Brașov), motoplanoare și elicoptere (Ghimbav), echipament electric de bord pentru autovehicule (Săcele), biciclete și motociclete (Tohanu Nou-Zărnești), scule (Rîșnov) ș.a. Celelalte ramuri ind. mai produc: energie electrică (termocentralele Brașov, Făgăraș, Victoria și hidrocentralele Făgăraș, Voila, Zărnești și Viștea), îngrășăminte chim., amoniac, acid azotic și sulfuric, vopsele și coloranți, mase plastice, articole tehnice din cauciuc, cosmetice (Brașov, Făgăraș, Victoria, Codlea, Rîșnov), celuloză și hîrtie (Zărnești, Ghimbav), mat. de constr. (prefabricate din beton, ciment, var, cărămidă, teracotă etc.) la Brașov, Hoghiz, Cristian, Racoș, Feldioara, Timișu de Jos, mobilă, furnire, placaje și cherestea (Brașov, Codlea, Săcele, Zărnești, Cristian, Șercaia, Homorod, Rupea), stofe, tricotaje, conf., covoare (Brașov, Codlea, Hărman), articole din piele (Brașov), produse alim. (preparate din carne și lapte, produse zaharoase, paste făinoase, zahăr, băuturi răcoritoare și alcoolice etc.). Agricultura se caracterizează prin predominarea sectorului zootehnic și prin cultura plantelor tehnice (sfeclă de zahăr, cartofi, in, plante furajere etc.). În 1989, din totalul terenurilor arabile (118.607 ha), 23.816 ha erau cultivate cu grîu și secară, 19.258 ha cu orz și orzoaică, 17.351 ha cu porumb, apoi ovăz, legume, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Pomicultura, în cadrul căreia predomină prunii și merii, este mai dezvoltată în zona dealurilor din Pod. Hîrtibaciului, în apropiere de Rupea, și în zona de contact a depr. cu ramura muntoasă din sud (Lisa, Recea, Drăguș). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 158,3 mii capete bovine, 368,6 mii capete ovine, 232,9 mii capete porcine; avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 333 km (166 km linii electrificate), municipiul B. fiind unul dintre cele mai importante noduri feroviare din țară. Lungimea drumurilor este de 1.348 km, din care 395 km sînt modernizate. Prin jud, trec șoselele internaționale E 60 (Sighișoara-Brașov-Predeal) și E 68 (Sibiu-Brașov). Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): Universitate și două colegii tehnice, trei teatre (dramatic, muzical, de păpuși), o filarmonică („Gheorghe Dima”), 207 școli generale, 34 licee, 576 biblioteci, muzee, case memoriale etc. Turism. Jud. B. are un potențial turistic ridicat, legat de varietatea și frumusețea peisajului montan, cu numeroase trasee turistice, cabane (Trei Brazi, Diham, Susai, Gîrbova, Piatra Mare, Postăvarul etc.), mijloace de transport pe cablu și posibilități de alpinism, de nenumăratele monumente istorice și de arhitectură (cetățile de la Făgăraș, Brașov, Rîșnov, Rodbav, Rupea, Homorod, Prejmer, Feldioara, Cincșor, castelele medievale de la Bran, Hoghiz, Racoș, turnurile și bastioanele vechilor fortificații, Casa Sfatului, Biserica Neagră ș.a. din Brașov), de stațiunile climaterice și balneoclimaterice (Poaina Brașov, Predeal, Timușu de Jos, Rodbav, Sîmbăta de Jos, Zizin, Perșani), de monumentele naturii de la Dumbrava Vadului (poienile de narcise), Racoș (coloane de bazalt), Cristian (pădurea de stejari seculari) etc. Indicativ auto: BV.

BASTION, bastioane, s. n. (Adesea fig.) Lucrare de fortificație de formă poligonală, construită de obicei la colțurile unei fortărețe. [Pr.: -ti-on] – Fr. bastion.

VATICAN, Cetatea Vaticanului ~ (Stato della Città del Vaticano/Status civitatis Vaticanae), stat în S Europei, în perimetrul Romei (Italia), pe dreapta râului Tibru; 0,44 km² (cel mai mic stat din lume); reședința papei și centrul mondial al catolicismului. 921 loc. (2005) – statul cu cel mai redus număr de loc. din lume. Limba oficială: italiana; latina este limba Bisericii romano-catolice. Religia: creștină (romano-catolică) 100%. De dimensiuni liliputane (c. 900 m lungime max. și c. 600 m lățime max.) statul V. este amplasat pe colina omonimă (una dintre cele șapte coline ale Romei) cu alt. între 19 m și 75 m. Înconjurat de ziduri, V. dispune de șase intrări, dintre care trei pentru public (inclusiv intrarea în muzeul V. amplasată în zidul de nord). V. cuprinde bazilica San Pietro, piața omonimă, palatele V., muzee, grădini; în afara acestui spațiu Sfântul Scaun dispune de alte 13 edificii în Roma (bazilicile Santa Maria Maggiore, San Giovanni în Laterano, San Paolo’ fuori le Mura, unele palate și vile), palatul de la Castel Gandolfo (reședința estivală a papei) și zona din apropiere de Cesano (în vecinătatea Romei). Climă mediteraneană. Sursele de venit ale statului sunt reprezentate de Instituto per le Opere di Religione (IOR, 1887), de contribuții voluntare, donații și dobânzile investițiilor făcute în străinătate, din comercializarea timbrelor poștale și din turism. V. dispune de un patrimoniu cultural și artistic inestimabil care atrage anual mil. de turiști din întreaga lume. Întregul stat a fost inclus (din 1984) în Patrimoniul cultural universal. Bazilica San Pietro, cel mai mare edificiu religios creștin din lume; „Capela Sixtină”; Palatul Vatican (construit începând cu sec. 15) cuprinde muzeele Pio-Clementino (cu sculpturi antice elene și romane, între care „grupul Laocoon”, „Apolo din Belvedere” și „Atletul”), Chiaromonti (sec. 19). Galeria candelabrelor. Muzeul egiptean, Muzeul etrusc, Muzeul Etnologic, Muzeul istoric; faimoase sunt, de asemenea, Pinacoteca (unde pot fi admirate tablouri de Rafael și alți pictori celebri ai Renașterii italiene și europene), Galeria hărților, Galeria de tapiserii și Biblioteca cu peste 2 mil. volume și o colecție de hărți și manuscrise (65.000 cele mai multe în latină și greacă) unică în lume. – Istoric. V. este astăzi cel mai mic stat suveran al Globului, constituit în 1929 pentru a asigura o bază temporală suveranității spirituale a papei. Episcopul orașului Roma, considerat urmaș al Sf. Apostol Petru, își impune treptat primatul în Italia, apoi asupra episcopilor din Occidentul latin. În 313, Papalitatea dobândește proprietatea domeniului Lateran din Roma, care devine reședința princiară până în 1309. Papa Gelasius I (492-496) afirmă primatul puterii spirituale a papei asupra celei lumești, ceea ce va declanșa, în Ev. med., conflicte între Papalitate și suveranii Sfântului Imp. Roman („lupta pentru învestitură”) sau regii Franței („captivitatea babiloneană”, la Avignon, în 1309-1377). Statul papal ia ființă în sec. 8, când papa obține în stăpânire fostele posesiuni bizantine din Italia centrală, sporite în cursul Ev. med., făcând din Roma centrul politic și spiritual al Bisericii catolice. În Ev. med., statul papal deține un rol important pe eșichierul politic european. Reforma (sec. 16) scoate de sub autoritatea papală terit. ai căror loc. îmbrățișează confesiunea protestantă. Declinul puterii papale continuă și în sec. 17-18. Desființat de către Napoleon I, statul papal (0,44 km²) este restaurat prin hotărârile Congresului de la Viena (1814-1815), dar terit. sale sunt înglobate în statul național italian. În 1870, trupe italiene ocupă Roma, ultimul bastion deținut de Papalitate și o proclamă, la 20 aug. 1870, capitala Italiei. În semn de protest, papa se retrage (1870) în Vatican, pe care nu-l părăsește până în 1929. Legea din 1871 garanta papei suveranitatea și libera exercitare a autorității sale spirituale. Statul V. ia ființă prin Tratatul de la Lateran din 11 febr. 1929 (devenit art. 7 al Constituției italiene din 26 mart. 1947), când statul italian recunoaște V. proprietatea exclusivă și jurisdicția suverană asupra unui cartier din NV Romei. Noua Constituție a Italiei din 22 dec. 1947 reafirmă adeziunea la Concordat (prin care religia catolică devine religie de stat pe terit. italian) și la Tratatul de la Lateran. Conclavul V. îl alege, la 16 oct. 1978, pe cardinalul Karol Wojtyła, arhiepiscop de Cracovia, drept cel de-al 264-lea papă, Ioan Paul II devenind primul papă neitalian de după 1523 și cel mai tânăr di ultimul sec. Personalitatea puternică și dinamică a papei Ioan Paul II marchează din plin istoria Bisericii catolice din ultimele decenii. Noul Concordat dintre V. și Italia, semnat la 18 febr. 1984, îl înlocuiește pe cel din 1929 și consacră abolirea „relațiilor speciale” instaurate prin Tratatul de la Lateran, Biserica catolică și statul italian fiind acum „independente și suverane”, catolicismul încetând a mai fi religia oficială a statului italian, iar predarea religiei în școlile italiene devenind facultativă. În 1993, V. și statul Israel se recunosc reciproc, iar la 15 iun. 1994 stabilesc relații diplomatice. Ioan Paul II se afirmă, în decursul celor 25 de ani de pontificat, ca un factor activ în viața internațională, militând, în cursul vizitelor sale întreprinse în cele 129 de țări ale lumii (multe situate în zone de conflict – Bosnia și Herțegovina, Liban, Cuba, Israel ș.a.), pentru pace și concordie. Vizitând, în mai 1999, România, Ioan Paul II este primul suveran pontif care pășește pe pământul unui stat locuit în majoritate covârșitoare de credincioși ortodocși. La 30 oct. 1999, Biserica catolică și Uniunea Mondială Protestantă semnează, la Augsburg, un document care pune capăt unor dispute vechi de 450 de ani între aceste două confesiuni creștine. În timpul manifestărilor, suveranul pontif a cerut iertare pentru greșelile comise de catolici, în ultimii două mii de ani, împotriva semenilor lor, pentru persecuțiile religioase sau discriminările față de femei. Călătoria lui Ioan Paul II în Grecia (2001) este prima vizită a unui papă după Marea Schismă (1054) care a separat cele două Biserici. Vizitând Siria (2001), Ioan Paul II este primul papă care intră într-o moschee și se roagă ca musulmanii și creștinii să-și ierte reciproc fărădelegile săvârșite unii împotriva altora. La 1 febr. 2001, Ioan Paul II a promulgat noua „Lege fundamentală a statului V.”, Care o înlocuiește pe cea din 1929. După 26 de ani de pontificat, timp în care a vizitat 129 state și s-a întâlnit cu peste 1.300 șefi de stat și guvern căutând să împletească dimensiunea politică cu cea de promovare a valorilor credinței și moralei creștine, se stinge din viață la 2 apr. 2005. La 19 apr. 2005 conclavul cardinalilor reuniți în Capela Sixtină îl alege pe Joseph Ratzinger ca suveran pontif sub numele de Benedict XVI.

NICOSIA [nikosía] (LEUKOSÍA în lb. greacă; LEFKOȘA, în lb. turcă), capitala statului Cipru, situată în partea de N a ins. Cipru, în Câmpia Mesaoria, la 150 m alt., pe râul Pediaios; 181,2 mii loc. (1992). Pr. centru politic, economic, comercial și cultural al țării. Nod de comunicații. Aeroport. Constr. de mașini-unelte. Ind. textilă, de prelucr. a lemnului, tutunului, cimentului, pielăriei și încălțămintei, ceramicii, alim.; covoare. Muzeu de artă bizantină. Turism. Monumente: Mănăstirea augustinilor (sec. 12-14), Catedrala Sf. Sofia (1209-1325), transformată în moschee în 1571, Palatul arhiepiscopal (sec. 13-14), vestigii ale unor fortificații venețiene datând din 1567, cu 11 bastioane și trei porți. Fundat în sec. 7 î. Hr., întră în componența Imp. Bizantin (330-1191), apoi sub cârmuirea dinastiei Lusignan (1192-1489), trece sub stăpânire venețiană (1489-1571), turcă (1571-1878) și britanică (1878-1950). Centru ad-tiv al coloniei britanice Cipru (din 1925). N. a devenit capitala Rep. Cipru (din 1960).

*bastión n., pl. oane (fr. bastion, d. it. bastione. V. baștă). Fort. O parte proeminentă a fortificațiuniĭ compusă din patru liniĭ.

*bastionát, -ă adj. Care are bastioane: turn bastionat.

*bastionéz v. tr. (fr. bastioner, it. bastionare). Întăresc cu bastioane.

báștă și băște f., pl. băștĭ (pol. baszta, ung. bástya, germ. bastei, d. it. bastia. V. bașcă). Vechĭ. Bastion.

*bulevárd n., pl. e (fr. boulevard, d. germ. bollwerk, bastion). Vechĭ. Bastion. Azĭ. Stradă lată plantată cu arborĭ. Fig. Bastion, ceĭa ce servește la apărare: Carpațiiĭ aŭ fost bulevardu românimiĭ, dreptatea e bulevardu statelor.

REVOLUȚIA DE LA 1848, revoluție de inspirație liberală și democratică, desfășurată în aproape întreaga Europă în anii 1848-1849. Îndreptată împotriva regimurilor absolutiste, întărite după Congresul de la Viena (1814-1815), revoluția a avut caracteristici proprii fiecărei țări, dar a fost pretutindeni în coeziune cu mișcarea revoluționară generală. A început mai întâi în Italia (la Palermo, 12 ian.), frământată de o mare diversitate de probleme, de la abolirea iobăgiei (în Sud și în Regatul Neapolelui) până la consolidarea pozițiilor burgheziei (Regatul Sardiniei) și realizarea unității naționale. Sub presiunea insurecțiilor populare au fost introduse constituții liberal-democrate în Regatul Celor Două Sicilii, în Regatul Sardiniei, Toscanei și Statul Papal; în urma insurecției antihabsburgice izbucnite în partea de N a Pen. Italice (18-22 mart, 1848), Lombardia și Veneția sunt eliberate de sub dominația Habsburgilor, marcând, totodată, începutul războiului de eliberare. Revoluția a cuprins curând aproape întreaga Pen. Italică (insurecțiile din Parma, Modena, Toscana), culminând cu proclamarea republicii la Roma (9 febr. 1849), în frunte cu Mazzini și Garibaldi. La 22 febr. 1848 revoluția a izbucnit și în Franța, soldându-se cu răsturnarea regelui Ludovic Filip și a oligarhiei financiare și cu proclamarea republicii (25 febr.). Evenimentele din Franța au exercitat o puternică influență asupra asupra desfășurării ulterioare a evenimentelor în numeroase țări din Europa. La 13 mart. 1848 a izbucnit revoluția în Austria, devenită după 1815 bastionul politic al reacțiunii în Europa Centrală. Insurecția din Viena (15 mart.) s-a soldat cu răsturnarea regimului Metternich, urmată de constituirea (17 mart.) a guvernului reprezentanților nobilimii și ai burgheziei liberale, deschiderea (22 iul.) a Reichstagului unicameral și promulgarea (7 sept.) Legii privind desființarea dependenței personale (fără răscumpărare) a țăranilor. Momentul maxim al revoluției din Imp. habsburgic a fost marcat de insurecția de la Viena (6-31 oct. 1848), când insurgenților și s-a alăturat o mare parte a garnizoanei din oraș, dar, după lupte îndârjite, insurecția a fost înfrântă de trupele imperiale. În cadrul evenimentelor revoluționare din Imp. Habsburgic o mare importanță a avut-o revoluția ungară izbucnită la 15 mart. la Pesta, condusă de Kossuth Lajos. Guvernul constituit în mart. 1848 desființează iobăgia și promovează alte reforme democrat-liberale menite să asigure dezvoltarea țării. Conducătorii r. nu au ținut seama de revendicările sociale și naționale ale românilor și slavilor, ceea ce a dus la dezbinarea forțelor revoluționare și la conflicte armate între acestea. În aceste condiții Habsburgii trec la contraofensivă împotriva revoluției ungare, făcând apel la trupele croate și ruse. Pentru respingerea atacului contrarevoluției se creează (21 sept. 1848) Comitetul apărării patriei (din oct. guvern revoluționar) în frunte cu Kossuth Lajos, care la rându-i formează o armată revoluționară, care reușește să pricinuiască un șir de înfrângeri armatei habsburgice și celei croate. Însă în ian. 1849, armatele habsburgice ocupă Pesta, iar guvernul revoluționar se refugiază la Debrețin, unde Dieta proclamă independența deplină a Ungariei și detronarea Habsburgilor. La 13 aug. 1849, revoluția ungară este înfrântă de armata rusă, chemată de Habsburgi în sprijinul lor. La 12 iun. 1848 a izbucnit revoluția la Praga, iar în Croația și Slovenia au avut loc mișcări revoluționare. În Germania, a început cu insurecția din Baden (27-28 febr.) și Hessa (11 mart.), cuprinzând apoi toate statele germane; în Bavaria, regele abdică (20 mart.); numeroși principi acordă insurgenților libertăți democratice. Insurecția de la Berlin (18 mart.), obligă pe regele Prusiei să accepte formarea (29 mart.) unui guvern din reprezentanții burgheziei liberale și să acorde o Constituție. Revoluția a cunoscut o deosebită intensitate în statele germane din Vest, unde procesul de dezvoltare a capitalismului era mai avansat. La revoluția din Germania au luat parte și K. Marx și Fr. Engels. La 18 mai 1848 s-a întrunit, la Frankfurt pe Main, Parlamentul german, ales prin vot universal, în scopul realizării unității Germaniei; această acțiune nu a avut sorți de izbândă, atât din cauza poziției nehotărâte a burgheziei liberale germane, cât și din pricina nerecunoașterii de către Austria și principii germani a autorității Parlamentului de la Frankfurt, care oferea coroana imperială a Germaniei unificate regelui Prusiei, Frederic-Wilhelm al IV-lea. În urma loviturii de stat din Prusia (nov.-dec. 1848) înfăptuită de nobilii monarhiști s-a deschis calea spre restabilirea absolutismului și înfrângerea revoluției (iul. 1849). Speriată de amploarea mișcării, burghezia liberală germană a renunțat la programul Revoluției. În a doua jumătate a anului 1848, după insurecția proletariatului parizian din 23-26 iul., contrarevoluția europeană, sub steagurile monarhiilor coalizate, a început contraofensiva împotriva mișcărilor revoluționare. O nouă insurecție declanșată la Viena (6 oct. 1848) a fost reprimată cu forța. Același lucru s-a întâmplat cu insurecțiile din Baden (sept. 1848), Dresda (mai 1849), cu revoluțiile din Ungaria (aug. 1849) și cu cele din Țara Românească (sept. 1848) și cu cele din Transilvania (aug. 1849), înăbușite de armatele Prusiei, Rusiei, Austriei, Imperiului Otoman și de cele ale Republicii franceze. Insurecția pariziană a contribuit la desființarea iobăgiei în țările din centrul Europei și la abolirea unor privilegii nobiliare. În urma revoluției, burghezia și-a consolidat pozițiile în țările din Apusul Europei, iar în celelalte țări a pătruns în administrația de stat. În Țările Române apariția și dezvoltarea burgheziei, pe de o parte, menținerea structurilor feudale și a privilegiilor boierești, existența suzeranității turcești (în Țara Românească și Moldova) și a stăpânirii habsburgice (în Transilvania), pe de altă parte, au fost factorii determinanți ai intensificării mișcării de eliberare socială și națională. Începutul desfășurării evenimentelor revoluționare l-a făcut mișcarea revoluționară din Moldova (mart.), repede înăbușită. Nevoiți să se exileze, fruntașii pașoptiști au formulat în emigrație programul revoluției („Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” și „Dorințele partidei naționale din Moldova”), în care, pe lângă problema împroprietăririi țăranilor se punea și problema creării statului național român. În Țara Românească a avut loc o revoluție la care au participat: țărănimea, meșteșugarii și lucrătorii de la orașe, burghezia și boierimea liberală. Principalii ei conducători au fost: N. Bălcescu, Gh. Magheru, Al. G. Golescu, I. Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Chr. Tell. Programul Revoluției, izbucnită la 9/21 iun. 1848, sintetizat în Proclamația de la Islaz, prevedea independența administrativă și legislativă a țării, egalitatea în fața legii, eliberarea și împroprietărirea țăranilor (art. 13) etc. La 13/25 iun. domnul țării, Gh. Bibescu, a abdicat, conducerea revenind unui guvern provizoriu, iar apoi ca urmare a preponderenței elementelor moderate, unei locotenențe formată din I. Heliade-Rădulescu, N. Golescu și Chr. Tell. Îngrijorat de evenimente, guvernul rus a exercitat presiuni asupra Imp. Otoman ca să intervină cu forța armată (sept.). Au fost restaurate prevederile Regulamentului Organic, abolite temporar. În Transilvania problemele eliberării sociale s-au împletit strâns cu cele ale eliberării naționale. Principalii conducători au fost: Avram Iancu, S. Bărnuțiu, G. Barițiu, E. Murgu, A. Șaguna. Unirea forțată a Transilvaniei cu Ungaria, refuzul conducătorilor maghiari de a recunoaște drepturile naționale ale românilor i-au silit pe aceștia să meargă pe o cale revoluționară proprie. La Adunarea de la Blaj de pe Câmpia Libertății (3-5/15-17 mai 1848), care a constituit punctul culminant al revoluției în Transilvania, cei peste 40.000 participanți au adoptat programul care prevedea desființarea iobăgiei, egalitate națională și reprezentare proporțională în Dietă, administrație, justiție, Garda națională, înființarea de școli în limba română etc. Neținând seama de voința clar exprimată la Blaj, Dieta nemeșească din Cluj a confirmat la 17/29 mai 1848 încorporarea Transilvaniei la Ungaria, ceea ce a provocat dezbinarea forțelor revoluționare române și maghiare, fapt de care a profitat Curtea de la Viena. Avram Iancu a organizat cetele moților, transformându-le într-o oaste țărănească, cu care a apărat regiunea Munților Apuseni împotriva oștilor nobilimii maghiare. Abia la 2/14 iul. 1848, în urma stăruințelor lui N. Bălcescu, a fost încheiat proiectul de pacificare prin care se punea capăt ostilităților între cele două tabere. Era însă prea târziu, deoarece în aug. 1849 revoluția maghiară a fost înfrântă de trupele habsburgice și ruse. Deși înfrântă, Revoluția de la 1848 în Țările Române a avut totuși urmări însemnate; a contribuit în mod esențial la dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român și a pus la ordinea zilei problemele fundamentale ale dezvoltării societății: problema agrară, a eliberării sociale, a egalității în drepturi, a unirii celor trei țări române în cadrul fruntariilor unuia și aceluiași stat, a libertății și independenței naționale.

SAXONIA² (germ. Sachsen), denumirea unei reg. istorice și a unei formațiuni statale care de-a lungul timpului a acoperit realități istorice diferite. Nucleul statului S. l-a constituit amrca Meissen, întemeiată pe un terit. situat pe cursul mijlociu al fl. Elba, cucerit de franci de la slavii sorbi (sec. 10) și care în 1089 a intrat în stăpânirea familiei saxone de Wettin prin Henric de Ellenburg, conte de Wettin, numit markgraf (1089-1103) de împăratul german Henric IV. În 1247 (definitiv în 1264), Henric III cel Ilustru, markgraf (1221-1288) a primit la moartea unchiului său Henric Raspe, ultimul landgraf al Thuringiei, ca moștenire, Thuringia și comitatul palatin de Saxonia (situat în partea de S a Ducatului saxonilor, care, din 1180, aparținea Thuringiei). Din 1423, ca răsplată pentru participarea la luptele împotriva husiților, Frederic I cel Viteaz, markgraf de Meissen (ca Frederic IV, din 1407), a primit Saxonia-Wittenberg (o parte din Ducatul saxonilor), împreună cu titlul de principe-elector (6 ian. 1423). Din această epocă, pentru stăpânirile familiei de Wettin a început să fie folosită denumirea de S., Electoratul de S. sau S. Superioară (spre a o deosebi de reg. din N, locuită din Antic. de saxoni, numită S. Inferioară). Prin înțelegerea de la Leipzig (26 aug. 1485), Ernst și Albrecht, fiii și succesorii principelui-elector Frederic II cel Blând de Wettin (1428-1464), au hotărât să-și împartă moștenirea: Ernst a păstrat partea de N a S. (S.-Wittenberg), o mare parte din Thuringia, precum și titlul de principe-elector, întemeind linia Ernestină a familiei de Wettin, cu reședința în orașul Wittenberg, în timp ce Albrecht a primit markgrafiatul Meissen, părți din ținutul Osterland (situate în jurul Leipzigului), precum și N Thuringiei, având titlul de duce, întemeind linia Albertină a familiei de Wettin, cu reședința în orașul Dresda. Orașul Wittenberg a avut un rol important în introducerea Reformei în Germania, aici desfășurându-și activitatea Martin Luther și Philipp Melanchthon, iar principele-elector Johann cel Ferm (1525-1532), îmbrățișează luteranismul în 1528, făcând din principatul său un bastion al noii confesiuni. Un succesor lipsit de noroc, principele-elector Johann Frederic I cel Mărinimos (1532-1547), alăturându-se celorlalți principi luterani din „Uniunea de la Schmalkalden”, a luptat împotriva împăratului Carol V, dar a fost înfrânt și luat prizonier în lupta de la Mühlberg (24 apr. 1547); mare parte din stăpânirile sale au au revenit vărului primar – Mauriciu, duce aparținând liniei Albertine, aflat în tabăra Habsburgilor catolici, care a reușit în acest fel să supună autorității sale aproape toate stăpânirile saxone, dobândind și titlul de principe-elector (24 febr. 1548). Participând la Războiul de 30 de Ani, principele-elector Johann Georg I (1611-1656), a primit din partea împăratului Ferdinand II de Habsburg Lusatia (Lausitz) Superioară și Inferioară, precum și o parte din terit. stăpânite de Magdeburg. Mai târziu, Frederic August I cel Puternic, principe-elector (1694-1733), a fost ales rege al Poloniei (ca August II, 1697-1706 și 1709-1733), întemeind Dinastia Saxonă în Regatul Poloniei (1697-1763). În cursul sec. 18, S. a participat la majoritatea războaielor de pe continent: în timpul Războiului de 7 Ani (1756-1763) s-a aflat în luptă cu Regatul Prusiei, suferind o serie de înfrângeri, fiind obligată la plata unor importante despăgubiri și cunoscând regimul de ocupație militară (1756) a oștilor regelui Frederic II cel Mare. În 1792-1796 S., sub cârmuirea principelui-elector Frederic August III cel Drept (1763-1827), a participat, alături de coaliția a IV-a, împreună cu Prusia, împotriva lui Napoleon I Bonaparte, dar după înfrângerea armatei prusace în luptele de la Jena și Auerstädt (14 oct. 1806), trecea de partea învingătorului de la care primește titlul de rege (11 dec. 1806) și intră în Confederația Rinului, aflată sub protectoratul lui Napoleon I. În 1807 i s-a acordat titlul de arhiduce al Marelui Ducat al Varșoviei. Regatul S., cu capitala la Dresda, a participat, ca aliat al Franței, la Războaiele napoleoniene până la lupta de la Leipzig (16-19 oct. 1813), când trupele saxone au trecut de partea coaliției antifranceze, iar Frederic August a fost luat prizonier; între 1813 și 1815, Regatul S. s-a aflat sub administrație rusească și apoi prusacă. Congresul de Pace de la Viena a hotărât (la 8 iun. 1815) ca mai mult de jumătate din terit. Regatului S. (așa-numita S. prusacă, de c. 20.000 km²) să intre în stăpânirea Prusiei, Regatul S. păstrând un terit. de c. 15.000 km². În oct. 1866, Regatul S. a intrat în Confederația Germană de Nord, aflată sub egida Prusiei, iar din 18 ian. 1871 în Imp. German; ultimul rege al S. a fost Frederic August III (1904-1918); la 10 nov. 1918 s-a proclamat Republica saxonă de la Dresda, iar la 11 aug. 1919, prin Constituția de la Weimar, S. a intrat în componența Germaniei, ca land (1920-1945). În 1945, după capitularea Germaniei naziste, S. s-a aflat în zona sovietică de ocupație, iar din 1949 a făcut parte din Republica Democrată Germană; prin legea din iul. 1952, pe terit. s-au constituit districtele Leipzig, Karl-Marx-Stadt și Dresda. După reunificarea Germaniei (3 oct. 1990), a fost reînființat landul S., având aproximativ același terit. cu cel dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

ODORHEIU SECUIESC, municipiu în jud. Harghita, situat în depr. Odorhei, pe cursul superior al râului Târnava Mare; 37.087 loc. (2003). Stație finală de c. f. Nod rutier. Expl. de balast și de argilă. Turnătorie de fontă. Constr. de instalații frigotehnice, de utilaje și piese de schimb pentru agricultură, de matrițe și piese din fontă pentru ind. chimică. Fabrici de prelucr. lemnului (mobilă, cherestea), confecții, mat. de constr. (cărămizi, țigle, prefabricate din beton) și de produse alim. (preparate din carne și lapte, bere, amidon ș.a.). Filatură de bumbac. Muzeu cu secții de istorie, etnografie, artă și științele naturii, înființat în 1913 pe baza unei colecții din 1872. Izv. cu ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, calcice, magneziene folosite ca ape masă și izv. cu ape minerale sulfuroase, clorurate, iodurate, bromurate, sodice, carbogazoase utilizate în tratamentul afecțiunilor cardiovasculare, reumatismale etc. În perioada stăpânirii romane (106-271/275) aici a funcționat un castru roman și o așezare civilă numită Aeropolis. În sec. 13, în această zonă s-au stabilit secui alături de populația autohtonă românească. În 1301 este menționat un castru regal și o așezare românească cu numele Villa Olachalis. În 1480, castrul regal a fost transformat în cetate, iar în 1492 în castel. În 1485, O.S. apare consemnat ca oraș, iar la 17 febr. 1968 este declarat municipiu. În 1593, la O.S. a fost înființată o școală („Gymnasium Regium”) cu predare în limba latină, iar în 1765 una cu predare în limba română. Monumente: castel-cetate (sec. 15, refăcut în mai multe rânduri), cu trei bastioane și fragmente de ziduri de incintă; capela romanică (sec. 13, reconstruită în stil renascentist în a doua jumătate a sec. 16); biserica franciscană (1712-1719), în stilul barocului transilvănean; biserica romano-catolică (1787-1793); biserica reformată (1781); clădirea Primăriei vechi (1896).

LUCERNA (LUCERNE [lüsérn], LUZERN [lútsern]) 1. Oraș în partea central-nordică a Elveției, pe țărmul de NV al Lacului celor Patru Cantoane, la gura de vărsare a râului Reuss, centru ad-tiv al cantonului cu același nume; 58,2 mii loc. (1997). Nod de comunicații. Ind. metalurgică; constr. de mașini, electrotehnică, mecanică fină, textilă, chim., alim. Stațiune turistică. Monumente: Hofkirche Sankt Leodegar, construită în anii 1633-1644 pe locul unei biserici din sec. 8; Sankt Peter (1178, refăcută în 1750); Biserica iezuiților (1667-1677); Mariahilfe (1676-1681); Primăria în stil renascentist (1599-1606); podurile (peste râul Reuss) Kapell-Brücke (1333) și Spreur-Brücke (1407). Turnul de Apă (simbolul orașului). Fundat în sec. 8. A primit statut de oraș în c. 1178. Bastion al catolicismului, a condus coaliția cantoanelor catolice în războiul civil din 1847. 2. Canton în partea central-nordică a Elveției; 1,5 mii km²; 341,8 mii loc. (1997). Centrul ad-tiv: Lucerna. Expl. forestiere. Zonă de agricultură intensivă (cereale și creșterea animalelor).

meteréz n., pl. e și urĭ (turc. meteriz, d. ar. mitres, pl. metaris; ngr. -rízi și -risi, bg. sîrb. -riz). Vechĭ. Adăpost de unde se poate trage cu pușca saŭ cu tunu (retranșament, tranșeĭe, bastion, redută, zid fortificat). V. ocop.

MASADA (MASSADA), fortăreață situată în Deșertul Iudeii, pe țărmul occidental al Mării Moarte, la 15 km NE de Arad (Israel), construită (sec. 1 î. Hr.) de dinaștii Iudeii elenistice și extinsă de Irod cel Mare (36-30 î. Hr.). După cucerirea Ierusalimului de către Titus, M. a fost ultimul bastion de rezistență antiromană a iudeilor. Cei o mie de apărători au preferat să se sinucidă pentru a nu cădea în mâinile învingătorului (73 î. Hr.). Gestul lor a căpătat valoare de simbol.

MOORE [muər], Marianne Craig (1887-1972), poetă americană. Lirică de atitudine etică și meditație filozofică, într-o expresie lapidară, metaforică, uneori ironică („Poeme”, „Observații”, „Furnicarul și alte poezii”, „Ce sunt anii?”, „Culegere de poeme”, „Ca un bastion”).

NUMIDIA, regat berber în Africa de N, cu capitala la Cirta (azi Constantine), pe terit. de E al Algeriei și pe cel de V al Tunisiei de azi. Populat de triburi berbere nomade și seminomade (milen. 1 î. Hr.), gravitează în sec. 5-3 î. Hr. în sfera de influență politică a Cartaginei. În al doilea război punic (281-201 î. Hr.) se impun două căpetenii rivale, Masinissa și Sifax. Recunoscut de romani la sfârșitul războiului (201 î. Hr.) care rege clientelar al N., Masinissa desfășoară o activitate energică de consolidare a noului stat; luptele dintre acesta și cartaginezi oferă Romei pretextul declanșării celui de-al treilea război punic (149-146 î. Hr.). Urmașul lui Masinissa, Iugurta, declanșează un război împotriva Romei (111-105 î. Hr.) încheiat cu înfrângerea sa și cu pierderi teritoriale. Pompeius transformă N. în prov. romană în 46 î. Hr. (Africa Nova). În sec. 4-5, devine un bastion al ereziei donatiste. Ocupată de vandali (429), este cucerită de bizantini (553). La sfârșitul sec. 7 intră în stăpânire arabă.

PALATINAT (PFALZ), regiune istorică în Germania, pe malul stg. al Rinului, la N de Alsacia. Devenit stat al Sf. Imperiu Romano-German (electorat în 1356) cuprindea P. Rinului (P. Inferior) și P. Superior (la N de Bavaria, din care face parte începând cu 1648). Conducătorul P. Inferior era unul dintre principalii electori ai împăratului Sf. Imperiu Romano-German. Bastion al calvinismului, în fruntea Uniunii evanghelice, este devastat în timpul Războiului de 30 de Ani (1616-1648) iar mai târziu de către trupele lui Ludovic XIV (1673, 1674, 1699). Revine Bavariei (1777), după ce aparținuse lui Karl Theodor von Sulzbach. Împărțită din nou în perioada 1801-1815, astăzi face parte din landul Renania-Palatinat (Rheinland-Pfalz) constituit în 1946.

bastion (fortificație) (-ti-on) s. n., pl. bastioane

bașcă f. 1. odinioară, bastion: în noaptea aceea soldații făcură băști BĂLC.; 2. boltă, cămară boltită: intrarea în bașca rotundă OD. [Vechiu-rom. baștă = ung. BÁSTYA (din it. bastia)].

bastion n. lucrare de fortificațiune, constând dintr’un zid de pietre sau cărămizi, umplut cu pământ, care iese afară din linia sau locul întărit.

meterez n. întărire militară, bastion, redută: vântul, pustietății vâjăe acum prin meterezele zidurilor AL. [Turc. METERIZ].

tabie f. bastion, redută: acolo ridicară Nemții o tabie între rîu și sat BĂLC. [Turc. TABIA].

CURTINĂ, curtine, s. f. Zid de apărare al castelelor, cetăților sau orașelor, având de obicei turnuri sau bastioane la anumite intervale. ♦ Fiecare dintre părțile pavilionului care înconjoară un blazon regal. – Din fr. courtine.

ALIANȚĂ, alianțe, s. f. 1. Legătură temporară între două sau mai multe grupuri în vederea realizării unui scop comun; legătură stabilită între două sau mai multe state, pe baza unui tratat. Alianță politică și militară. ◊ O strînsă prietenie și o alianță frățească ne leagă de Uniunea Sovietică, bastionul păcii din întreaga lume. Prietenia și alianța frățească ne leagă de celelate țări de democrație populară. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 570. ♦ (În expr.) Alianța dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare = legătură strînsă, tovărășie, colaborare între clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, sub conducerea clasei muncitoare, în vederea luptei comune pentru desființarea exploatării omului de către om, pentru construirea socialismului și desființarea claselor. Genialul plan cooperatist al lui Lenin, dezvoltat de către tovarășul Stalin, călăuzește lupta partidului nostru pentru întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare și pentru transformarea socialistă a agriculturii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 597. Baza puterii populare în Republica Populară Romînă este alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparține clasei muncitoare. CONST. R.P.R. 9. 2. (În expr.) Rudă prin alianță = persoană devenită rudă cu cineva prin contractarea unei căsătorii. – Pronunțat: -li-an-.

BASTION, bastioane, s. n. Lucrare de fortificație de formă poligonală, cu două flancuri și două fețe, construită la unghiurile unei fortărețe. Dorobanții de avangardă... cată a se apropia... de fortul cel mare, de pe ale cărui bastioane gloanțele răpăiesc mai îndesate. ODOBESCU, S. III 586. ◊ Fig. Aceste națiuni [din țările de democrație populară] se strîng în jurul U.R.S.S. – bastionul libertății și independenței popoarelor. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 445. – Pronunțat: -ti-on.

DETAȘAMENT, detașamente, s. n. 1. Grup de soldați sau de luptători înarmați, luat dintr-o unitate mai mare și însărcinat cu îndeplinirea unei misiuni cu un oarecare caracter de independență. Detașament de luptă. Detașament de partizani. ▭ Arcadie Gaidar, în cartea sa «Școala», ne redă cîteva episoade din viața unui detașament revoluționar muncitoresc, în luptă cu gărzile albe contrarevoluționare. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 2/5. În războiul din 1768-1774, ca și în războaiele precedente duse de Rusia împotriva Turciei, detașamente de voluntari romîni au participat la operațiile militare alături de armata rusă. IST. R.P.R. 256. Mici detașamente vor ocupa Arsenalul, hala de grîu, Palatul invalizilor. CAMIL PETRESCU, T. II 371. ◊ Fig. Alături de marea Uniune Sovietică, bastionul de nădejde al păcii, țările de democrație populară formează detașamente înaintate ale frontului mondial al păcii. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2525. ◊ Detașamentul de avangardă (al clasei muncitoare) = partidul marxist-leninist. V. avangardă. 2. Echipă, grup. Detașamentele de pionieri ajută la culesul cerealelor.

CITADELĂ, citadele, s. f. 1. (Învechit) Fortăreață mică, situată în incinta unei cetăți, care servea ca rezistență și ca ultim refugiu al celor asediați; cetate (mai mică) sau castel care apăra un oraș; cetățuie. S-am retras în citadelă. 2. Fig. Focar, bastion, centru. Facultățile de filozofie au fost, sub regimurile burghezo-moșierești, citadele ale idealismului. CONTEMPORANUL S. II,1949, nr. 159, 9/2.

INEXPUGNABIL, -Ă, inexpugnabili, -e, adj. (Despre locuri fortificate) Care nu poate fi cucerit; de neînvins. Era o redută ce părea cu atît mai mult inexpugnabilă, cu cît fusese fortificată de unul din cei mai buni pionieri. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 10/3. ◊ Fig. Uniunea Sovietică, bastionul inexpugnabil al păcii. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 186, 1/1.

INVINCIBIL, -Ă, invincibili, -e, adj. Care nu poate fi învins; de neînvins, nebiruit. Nădejdile a sute și sute de milioane de oameni din întreaga lume, doritori de pace și libertate, de progres și bunăstare, se îndreaptă spre Uniunea Sovietică, invincibilul bastion al păcii. STANCU, U.R.S.S. 191.

CURTINĂ, curtine, s. f. (Rar, învechit) Zid care unește flancurile a două bastioane. De pre bastioanele și de pre curtinele fortului lor... fiecare pușcaș turc poate secera cu înlesnire, la un asalt, cel puțin cinci-șase agresori. ODOBESCU, S. III 591.

TABIE, tăbii și tabii, s. f. 1. (Învechit și arhaizant) Masiv de pămînt construit în jurul unui loc întărit, spre a-l apăra; bastion, redută. S-ar putea ca într-o bună zi acest steag tricolor să fie împlîntat pe vreo tabie turcească. CAMIL PETRESCU, O. II 222. A scos o carte și-a întrebat, nu cumva e vreo urmă de tabie pe aice, că în cartea acea nemțească zicea că pe locurile astea trebuie să fie tabia a XVIII-a! ANGHEL, PR. 177. Își așeză la Stoinești tabăra, se șănțui bine și îi făcu tăbii. BĂLCESCU, O. II 97. 2. Tabără. Aproape de liniile dușmanilor, spre Grivița, sentinelele ascunse în tufișuri și-n gropi stăpîneau cu ochii mișcările tabiilor. SADOVEANU, O. VI 30. Dar acești soli puseră atîta vreme întru... lunga lor petrecere în tabia otomană, încît se întoarseră în Polonia de abia după un an. ARHIVA R. I 102. – Accentuat și: tabie.

APĂRARE. Subst. Apărare, defensivă, rezistență, opunere, opoziție, împotrivire, împotriveală (rar); autoapărare; ocrotire, protejare, protecție, proteguire (rar), sprijin (fig.), oblăduire (înv. și pop.), ferire, fereală; pază, păzire, păzit; supraveghere, veghe; îngrijire, grijă. Ripostă, replică, contracarare, respingere. Strajă, apărare, pază, gardă, caraulă, patrulă. Pavăză (fig.), scut (fig.). Apărare antiaeriană; apărare antitanc; apărare antichimică. Linie de apărare; tranșee; șanț; săpătură; blindaj, adăpost, cazemată; fortificație, bastion, tabie (înv.); întărire, întăritură, palisadă, palancă (înv.), meterez, bastie (înv.), redută; fort, bastion, cetate, cetățuie (dim.), fortăreață, citadelă. Obstacol, piedică, abatiză; baricadă; gard, împrejmuire, îngrăditură; sîrmă ghimpată; cîmp de mine; perdea de fum; baraj de foc, baraj de artilerie. Camuflare, camuflaj. Paravan; paravînt; parazăpadă; paratrăsnet, parafulger; parafoc. Cuirasă, armătură. Platoșă, zale, lorică (latinism); coif, cască, mască: apărătoare, scut. Apărător, defensor (rar), ocrotitor, oblăduitor (înv. și pop.); protector, străjuitor (rar), străjer (înv. și pop.), strajă (rar), gardian, santinelă, patrulă. Adj. Apărător, de apărare, protector, ocrotitor, de protecție, proteguitor (rar), oblăduitor (înv. și pop.), străjuitor (rar), veghetor (rar), defensiv; antiaerian; antitanc; anticar; antichimic. Protejat, păzit, ferit; fortificat, întărit. Vb. A apăra, a proteja, a protecta (înv.), a feri, a acoperi (fig.), a păzi, a ocroti, a protegui, a protege (rar), a străjui, a veghea, a sta de strajă, a sta de veghe, a ține scutul; a se apăra, a ține piept, a nu ceda, a rezista, a opune rezistență, a da o ripostă, a riposta, a se împotrivi; a se ridica în apărarea (cuiva, a ceva), a lua apărarea cuiva, a sări în apărarea cuiva; a sta pavăză, a face zid, a apăra cu arma în mînă, a apăra cu pieptul, a apăra cu viața; a lua măsuri de apărare, a se asigura, a lua măsuri de siguranță. A stăvili, a opri, a împiedica, a contracara; a contraataca, a lansa un contraatac, a porni la contraofensivă. A întări, a fortifica; a baricada, a bara; a blinda. Adv. În apărare, în defensivă; de strajă; de veghe; de pază; la pîndă. V. armată, armă, atac, împotrivire, opoziție, precauție.

CONSTRUCȚIE. Subst. Construcție, clădire, edificiu, zidire, zidărie. Construcție civilă; casă, clădire, imobil, locuință, bloc, blochaus (rar), vilă, conac, culă (înv.), palat, castel; terasă, pavilion, belvedere, rotondă. Clădiri oficiale: instituție, așezămînt, stabiliment (ieșit din uz), reședință; teatru, operă, ateneu, ateneu popular, casă de cultură, cămin cultural, sală de concerte; muzeu, expoziție. Construcții sanitare: spital, policlinică, sanatoriu, bolniță (înv.), dispensar; maternitate, casă de nașteri; casă de odihnă. Construcții sportive: stadion, teren de sport, arenă; amfiteatru; sală de sport; bazin de înot, piscină; velodrom; kartodrom; hipodrom. Sat olimpic. Construcții turistice: hotel, motel, han, cabană, camping, casă de vînătoare. Construcții industriale: uzină, fabrică; hală; secție, atelier; turn; pavilion. Construcții hidrotehnice: dig, stăvilar, baraj; ecluză; canal; hidrocentrală. Construcții feroviare: gară; peron; depou; scanton; tunel; pod, viaduct. Construcții anexe: adăpost, șopron, șură, grajd, saivan (reg.), saia (reg.), olum (reg.), colniță (reg.), slon (reg.); magazie, siloz, doc; garaj. Construcții militare: fortificație; cetate, cetățuie (dim.), fort, redută, fortăreață, cazemată, bastion, meterez; turn, culă, donjon. Așezăminte de cult: biserică, catedrală, bazilică, templu, mănăstire, capelă, paraclis. Construcții monumentale: monument; obelisc, coloană; piramidă; mauzoleu, panteon; cavou, criptă, osuar. Construcție, construire, edificare, clădit, zidărie, zidărit. Șantier de construcții. Arhitectură, arhitectonie (înv.). Constructor, clăditor (rar), arhitect, proiectant, ziditor, zidar. Adj. Zidit. Arhitectural, arhitectonic; edilitar; imobiliar. Vb. A construi, a clădi, a zidi, a zidui (rar), a dura, a înălța, a edifica, face (a ridica) o construcție. A proiecta, a face un proiect. A pune piatra de temelie; a ridica schelele; a pune cărămizi; a turna beton; a cimenta; a finisa; a da în folosință. Adv. Arhitectonicește (rar). V. adăposturi pentru animale, apărare, așezămînt de cult, local, locuință, magazie, monument, obstacol.

BASTION s. (MIL.) (înv.) tabie. (~ unei fortărețe.)

bastion s. v. CENTRU.

CENTRU s. 1. mijloc. (~ unui cerc.) 2. (FIZ.) centru de greutate = baricentru. 3. mijloc, (fig.) buric, inimă, (înv. fig.) dric. (În ~ orașului.) 4. miez, mijloc, (fig.) buric, inimă. (În ~ pămîntului.) 5. miez, nucleu. (~ unui corp.) 6. (fig.) focar, sediu. (~ proceselor radioactive.) 7. (fig.) bastion, citadelă, focar. (Un ~ de cultură.) 8. oraș, (pop.) tîrg. (Mă duc, ies puțin în ~.)

bastion sn [At: ODOBESCU, S. III, 586 / P: ~sti-on / Pl: ~oane / E: fr bastion] (Mil) Lucrare de formă poligonală, cu două flancuri și două fețe, acoperită cu iarbă sau cu zidărie, construită în afara incintei unui loc întărit, spre a-l apăra Cf baștă.

baștă sf [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 216/35 / V: (înv) ~te, ~șcă² (pl: baște, băști), ~tie (pl: ~tii, băștii) / Pl: ~te, băști / E: pn baszta, mg básțya] 1 (Înv) Bastion. 2 Tranșee. 3 (Pex; îf bașcă) Beci. 4 (Pex; îaf) Temniță. 5 (Îaf) Lădiță de lemn. corectat(ă)

tabie s. v. BASTION. CAMPAMENT. CASTRU. LAGĂR. REDUTĂ. TABĂRĂ.

curtină sf [At: ODOBESCU, O. III, 591 / Pl: ~ne / E: fr courtine] 1 (Mil) Zid care unește flancurile a două bastioane. 2 Fiecare dintre părțile pavilionului care înconjură un blazon regal.

SOUSSE [sus] (în arabă Sūsah), oraș în NE Tunisiei, pe țărmul S al G. Hammamet al M. Mediterane, la 110 km SE de Tunis; 125 mii loc. (1994). Centrul ad-tiv al guvernoratului omonim. Port comercial. Montaj de automobile. Ind. chimică (îngrășăminte), textilă, alim. Pescuit. Stațiune balneară. Export de fosfați, pește, ulei de măsline ș.a. Turism (muzeu cu colecții de mozaicuri romane și mărturii creștine). Vestigii feniciene, punice și romane; ruine ale unor fortificații bizantine; catacombe creștine (sec. 4). Fortăreață (ribāt) (sec. 9) cu 7 bastioane. Marea Moschee (sec. 9). Partea veche a orașului (Medina) a fost inclusă (din 1988) în Patrimoniul cultural universal. Fondat de fenicieni; importantă așezare în timpul cartaginezilor și romanilor (Hadrumetum); unul dintre importantele centre ale culturii islamice în sec. 9-11. Port activ în perioada protectoratului francez (1881-1955).

barbacánă s.f. 1 Lucrare de fortificație plasată în fața accesului într-o cetate, la un cap de pod etc., alcătuită dintr-un spațiu îngust, delimitat de ziduri, și un element defensiv (turn, bastion etc.). 2 (arhit.) Deschidere îngustă și înaltă în zidul unui turn, al unui coridor etc., pentru aerisire și lumină. 3 Deschidere îngustă, lăsată într-un zid de sprijin, într-o culee de pod etc., pentru scurgerea apei colectate în spatele acestora. • pl. -e. /<fr. barbacane, it. barbacane; cf. ar. barbakkaneh „galerie”.

bastion s.n. (milit.) Lucrare de fortificație, în formă poligonală sau cilindrică, protejată în exterior de un șanț, care este construită, de obicei, la colțurile unei fortărețe, pentru a o apăra; (înv.) bașcă. • sil. -ti-on. pl. -oane. /<fr. bastion, germ. Bastione, it. bastione, lat. bastio, -onis.

bastionál, -ă adj. Care aparține bastionului, care se referă la bastion. ◇ Centură bastională v. centură. • sil. -ti-o-. pl. -i, -e. /bastion + -al.

báșcă s.f. 1 (milit.; în trecut) Încăpere secretă amenajată în locuințe între două niveluri sau într-un turn de apărare. 2 (milit.; înv.) Bastion. 3 (înv., reg.) Beci. 4 (arg.) Închisoare. • pl. băști. și báștă s.f. /<pol. baszta.

bulevard s.n. 1 Arteră urbană, largă, dreaptă, cu circulație intensă, în general mărginită de șiruri de arbori plantați pe ambele părți. Vesel, sprinten, am pornit la plimbare pe bulevarde (ARGH.). 2 (înv.) Partea exterioară a unor fortificații; bastion. ♦ Fig. Zid de apărare. Noi trebuie să fim un adevărat bulevard între cele două imperii (D. ZAMF.). • pl. -e. /<fr. boulevard.

bastion (fortificație) (desp. -ti-on) s. n., pl. bastioane

*BASTION (pl. -oane) sn. 🎖️ Lucrare de fortificațiune așezată la unghiurile unei fortărețe și făcută din pămînt acoperit cu brazde, din zid de piatră sau de cărămizi (🖼 401): zidurile din prejur ocolindu-le cu bastioane și fortificații (BĂLC.) [fr. < it.].